“N. Raducanu” (Radu Negru)

“The Coming Insurrection” face acum furori in Statele Unite, desi nu este decat traducerea unei carti de 100 de pagini aparuta in 2007 in Franta sub titlul “L’insurrection qui vient”. Se stie ca in toamna anului 2005, in Franta au izbucnit proteste sociale si politice la periferiile Parisului, care in anul urmator au continuat la fel de violent in mai multe orase. Sub influenta acestor proteste, a luat fiinta un colectiv de autori care si-a pus numele “Le Comite invisible” si care a elaborat cartea. Se banuieste insa ca autorul ei principal este un tanar de 36 de ani , Julien Coupat, care a mai publicat articole revolutionare sub pseudonimul Tiqqun. Dar ce anunta oare aceasta carte?

Mai intai se face constatarea dezastrului raporturilor sociale, raspandirea unui cinism de masa, sfaramarea legaturilor traditionale ale familiei. In ce priveste economia, este evidenta nulitatea tuturor axiomelor asa zisei “stiinte economice”, in timp ce ecologia prezinta tabloul unei catastrofe naturale. Acest dezastru e prezentat oficial doar ca o serie de probleme carora se pretinde ca li s-ar cauta solutii, in timp ce lumea merge nestiutoare spre prapastie. Comitetul invizibil crede ca miscarile care framanta acum lumea nu sunt fenomene de suprafata, ci isi au sursa in straturile cele mai profunde ale civilizatiei. Nu este doar o criza a societatii, ci a unei lumi sub tensiune care se duce. Tensiunea are drept explicatie faptul ca simtim intuitiv amploarea catastrofei, dar suntem lipsiti de mijloace pentru a-i face fata. Insurectia ce va veni incearca sa scoata din fiecare specialitate a cunoasterii un miez de adevar, abordand treptat sapte cercuri, tot mai largi: eul (le soi), raporturile sociale, munca, economia, spatiul urban, mediul inconjurator si, in fine, civilizatia. A extrage aceste miezuri de adevar presupune rasturnarea unor lucruri ce par evidente ale epocii. La capatul analizei celor 7 cercuri, apare ca politica se identifica cu politia. Ea este baza ordinei existente. “De treizeci de ani ni se repeta ca nimic nu se mai poate prevedea. Dar prin insurectie, noi putem determina, cu ajutorul poporului, blocarea fizica a economiei si lichidarea fortelor politiei, iar prin asta – sa trasam caile de urmat pentru iesirea din infernul actual”.

Daca nu sunteti convinsi de argumentatia de mai sus, se aduc atunci alte dovezi: “O miscare revolutionara nu se extinde prin molipsire, ci prin rezonanta. Ceva ce apare aici, se mentine sub o influenta ivita in alta parte. O revolta nu se aseamana cu raspandirea ciumei sau a unui foc in padure, adica un proces linear, care dupa o scanteie intr-un loc, se intinde treptat la alt loc. E mai curand asemanator felului in care ia forma muzica, prin ritmul propriei vibratii, chiar daca sursa sunetelor e risipita in timp si spatiu. Iar treptat muzica ia forma, pana cand nu mai este posibila sau de dorit o reintoarcere la starea initiala”.  

“Nu mai este timp sa asteptam prabusirea sau sa anuntam bucurosi posibilitatea ei. Mai devreme sau mai tarziu ea va avea loc; trebuie insa sa ne pregatim  pentru aceasta. Nu e vorba sa elaboram planuri despre cum ar trebui sa arate o revolta, ci sa readucem posibilitatea rascoalei la ceeace ar fi trebuit sa fie mereu: elanul vital al tineretului si intelepciunea poporului”.

In noiembrie 2008 politia franceza a facut o descindere in satul Tarnac si l-a arestat pe Coupat si pe inca 8 dintre tovarasii sai, acuzandu-i ca sunt autorii taierii cablurilor electrice ale liniei de tren TGV, ceeace a condus la intreruperea circulatiei timp de mai multe ore. Dar ceeace era gandit ca o masura de intimidare, a devenit o reclama neasteptate pentru vanzarea unei carti care altfel nu ar fi fost luata in seama. Filozoful Georgio Agamben a luat apararea celor noua arestati printr-un articol in ziarul “Liberation”, ce a facut valva si a dus la eliberarea lor. Iar in vara anului 2009, cu ocazia aparitiei in limba engleza a volumului “The Coming Insurrection”, Glen Beck, comentator al postului TV Fox News a gasit de cuviinta sa prezinte publicului american cartea ca o chemare terorista la distrugerea civilizatiei occidentale. Emisiunea difuzata apoi pe You Tube, a fost vizionata pana acum de zeci de mii de persoane, facand din carte un best-seller.

In realitate cartea e departe de a merita atat laudele, cat si acuzatiile aduse. Ea nu este nici ghid al luptelor de strada, nici un document politic principial si consistent. Este mai curand o incercare de a face accesibil unui public larg teoria stangii post-marxiste asortata cu idei anarhiste si nihiliste. Ea pune totusi problema posibilitatii revoltelor spontane ca strategie impotriva instrainarii in capitalism. Pentru asta decisiva este considerata auto-organizarea, de preferinta prin crearea de “comune”, evitarea deci a sindicatelor si partidelor ce ar putea fi asimilate sau neutralizate de capitalism. Cartea Comitetului invizibil isi trage prin aceasta radacinile din ideile sadite de Michael Hardt si Antonio Negri in volumul “Empire” aparut acum zece ani.

