Archive for March, 2008

Fapte si cifre (I)

March 29, 2008

 de N. Raducanu                                     

                                   Pretul celebritatii.

            Bill Clinton, dupa ce a parasit Casa Alba la 20 ianuarie 2001, a devenit cel mai bine platit conferentiar din lume. Pe seara el primeste 200.000 dolari, echivalentul salariului pe care il primea ca presedinte al SUA pe un an intreg. Suma maxima drept „after-dinner speaker“ a capatat-o in Canada, unde a tinut doua conferinte in aceiasi zi pentru un total de 485.000 dolari. In 2006 el a marturisit publicului: „Pana la plecarea de la Casa Alba nu aveam nici un cent, iar acum sunt milionar !“. Autobiografia sa, My Life, publicata in 2004 si care a avut un mare succes, i-a adus 12 milioane dolari. Dar numai prin plata discursurilor tinute fostul presedinte a castigat 40 milioane dolari. Numai in anul 2006 el a pronuntat 352 cuvantari, adica practic una pe zi. Numai 20 % din aceasta suma ii revine insa personal, restul fiind destinat operelor de binefacere, indeosebi pentru William J. Clinton Foundation. El este si cel mai eficient colector de fonduri pentru campania electorala a sotiei sale, Hillary. Cum se explica acest succes? In rastimpul celor doua mandate (ianuarie 1993 – ianuarie 2001), America a o perioada de euforie economica si de speranta de pace. Publicul vine de aceea sa il asculte, nu numai in SUA ci si in strainatate : la serata la un hotel din Dublin o fotografie cu el alaturi costa 4.000 dolari. In turneele intreprinse in 2006 in Marea Britanie si Irlanda el a strans – dupa evaluarile presei britanice – 1,3 milioane dolari. Dar nu Clinton este primul ce a aplicat aceasta tehnica a strangerii de fonduri. Ronald Reagan, dupa ce a parasit puterea in 1989, a primit 2 milioane dolari in urma unui turneu de conferinte in Japonia. Si fostul secretar de stat Henry Kissinger a folosit cu succes metoda.

            Exista agentii specializate in organizarea de evenimente solemne, ale bancilor, firmelor farmaceutice, cluburilor de golf s.a., care aduc personalitati la banchetul de incheiere a adunarii. O agentie britanica il aduce de pilda pe Lordul Lamont, fost ministru in cabinetul d-nei M. Thatcher, pentru a povesti despre frumoasele vremuri de odinioara pentru o suma intre 4.000 si 7.000 lire sterline. Chiar d-na Margaret Thatcher pe vremea cand se mai putea deplasa factura prezenta la un banchet cu suma de 95.000 lire.. Urmasul ei, fostul prim-ministru John Major, nu a reusit in turneul sau in SUA sa ia decat 28.000 dolari pe seara. Daca se cerceteaza site-ul Speakers Bureau din Washington, agentie specializata in oferta de conferentiari la asemenea banchete, se pot gasi numele fostilor secretari de stat americani Madeleine Albright si Colin Powell, al fostului ministru de externe german Joshka Fischer, a fostului prim-ministru spaniol Jose Maria Aznar sau a fostului presedinte al Mexicului Ernesto Zedillo. Costul nu e indicat, dar el este cu siguranta de ordinul catorva zeci de mii de dolari. Una dintre cele mai cautate vedete este fostul sef al Fed, Alan Greenspan, care anul trecut cerea 150.000 dolari pentru participarea cu un discurs la un eveniment deosebit. Dar nu numai personalitatile occidentale sunt valori cotate la bursa conferintelor de prestigiu. Mihail Gorbaciov, chiar 20 de ani dupa plecarea de la Kremlin, este solicitat contra plata pentru conferinte, articole si chiar pentru reclame ale unor produse de lux. O buna parte din sumele incasate servesc la finantarea institutului de cercetari in politica externa pe care l-a infiintat el la Moscova.

                                                Americanii sunt bine inarmati     

            In prezent populatia Statelor Unite poseda 240 milioane arme de foc, adica – statistic privind – fiecare persoana adulta e dotata cu un pistol sau cu o pusca. Acest lucru e posibil deoarece in nici o alta tara folosirea unei arme nu e mai bine protejata de lege. Oricine intra nechemat pe proprietatea altuia, poate deveni tinta armei acestuia, chiar daca nu a reprezentat un pericol pentru el. Peste 30.000 americani mor in fiecare an in urma unor rani de la impuscaturi, adica cca. 100 pe zi. Dar doua treimi din victime supravietuiesc si raman cu urmari pe intreaga viata.

