PROBLEME IN AFGANISTAN

                        Sunt probleme desigur mai importante de rezolvat in lume decat cele din Afganistan. Totusi in prezent un numar de 35.000 soldati britanici, francezi, germani, romani si alte nationalitati, pe langa 68.000 de soldati americani, duc acolo lupte cu fortele talibanilor. Iar generalul McChrystal, care conduce actiunile trupele ISAF, considera ca mai are nevoie de inca 40 de mii de soldati pentru a iesi victorios din acest razboi ce dureaza de 8 ani. Zilele acestea s-a raspandit zvonul ca presedintele Obama i-a satisfacut aproape in intregime cererile, desi faptul nu este inca oficial confirmat de Casa Alba. Expertii presupun ca Washingtonul va exercita presiuni asupra aliatilor lor, pentru ca si ei sa-si sporeasca numarul trupelor. Motiv pentru care reproducem in cele de mai jos pasagii din articolul editorial din “Le Monde diplomatique” (noiembrie 2009) semnat Serge Halimi.

                SA MURIM PENTRU HAMID KARZAI ?

            Dupa ce a prezentat luptele din Afganistan drept “un razboi necesar”, presedintele Obama e supus presiunii din partea generalului McChrystal, pe care el l-a numit in fruntea fortelor americane in aceasta tara, sa mai trimita alte zeci de mii de soldati. Iar razboiul dureaza acolo de opt ani. In Indochina, cu peste 30 de ani in urma, Statele Unite au sprijinit o gramada de guverne corupte, nelegitime, privite de populatie ca pe niste marionete. Fara succes. In Afganistan, nici englezii, nici sovieticii nu au putut sa se impuna, cu toate mijloacele pe care le-au utilizat. Astazi, desi pierderile militare americane sunt relativ modeste (880 morti in cei opt ani, fata de 1.200 morti in fiecare luna in Vietnam in 1968) si o miscare antirazboi slaba, ce perspective de “victorie” pot spera trupele occidentale, care sunt invinuite ca lupta si contra Islamului?

            Generalul american sustine: “Treaba noastra nu e sa omoram cat mai multi talibani, ci  sa pazim populatia de ei”. Ideea cinica ascunsa in aceste cuvinte este ca se pot duce simultan atat operatiuni militare, cat si actiuni cu caracter social, pe un teritoriu unde este imposibil sa deosebesti insurgentii de civili. Si in Vietnam se credea acelasi lucru, un ziarist american rezumand asta cu o formula ucigase: “Bomboane dimineata, napalm dupa amiaza”.

            Nesperand sa-i mai poata invinge pe luptatorii nationalisti cu ajutorul carora se reusise infrangerea trupelor sovietice cu 30 de ani in urma, Statele Unite ar dori sa intrerupa legaturile deja fragile intre talibani si militantii lui Al Qaida. Caci, a doua zi dupa atentatele din 11 septembrie 2001, tocmai pentru distrugerea teroristilor Al Qaida a trimis Washingtonul trupele in Asia centrala, iar nu pentru a-i scolariza pe micutii afgani.

Daca ar refuza escalada militara pe care o solicita neoconservatorii, noul laureat al Premiului Nobel pentru Pace va trebui sa explice opiniei sale publice ca : rareori se obtine fericirea popoarelor supunandu-le unei ocupatii militare; ca discipolii lui Ossama Ben Laden nu mai sunt in Afganistan decat o mana de oameni; ca un compromis eventual cu talibanii moderati nu ameninta securitatea Statelor Unite. China, Rusia, India si Pakistanul, care toate sunt interesate intr-o destindere in aceasta regiune, ar putea contribui la gasirea unei solutii negociate. A-ti pune viata in primejdie pentru “democratie” pe un pamant strain este in sine o curiozitate. Trebuie in fond sa moara oameni de dragul lui Hamid Karzai?

O bucata de istorie – RESTAURATIA LIBERALA FRANCEZA

Nu trebuie sa ne incredem prea mult in invatamintele istoriei, dar nici sa le ignoram. Trecutul e legat prin mii de fire de prezent si impreuna modeleaza deseori viitorul. Dupa cei peste 40 de ani in care in tarile Europei centrale si de rasarit a fost la putere un regim comunist, au urmat 20 de ani de restaurare a capitalismului neoliberal, copiat dupa (sau impus de) puterile occidentale victorioase in razboiul rece. In istoria Europei gasim pagini despre o perioada in care unii ar putea gasi trasaturi asemanatoare cu cele ale ultimelor doua decenii prin care a trecut Romania. Este vorba de perioada anilor 1815-1848 din istoria Frantei, deci a celor 33 de ani ce au urmat rascolirii societatii franceze si intregii Europe de o revolutie sangeroasa si un imperiu napoleonian cu razboaie inca mai sangeroase.

Dupa uriasul cutremur revolutionar al anilor 1789-1800,  au avut loc replici zguduitoare ce au subminat, mai intai monarhia lui Ludovic al XVII-lea, apoi pe cea a lui Carol al X-lea, rasturnat de revolutia din 1830, apoi monarhia burgheza a lui Louis-Philippe d’Orleans, maturat si el de revolutia de la 1848, ce a dat nastere celei de a doua republici cu presedinte Louis-Napoleon Bonaparte, devenit apoi Napoleon III. Ecourile revolutiei s-au repercutat in intreg secolul si au dus la impartirea natiunii franceze in doua tabere ce si-au exclus reciproc legitimitatea. Dar sa privim mai de aproape aceste evenimente rasfoind cartea lui Max Gallo “L’AME DE LA FRANCE” (ed. Fayard – 2007).

Doi politicieni liberali au o mare influenta in anii restaurarii: Benjamin Constant si Francois Guizot. Primul spunea: “Scopul modernistilor este sa acorde siguranta in satisfactiile private ale oamenilor. Iar ei numesc libertate garantiile primite de la institutiile statului pentru asta. Prin libertate eu inteleg triumful individualitatii atat asupra autoritatii ce vrea sa conduca despotic, cat si asupra maselor ce reclama dreptul de a aservi minoritatea majoritatii”. Guizot este elaboratorul legii presei (1819) care precizeaza in preambul: ”Libertatea presei este libertatea opiniilor si a publicarii opiniilor. Oricare ar fi opinia, ea nu devine criminala prin publicare”. Urmare a acestei legi ziarele au putut aparea fara nici o autorizatie prealabila. Guizot scrie: “Libertatea presei este aburul sub presiune ce pune in miscare ordinea intelectuala. E o forta teribila, dar insufletitoare, care raspandeste faptele si ideile pe intreg pamantul. Ea este utila mai mult decat daunatoare pentru sanatatea publica”. Dupa disciplina militara a imperiului, aspiratia spre libertate era irezistibila.

Dar asta nu a impiedicat dezlantuirea “teroarei albe”, condamnarea si impuscarea unor generali si maresali ai lui Napoleon. Are loc revenirea in forta a clericalismului, a autoritatii bisericii catolice, ce tine sa controleze spiritul populatiei. Prim-ministru e numit un episcop, in fruntea universitatii Sorbona – un preot ce este si ministru al cultelor. Iar asta provoaca reactii ostile in randurile tineretului si e una din sursele anticlericalismului francez ce se va desvolta in cea de a doua jumatate a sec.XIX. In curand partida regalista se imparte intre moderati, ispititi de liberalism, si cei “ultra”, feroci contrarevolutionari si adversari ai unei monarhii constitutionale.

In 1821 Napoleon moare in insula Sf. Elena, iar stirea are un imens ecou in Franta. Cand se publica “Memoires de Saint Helene”, istoricul Edgar Quinet scrie: “Revendicam gloria lui Napoleon ca un ornament al libertatii noastre”. Ludovic al XVIII moare in 1824, fiind urmat de Charles X, incoronat la Reims, ca toti vechii regi ai Frantei. La putere sunt legitimistii “ultra”, care acorda celor mai bogati dreptul ca votul lor sa aiba valoare dubla. Proprietarul celui mai important ziar este condamnat la 6 luni inchisoare pentru editorialele sale impotriva primului ministru, ducele de Polignac. Piesa lui Victor Hugo, Marion Delorme, e interzisa. In trei zile din iulie 1830 (“les trois glorieuses”) populatia Parisului se revolta si reuseste ca pe tron sa fie adus un monarh, Louis-Philippe, ce promite respectarea Constitutiei si accepta drapelul tricolor, in locul celui alb cu flori de crin al legitimistilor. Stendhal scrie atunci: “Acum in fruntea statului sunt bancile. Ele reprezinta nobletea burgheziei”. Thiers si Guizot, principalii oameni politici ai epocii, accepta un rege care domneste, dar ca o persoana decorativa. Noul rege nu vrea insa sa asculte de parlament. El vrea sa conduca. E dusmanit deci si dinspre stanga si dinspre dreapta. Sase incercari de asasinare a regelui sau a fiului lui, esueaza. In timpul domniei lui se pun bazele imperiului colonial francez, dar in metropola apar noi forte sociale si politice, notiunile carora vor impregna societatea franceza in tot secolul XIX si o buna parte din secolul XX : proletariat, socialism, comunism.