Lectura cartilor are astazi mari dusmani: televizorul si computerul. Dar urmarirea unui film sau a comentariilor pe un blog, este o alta experienta, un alt mod de a vedea rapurtul dintre lucruri si oameni. Fiecare carte aduce marturie ca o alta ordine a lumii este posibila, nu doar ca punct de vedere schimbat, ci ca traire diferita a lumii, intelegerea ei prin mintea altuia. Iar marii scriitori au fost de regula si mari pasionati de lectura. Intimitatea cartilor le intrerupe singuratatea, cea la care sunt constransi sau cea dorita. Unii exclama in paginile scrise: am nevoie de altii si nimeni nu e alaturi de mine. Altii insa cauta singuratatea pentru a-si pune ordine in ganduri sau pentru a se intalni cu alti scriitori citind paginile lor.

Voi reda mai jos opiniile catorva scriitori asupra satisfactiei pe care le-a adus-o lectura. Sa fie oare acestea doar reflectiile oamenilor unei epoci disparute? 

Virginia Woolf (1882-1941) : “Cartile sunt seva vie a unor spirite nemuritoare”. 

Rene Descartes (1596-1650) : “Lectura unor carti bune este ca o conversatie cu cei mai cinstiti oameni ai secolelor trecute, autorii lor, si anume o conversatie in care ei ne desvaluie cele mai frumoase din gandurile lor”. 

Oscar Wilde (1854-1900) : “Cartile pe care nu le recitesti mereu cu placere, nici nu au meritat sa fie citite”. 

Montesquieu (1689-1755):«Cititul a fost pentru mine principalul remediu impotriva starii de dezgust din viata; niciodata nu am avut vreo suparare de care sa nu ma fi scapat prin lectura”.   

Gaston Bachelard (1884-1962): «De dimineata, vazand cartile stranse pe masa, inainte de orice fac rugaciunea cititorului nesatios de lectura: “Da-ne noua astazi foamea cea de toate zilele…”. Caci acolo sus, in ceruri, paradisul nu e oare o imensa biblioteca?” 

Victor Hugo (1802-1885): “A citi inseamna a bea si a manca. Spiritul care nu citeste, slabeste ca un trup ce nu  se hraneste”. 

Jules Renard (1864-1910): “Fiecare din lecturile noastre lasa o samanta care incolteste candva”. 

Marcel Proust (1871-1922): “Viata adevarata, viata in sfarsit descoperita si lamurita, singura viata deci cu adevarat traita, este literatura”. 

Jean-Paul Sartre (1905-1980): “Niciodata n-am racait pamantul, nici n-am cautat dupa cuiburi, nu am strans plante in ierbare, nici nu am aruncat cu pietre dupa pasari. Dar cartile au fost pasarile si cuiburile mele, animalele mele domestice, staulul si viata la tara. Biblioteca era chiar lumea prinsa intr-o oglinda, avea densitatea ei infinita, varietatea si imprevizibilitatea ei”. 

Milan Kundera (nascut in 1929) : “Ca si muzica mare ce poate fi ascultata fara sfarsit, marile romane sunt facute pentru o lectura repetata”. 

Francoise Sagan (1935-2004) : “Cand am deschis la intamplare cartea “Illuminations” de Arthur Rimbaud, am fost instantaneu fulgerata. Cuvintele se ridicau din pagini. Loveau in tavan si recadeau pe mine, imaginile urmau altor imagini, splendoarea urma furiei. Cineva scrisese asta, cineva avusese geniul, fericirea de a scrie asta, ceeace era insasi frumusetea pe pamant, dovada prin nou, demonstratia finala ca literatura este totul. Trebuia sa alerg cu ea, sa ma urc cu ea, fara teama de inaltime. Iar asta dupa ce citisem ceeace tocmai citisem, adica ce niciodata nu voi fi in stare sa scriu, dar care ma obliga, prin insasi frumusetea sa, sa gonesc in acelasi sens”.

 Pentru cei ce vor sa stea ore indelungate la soare, el e de parere ca indicata ar fi “Ars magna lucis et umbrae” de parintele Athanasius Kircher, in editia din 1645 si care poate fi achizitionata in anticariatele din Roma pentru o suma inferioara celei transferate recent in secret in Elvetia de bancherul Calvi. Va trebui sa se tina insa seama ca greutatea cartii si fragilitatea paginilor nu face potrivita lectura ei in zilele vantoase pe plaje.

Un tanar ce doreste sa intreprinda o calatorie la pret redus prin Europa, ar trebui sa ia cu el cel putin trei volume din cele sase ale cartii “Navigationi et viaggi” a geografului umanist Gian Batista Ramusio, care se pot usor citi pe coridorul plin de calatori al trenului, tinand un volum in mana , al doilea – strans la subtioara si al treilea – intre picioare. Citirea despre calatorii in timpul unei calatorii este o experienta extrem de stimulativa.

Tineretului ce isi ia vacanta dupa o istovitoare munca politica, dar care totusi nu doreste sa piarda din ochi evenimentele Orientului mijlociu, i-as recomanda – spune maestrul Eco – sa ia cu ei cateva capodopere ale filozifiei islamice. A aparut de pilda traducerea volumului “Cartea sfaturilor” de Kay Ka’us ibn Iskandar, dar din pacate fara originalul in limba persana pe pagina din stanga, ceeace desigur ii reduce considerabil farmecul. In locul ei, el le recomanda incantatoarea carte Kitab al-s’ada wa’l is’ad a lui Abdul Hasan Al’Amiri, reaparuta la Teheran in 1957 cu comentariile critice necesare.

Deoarece insa nu toti stapanesc curent limbile vorbite in Orientul apropiat, cei ce calatoresc cu masina si au destul spatiu liber, n-ar strica sa ia cu ei editia integrala a Patrologiei lui Migne. Dar n-as sfatui – spune dansul – editia despre istoria sfintilor parinti pana la Conciliul de la Florenta din 1440, alcatuita din 161 volume in text greco-latin, plus 81 volume in text latin. In schimb sa se multumeasca cu cele 218 volume ale parintilor latini ai bisericii pana in 1215. Desigur ca volumele nu se gasesc in comert, dar cu staruinta se pot obtine fotocopii de pe ele.