            Cercetarile au aratat ca cel mai usor poate cadea victima cel ce poseda o arma. Probabilitatea de a muri este de zece ori mai ridicata pentru posesorii unui revolver, caci in in familiile unde este la dispozitie o arma, se reduce mult retinerea de a o folosi. Cel mai des in acest caz cad victime femeile si copiii. Deseori si spargatorii gasesc pistolul proprietarului si il impusca cu el pe acesta. Doar 1 % din cazurile de omucideri prin arme de foc se datoresc accidentelor in care posesorul se impusca singur la curatarea armei.

            Peste jumatate din numarul sinuciderilor in SUA au loc prin arme de foc. S-a calculat ca la fiecare 17 minute un american isi ia viata in acest mod. Cei ce incearca sa se sinucida prin luarea de somnifere reusesc rareori sa moara (doar 15 %), in timp ce sansa de a „reusi“ este de 90 % cu un revolver. Statistica mai arata ca insasi probabilitatea recurgerii la sinucidere creste cu 57 % in familiile ce poseda o arma, fata de cele fara nici o arma. S-a mai calculat ca ranirea prin impuscare costa anual statul 2,3 miliarde dolari, prin costul operatiilor, tratarea urmarilor psihice, scoaterea din activitate sau ingrijirea de durata in sanatorii. Toate se ridica in medie la 17.000 dolari pe un pacient. Deci au de suferit din astea si contribuabilii ce platesc impozite.

            Constitutia Statelor Unite prevede dreptul fiecarui cetatean de a poseda o arma. In unele state ale SUA nici copiii nu sunt exclusi de la acest drept. De pilda in Texas chiar si copiii in varsta de 9 ani pot legal avea o arma, cu conditia sa se gaseasca sub supraveghere. In statul Oregon este permis ca copiii sa vina cu o arma la scoala. Expertii apreciaza insa ca pericolul principal provine de la felul in care sunt tinute armele in casa. 90 % dintre minorii ucisi prin impuscare datoreaza asta accesului fara dificultati a unuia dintre parinti la o pusca sau un revolver. In SUA fiecare al doilea tanar minor din cei ce mor este victima unei impuscaturi. Doar accidentele auto sunt statistic mai ucigatoare.

Advertisements

“DRAGI AMERICANI”

March 28, 2008

                                  de N. Raducanu 

             Cu titlul de mai sus a aparut recent in marele saptamanal de cultura german “Die Zeit” un articol de fond sub semnatura lui Helmut Schmidt, fost cancelar social-democrat al Germaniei. La 89 de ani, el este considerat unul dintre batranii intelepti ai acestei tari si de aceea am considerat util sa traduc acest articol si sa il public pe blog. deoarece el exprima cred opinia multor europeni.

                    

            Daca noua, europenilor, ni s-ar permite sa luam parte la alegerile preliminare din SUA,  as avea atunci de pus cateva intrebari candidatilor ambelor mari partide. Caci in decursul secolului trecut am invatat ca politica externa a fiecarui presedinte american are pentru noi o importanta aproape coplesitoare. In toamna anului 2003 presedintele Bush junior a declarat : „Mission accomplished“. Dar chiar astazi , dupa cinci ani, telurile si caile Americii sunt tot atat de neclare ca si odinioara, ba chiar li s-au adaogat niste lucruri obscure.

            Problemele de politica mondiala pe care in ianuarie 2009 le va mosteni noul presedinte, par mai complicate, mai vaste, mai apasatoare decat mostenirea privind Vietnamul pe care presedintele Nixon a primit-o din partea inaintasilor sai Gerald Ford si Jimmy Carter. Natiunea americana si-a recapatat increderea in sine abia sub Ronald Reagan, la asta contribuind si timpul ce a mai trecut. Dar in actuala confruntare a alegerilor preliminare, reamintirea gravelor greseli ale razboiului din Vietnam joaca inca un rol important.