Si mai ales are loc fuziunea intre muncitori si miscarea republicana. Conditia muncitorilor era pe atunci insuportabila: mizeria, somajul, foamea, absenta protectiei sociale, munca copiilor, erau stari generale. Pentru republicanii revolutionari doar impreuna cu acesti proletari se poate atinge telul: o societate bazata pe egalitate. Pentru “notabili”, proprietarii, ei sunt insa dusmanul a carui reintoarcere trebuie impiedicata cu orice pret. Este anul 1832 si pentru prima oara se descopera ca lupta ce se desfasoara este o confruntare intre cei ce poseda si cei ce nu poseda nimic. Un ideolog republican – Laponnerey – scrie: “Mergem spre o republica care nu va cunoaste deosebire intre burghezie si popor, intre privilegiati si proletari, in care libertatea si egalitatea vor fi proprietatea tuturor, iar nu monopolul unei caste”. Iar Proudhon decreteaza : “Proprietatea e un furt”. Pentru a se proteja impotriva clasei ce se ridica, Guizot se intreaba : “Nu credeti ca ideile religioase sunt mijlocul cel mai eficient de a lupta impotriva acestui rau?”. Iar Tocqueville noteaza in ianuarie 1848 : “Sentimentul de instabilitate, acest sentiment ce precede revolutiile, exista deja intr-un grad inalt in aceasta tara”. Acest sentiment se datoreaza convingerii ce se raspandeste ca “elitele” au tras poporul pe sfoara, iar la aceasta ipocrizie politica nu se poate raspunde decat prin insurectia armata.

In februarie 1848, urmare a dublarii pretului painii, populatia Parisului se rascoala, se ridica baricade si primaria orasului e ocupata de insurgenti in frunte cu Lamartine, ce totusi reuseste sa infiga pe cladire steagul tricolor, in timp ce rasculatii voiau steagul rosu. Noua republica e condusa colectiv doar cateva luni, pentru ca in decembrie este ales presedinte al tarii Louis-Napoleon Bonaparte, autor in 1844 al unei carti “Despre lichidarea pauperitatii”. Solutia din ea: accesul clasei muncitoare la prosperitate. Dar indata dupa februarie 1848 guvernul adopta doua masuri capitale. Se creaza pentru someri asa zisele “ateliere nationale”, in care fiecare lucrator primeste un salariu de un franc pe zi. Este pentru prima oara cand statul preia asupra sa asistenta sociala. Iar odata cu asta, se fixeaza prin lege durata maxima zilnica de munca la 10 ore in Paris si 12 ore in restul teritoriului. Cea de a doua masura decisiva este instaurarea sufragiului universal, prin care se acorda drept de vot tuturor barbatilor ce au implinit varsta de 21 de ani. Pana atunci electoratul francez numara 250.000 persoane. Dar dupa adoptarea acestei legi, numarul lor a sporit la zece milioane, din care trei sferturi erau tarani si peste 30% – analfabeti.

Foarte repede insa republicanii si revolutionarii isi dau seama ca sufragiul universal, masura progresista, se intoarce impotriva lor. La alegerile din aprilie 1848, majoritatea zdrobitoare in Adunarea constituanta e formata din conservatori. Prima masura adoptata de acest parlament reactionar este desfiintarea atelierelor nationale, simbol al unei republici sociale. Atunci, in iunie, periferiile Parisului se rascoala. Armata trage, mor 5.000 de insurgenti, iar 15.000 sunt condamnati si deportati in colonii. Revolutionarii, care descopera “Manifestul partidului comunist” publicat de Marx si Engels la Londra in februarie 1848, se conving ca “avangardele” sunt cele ce trebuie sa ia decizii pentru popor, chiar daca ele contrazic rezultatul alegerilor.

Un secol zbuciumat in Franta, cu repercursiuni insa in intreaga Europa. Max Gallo scrie : “Francezii au dorit aceste schimbari sau le-au lasat sa fie. Ei au folosit violenta sau buletinul de vot pentru a le isca. Incet-incet, castigand o experienta politica pe care nici un alt popor in lume nu o poseda in asemenea masura si care face din Franta natiunea politica prin excelenta, francezii aspira in fapt in majoritatea lor la pacea civila”. Dar secolul nu se incheiase si o rascoala si mai mare va avea loc in 1871, cu Comuna din Paris , ce va face 80.000 victime doar in marele oras…

SA VOTAM SAU NU LA PREZIDENTIALE?

 Suntem in plina campanie electorala si candidatii la functia suprema in stat folosesc orice prilej pentru a se lauda pe sine si a-si acuza adversarii, asa cum se face in orice democratie. Poate la noi se depune mai multa ardoare, pentru ca in joc este viitorul tarii nu numai in urmatorii 5 ani, ci pentru mai mult timp. Se fac declaratii patetice, cu convingerea ca ele vor ramane consemnate etern in istorie, se scot iarasi la iveala argumente care in trecut au captivat pe naivi (anticomunismul, lupta contra coruptiei, furtul ipotetic al voturilor etc.), la nevoie se dau in vileag stenograme sau alte documente pentru compromiterea celor cu care s-a colaborat pana mai ieri, etc. Iar totul are loc pe fondul unei crize economice ale carei consecinte au lovit si vor continua sa loveasca dramatic sute de mii de cetateni ai Romaniei.

In aceste conditii, prin internet, dar si pe alte cai, se face o propaganda insidioasa pentru ca electoratul sa profite de ocazie si sa dea o lectie clasei politice, fie prin absentarea de la vot, fie prin anularea voluntara a votului. Se sustine ca timp de 20 de ani lumea a fost mintita, ca asteptarile de mai bine au fost inselate, ca nici unul dintre candidati nu merita incredere si ca un vot negativ dat tuturor e singura solutie de a clatina un edificiu politic putred. Se pun in balanta calitatile si defectele celor patru candidati principali si se sustine cu usurinta ca lipsa unei alternative credibile, se explica ori prin democratia balcanica, ori prin niste defecte iremediabile ale acestui popor. Tentatia de a da crezare acestor argumente este mare si de aceea merita sa analizam ce se ascunde in spatele lor, ce consecinte pot avea ele si care ar fi atitudinea de adoptat de catre un cetatean responsabil in fata dilemei de a vota sau nu pe 22 noiembrie (si pe 6 decembrie) 2009.Iar daca da, cum? .

Mai intai sa vedem daca absentarea sau votul anulat, chiar in proportii considerabile, poate avea vreun efect asupra alegerii presedintelui tarii. Nicaieri, in nici un document oficial, nu scrie care este limita minima de participare a electoratului sub care alegerile se pot considera nule. La alegerile pentru Parlamentul european de anul trecut, participarea a fost de doar 39 % si nimeni nu s-a sinchisit de faptul ca 61 % din populatia Romaniei si-a exprimat in acest fel indiferenta. Dar sa acceptam ipoteza ca la viitoarele alegeri, se vor dovedi valabile numai 20 % din voturi. Va pune oare in discutie acest rezultat valabilitatea lor? Nici decum! Cui s-ar face aceasta demonstratie, pentru cine ar fi ea utila? Pentru cei de la Bruxelles, din Comisia U.E. sau pentru cei de la Strasbourg, din Parlament ? Nici vorba ! Pentru acestia va fi numai o dovada ca romanii se gasesc inca in stare de imaturitate politica si trebuie priviti cu suspiciune, dar atat. Uniunea Europeana e desigur capabila sa elimine din randul membrilor sai o tara care timp indelungat incalca regulile unanim acceptate de celealte tari, dar printre aceste reguli nu figureaza procentul minim al voturilor valabile sau al participarii electoratului la vot.

Sa vedem insa cine din tara noastra ar dori torpilarea sistemului actual printr-un numar masiv de voturi anulate. In privinta asta sunt de considerat cateva ipoteze. In primul rand sunt dusmanii democratiei parlamentare, mai ales cei de extrema dreapta, care isi amintesc ca acesta era unul din punctele programului legionarilor Garzii de Fier. Se stie insa ca legionarii isi bazau edificiul conceptiilor lor pe inca cateva idei-forta: admiratia nelimitata pentru Germania nazista si conducatorul ei, Hitler; antisemitismul si anticomunismul, comunismul fiind dupa ei o creatie evreiasca; credinta in virtutile transcedentale ale bisericii ortodoxe si a riturilor ei; nationalismul fanatic, romanii fiind prin originea lor superiori altor natii. Cele mai multe din aceste idei sunt insa moarte sau nu sunt compatibile cu democratia.

In al doilea rand, o atitudine critica fata de participarea la vot o au si nostalgicii regimului ceausist, care cred ca astfel contribuie la inca un esec al sistemului adus la putere de revolutia din 1989. Iar asta – dupa ei – ar putea da nastere la regrete si la pastrarea vie in memoria noilor generatii a avantajelor comunismului defunct, ca regim istoric plin de avantaje.