Pentru cei cu interese mai putin specializate, as lua (mereu in original) cateva bune opere ale traditiei kabbalistice, caci ele sunt indispensabile pentru intelegerea poeziei moderne. Pentru asta e deajuns cel putin un exemplar din Sefer Jesirah, apoi desigur Sohar-ul, apoi din  Mises Cordovedo si Isaak Luria. Literatura kabbalistica e foarte potrivita pentru vacanta, caci vechile documente se pot gasi stranse in rulouri, ce pot fi usor bagate in rucsac. Pentru cei ce au dificultati in intelegerea scrierii ebraice veche, nu ramane decat sa ia Corpus Hermeticum si scrierile gnostice ale lui Valentinus, caci cele ale lui Basilides sunt prolixe si iritante.

Deci cele de mai sus sunt pentru toti cei ce vor sa faca o vacanta intelectuala, Daca nu, luati cu voi macar Grundrisse ale lui Karl Marx, Evangheliile apocrife si scrierile nepublicate ale lui Peirce pe microfise, isi incheie sfaturile Umberto Eco.

In ce ma priveste, prefer sa fiu mai modest si sa iau cu mine: “Vertige de la Liste” ultima carte fascinanta a lui Umberto Eco (2009), elaborata in colaborare cu Muzeul Louvre.

Mai departe autoarea semnaleaza ca daca la noi legea garanteaza proprietatea privata, in schimb proprietatea publica nu e garantata la fel, prin constitutie. Guvernele au decis sa privatizeze proprietatea publica: banci, combinate, companii de exploatare a resurselor au fost instrainate, dar nimeni nu s-a opus la aceasta scadere a capacitatii statului de a actiona in beneficiul cetatenilor proprii si de a negocia conditii cat mai favorabile in relatiile cu companiile straine ce le-au achizitionat.

Alte idei despre care nu se vorbeste mai nimic ar fi cele privind faurirea viitorului. “Utopia a fost decretata interzisa, cine indrazneste sa viseze o lume mai buna este etichetat drept irealist sau nebun“. Dar nici trecutul nu mai poate fi apreciat obiectiv si sincer, de vreme ce el “a fost deja evaluat de altii, votat in parlament, clasat si arhivat”. Nu se mai vorbeste nimic nici despre “Venitul national”, ci numai despre PIB (produsul intern brut), desi in calculul acestuia intra si castigurile firmelor straine ce actioneaza pe teritoriul Romaniei. Se tace si despre “relatia dintre libertate (oferita cu darnicie tuturor) si siguranta zilei de maine (rezervata unui numar de alesi)”. S-ar parea ca domneste din umbra un fel de cenzura care ii constrange, atat pe omul politic, cat si pe intelectualul public, sa respecte un cod nescris al corectitudinii politice a momentului.

Observatiile d-nei Gabriela Cretu sunt – pentru orice observator atent al realitatilor romanesti – nu numai corecte, ci si stimulatoare de reflectii. Tacerile vinovate ale intelectualilor ce ar fi trebuit, dupa o anumita perioada, sa-si ridice vocea macar pentru restabilirea echilibrului opiniilor, dar care s-au multumit sa sublinieze calitatile regimului prezent in comparatie cu excesele brutale ale celui trecut, nu au fost intamplatoare. Ele au avut drept rol sa convinga lumea ca orice alternativa a ordinii capitaliste neoliberale ar putea duce la reinstalarea unui regim dictatorial, plin numai de pacate.

Se petrec de la un timp lucruri ciudate cu intelectualul public roman. Pe deoparte, unele din figurile de prora ale gandirii de dreapta se pare ca nu-si mai gasesc afinitati cu politica personajului instalat la Cotroceni, inclusiv cu ajutorul condeiului lor. Andrei Plesu, fost consilier al lui Basescu, fost ministru sub Iliescu si sub Emil Constantinescu, scrie de pilda un articol alambicat in Dilema veche, in care pentru prima oara se delimiteaza de admiratorii neconditionati ai presedintelui iubit si revendica (surprinzator, daca tinem seama de numeroase articole din trecut) “dreptul de a judeca aşa cum cred de cuviinţă, fără idolatrie, prestaţia unui politician, oricare ar fi el. N-am menajat pe nimeni, din nici o tabără, cînd am avut ceva de obiectat. Şi n-o s-o fac nici de acum înainte”. Alina Mungiu–Pipidi, membra PD-L, care cu Societatea Academica Romana si cu Coalitia pentru un Parlament Curat, a militat vartos pentru infrangerea fortelor de stanga, acum scrie un amplu articol despre intelectualii publici, care au fost “umiliti de Basescu cu remarcile lui deplasate despre inutilitatea scolii si a filozofilor, ca sa nu mai vorbim de EBA si Nutzy”.  In numai doua luni Mircea Cartarescu trece de la laudarea guvernului “ce face reforme necesare” si de la repetarea ca PSD este “blestemul Romaniei”, la invinuirea echipei Boc drept “guvern de trogloditi” pentru multe motive, printre care si faptul ca impozitarea pensiilor e “o masura inumana si criminala”. Lista cu cazuri asemanatoare nu se termina aici, dar nu asta are importanta.