            E nevoie de un nou inceput, spera multi americani. Dar asta e valabil si pentru politica externa ? Unii dintre candidati au publicat in serioasa revista „Foreign Affairs“ niste declaratii inteligente, dar in cuvantarile lor problemele de politica externa si de securitate sunt secundare. Noi europenii stim din experienta ca disputele electorale, in orice democratie, nu sunt duse la cel mai inalt nivel de discernamant, ci mai curand la un nivel plat, de mlastina. Totusi nici cariera politica de pana acum a candidatilor si nici discursurile lor nu permit sa se aprecieze cum isi vor fauri politica lor externa in cazul in care vor castiga alegerile. Ca european as dori raspunsuri la cateva intrebari care privesc nu numai America, ci si Europa. In ele se includ razboaiele din Irak si Afganistan, dar se extind asupra tuturor teatrelor actuale de razboi.

1.      Cum vreti sa terminati razboiul din Irak ? Ce mijloace veti folosi ? Cum va arata Irakul la sfarsit ?

2.      Care va este scopul in Afganistan ? Este vorba doar de eliminarea lui Al-Qaida si a talibanilor ? Sau este vorba despre faurirea democratiei in aceasta tara ?

3.      In cazul in care Al-Qaida este definitiv respins in Pakistan si eventual intra in posesia armei nucleare pakistaneze, veti ordona intervenia militara si in Pakistan ?

4.      Care va este strategia pentru o solutionare pasnica a confruntarii de peste jumatate de secol intre Israel  si vecinii sai arabi ? Veti sustine crearea unui stat palestinian sau conferinta de la Annapolis ramane doar un simplu episod ?

5.      Dupa ce serviciile de informatii americane au stabilit ca Iranul a abandonat intentia de a se dota cu arma nucleara, care este viiitoarea politica a SUA fata de Iran ? 

6.      Tinand seama ca un sfert din statele intregii lumi sunt sub influenta islamica, veti sustine o politica de toleranta religioasa si culturala si veti evita un asa zis Clash of Civilizations cu Islamul ?

7.      Impartasiti opinia ca, pe langa Orientul Mijlociu si Apropiat, o alta „provocare a securitatii globale este Rusia“ (conf. Zbigniew Brzezinski) ? Sau impartasiti opinia noastra ca Rusia, dela Gorbaciov, nu a lezat nicaieri vreo frontiera si s-a comportat  la exterior mai pasnic decat in timpul tarismului sau sovietic ? Amplasarea de instalatii antiracheta in Polonia si Cehia servesc protectiei acestor tari si apararii SUA, sau ele sunt destinate doar intimidarii Rusiei ? Acceptati rolul politic si economic pe plan mondial al Rusiei ?

8.      Acceptati rolul politic si economic mondial al Chinei ? Veti invita in sfarsit China la intalnirile la nivel inalt ?

9.      Isi va indeplini America obligatiile ce ii revin prin tratatele de interzicere a armamentului atomic ?  Veti restabili acordul ABM de evitare a unui noi curse a inarmarii cu armament antirecheta, pe care precursorii dvs. l-au abolit neintelept ? Veti ratifica in cele din urma acordul KSE despre fortele conventionale in Europa, ceeace precursorii dvs. au refuzat sa o faca pana acum ?

10.  Dupa ce doi presedinti americani la rand nu au semnat protocolul de la Kyoto, va participa in viitor America la un acord de limitare mondiala a degajarilor de gaze cu efect de sera ?

11.  Veti cauta oare ca prin politica dvs. bugetara si financiara sa se echilibreze extrem de deficitara balanta comerciala externa ? Va inceta America sa foloseasca o mare parte din capitalul format al altor tari ? Sustineti introducerea de supraveghere si ordine unanim convenita asupra pietelor financiare globale, foarte speculative ?

12.  Carta Natiunilor Unite mai este si pentru America un drept al popoarelor in vigoare ?

         Inca de la fondarea Statelor Unite ale Americii, in politica externa americana au jucat un mare rol atat tendintele izolationiste, cat si cele imperialiste si internationaliste. Multi europeni considera politica mondiala unilaterala a actualului presedinte ca tinand de o atitudine imperialista. Totodata noi avem incredere in instinctele democratice ale natiunii americane. Pentru noi America este inca un adapost, un refugiu al libertatii si iluminismului. Noi stim insa ca lumea nu poate fi condusa doar de catre Occident. Caci Statele Unite nu reprezinte decat 4,5 %, iar impreuna cu Uniunea Europeana, doar 12 % din intreaga populatie a lumii; iar la mijlocul acestui secol, asta va reprezenta doar 9 %.