In fine, mai sunt si acei neo-conservatori ai dreptei ce viseaza instalarea unui regim prezidential autoritar, cu un “om providential” catarat in fruntea statului, cu un parlament de marionete care va aplauda orice decizie luata de seful suprem. Deci un regim dur, aproape dictatorial, cu pedepsirea adversarilor politici, cu un guvern ce isi va juca rolul de respectare a unui minim de reguli democratice, suficiente pentru acceptarea sa in societatea occidentala, dar incalcate oricand i se nazare. Nu are importanta ca printre candidati figureaza si “omul providential” pe care ei il divinizeaza. Chemarea lansata spre respingerea in ansamblu a tuturor candidatilor e doar o simulare, caci ei stiu ca asta are sanse de a-i convinge doar pe cei oscilanti din tabara adversa, dezamagiti si ei din diverse motive de starile actuale. Stari de lucruri tot mai jalnice, care sa nu uitam ca in buna masura sunt datorate doar vicleniilor si sforariilor politice venite in ultimii cinci ani de la Cotroceni.

S-ar putea aduce obiectia ca nemultumirea ce clocoteste in paturi largi ale populatiei pentru rezultatele economice si sociale jalnice ale ultimelor doua decenii, nu poate fi vizibila decat cu ocazia unui larg vot de neincredere. Este insa un protest “in genunchi”, deoarece un veritabil protest nu poate fi decat cel al maselor populare iesite in strada, indignate in urma unei masive falsificari a alegerilor. Este un protest al condamnatului, care – in loc sa incerce sa evadeze, chiar si prin spargerea zidurilor inchisorii – se resemneaza sa trimita mici biletele ce ajung doar in mana paznicilor.

Care este deci atitudinea de adoptat cu ocazia acestui vot de atat de mare importanta? Dupa parerea mea, trebuie abandonata pozitia de a ignora alegerile sau chiar de a actiona anuland deliberat buletinul bagat in urna, sub pretextul ca “Nu am pe cine vota!” sau “Toti sunt niste banditi!”. Este o atitudine populista, comoda, ce face jocul adversarilor brumei de democratie pe cale de a se infiripa in aceasta tara. Asa incat trebuie votat impotriva pastrarii de catre Basescu inca 5 ani a scaunului de la Cotroceni, deoarece oricare dintre ceilalti candidati este mai previzibil in deciziile pe care le va lua, este mai atent fata de tendintele ce isi fac drum in opinia publica, este mai cult si mai deschis la sfaturile intelectualilor, este capabil sa duca o politica externa, in interesul tarii, mai independenta de indicatiile primite de la Bruxelles sau de peste ocean.

 Pe langa toate cele de mai sus, pentru cei cu opinii ferme de stanga, sfatul meu este sa dea un vot diametral opus indemnurilor celor ce isi afirma cu ostentatie, in presa si pe bloguri, parerile politice de dreapta!

DUPA 20 DE ANI: CE-AM AVUT, CE-AM PIERDUT, CE-AM CASTIGAT (II)

             Pentru a examina efectele pozitive si negative ale comunismului romanesc, comparativ cu cele ale capitalismului postcomunist, ma voi referi la niste studii publicate in anii trecuti de diversi cercetatori. In domeniul economic si social, un astfel de studiu este cel al dr. Valeriu Tudor  publicat in ziarul Economistul in patru numere consecutive (6 – 11 august 2009), cu titlul ROMANIA 1989 – 2009: ASPECTE ECONOMICE SI SOCIALE           Voi prezenta succint acest articol bine documentat pe date statistice oficiale.

 

            Baza de comparatie

In 1989 Romania avea o populatie de 23,1 milioane locuitori, fata de 15,8 milioane in 1948. Durata media a vietii a crescut de la 52 de ani in 1948, la 69 de ani in 1989.

Cresterea natalitatii, lucru pozitiv, a fost umbrita de interzicerea prin lege a avorturilor, ce a condus la cresterea de zece ori a mortalitatii femeilor ce au avortat.

Industria in anul 1988/ 1989 inregistra o crestere al productiei de 120 de ori fata de 1945, anul sfarsitului celui de al doilea razboi mondial, iar agricultura producea 30 milioane tone de cereale la 23 milioane locuitori. Totusi painea era rationalizata, taranii cumparand paina de la oras. In acelasi an PIB crescuse de 36 de ori. O treime din produsul intern brut (PIB) era alocat pentru dezvoltarea industriei. In agricultura lucrau 3 milioane persoane, dintr-un total de 11 milioane – populatie activa.

Energia . In 1989 Romania a produs 17.851 milione kWh, in comparatie cu 1.130 milioane kWh in 1938. La fel, productia de titei era in 1989 de 9.173 mii de tone, fata de 6.594 mii tone in anul 1938. Anul de varf al extractiei romanesti de titei a fost atins in 1970, cand s-a atins un nivel de 13.377 mii de tone.

Constructiile de masini. In 1938 in Romania nu se produceau camioane, dar in 1989 s-au livrat din fabricile romanesti 17.124 bucati, nivelul maxim fiind atins in 1983 cu 77.142 camioane. La fel, in antebelic Romania nu cunostea productia de tractore si combine agricole. In 1989 se produceau 5.649 combine, in scadere fata de 1985 cand productia a fost de 6806 bucati.Asemanatoare era si situatia la tractoare, Romania exportand fabrici de tractoare in tarile lumii a treia.

Lucrarile de geniu civil, au reprezentat un efort de investitii si uman considerabil. Printre acestea sunt de mentionat: Canalul Dunare-Marea Neagra, hidrocentralele de la Portile de Fier, metroul din Capitala (60 km.), irigarea prin sistem de canale a 5,6 milioane ha., primul grup al centralei atomoelectrice de la Cernavoda.

Constructia de locuinte era in 1989 de 55.000 apartamente, dar nivelul maxim fusese atins in 1981, cand se dadusera in folosinta 150.500 apartamente.

 

Situatia in ultimii 20 de ani.

In examinarea aspectelor economice si sociale din perioada 1990-2009 sunt de retinut urmatoarele :

Populatia Romaniei la nivelul anului 2008 este sub 20 milioane locuitori, ca urmare a scaderii constante a natalitatii si a exodului masiv in strainatate, in special in Spania (peste un milion de romani), in Italia si in Ungaria. Peste 350.000 copii (din care 50% sub 10 ani) au parinti plecati in strainatate, cu efecte negative asupra familiei. Scaderea natalitatii si sporul mortalitatii sunt un fenomen constant al ultimilor 20 de ani in Romania. In prezent sunt in tara 2,5 milioane pensionari din fostele CAP-uri, cu pensii foarte reduse. 

Avutia nationala a avut de suferit in urma privatizarilor pripite, o valoare evaluata la cca. 60 miliarde de euro fiind cedata pentru doar 6 miliarde euro. In unele cazuri intreprinderi importante au ajuns pe aceasta cale in proprietatea altor state (Romtelecom, Petrom, distributia energiei, Distrigaz), incalcandu-se ideea privatizarii. Flota comerciala romana, care in 1989 era a 7-a din lume, a fost vanduta in intregime, in conditii inca neclare. Prin desfiintarea CAP-urilor, constructiile acestora, abandonate, au fost distruse. Mari retele de irigatii sunt in paragina. In 2007 doar 24 % din grupurile de firme din Romania mai erau controlate de capital romanesc. Au aparut milionari si miliardari (in euro), dar a crescut procentul populatiei care traieste sub nivelul minim oficial de saracie.

Produsul Intern Brut, care exprima venitul national nou creat, a evoluat descrescand in anii dupa revolutie, pentru a reveni la cresteri pozitive abia incepand din 2000. Fata de anul 1989 (luat drept referinta – 100%), PIB a evoluat astfel: 1990 – 94,4%; 1991 – 82,2%; 1992 – 74,9%; 1993 – 76,1%; 1994 – 79,1%; 1995 – 84,7%; 1996 – 88,0%; 1997 – 82,6%; 1998 – 78,7%; 1999 – 77,7%; 2000 – 79,3%; 2001 – 83,9%; 2002 – 88,2%; 2003 – 92,7%; 2004 – 100,6%; 2005 – 104,7%; 2006 – 112,8%; 2007 – 119,6%; 2008 – 130,3%. Dar daca in Romania s-ar fi mentinut in toata aceasta perioada un ritm de crestere al PIB de 5%, atunci in 2009 acesta ar fi ajuns la 265,3% fata de 1989. Structura PIB in 2009 este insa total diferita de cea din 1989: a scazut ponderea industriei, agriculturii si exportului, in favoarea constructiilor, serviciilor si importului.

Industria a urmat o curba descendenta dupa 1989, multe intreprinderi fiind inchise. De pilda in 2008 industria petro-chimica mai avea o capacitate de productie de numai 35% fata de cea din 1989. Actuala criza economica va afecta si mai mult situatia, in anul 2008  un numar de 12.000 firme intrand in incapacitate de plata. Cca. 90% intreprinderile din industria chimica si-au incetat activitatea din cauza crizei. In primele trei luni ale anului 2009, numarul falimentelor a crescut cu 84%. Agentia Nationala pt. Ocuparea Fortei de Munca estimeaza nivelul somajului la sfarsitul lui 2009 la 550.000-600.000 persoane. Se evalueaza insa ca numarul acestora ar putea creste pana la un milion someri din diverse ramuri, tinand seama si de posibila revenire in tara a cca. 700 mii muncitori romani ce lucreaza (sau someaza) azi in alte tari.