 Relevant este ca, poate datorita crizei, au aparut – atat la noi cat si in alte tari – noi voci, cele ale unei stangi autentice, care incep sa rosteasca cuvinte tinute pana acum sub obroc. Una din cauzele acestei cenzuri ce a acoperit ca o placa de plumb, timp de 20 de ani, gandirea de stanga din Romania, este legatura abuziva pe care au facut-o “boierii mintii” intre stanga moderna, care militeaza stangaci si timorat in speranta unui regim orientat spre bunastarea majoritatii populatiei, adica a  paturilor sarace ale societatii, si sistemul asa zis “de stanga” al lui Ceausescu, care in realitate era nationalist sovin, antisovietic, cu un stat militarizat si politienesc, tot mai inchis si mai izolat de tendintele modernitatii, cu un partid-stat ce acorda prioritate muncii fizice celei intelectuale. Desigur ca economia de comanda, a desvoltarii fortate, a dat si rezultate pozitive prin urbanizare, industrializare, mecanizare a agriculturii, rascolirea societatii aducand mai in fata categorii mentinute pana atunci in intunecimea satelor si periferiilor oraselor. Dar era un sistem complect nedemocratic, indiferent de acceptiunea ce s-ar da acestui termen. Iar acum, sub stindardul libertatii, tot mai multi constata ca avem de a face – si vom avea in continuare – cu un regim rece, ostil celor slabi si favorabil doar celor avuti, a celor care isi etaleaza bogatia in mod ostentativ (de pilda, anual in clasamentul revistei “Capital”), pentru ca populatia sa devina constienta ca ceva de netrecut o desparte de stapanii acestei lumi.

Iar daca acum se pare ca lumea exasperata doreste punerea unor intrebari sanctionabile pana recent, ele ar trebui sa inceapa cu asta: in ce masura calea pe care s-a angajat tara e corecta si duce la bunastarea poporului, iar daca nu, ce e realmente de facut pentru a introduce schimbari radicale ale traseului si telului propus. Continuarea luptei cu comunismul si marxismul, carora unii le atribuie – in chip interesat – titlul de mari amenintari ale secolului, nu este un raspuns la aceste intrebari si poate duce doar la impasul gasirii de solutii.

Nu ar fi timpul oare sa facem mai moral capitalismul? Intrebarea a fost pusa in plina criza de unii sefi de state, adica tocmai de cei ce inainte faceau o apologie fara margini a liberalismului, care – dupa ei – ar fi reprezentat “sfarsitul istoriei”. Dar astfel formulata, intrebarea presupune nu doar ca el ar fi imoral, dar si ca in structura sa intrinseca, capitalismul ar fi moral, iar doar prin unele acte excesive – imoral. Imoralitatea e insa constitutiva capitalismului, contrar conceptiei ce pretinde sa faca din economie o realitate ocolind morala.

Economistul ultraliberal Friedrich Hayek enuntase deja aceasta teza spunand ca doar un comportament uman intentional poate fi socotit just sau nejust, dar asa ceva nu se aplica unui sistem social. “Nu exista criteriu prin care am putea spune ce este “social nejust”, deoarece nu exista o persoana prin care s-ar fi putut comite aceasta nedreptate” scria el. Redistribuirea mai mult sau mai putin justa a avutiei si a mijloacelor de productie, intentie ce anima miscarea socialista, nu face – dupa el – decat sa transpuna niste intentii umane asupra unei realitati impersonale. La fel, in recenta carte a lui Andre Comte-Sponville (“Le capitalisme est-il moral?”) se reia aceiasi premisa a ideologiei liberale: capitalismul nu e nici moral, nici imoral, el este amoral. Morala ar fi un lucru exterior capitalismului, ea nu il poate afecta decat marginal, prin politica sau prin drept, atenuandu-i aspectele rele, dar in nici un caz nu poate si nici nu trebuie sa-i suprime cauzele. Capitalismul poate fi nedrept, ca de pilda in distributia de catre natura a calitatilor intre oameni, dar asta nu inseamna ca el e imoral. Deci nici o schimbare radicala a lui nu ar avea sens.

Acest tip de discurs contribuie nu numai la dezvinovatirea capitalismului de ravagiile  pe care le vedem, dar alimenteaza un cinism generalizat la adresa politicii, lipsind-o de orice ambitie morala. Se regaseste aici ceva vizibil la toti partizanii capitalismului: economia e integrata stiintei si tehnicii, niste ordine care sunt efectiv neutre moral. Se uita insa ce le deosebeste. Stiinta si tehnica sunt mijloace si doar utilizarea lor sociala poate fi judecata. De pilda o noua tehnica de productie ce sporeste productivitatea muncii nu conduce in sine la somaj si deci nu poate fi socotita rea. Din contra, ea permite sa se reduca durata muncii si deci efortul oamenilor sau da posibilitatea unei mai bune retribuiri a lor. Valoarea sa depinde de utilizarea ce i se da. In schimb, iar aici sta marele aport al lui Karl Marx, economia e alcatuita din practicile pe care unii oameni (capitalistii) le folosesc fata de alti oameni (salariatii lor) exploatandu-i, licentiindu-i sub motiv de competitivitate, sau atatandu-i unii impotriva altora prin cultivarea obtinerii de rezultate sau prin noi reguli de organizare, ce fac munca  insuportabila. Dar asta nu tine de tehnica sau de stiinta, ci de practica sociala ce organizeaza munca, determinata de obiective mercantile (profitul) si care deci poate fi supusa evaluarii prin criterii morale. Marx intelesese asta bine atunci cand scria in “Contributii la critica economiei politice”: “economia politica nu e tehnologie”.

Trebuie respins a se atribui economiei o realitate obiectiva si absoluta, decretandu-se ca ea e independenta de oameni (cand tocmai ei o fauresc) si supusa unor legi implacabile, asemanatoare legii caderii corpurilor din natura. Aceasta deriva intelectuala poarta numele de economism. Iar economismul nu numai ca erijeaza activitatea economica in valoare primordiala ce-si subordoneaza toate celelalte, dar si ca ea este alcatuita din procese sustrase in esenta responsabilitatii politicului. Daca sunt totusi si legi ale economiei capitaliste, ele sunt proprii strict unui sistem de productie dirijat de proprietatea privata; ele pot fi modificate si chiar abolite daca se schimba sistemul. Ceeace inseamna ca asa zisele “legi economice” intra direct sub reglementarea moralei, ca tot ceeace tine de practica. “Stiinta economica” nu poate fi o stiinta pura, lipsita de judecati de valoare, caci – ca si stiintele sociale in general – ea angajeaza in mod implicit valori, se refera la activitatea umana si orienteaza analiza realului intr-un sens ce poate fi aprobat sau nu. Economistul american Albert Otto Hirschman a sesizat asta si a subliniat impletirea, deseori inconstienta, dintre economie si morala. El spunea ca “moralitatea isi are locul in centrul muncii noastre”, adaogand ca preocuparile morale trebuie sa fie, in mod explicit si constient, asumate de stiinta sociala. Marx spunea si el in Manuscrisele din 1844 ca “economia este o stiinta morala reala, cea mai morala dintre stiinte”.  