Agricultura a suferit considerabil in aceasta perioada, in 2009 fiind lucrate doar 5,0 milioane hectare dintr-un total de 9,3 mil. ha. E slaba finantarea de U.E. a desvoltarii productiei agricole, chiar si numai pentru ca 45% din ferme poseda teren sub un hectar. Cca. 15% din terenul arabil este afectat de seceta. 70% din alimentele consumate azi in Romania provin din import. Pentru a se reface suprafata padurilor din 1989, e necesara reimpadurirea a minimum un milion hectare.

Educatia si invatamantul ridica grave probleme. Invatamantul elementar ne mai fiind general si obligatoriu, Romania are iarasi analfabeti, numarul lor fiind evaluat azi la cca. un milion. Calitatea invatamantului lasa de dorit, la testul international PISA elevii romani clasandu-se pe locul 47 din 57 de tari.

Sanatatea ridica si ea numeroase aspecte ingrijoratoare. Spitalele sunt cu aparatura invechita, in cladiri vechi si cu medici putini, indeosebi in mediul rural. In medie sunt 1,9 medici la 1000 locuitori, cu salarii reduse. Potrivit unui sondaj, 60% din medici vor sa plece la munca in strainatate. Are loc o crestere a mortalitatii si a nasterilor de copii cu malformatii.Unul din patru romani sufera de obezitate. Romania ocupa primul loc din Europa la decesele cauzate de tuberculoza, boala in directa legatura cu saracia. Peste 500 mii persoane se trateaza impotriva diabetului. Anual mor in urma leucemiei 4000 persoane. In 2008, au fost ucise in bataie de sotii sau prietenii lor 600 de femei. Romania se claseaza in privinta performantei la sanatate pe locul 27 din 29 tari europene (27 tari membre ale UE, plus Norvegia si Elvetia).

Pe langa cele de mai sus, ar trebui mentionata situatia la fel de alarmanta a Romaniei in domenii ca transportul, cercetarea stiintifica, sportul de amatori, comertul exterior si, mai ales, nivelul de trai. In intreaga perioada 2001-2008 s-au construit doar 26.000 apartamente. 11 milioane de romani, adica jumatate din populatia tarii, beneficiaza de o forma de asistenta sociala.

                                               *

Intr-o alta lucrare esentiala pentru intelegerea consecintelor tranzitiei economice pentru tara noastra, este vorba de cartea “Tranzitia – mai grea decat un razboi. Romania 1990-2000” de prof. Nicolae Belli (Ed. Expert – 2001) autorul scrie: “In pofida deschiderilor generoase ale revolutiei din 1989 spre schimbare si reinnoire democratica, Romania s-a prabusit imediat intr-o profunda criza economica, sociala, politica si morala, in care continua sa se zbata. (…) Tranzitia va ramane in istorie ca o perioada mai rea si mai paguboasa decat au fost pentru Romania nu unul, ci ambele razboaie mondiale, luate impreuna. (…) Greu de raspuns celor care se intreaba: ce viitor ne asteapta cu un sac atat de mare si plin ochi de saracie in spate? In trecut nu putem si nici nu trebuie sa ne intoarcem. Caci daca acest trecut ar fi fost bun, istoria nu l-ar fi inlaturat. Nici in prezent nu putem ramane incremeniti. Timpul e ireversibil si, in plus, foarte grabit, nu asteapta. Nu exista alta solutie decat numai mersul inainte, concepandu-se prezentul cu fata spre viitor.”

Criza economica, din care Romania este departe de a fi iesit, va agrava cu siguranta datele statistice aratate. Atenuarea, in anii ce vin, a acestei strari de lucruri, depinde in anumita masura si de calitatea oamenilor politici din organele executiv si legislativ ale tarii, si – nu in ultimul rand – de cinstea si devotamentul pentru cauza publica a presedintelui tarii.     

DUPA 20 DE ANI: CE-AM AVUT, CE-AM PIERDUT, CE-AM CASTIGAT(I)

 Este greu de facut o analiza comparativa, obiectiva, nepartinitoare, intre cele doua regimuri economice si politice dinaintea si de dupa schimbarea din decembrie 1989. Care, pe buna dreptate, a fost o adevarata revolutie in mentalitatea oamenilor, in relatiile dintre ei si fata de stat, in toate institutiile statului. Dificultatea unui asemenea actiuni sta si in polarizarea simpatiilor politice – spre dreapta sau spre stanga – a specialistilor ce s-ar putea incumeta la o asemenea opera, dar si in lipsa inca, la noi in tara, a unei atmosfere de calm, care sa permita a se face aprecieri “sine ira et studio” asupra unei perioade atat de framantate politic. Spre deosebire de celebrul Raport al Comisiei prezidentiale privind analiza dictaturii comuniste din Romania, comandat ca rechizitoriu si elaborat ca atare, deci cu permanenta preocupare de a scoate in fata motive de acuzare si de a evita mentionarea aspectelor pozitive, o analiza impartiala ar impune o echipa de cercetatori, care sa puna cu sinceritate in balanta ce au adus bun si ce au adus rau societatii romanesti cei peste 40 de ani de regim comunist si cei 20 de ani de revenire la economia de piata si la sistemul democratiei parlamentare.

Ca om in varsta, care am cunoscut atat dictatura antonesciana, cat si cea comunista in toate ipostazele ei, si care sunt spectator atent al celor ce se petrec in tara in ultimii 20 de ani, incerc sa schitez mai jos, succint si desigur incomplect, plusurile si minusurile regimurilor politice si economice prin care a trecut Romania in aceste sase decenii.

Regimul comunist.

1.- Sunt multe lipsurile si abuzurile de care s-a facut acesta vinovat, complectate cu posibilitatile pe care, desi le avea la dispozitie, le-a irosit sau compromis. Dupa opinia mea – cateva nu pot fi insa trecute cu vederea :

• Aplicarea in anii 1950 a unei politici inspirata din exemplul URSS, de lichidare a clasei burgheze si a taranimii instarite (chiaburime), prin arestarea fruntasilor partidelor burgheze nationale si prin trimiterea la munca fortata a mii de oameni pe motive politice;

• Uciderea sau indepartarea brutala a unor fruntasi care, in anumite momente, intrasera in conflict cu conducerea partidului : St. Foris, Koffler, E. Calmanovici, Lucretiu Patrascanu, Chivu Stoica, Gh. Apostol, Al. Barladeanu, C-tin Parvulescu s.a.;

• Cultul personalitatii secretarului general al partidului, inspirat de modelul stalinist, incepand cu Gh. Gheorghiu-Dej, dar dus la exces de N. Ceausescu, lucru ce a avut drept consecinta, printre altele, ca seful statului s-a inconjurat cu persoane servile, ce ii ascundeau problemele grave ale tarii;

• Ducerea unei politici economice autarhice, cu fortarea investitiilor in industria grea si achitarea in conditii dezavantajoase a datoriilor externe facute anterior;

• Neglijarea ridicarii nivelului de trai, ducand la o lipsa cronica de produse elementare in magazine si crearea de cozi imense pentru achizitionarea lor.

 Desigur ca la cele de mai sus se pot aduce contra-argumente, sustinandu-se de pilda ca fie situatia internationala, fie cea interna, justificau masurile adoptate. O analiza mai atenta a fiecareia din aceste probleme, arata insa ca majoritatea lor s-ar fi putut evita sau li s-ar fi putut atenua excesele, daca nu s-ar fi crezut ferm ca istoria este de partea regimului si deci acestuia i se permite orice.

2.- Sunt insa de aratat si marile castiguri pe care le-a adus regimul socialist la progresul economic si social al tarii :

• Rascolirea benefica a societatii romanesti, prin atragerea a milioane de oameni de la munca agricola la munca pe santiere sau in fabrici, ceeace a facut ca, in decurs de cateva decenii, populatia ocupata in activitati agricole sa scada de la cca. 70% la 35%. Prin asta s-a facut un mare pas pe drumul spre modernitate al Romaniei, cu efecte asupra schimbarii mentalitatii oamenilor;

• Lichidarea analfabetismului, concomitent cu sprijinul dat educatiei si raspandirii culturii in toate paturile populatiei;

• Un efort gigantic de industrializare, insotit de un program la fel de ambitios de electrificare (centrale termo-electrice, baraje hidro pe raurile interioare si pe Dunare, etc.

 • Aplicarea unui plan ambitios de modernizare a agriculturii, atat prin crearea de gospodarii de stat si cooperative agricole de productie, cat si prin mecanizarea si rationalizarea muncilor agricole (tractoare, semanatoare, irigatii etc.)

• Un anumit prestigiu international castigat de Romania prin politica sa externa relativ independenta de presiunea Moscovei, ceeace s-a vazut atat prin atentia acordata reprezentantilor romani in numeroase tari si organizatii internationale, cat si prin succesele specialistilor romani peste hotare.

Regimul capitalist postcomunist.

1.- Enumerarea catorva aspecte negative cu care s-a confruntat societatea romaneasca incepand din 1990, nu poate trece cu vederea urmatoarele :

• Scaderea nivelului de trai pentru o buna parte a populatiei, concomitent cu imbogatirea rapida, pe cai mai mult sau mai putin obscure, a catorva potentati si chiar a unor oameni politici;

• Privatizarea fortata a intreprinderilor de stat, chiar a celor rentabile, si achizitionarea multora dintre ele de firme straine, la preturi ridicole;

• Un politicianism ce copiaza stangaci parlamentarismul occidental pentru a da populatiei iluzia democratiei, concomitent cu manevrarea din culise a oamenilor politici de forte economice romanesti sau straine;

• Dezastrul din agricultura, care a dus la lasarea in parloaga in 2008 a cca. 50% din suprafata agricola a tarii, constrangand populatia urbana sa se alimenteze majoritar cu produse din import. Totodata achizitionarea treptata de firme straine a unor suprafete tot mai mari de terenuri agricole.

• Captivarea cu usurinta, cu fonduri din tara si strainatate, a unei bune parti a elitei intelectuale si folosirea ei pentru introducerea confuziei de valori in randul publicului, printre care si acreditarea ideei ca nu exista alternativa la liberalismul dezlantuit.

2.- Regimul ultimilor 20 de ani are incontestabil si parti pozitive, printre care:

• Libertatea de opinie in presa, radio si televiziune, desi deseori ea este ciuntita de influenta mogulilor din mass-media ;

• Libertatea de alcatuire de organizatii politice neguvernamentale, unele dintre ele cu influenta in spatiul public, desi aceasta a permis reaparitia si a unor organizatii de extrema dreapta de tipul celor antebelice;

• Libertatea de circulatie peste hotare a cetatenilor romani, atat ca turisti, cat si in cautare de locuri de munca;

 • Intrarea in NATO si Uniunea Europeana, ceeace exclude orice pretentii teritoriale ale altor tari, dar presupune acceptarea tutelei occidentale in protectia fata de eventuale influente politice, economice si militare dinspre rasarit, considerate malefice;

 • O relativa abundenta de produse in magazine, accesul la care e determinat doar prin criteriile de piata.  

Cele de mai sus pot fi complectate cu alte trasaturi caracteristice ale celor doua regimuri, pe care spatiul nu-mi permite a le desvolta. Unele din afirmatiile anterioare pot fi insa sustinute cu cifre, din care cateva le voi prezenta in articolul urmator. (Va urma)

Partidul “Die Linke” (Stanga) dupa recentele alegeri in Bundestag

Pe 27 septembrie 2009 au avut loc alegerile parlamentare in Germania. Desi rezultatele lor sunt cunoscute, le reamintesc totusi:

Uniunea CDU-CSU (crestin-democrati): 239 locuri (+13 loc. fata de 2005)

SPD (social-democrati) : 146 locuri (-76 loc.  )

FDP (liberali) : 93 locuri (+32 locuri  )

Die Linke (extrema stanga) : 76 locuri (+22 locuri )

Die Grünen (ecologisti) : 68 locuri (+17 locuri )

Drept urmare noul guvern va fi condus de Angela Merkel (CDU), iar presedintele liberalilor – Guido Westerwelle – va lua fotoliul de ministru de externe. In opozitie se vor gasi trei partide : cele ale stangii moderate (SPD si Die Grünen) si cel al stangii radicale (Die Linke).

Pe ansamblul intregii tari, Die Linke a luat 11,9% din voturi, inregistrand sporuri in toate landurile, fara exceptie. Daca in landurile din estul Germaniei (fosta RDG) el a luat 28,5 % din voturi, in restul tarii performanta a fost la nivelul de 8,3 %. Aceasta inseamna ca daca maine ar avea loc alegeri locale, acest partid ar intra cu siguranta in parlamentele tuturor landurilor din vest. Totodata cele trei partide ale extremei drepte nu au reusit fiecare decat un scor mult sub plafonul minim necesar de 5%.

Partidul Die Linke a fost considerat pana nu demult un partid regional, el avand o pondere semnificativa numai in cele cinci landuri din estul Germaniei (fosta RDG). Acest lucru era explicabil, caci majoritatea membrilor acestui partid o constituiau fie fosti membri ai SED (partidul comunist din RDG), fie nostalgici ai regimului disparut. De vreo trei ani insa partidul a primit forte noi, avand o anumita trecere si in mediile muncitoresti din vestul Germaniei. Acest lucru se datoreaza in primul rand efectelor crizei economice care a lovit paturile cele mai sarace ale populatiei, dar si venirii in grupul de conducere al partidului a unui important om politic, Oskar Lafontaine, fost presedinte al SPD (1995-1999), fost candidat (fara succes) la functia de cancelar al Germaniei (1990) si fost ministru de finante in guvernul Gerhard Schröder1998), pana in momentul cand a demisionat in mod spectaculos din SPD, invocand conflicte principiale cu conducerea partidului.

Cresterea cu 40%, de la o legislatura la alta, a numarului deputatilor “Linke” in Bundestag, a fost salutata cu entuziasm de membrii partidului. Satisfactie indreptatita, caci se dovedea ca ideile programului ”Konsequent sozial – Für Demokratie und Frieden”, cu care partidul se prezentase in alegeri, avusesera ecou. In acest program se prevedea : crearea unui fond de 100 de miliarde euro pentru desvoltarea social-ecologica; introducerea unui impozit de 5%  pe toate averile ce depasesc un milion euro, precum si a unui impozit pe operatiile bursiere; acordarea de sprijin de catre stat a bancilor aflate in dificultate, se va face doar in schimbul participarii statului ca proprietar in proportia corespunzatoare; crearea a doua milioane de locuri noi de munca, in special in activitatile din domeniul public; introducerea in Constitutie a dreptului la educatie si promovarea educatiei gratuite la toate nivelele; interzicerea partidului de extrema dreapta NPD; inlocuirea pactului reformist al U.E. cu o constitutie nou elaborata, votata in toate tarile europene prin referendum; crearea unui guvern european, care sa coordoneze politica economica si financiara; etc.

 Dar influenta partidului Die Linke in politica germana in urma acestor alegeri e departe de a spori. In precedenta legislatura cei 54 de deputati “Linke” erau tinuti practic in carantina de celelalte partide, chiar si de cele din opozitie. Un singur land (Berlin) avea in componenta guvernului cativa reprezentanti ai acestui partid. La alegerile din aceasta toamna din trei landuri (Saarland, Thüringen si Brandenburg) partidul a castigat multe voturi, situandu-se pe locul doi, ceeace a dat speranta ca va putea face o coalitie cu social-democratii si cu ecologistii la alcatuirea guvernelor. Dar acest lucru nu a putut avea loc decat in Brandenburg, in celelalte doua - coalizarea fiind torpilata fie de SPD, fie de Die Grünen.

Au iesit la iveala cu acest prilej niste conflicte mai vechi din conducerea partidului intre “realisti” (aflati in majoritate), dispusi la compromisuri pentru a fi acceptati de celelalte partide ca parteneri la nivel local si federal, si “fundamentalisti”, care sustin radicalizarea liniei partidului, prin propuneri de socializare a retelelor de transport energia electrica, de nationalizare a bancilor care cer sprijinul statului si apoi nu indeplinesc asigurarile date, de retragere a trupelor germane din Afganistan si chiar din NATO, de interzicere a predarii religiei in scoli, etc. Pe de alta parte mai sunt si presiunile stangiste de la baza, ce vin si ele din doua directii: pe de o parte, de la grupuri ale membrilor fostului partid comunist (DKP) din vestul Germaniei, iar pe de alta parte, din partea “nostalgicilor” regimului lui Honeker din fosta RDG, avand-o in frunte pe sefa curentului neo-comunist, Sahra Wagenknecht. Atitudinea dura la adresa social-democratilor adoptata de Oskar Lafontaine in decursul campaniei electorale, a contribuit la impiedicarea unei coalitii a stangii, pentru a frana avansul partidelor de dreapta. Acest lucru l-a determinat pe Lafontaine sa-si anunte zilele trecute retragerea de la conducerea fractiunii Linke din Bundestag.

Cei trei conducatori ai Partidului Die Linke se apropie de pensie : Lothar Bisky, presedintele partidului, are 69 ani, Oskar Lafontaine – 66, Gregor Gysi -61. Se va pune in curand problema unei echipe inlocuitoare, mai tinere, in randul careia sunt de mentionat cateva nume : Bodo Ramelow (53 ani) seful Linke in Thüringen, care spune : “Trebuie sa pastram notiunea de socialism ca cerinta, ca viziune, ca speranta” ; Dietmar Barsch (51 ani), apropiat al lui Gysi, organizator al campaniei electorale si sef administrator al ziarului partidului “Neues Deutschland”; Gesine Lötzsch (48 ani), vicepresedinta si purtatoare de cuvant a partidului. O eventuala noua echipa va trebui probabil sa se concentreze asupra refacerii unitatii partidelor stangii. Dar pentru asta nu sunt suficiente concesiile din partea lui Die Linke, ci mai trebuie ca si SPD sa faca pasi importanti spre stanga…

O PUBLICATIE CE NU SE SFIESTE DE ADEVAR

          Comparativ cu marile cotidiane occidentale, presa romaneasca se caracterizeaza, pe langa abundenta de reclame neatractive pentru produse, firme si prin predilectia ziaristilor pentru limbajul colorat si plastic, deseori vulgar, cu conotatie erotica sau scatologica, destinat unor cititori cu nivel intelectual scazut sau mediu, carora le place sa intalneasca in pagina tiparita expresia mahalageasca bruta folosita de ei doar acasa sau in cercul amicilor. Drept urmare, lipsesc sau sunt putine informatiile si analizele bazate pe date si cifre certe, care sa permita cititorului sa traga singur concluziile, iar nu servite gata mestecate, uneori tendentioase. Discursurile, articolele sau chiar cartile oamenilor politici nu sunt examinate in presa cu obiectivitate, ca informare critica si echidistanta a ideilor si propunerilor. Iar de multe ori sunt smulse din context fraze sau chiar cuvinte, carora li se da valoare emblematica, de sintetizare reductionista a gandirii autorului.