Care este deci aceasta morala care cere sa ne preocupam de economie si a nu o consideram drept ceva in fata careia politicul trebuie sa se incline? Mai intai trebuie sa ne desprindem de acea abordare a umanului ce se limiteaza la sfera relatiilor dintre persoane, interesata deci doar de virtutile si viciile indivizilor. Trebuie, din contra, sa admitem ca morala se aplica la rapoartele sociale in globalitatea lor, la viata politica (in sens stramt – institutiile), la cea sociala (tot in sens stramt – drepturile sociale) si la cea economica. Desi morala a inceput sa patrunda in primele doua domenii aratate, atat prin Declaratia drepturilor omului din 1789, cat si prin cea din 1948, unii cer ca ea sa nu patrunda si in cel de al treilea, in viata economica. Trebuie combatuta aceasta interdictie, luand in consideratie atat o politica morala, cat si o economie morala, adica o politica care sa impinga valorile morale pana in spatiul economic.

Despre ce valori si despre ce politica e oare vorba? Raspunsul poate fi obtinut din formularea data de Im. Kant: este criteriul universalului care cere respectul celuilalt, de a nu-l manipula si a-i promova autonomia. Asta presupune suprimarea opresiunii sociale (prin drepturile pe care miscarea muncitoreasca le-a cucerit incepand din sec. 19), dar si a exploatarii economice, domeniu ce ramane de castigat din plin. Doar astfel se va putea proteja si adanci, prin politica, cuceririle morale obtinute in alte domenii.

Moralizarea capitalismului se dovedeste, la urma urmelor, imposibila, caci el e in sine imoral, deoarece se pune in slujba unei minoritati de oameni avuti ce domina marea masa a celor ce muncesc, negandu-le autonomia. A pretinde moralizarea lui inseamna in fond a cere suprimarea lui, indiferent cat de dificila ar fi aceasta sarcina.

A trecut demult epoca in care giganti ai gandirii, precum Jean Paul Sartre si Raymond Aron, s-au angajat in desbaterea publica, numai dupa ce aveau in urma o opera apreciata si durabila. Acum intelectualii prefera sa se dueleze cu ideile in presa si la televiziune. Nu exista desigur incompatibilitate intre munca intelectualului si folosirea mediilor de informare pentru lamurirea si influentarea publicului. Cauzele declinului rolului lor sunt insa altele decat iesirea abuziva pe micul ecran sau in ziare.

 In primul rand e faptul ca se formeaza, constient sau nu, un mic grup care isi distribuie pozitiile in lumea editurilor, presei si televiziunii. Cei din acest grup evita cu grije sa se contrazica sau sa se critice. Preocuparea de informare a publicului trece pe locul doi, dupa relatiile de prietenie sau dupa dorinta de a fi agreabil cuiva ce poate fi util, sau a te opune cuiva care ar putea fi periculos. Dupa un timp insa lumea observa aceasta situatie si increderea in ei sufera. Odinioara accesul la mediile de masa era un prilej de a transmite un mesaj. Acum – este un mijloc de a-ti pastra sau imbunatati statutul social.

In al doilea rand, dar si mai grav este ca, prezentand posibilitatile restranse de alegere intre bine si rau (si situandu-se de partea binelui), ei magulesc aspiratiile morale ale publicului, deformand insa faptele si situatiile. Respectul adevarului, sinceritatea argumentelor nu mai constituie un criteriu. Sunt doar cuvinte care zboara, ca si cele care se scriu. Nu rareori pot fi vazuti sau cititi intelectuali care afirma constienti un neadevar, atunci cand acesta le serveste argumentatia. Se da prioritate celui ce face afirmatii categorice, desi toti isi mai aduc aminte contradictiile, omisiunile sau minciunile din trecut. Exista acum o lipsa de risc in debitarea minciunii sau in travestirea realitatii si nimeni nu se mai teme sa fie prins in flagrant delict spunand neadevaruri. Numerosi intelectuali au fost surprinsi rostind inventii, schimonosind adevarul, pronuntand acuzatii meschine si fara suport la adresa adversarilor ideologici. Dar, intrucat aveau deja o celebritate, ei continua sa ocupe un spatiu important in cadrul mediilor, chiar daca credibilitatea lor pentru o mare parte a publicului e afectata. Mai sunt insa si intelectuali mercenari, care se pun in slujba unei cauze nu din convingere, ci din interes.

Sporirea influentei opiniei publice in procesul de adoptare a deciziilor este ceva pozitiv. Ea este insotita din pacate si de o crestere a puterii operatiilor de dezinformare. O parte din elite nu simte misiunea de a lamuri publicul, ci din contra, de a incurca sensurile. Minciuna devine un mijloc legitim de lupta ideologica. Daca crezi ca esti in serviciul binelui pentru a lupta contra raului, ce mai conteaza tranzactiile cu veracitatea? Numai ca, si in aceasta privinta, scopul nu justifica mijloacele. Daca e justa cauza, de ce ar trebui mintit pentru a o servi? Pentru ca e prost publicul? El nu e prost deloc. O parte a lui poate fi inselata temporar, majoritatea devine insa repede constienta cine e cel ce o trage pe sfoara.