            Ar mai fi multe de spus intr-o examinare critica a ziarelor si revistelor in aceste zile ale unei perioade electorale incordate, dar altul e scopul acestor randuri. Si anume acela de a semnala, celor ce cauta sa gaseasca in presa noastra de azi puncte de vedere neconformiste, editoriale cu idei noi si indraznete, analize competente, chiar daca uneori discutabile, ca o astfel de publicatie exista. Este vorba de “Cronica Romana”, ziar cu un tiraj relativ redus, dar cu destula influenta, care a reusit sa stranga un colectiv de autori de calitate, ce nu se sfiesc sa scrie in raspar cu “corectitudinea politica” a momentului. Gabriela Cretu, G. Cusnarencu, Al. Mironov, Paul Everac si altii ce militeaza cu condeiul in acest ziar, sunt – nu intamplator – personalitati cu vederi de stanga, chiar daca nu toti sunt incadrati politic. Cei 20 de ani de la o rasturnare revolutionara a societatii romanesti, si indeosebi stadiul in care s-a ajuns astazi, sunt tema predilecta a articolelor lor, uneori triste, alteori furioase, totdeauna lucide.

            Pentru ilustrarea celor de mai sus, voi reproduce mai jos pasaje din trei articole de Paul Everac, toate aparute in cursul lunii octombrie 2009. Trebuie sa recunoasteti ca un asemenea ton, o astfel de nobila indignare nu veti intalni in editorialele unor ziaristi imbogatiti ca rechini de presa sau in talk-show-urile multor politicieni ce isi apara, sau isi doresc, scaunul de demnitar.

 

Cand Domnul acela i-a spus domnisorului nostru: “Lasa-mi marfa sa treaca! Deschide larg granitele, chit ca-ti pleaca si tie cele mai bune produse, sau iti intra arme, manifeste, vagabonzi!”, omul nostru a batut calcaiele si a racnit: “Yes, Sir!”, dupa care a facut un scurt stanga-mprejur si a murmurat: “Da-l in ma-sa, imi bag si eu mica mea afacere. Plus ca, odata ce m-a instituit si pe mine demnitar…!”
Apoi acela i-a zis: “Scumpeste creditele, ca altfel ne napadeste plevusca”, iar omul nostru a racnit: “Yes Sir!” si-n gand: “Da-l in ma-sa, asta vrea sa aduca marfa nobila, sa intemeieze lanturi speciale; unde o sa ma agat si eu, care am dreptul legal sa le aprob”.
Apoi acela a zis: “Baga-ti handralaii sa capuseasca institutiile, regiile, intreprinderile de stat, pana cand le fac farame, ca sa incepem o viata cu adevarat noua, necomunista, cu un alt suflu!” Omul nostru, acum mai imbracat, a raspuns cu aplomb: “Yes, Sir!” si a ras dintr-o miscare trei sferturi din industria socialista, sub lozinca: “Da-l in ma-sa, ma-nfig si eu la plesneala, apuc ce pot, duc acasa pe daiboj, ca doar la mine e iscalitura si vama; de-aia sunt pus aici, nu?”.
Si la fiecare demantelare si privatizare, baiatul nostru, fiind animat de cel mai cordial suras politic, a zis cu multa intelegere pentru desfasurarea unei democratii liberale: “Yes, Sir!” si s-a executat, casapind paduri, inchizand mine, privatizand pe nimic capacitati, cedand regii, falimentand banci, inactivand agricultura candva asiguratoare, taind fabricile in bucati de metal, mereu cu un suras interior ca nu-i va fi supunerea degeaba, ca va lua binisor din caimac, ca se va inchifta cu ce n-a visat neam de neamul lui si va sta tantos in fruntea bucatelor, ciupindu-l si pe stapan, da-l in ma-sa, dupa o traditie seculara. (07.10.2009)

 

In satul in care imi petrec vara sunt sase absolvente de scoli sanitare, din care patru nu si-au gasit post, iar una s-a expatriat. Avusesem, un an, contact cu cinci bravi absolventi de facultate de teatru care roiau pe langa mine sa improvizam ceva, fiindca nu nimerisera pe nicio scena sau formatie teatrala. Aveam in familie un tanar iesit de la facultate, cu licenta in Filosofie, ca sa faca pe soferul de firma. M-am intalnit cu destui cautatori de slujba si am vazut tineri merituosi neprimiti nicaieri. A mai venit si vremea in care oamenii sunt dati afara cu miile si zecile de mii, in care somajul a devenit torential; totusi, facultatile – acreditate sau nu – continua sa produca in masa, sa pompeze cu ghiotura “gulere albe” si sa le deverseze pe o piata lasata “libera”, si in multe privinte suprasaturata. De ce? Fiindca pompele trebuie sa lucreze, ca sa-si ia cadrele banii. Ce face absolventul nu mai conteaza, suntem in liberalism. Statul nu-ti asigura postul, cum o facea in monstruosul acela de socialism, cand te obliga sa muncesti, dar iti dadea si o incadrare. Acum, pompele pompeaza, iar absolventii, licentiatii, tistuie pe toate drumurile. Nu fabrica numai licente aceste nesfarsite Universitati ale noastre, ci fabrica si invalizi moral, estropiati sufleteste, cautatori de utilitate sociala, gonitori dupa paine, macinatori in-de-sine, agenti ai disperarii. Un om neintrebuintat devine un om debil, speriat de nesansa lui, socotindu-se agresat de restul lumii, ranit sufleteste, diminuat in proprii sai ochi. O tara, altfel destul de mitocaneasca si de mistocaneasca, zemuieste de licentiati. E codasa Europei la multe, dar cu patalamalele in mana si cu masa de “gulere albe”. Titluri producem, slava Domnului! Locuri de munca, mai putinele! Si acelea se dau, in majoritate, pe spaga. Fabrici  productive ca inainte nu mai avem. Avem, in schimb, destule fabrici de someri si de viitori asistati social, lucrand din plin! Pana intr-o zi! (12.10.2009)

Cand s-a prabusit cu bruschetea cuvenita regimul ceausist, nea Stanica si cu nea Branescu s-au repezit la sistemul de irigatii ca la un simbol al regimului odios, defunct si l-au „revolutionat”, adica au dus o parte acasa, mai intai ceva fierarie si tevarie, apoi, vazand ca nu e buna de mare lucru la gospodarie, s-au chinuit de au carat si niste dale de ciment demontate din sant, vreo trei-patru la rand, cate a dus caruta sau tractorul. S-au nevoit si altii intr-o fratie, facand praf irigatia romana, ca si cand in noua oranduire n-ar mai fi fost nevoie de apa. Ceausescu trebuia sa le plateasca toate silniciile, asa ca unii mai breji au taiat si perdelele vegetale de protectie, asigurand o saraturare intensiva a solului Patriei. Altii s-au repezit la paduri, facand o ordine strasnica, lasand loc gol, rasluit, umpland pamantul cu cioturi si tufe strigatoare la cer. Destule pamanturi au luat-o la vale, dar nea Dodoleata n-a tras nicio invatatura, el se duce si astazi si casapeste paduri in numele sfintei Libertati, si cu paza de la noii boieri si arendasi. Si de la noua politie.(…)

O parte din natiune s-a dus oblu spre manele, s-a impodobit cu ele, face spasme de fericire cand aude manele, se excita, devine viteaza, simtitoare. O alta parte, mai mica, merge si compatimeste cu Madonna, ori sufera mortal pentru Michael Jackson! Tot mai multe dame rezolva integrame, starea de rebusism romanesc creste. Intelectualii fac epigrame. Cei mai subtiri fac covoare intregi de poezii, umplu revistele, chiar asa nedorite, necitite. Nealfabetizatii isi fac idol din Becali. Saracii asteapta faina si orezul de la candidatii la vot. (Cine da un pui, va fi Presedinte!). Primarul va trebui sa dilate mult carnatul cel mai lung din lume. Imprumutul FMI il inghit consilierii electorali ai candidatilor! (19.10.2009)

OARE DE CE MAI SUNT EI VOTATI?

Suntem martorii unui fenomen international ale carui semnificatii politice nu sunt neglijabile. Este vorba despre sefi de state sau de guverne in tari republicane, care isi permit in public atitudini de autoritarism monarhic, bazandu-se pe o incredere a electoratului pe care ei o considera fara limite.