Daca intelectualii doresc sa-si regaseasca respectul pierdut, trebuie ca ei insisi sa respecte mai bine obligatia de a fi sinceri.

            Bine inteles ca cei 11 spioni (10 rusi si o ziarista peruviana) erau urmariti de mai mult timp de FBI, iar dupa arestare – ei au marturisit intentiile lor. Aceasta a provocat o reluare in presa occidentala a campaniei despre vulnerabilitatea secretelor de stat americane, reamintindu-se cazuri de spioni rusi capturati, petrecute cu ani in urma, in plin razboi rece. Pentru a se pune capat umflarii exagerate a cazului, cei 11 spioni au fost judecati in viteza, au fost condamnati exact la numarul de zile petrecute in ancheta, li s-a interzis sa mai intre pe teritoriul Statelor Unite si li s-au confiscat toate bunurile dobandite in timpul sederii in America. Simultan partea rusa a anuntat ca 4 spioni americani de origine rusa, prinsi si judecati cu ani de zile in urma la Moscova, au fost gratiati de presedintele Medvedev si in aceiasi zi au parasit cu un avion Rusia plecand spre America. La nivelul conducerii serviciilor de informatii din cele doua tari cazul s-a desfasurat fara probleme si acum toata lumea se felicita fericita.

            Si totusi raman niste intrebari fara raspuns. Se stie ca spioni misuna peste tot, ca atat americani in Rusia, cat si rusi in SUA sunt si vor mai fi. Este neindoielnic ca spioni americani si rusi sunt si in Germania, in Franta sau in Romania. Multi dintre ei sunt probabil deja in colimatorul serviciilor speciale, care fie le servesc informatii false, fie ii impiedica sa ajunga la cele importante. Intrebarea este: cand poate fi momentul propice de desvaluire publica a existentei lor, sau este suficienta o expulzare pe tacute a lor, pentru a nu compromite relatiile intre tarile respective. In cazul din America, in care spionii rusi erau inca departe de a fi avut acces la date semnificative, rolul lor era doar de a se integra perfect vietii americane cu nume false, urmand ca la momentul oportun sa poata intra in actiune. Erau deci niste spioni “in hibernare”, spre deosebire de cei 4 spioni americani ce putrezeau de ani de zile in inchisorile din Siberia, dintre care unul, Sutiaghin, fusese sef de sectie la institutul de studii strategice din Moscova. Poate ca asta explica schimbul in numar inegal al celor vinovati, intre cele doua tari. Deci ce s-a urmarit prin acest gest, de vreme ce chiar a doua zi dupa intalnirea Medvedev-Obama s-a procedat la o asemenea senzationala demascare. Nu este exclus, comenteaza niste ziaristi occidentali, ca fortele puternice ca i se opun lui Obama in Congres, dar si in alte institutii, sa fi dorit prin asta torpilarea intentiilor presedintelui american de  imbunatatire a relatiilor cu Rusia. Poate ca nu este asa, dar modul de procedura a dat mult oxigen celor ce traiesc inca in speranta reluarii starii de incordare internationala si de razboi rece, ce ar sublinia superioritatea militara si politica a Statelor Unite..

Pe de alta parte, in presa ruseasca (Izvestia) se deplange decaderea din ultimii 20 de ani a studiilor si analizelor temeinice ce se faceau odinioara in institutele specializate de relatii internationale de la Moscova, inclusiv in cele ce pregateau, in ce mai deplin secret, agenti pentru munca in strainatate. Acum detaliile scoase la iveala de procesul celor 11 spioni rusi, arata din partea acestora dilentantism, imprudenta, ba chiar si trafic de valuta cu zeci de mii de dolari. Felul in care lucra si traia Anna Chapman (Gureev) ar aminti mai curand de filme de spionaj de la Hollywood, dar astea sunt in orice caz mai verosimile.

Ar mai fi de semnalat un detaliu: anual China trimite la studii in universitatile americane zeci de mii de studenti. Dintre ei, intre 20-30 % sunt angajati dupa terminarea studiilor de firme, institute si universitati americane si se stabilesc definitiv in SUA. China comunista nu opreste insa din acest motiv ca anual sa trimeata la studii inca cateva zeci de mii de studenti, considerand ca atat cei ce se intorc, cat si cei ce raman in SUA vor fi folositori Chinei. Oare cate mii dintre cei ramasi in America alimenteaza tara lor de bastina cu date despre noutatile tehnologice, la crearea carora au contribuit sau despre care au aflat? Dar punerea sub urmarire a zeci de mii de persoane este o munca de investigatie grea, aproape imposibila. De aceea FBI prefera a gasi iarasi cativa spioni rusi, caci opinia publica americana e mai inclinata sa se teama de amenintarile Moscovei, de vreme ce se stie ca Putin e un fost lucrator al KGB. Jocul de-a spionii pare insa a fi o ramasita a secolului trecut.

Libertinajul in exprimare. Este oarecum de inteles dorinta unor autori de texte pe teme politice, de a da un sens cat mai pregnant indignarii sau dispretului lor pentru anumite situatii sau persoane, folosind expresii socante, menite sa impresioneze suplimentar cititorul. Dar recurgerea pentru aceasta la injuraturi ordinare sau la termeni triviali, cu conotatie scatologica sau pornografica, este – dupa mine – departe de a spori forta imprecatiei, ci mai curand o dovada a desconsiderarii nivelului intelectual al cititorului, a-l cobori pe acesta la o cota de promiscuitate de care pana nu demult era ferita ziaristica si literatura romana.

Depasirea pragului de minima pudoare a cuvantului tiparit se datoreaza mai multor cauze. Pe deoparte, este posibilitatea de exprimare in deplina anonimitate pe internet a blamarii, fara temerea ca asta l-ar putea stigmatiza pe autor sau introducerea lui intr-o categorie nedorita. Pe de alta parte, este convingerea ca numai astfel are loc o “democratizare” a argumentatiei si pot fi atrase la convingerile autorului categorii noi de cititori, carora le repugna limbajul prea intelectual. Ar mai fi de luat in consideratie si influenta pe care o exercita filmele si literatura anglo-americana, in care termeni ca “fuck”, “oral sex”, “shit”, “cocksucker” etc. sunt rostite chiar de doamne din cea mai buna societate. In fine, aparitia recenta in dictionarul explicativ al limbii romane (DEX – online) a tuturor cuvintelor si expresiilor de jargon folosite numai in cercuri restranse pentru denumirea organelor genitale sau a actului sexual, a conferit o anumita onorabilitate acestor termeni.

 Desigur ca o limba nu este un organism mort, ea evolueaza sub presiunea diversilor factori, veniti din tara sau strainatate. Acest lucru este cu atat mai mult valabil pentru limba romana, constituita ca limba literara de mai putin de 200 de ani. Dar tocmai de aceea trebuie tinut seama ca  practicarea unei limbi slobode, eliberata de chingile oricarei restrictii, are si reversul ei. Toleranta in aceasta privinta contribuie la lipsa de reactie si severitate a celor carora le este incredintata modelarea in scoala a spiritului copiilor, atunci cand sunt confruntati cu acte de mitocanie sau chiar violenta deprinse de elevi fie in familie, fie aflate la televizor sau citite in chat pe messenger.

Iar asta nu ar fi totul. O explicatie este si intrarea in derizoriu, in ultimele doua decenii, a diferentei intre bine si rau, intre discursul onest si adevarat, si cel fals si ipocrit. Treptat in societatea noastra sporeste starea de nemultumire sociala, izvorata din neincrederea in capacitatea guvernantilor de a scoate economia din impas. Nu este exclusa canalizarea acestei insatisfactii in miscari violente de extrema dreapta, pe fondul combaterii tot mai energice a “comunismului”, prezentat ca pericol atunci cand lipseste cu desavarsire, si a derivei limbajului in necuviinte si insulte, ce dispenseaza de a sustine ideea cu argumente. Permisivitatea in licentiozitate nu trebuie privita ca nevinovata in actul politic.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 

Anglofonizarea. Pe glob, engleza este limba materna a cca. 450 milioane de persoane, e folosita ca limba secundara de inca 1,5 miliarde persoane si este una din limbile oficiale ale ONU, alaturi de chineza, spaniola, araba, rusa si franceza. In domeniul stiintei, al economiei, al politicii si diplomatiei, engleza castiga tot mai mult teren si pare de neinlocuit. Internetul este un puternic instrument de difuzare a englezei : aproape doua treimi din site-urile web sunt in engleza. In Romania cca. 80 % dintre elevii ce opteaza pentru o limba straina aleg engleza. Articolele de ziare si textele pe bloguri abunda in termeni englezesti (babysitter, macho, fitness, link, hotline, background, agreement, funny, talk-show, mass-media, design, cool, team, s.a.), vadind pretentia celui ce scrie de a se alinia la limbajul occidental, desi uneori il foloseste cu sensuri inadecvate.

 Este oare engleza limba mondiala a viitorului? Initierea in aceasta limba este aparent usoara, dar stapanirea ei perfecta este dificila si de aceea se spune : “English is the easiest language to speak badly”. In asaltul englezei de a deveni un fel de “lingua franca”, asa cum, timp de secole, a fost latina in evul mediu al Europei occidentale, o seama de tari vad nu numai un pericol pentru limba lor nationala, ci si un factor de influentare a gandirii proprii. Franta a luat inca mai demult masuri de ingradire prin lege a fenomenului raspandirii expresiilor “franglais”, e drept – cu rezultate discutabile. In Germania, ultimul numar al marelui saptamanal “Die Zeit” atrage atentia intr-un editorial intitulat “Ist Deutsch noch zu retten? (Mai poate fi salvata germana?), asupra erodarii limbii materne prin folosirea inutila a numerosi termeni anglo-saxoni, cu riscul de percepere schimbata a lumii. Cel ce isi pune intrebarea ce este mai intai : gandirea sau limba, paseste pe o cale falsa, caci – spune Ulrich Greiner – limba si gandirea se influenteaza reciproc. Kant, Hegel sau Heidegger ar fi gandit probabil diferit daca ar fi scris in englezeste. In general in stiintele sociale (asa numitele Geisteswissenschaften) conceptul nu poate fi despartit de limba. Iar cand aceasta limba nu este cea materna, cel ce gandeste sufera o pierdere, un dezavantaj de care nu e totdeauna constient. Pe de alta parte, in patura burgheziei instarite este acum de bon-ton sa se vorbeasca englezeste sau cu aport masiv de expresii anglo-saxone. Folosirea de elite in proportie sporita a englezei conduce insa la desprinderea elitelor de restul populatiei. Iar fenomenul va lua proportii, deoarece se inmultesc scolile private in care se vorbeste exclusiv engleza.

S-ar putea riposta, in privinta limbii romane, ca nu este primul asalt pe care ea l-a avut de suportat si pe care l-a trecut cu bine: in sec. 19, V. Alecsandri ironiza frantuzismele Coanei Chirita, iar in sec. 20 limba rusa, intens predata in scoli, nu a lasat practic nici o urma in lexicul nostru. Dar cu engleza este altceva: ea patrunde atat prin intermediul tineretului, al strazii si discotecilor, cat si prin cel al elitei ce are ambitia de a se afirma anglofona. Este un fenomen ce nu este bine sa fie lasat a se desfasura de la sine. Umberto Eco, intrebat care crede ca va fi limba Europei viitorului, deci a unui continent cu peste 20 de limbi nationale diferite, a raspuns scurt : “Traducerea”.