Iara de pilda cazul primului ministru ai Italiei, Silvio Berlusconi. Odata ajuns la putere, el a reusit sa faca aprobata in Parlament o lege (Numita “Lodo Alfano” dupa numele ministrului de justitie de atunci) prin care patru persoane din fruntea statului, presedintele republicii, primul ministru si cei doi presedinti – ai Camerei si Senatului – beneficiaza de imunitate si nu pot fi adusi in fata justitiei pe intreaga perioada in care ocupa aceasta functie. Curtea Constitutionala a declarat insa zilele trecute ca aceasta lege incalca prevederile Constitutiei, ceeace ar face ca Berlusconi sa fie confruntat deodata cu trei procese:

• I-a platit 600.000 dolari avocatului londonez David Mills pentru ca acesta sa pastreze tacerea cu privire la niste firme off-shore. Pentru asta Mills sta deja la inchisoare, condamnat la 4 ani si jumatate.

• Pana in 1999, prin manipularea conturilor firmei sale de televiziune Mediaset, Berlusconi a transferat in strainatate 276 milioane dolari si a sustras impozitelor suma de 120 milioane euro.

• In ultimele zile ale guvernului Romano Prodi, a incercat sa mituiasca doi senatori pentru ca acestia sa treaca de partea lui.

In plus, un tribunal din Messina l-a condamnat deja pe Berlusconi la plata unei sume de 750.000 euro lui Carlo di Benedetti, caruia ii apartin revista l’Espresso si ziarul La Repubblica. De luni de zile in aceste publicatii sunt desvaluite nu numai aventurile de alcov ale primului ministru, ci si afacerile sale veroase prin care a devenit fabulos de bogat. Printre acestea este si cazul Modadori. In anul 1989 firma Fininvest-Holding a lui Berlusconi a mituit un judecator cu 2 milioane euro si astfel a reusit sa puna mana pe una din cele mai mari edituri din Italia, Mondadori. Coruperea judecatorului a fost dovedita, acesta a fost condamnat la 21 luni de inchisoare, iar avocatul lui Berlusconi – la 18 luni, dar principalul beneficiar al afacerii, Berlusconi, a fost achitat. Astazi insa tribunalul din Milano considera sentinta gresita si cere reluarea procesului.

Inainte de pronuntarea deciziei Curtii Constitutionale, Berlusconi a amenintat ca va declansa alegeri anticipate, pentru a dovedi inca odata ca populatia totusi il sustine. Dupa ce insa instanta suprema s-a pronuntat in defavoarea lui, el declara ca, orice s-ar intampla, isi va duce mandatul pana la capat, adica pana in 2012. Umberto Bossi (partidul populist de dreapta Lega Nord) si Gianfranco Fini (partidul national- conservativ Alleanza Nationale) au declarat ca il sustin pe Berlusconi. Iar acesta acuza ca el, cel mai iubit fiu al poporului, este victima unui complot al fortelor de stanga, striga “Viva l’Italia! Viva Berlusconi!”, da in judecata ziarul “La Repubblica” si intentioneaza sa treaca prin Camera si Senat o noua lege prin care i s-ar acorda iarasi imunitate. Oare cat timp va mai indura poporul italian aceasta brutala calcare in picioare a legilor si etalare a imoralitatii celui in care, prin vot, isi pusese speranta?

Opinia publica franceza este framantata in aceste zile de cazul Jean Sarkozy. Acesta, un tanar de 23 ani, student in anul 2 la Drept, candideaza pentru ocuparea postului de presedinte al EPAD (Etablissement Public d’Amenagement du quartier d’affaires de la Defense), adica al cartierului din Paris unde sunt concentrate, in mai multi zgarie-nori, cele mai mari firme din Franta. Jean nu ar avea desigur nici o sansa daca el nu ar fi fiul lui Nicolas Sarkozy, presedintelui Frantei. Si nimeni nu se indoieste ca depunerea candidaturii fiului s-a facut cu acordul si binecuvantarea tatalui.

Gest suficient pentru a se pune intrebarea daca nu se revine, sub regim republican, la practicile demult uitate ale monarhiei. Este vorba despre reproducerea ereditara a elitelor, despre pregatirea transmiterii puterii din tata in fiu. Presedintele Frantei, care pe de o parte sustine intr-un discurs, chiar in aceste zile, principiul egalitatii de sanse in licee, incurajeaza pe de alta parte ambitiile progeniturii sale, lipsita de orice experienta, dar grabita sa urce cat mai repede treptele politicii. Cel putin la fel de jenanta este si servilitatea tuturor celor din guvern si din partidul lui Sarkozy, UMP, care s-au simtit obligati sa se pronunte imediat in favoarea acestei candidaturi.

Procedeul transmiterii ereditare a puterii nu este specific francez. Coreea de nord si Azerbaidgean, sunt doua republici unde, in fruntea statului sunt, pe durata nelimitata, fii fostilor dictatori. In Grecia noul prim ministru Gheorghios A. Papandreu, este fiul lui Andreas Papandreu, care a fost de de doua ori prim-ministru in guverne de stanga. La ultimele alegeri el l-a avut drept adversar pe Constantinos Karamanlis, mostenitor al unei familii politice de dreapta. In Japonia actualul prim-ministru, Yukio Hatoyama, e provenit dintr-o veche dinastie de politicieni.

Alegerile sunt considerate un instrument prin care poporului i se permite sa isi spuna cuvantul si sa-si exercite puterea. Dar atunci cand acest instrument nu serveste practic decat la legitimarea pastrarii puterii in mainile celor care deja o au, se pune in mod justificat problema sensului sistemului democratic, a semnificatiei ce se mai acorda votului electoratului in acest sistem. Iata cum caracterizeaza Dominique Rousseau, profesor de drept constitutional si membru al Institutului Universitar al Frantei, situatia ce se poate crea: “Oare ce a dus poporul la revolta in sec. XVIII? Era infometat si avea impresia ca toate puterile se impart intre aceiasi oameni. Poporul francez este foarte ingaduitor, dar trebuie sa fii atent cu el, sa dai dovada de un minim bun simt. Fata de tacerea institutiilor la cele ce se petrec, fata cu o clasa politica ce se inchistata in ea insasi, poporul ar putea lasa se izbucneasca furia.”

In Romania, aflati in preajma unei alegeri de mare importanta, este cazul sa ne intrebam daca si la noi presedintele nu urmeaza fidel exemplul celui din Franta, trimitandu-si fiica – aparent cu respectarea legalitatii– deputata in Parlamentul European de la Strasbourg;  sau al presedintelui italian, facandu-si presupusa iubita – ministru si protejandu-se cu imunitate legala fata de procese. Concluzia pe care o trage poporul: degeaba sa mai faci studii pentru a reusi in viata, importanta este originea, apartenenta la aceasta “nobilime” republicana care promoveaza numai pe cei din sanul ei, dupa ce i-a trimis la studii in prestigioase si costisitoare universitati occidentale. Odinioara, la noi, la angajarea unor salariati, serviciile de cadre acordau intaietate criteriului originii sociale “sanatoase” (fiu de muncitor sau taran). Uneori acest criteriu se aplica abuziv, sau in dauna eficientei, dar el a servit un timp la aducerea de forte noi pantru sustinerea efortului economiei. Acum promovarea se face indeosebi pe relatii si nu de putine ori, pe baza apartenentii la un anumit partid. Fapt care nu lasa populatia indiferenta : neparticiparea la vot este o prima forma de exprimare a nemultumirii. Ea poate va fi urmata de manifestatii violente ale celor ce doresc schimbari reale, iar nu vorbe.

HERTA MÜLLER, SCRIITOARE CHINUITA DE FANTASME

            Nu am citit nimic de autoarea germana si deci nu pot decat sa acord incredere juriului de la Oslo care i-a atribuit – pentru multi in mod surprinzator – premiul ce o propulseaza printre scriitorii cei mai importanti ai secolului, in dauna lui Amos Oz (scriitor israelian) si a lui Philipp Roth, scriitor american. Dar celebra autoare nu se preocupa doar de opera sa literara, ci este si o vajnica luptatoare politica pentru demascarea resturilor comunismului in Romania si Germania. 

            Am avut rabdarea sa citesc un amplu articol al dansei aparut in saptamanalul german “Die Zeit”(tiraj – 500.000 ex.) din 23 iulie 2009 si intitulat “Die Securitate ist noch im Dienst“ (Securitatea este inca in serviciu). Se stie ca scriitoarea a emigrat din Romania in 1987 si locuieste la Berlin. In aceasta primavara ea a facut o vizita la Bucuresti la invitatia lui Andrei Plesu, care conduce New Europe College (NEC). Din prima zi ea constata ca pe strada este urmarita de cineva, iar vizitatorilor ei li s-a cerut la receptia hotelului sa complecteze un formular, procedura nelinistitoare. Telefoanele in hotel i s-au parut ca sunt ascultate. A dorit sa schimbe hotelul, dar a aflat ca proprietarii hotelurilor din Bucuresti sunt toti fosti securisti. A fost nevoita sa gazduiasca la NEC. Toate astea o fac sa scrie ca Securitatea lui Ceausescu e inca in functie, ca ea si-a schimbat doar numele (SRI), dar in aceasta institutie 40% din salariati sunt fosti securisti, restul de 60 % sunt la pensie, cu pensii de trei ori mai mari decat ale celorlalti romani. 

            Dansa ironizeaza mai departe activitatea CNSAS, institutie unde este foarte greu sa iti obtii spre consultare dosarul intocmit de Securitate. Totusi ea a reusit acest lucru. Dosarul Hertei Müller (“Cristina”), cu primul document in ziua de 8 martie 1983, are acum 914 pagini. Dar probabil ca in anii de dupa revolutie SRI a “lucrat” la el – scrie dansa – indepartand unele documente asupra interogarilor la care a fost supusa in perioada cand lucra la Fabrica de tractoare din Timisoara, ca translatoare de limba germana. Asta i-a amintit ca o buna prietena a ei, pe care a invitat-o sa o viziteze la Berlin, i-a marturisit ca fusese pusa de securitate sa o spioneze si a trebuit sa raporteze toate convorbirile lor. Afland asta, a fost obligata sa ii ordone spioanei sa paraseasca de indata casa. 

            In continuare sunt expuse o serie de indicii care, dupa dansa, dovedesc ca si in Germania, o seama de persoane din conducerea Asociatiei (Landsmanschaft) a svabilor banateni au servit drept informatori ai securitatii. La intrebarea ce si-o pune, de ce chiar Bundes Nachrichten Dienst (SRI-ul german) ii protejeaza pe acesti nemti suspecti emigrati din Romania, tot dansa da raspunsul: “Deutschland ist heute ein gemutliches Rezervat für Securitate-Spitzel“. (Germania este astazi o confortabila rezervatie pentru spionii securitatii). Iar toti acestia s-ar parea ca nu au altceva de facut decat sa o ponegreasca pe toate caile, acuzand-o de fatarnicie si obsesii nejustificate. 

            Cam asta este pe scurt continutul acestui articol pe 3 pagini mari in care Herta Müller isi striga disperarea ca a fost si este peste tot inconjurata numai de persoane ce ii vor raul, atat pe vremea dictatorului roman, cat si dupa parasirea de dansa a unei tari “in care daca m-as intoarce, as innebuni a doua oara”. Articolul e insotit insa si de comentarii ale cititorilor germani, care sunt impresionati de cele ce afla astfel ca se petrec in Romania, tara pe care nu o cunosc decat din spusele dansei. 

            Iata de pilda ce scrie unul dintre ei: “Propun ca sa se suspende calitatea de membru al Romaniei in UE, pana ce toate aceste lucruri nu sunt clarificate si eliminate. Inseamna ca populatia tarilor membre ale UE a fost mintita atunci cand s-au dus tratative de admitere a Romaniei in UE”. Altul, sas emigrat din Romania,dupa ce spune ca isi aminteste, desi era copil, de citirea scrisorilor si audierea telefoanelor, ba chiar de zvonul ca Securitatea introducea in secret, in unele case,  aparate ce declansau cancerul celor ce locuiau acolo, este convins ca oamenii securitatii lui Ceausescu sunt si acum in tot soiul de functii in Romania. Si incheie citandu-l pe Mircea Cartarescu: “Romania este ca o tara sud-americana, care s-a ratacit in Europa”. Un alt comentator scrie ca, dupa citirea acestui articol al Hertei Müller, si-a dat seama ca Europa are nevoie de un sistem de sanctiuni pentru unele tari membre. Romania trebuie sa primeasca un ultimatum pentru a se debarasa de resturile dictaturii, pe care daca nu il va indeplini in termen, sa fie aruncata afara din UE! Caci se vede ca este o tara bolnava, care trebuie izolata, deoarece poate contamina si pe ceilalti membri ai UE. 

            Dar vestea decernarii premiului Nobel scriitoarei germane, a fost comentata si in Franta, pe blogul literar al lui Pierre Assouline din ziarul Le Monde. Aici si-a exprimat punctul de vedere si o tanara romanca de 35 de ani din Bucuresti, carle-a confirmat francezilor ca in Romania securitatea este in functiune chiar si dupa 20 de ani, si ca doar telurile ei s-au schimbat. Se poate deci spune ca articolul de acum doua luni si ceva al Hertei Müller, conform careia suntem in continuare in plin comunism si inca nu am observat asta, a avut un mare ecou, care se va amplifica considerabil prin titlul acordat ei, de laureata a premiului Nobel.

PREMIUL NOBEL PENTRU PACE 2009 : PARIU PE VIITOR

 Prezint in cele ce mai jos articolul aparut astazi in publicatia germana Die Zeit – online, deoarece cred ca exprima  bine sperantele ce se pun in presedintele Statelor Unite de a introduce un climat de pace in diverse locuri de pe glob ce sunt focare potentiale de razboi. Articolul este semnat de Martin Klings.

 Barack Obama este primul dintre cei ce au primit pana acum Premiul Nobel pentru pace, in speranta ca prin el se va obtine o lume mai pasnica, mai justa, mai curata, mai cooperativa si mai lipsita de arme atomice. Unii laureati ai acestui premiu, ca de pilda fostii presedinti ai SUA Theodor Roosevelt si Jimmy Carter, sau ministrul de externe american Henry Kissinger, au primit aceasta distinctie pentru semnarea unor acorduri de pace, oricat de fragile s-au dovedit apoi ele. Altii, ca de pilda Woodrow Wilson, fondatorul Ligii Natiunilor, pentru realizarile de o viata si pentru o idee grandioasa.

Dar Barack Obama, de doar 9 luni in functia suprema la Casa Alba, este preamarit doar pentru cele ce se asteapta de acum inainte din partea lui. Premiul acordat este un pariu pe promisiuni si pe un viitor necunoscut. Si el vine chiar in momentul in care aceste promisiuni sunt puse la indoiala de catre multi. Caci tocmai acum presedintele american i-a convocat pe toti expertii de securitate pentru a gasi o strategie pentru razboiul din Afganistan. Un lucru este insa clar: acest razboi e de durata si va pretinde inca multe jertfe de o parte si de cealalta. “Retragerea nu este o alternativa”  anunta de cateva zile consilierii lui.

Acordarea Premiului Nobel este o povara grea, dar ea sporeste enorm asteptarile fata de tanarul presedinte. Ea va face sa sporeasca in intensitate corul celor care de luni de zile ii striga: “Oare cand vorbele tale vor fi urmate si de fapte?”. Barack Obama a fost la fel de surprins de distinctia primita ca si restul lumii. Nimeni nu avea habar ca el era in frunte pe lista juriului de la Oslo. Dar premiul vine la momentul oportun.

Elanul lui Obama de introducere a unor schimbari, se loveste de rezistenta atat in interiorul, cat si in afara Americii. Reforma sistemului de sanatate, care sa satisfaca nevoia a milioane de oameni suferinzi printr-o asigurare de boala accesibila, bate pasul pe loc. Lichidarea lagarului de prizonieri de la Guantanamo creiaza uriase probleme. Republicanii si unii dintre democrati depun rezistenta la programul lui de stavilire a incalzire a globului. La intalnirea la nivel inalt privind problemele climei de la Kopenhaga, trimisii lui Obama vor veni probabil cu mainile goale. In Orientul Apropiat atat israelienii, cat si palestinienii se baricadeaza refuzand orice angajament. Iranul s-ar putea ca peste putin sa posede o bomba atomica, iar Coreea de nord continua sa sfideze restul lumii. Nu este deloc sigur ca in Irak se va instala pacea. Iar indiferent de deciziile pe care le va lua presedintele in saptamanile ce urmeaza, Afganistanul si Pakistanul raman o povara grea si un risc imprevizibil.

Premiul Nobel pentru pace nu va rezolva peste noapte toate aceste probleme. Dar va conferi o noua perspectiva asupra posibilitatilor de schimbare si ii va da lui Obama o noua vigoare si in nou elan, atat in tara sa, cat si in afara. Cinicii sustin ca Obama a capatat premiul doar pentru incheierea pacii cu Hillary Clinton, ca a scos-o din lupta pe adversara sa in campania electorala in schimbul postului de sefa al Departamentului de stat. Altii ironizeaza ca, precum in antichitate, lui Obama i s-a asezat pe frunte cununa de lauri doar pentru discursurile lui frumoase, insufletite si emotionante.

Toate astea sunt nedrepte si false. Se mai poate desigur discuta daca el ar fi meritat suprema distinctie dupa doar 9 luni in functie. Dar el a facut mult mai mult decat sa tina discursuri. Chiar si valoarea cuvantarilor sale nu trebuie subestimata. Ele au stimulat pe multi si multe au fost puse in miscare, chiar daca succesul se lasa inca asteptat. Cu rusii s-au reluat tratativele de dezarmare nucleara, iar Iranul permite macar sa se inceapa niste convorbiri. Iar propunerea de legiferare a unor reguli privind clima, a condus la faptul ca peste tot in America se discuta acum despre economisirea energiei, de energia solara si eoliana, despre automobile electrice. E adevarat : presedintele nu a putut convinge inca pe nimeni sa semnaza vre-un acord de pace. Dar el a schimbat tonul in lume, el a urnit mintile din loc, si prin asta – si politica. S-a simtit aceasta deja la Adunarea generala a ONU de la New York, ca si la intalnirea la nivel a G20 de la Pittsburgh.

Si mai este ceva: distinctia este si un premiu anti-Bush. Este un elogiu pentru reinviorarea dialogului, a diplomatiei si multilateralismului. Si mai este un avertisment, ca dupa ani intregi de devastare, sa nu fie nimicita aceasta sansa. Nu e vorba de un avertisment dat lui Obama, ci intregii lumi.