• Situatia din Orientul Apropiat pare ca sfideaza o analiza rationala a politicii. Ce este oare rational in comportarea Israelului fata de teritoriile ocupate? Ce e rational in extinderea colonizarilor, inclusiv cele din Ierusalim-Est ? Si, mai ales, ce este rational in sustinerea de facto de guvernul american a unei ocupatii, pe care insa o condamna in cuvinte si care dauneaza raporturilor sale cu lumea araba ? 

Chomsky: Sustinerea de catre Washington a Israelului este foarte rationala. Ea dateaza din 1967, cand St. Unite au preluat stafeta de la Franta. Pe atunci in lumea araba se opuneau doua forte: fundamentalismul musulman, sustinut de SUA, si nationalismul laic, considerat ca principal dusman al puterilor occidentale. Pe scurt, Arabia saudita contra lui Nasser. Israel a distrus nationalismul laic si a sustinut si intarit fundamentalismul musulman aliat al Statelor Unite. Washington a sprijinit atunci militar Israelul, iar statul ebraic a devenit mai mult sau mai putin sacru, ceeace nu era cazul inainte.

In 1970, un alt cadou important. Conform dorintei SUA si a Israelului, Iordania zdrobeste rezistenta palestiniana in asa numitul “septembrie negru”. Siria face cunoscut ca ar putea interveni pentru a-i sustine pe palestinieni. Dar St. Unite erau inca implicate in conflictul din sud-estul asiatic si de aceea au apelat la Israel, cerandu-i sa-si mobilizeze trupele pentru a impiedica interventia Siriei. Siria a dat atunci inapoi. Regatul hashemit, aliat al SUA, a fost consolidat, ca si Arabia saudita. Ajutorul american acordat Israelului a fost de indata multiplicat cu patru. Si de aici toate s-au desfasurat dupa cum se stie.

Cadrul strategic american, numit « alianta periferica » se sprijina pe conducatorii arabi, niste dictatori ce isi controleaza tara si petrolul. Ei trebuie protejati de propria lor populatie. Pentru aceasta St. Unite recurge la o “periferie de jandarmi”, de preferinta nearabi, caci acestia sunt mai eficienti cand e vorba sa ucida arabi. La inceput periferia era alcatuita din Iran, condus pe atunci de sah, de Turcia si de Pakistan. La inceputul anilor 1970, Israel s-a alaturat acestui grup, devenind membru al jandarmeriei. Nixon ii numea “politisti in patrulare” (“cops on the beat”), deci comisari locali cu sediul politiei la Washington.

Dar in 1979 sahul e rasturnat si Iranul e pierdut. Rolul Israelului sporeste iarasi. Statul ebraic facea atunci diferite servicii in lume. SUA nu putea sustine fatis terorismul de stat din Guatemala, din Africa de sud si din alte locuri. Atunci s-a facut apel la o retea de tari, printre care Taiwan, Israel, Marea Britanie (si probabil Franta), pentru a face ele munca murdara. In aceasta privinta Israelul e foarte eficient. E o societate industriala bogata, dotata cu tehnici de varf, cu o mana de lucru foarte calificata, care deci atrage investitiile americane de inalta tehnologie. O seama de industrii militare israeliene au legaturi stranse cu Statele Unite, unde si-au transferat o parte din sectii. Serviciile de spionaj americane si israeliene lucreaza mana in mana din 1950. Pentru industria militara americana, Israel este o binefacere financiara, caci SUA cheltuieste miliarde de dolari pe an pentru a ajuta Tel-Avivul, iar o parte intra in buzunarul lui Lockheed Martin. Iar cand aceasta firma vinde Israelului avioane de ultima generatie, Arabia saudita striga: “Vrem si noi asa ceva!”. Lockheed Martin vinde atunci echipamente de performanta ceva mai slaba Arabiei saudite, care nu prea stie cum sa le foloseasca, dar cumpara cu gramada. Pe scurt, un beneficiu dublu.

Ce pot oferi palestinienii Statelor Unite? Ei sunt slabi, dispersati, nu dispun de nici o resursa si practic de aproape nici un sprijin in lumea araba. Drepturile sunt proportionale puterii. Israel e o tara puternica, ceeace ii confera o seama de avantaje. Deci are si drepturi. Palestinienii sunt slabi, nu au aliati, deci nu au nici drepturi. A sustine pe cei puternici in interesul propriu, reprezinta o politica perfect rationala. Se poate obiecta ca sustinerea data Israelului provoaca opozitia populatiei tarilor arabe, dar asta nu a fost niciodata privita ca o problema serioasa. Noi ne bazam pe dictaturi pentru a zdrobi populatiile si le mai furnizam si arme pentru a indeplini acest obiectiv. Puteti replica ca nu e o decizie buna, dar nu puteti spune ca e irationala. De altfel ea e perfect coherenta cu politicile duse in alte parti, in America latina, in sud-estul asiatic si in alte parti ale lumii. Uneori lucrurile se mai incurca, caci planificarea imperialista nu e perfecta.

Astazi lucrurile sunt putin diferite de cele de mai sus, nu din cauza lui Obama, ci pentru ca Israelul a cotit-o foarte la dreapta. Acolo sufla un vant de paranoia, de ultranationalism, de isterie, care contribuie la banalizarea unor acte irationale, distrugatoare. Dar St. Unite au acum armate pe teren, in Irak si Afganistan, iar ele sunt in pericol din cauza irationalitatii actiunilor israeliene. Generalul David Petraeus a atras recent atentia asupra riscului pe care il creeaza intransigenta israeliana asupra trupelor americane. Nu este exclusa o schimbare de atitudine a politicii americane. Statele Unite sunt o tara foarte sovina, iar cand cineva are de gand sa faca ceva rau soldatilor nostri, ne putem debarasa de el. Israel joaca deci un joc foarte periculos.