         Increderea europenilor in conducerea americana este astazi tulburata, dar noi dorim sa mentinem comunitatea atlantica. Dorim sa iubim din nou America. Suntem insa sceptici, deoarece Washingtonul de vreo zece ani nu ne-a solicitat decat cand a fost vorba de finante sau de ajutorarea cu trupe. Desigur ca suntem si noi, europenii, constienti de propriile noastre slabiciuni. Desi stim sa ne solutionam in comun problemele, fie ca e vorba despre normele telefericelor sau de adancimea bazinelor in gradinile zoologice, nu am reusit pana acum sa avem o „politica externa comunitara“ a U.E. Speram de aceea ca noul presedinte al SUA sa duca o politica externa rationala si multilaterala, indeosebi pentru ca suntem convinsi de vitalitatea Americii.                        

                                  

CANTARIREA CU SINCERITATE A TRECUTULUI

March 26, 2008

                       

            Cu cativa ani in urma ma gandeam ca in locul raportului zis „al lui Tismaneanu“, mai corect ar fi fost ca cineva sa puna in balanta cele ce au fost bune si rele in regimul ce a domnit in Romania pana in 1989. Sunt astazi destui cei care, ca si mine, facand un mic efort pentru a-si aminti afronturile indurate, se pot considera nedreptatiti si chiar victime ale acelor vremuri. Dar, daca privim sincer si obiectiv, marea majoritate a acestui popor nu numai ca nu a avut de suferit, ci a dus-o mai bine in cei 40 de ani. Mai bine in orice caz decat inainte de razboi, cand peste 70 % din populatie era ocupata in agricultura, adica erau tarani in opinci, dar chiar si mai bine decat astazi, daca luam in socoteala si pe cei 2-3 milioane care, de atata „bine“ acasa, au ales sa munceasca undeva printre straini. Se pare insa ca cei peste 18 ani ce au trecut de la marea rasturnare nu au fost deajuns pentru ca sa se purceada la o asemenea cantarire „sine ira et studio“ a unui regim totusi condamnat de istorie. Caci pentru asta e nevoie de un anumit curaj civic al autorului, caruia sa nu-i pese de anatema ce risca sa o atraga din partea lui Liiceanu, acest Savonarola al culturii romanesti, si a prietenilor sai.

            Si totusi de catva timp se intampla ceva ce contrazice cele de mai sus. A aparut cineva care nu se sinchiseste daca va fi pus la stalpul infamiei de cei ce dau tonul in opinia publica, probabil pentru ca el este demult considerat ca face parte din categoria „expiratilor“. Este cineva ce ia in raspar discursul public, ce nu se da in laturi sa calce in strachinile oficiale, ce ia la intrebari – una cate una – temele tabu, dar care priveste sever politica ce nu a reusit sa faca tara sa progreseze. Este vorba despre Paul Everac si seria sa de articole ce apar de doua ori pe saptamana in cotidianul „CRONICA ROMANA.  Nu imbratisez deplin punctul sau de vedere cu accente nostalgice, deoarece nu pot uita nici lipsurile alimentare din anii 80, si nici propaganda desantata a cultului personalitatii perechii domnitoare din intreg acest rastimp. Dar este echitabil ca judecata asupra istoriei sa nu se faca partizan, iar in democratie sa nu fim constransi a asculta conformist acelasi refren de vaicareala. In cele ce urmeaza voi prezenta cateva pasaje extrase din articolele  lui Paul Everac publicate in rubrica ingenios intitulata „Dinozaurul tare in dinti“.

                                                           *

     In De ce nu sunt liberal“(15 ianuarie 2008) este o ipotetica conversatie intre doi veri, din care unul isi justifica motivele pentru ce nu mai poate avea convingeri liberale :

    „Liberalii au bagat doctrina „imbogatiti-va“ cu substratul „prin orice mijloace“, lasati totul liber, lasati comertul guvernat doar de legea cererii si a ofertei, caci asfel piata se va adapta singura si toata lumea va avea un ce profit, incepand cu cei ce promoveaza respectiva doctrina. Liberalismul e doctrina capitalismului fara frontiere (nu de stat). Ca atare, pestele cel mare, intreprinzator, smecher sau hot, inghite neturburat pe cel mic, prost cinstit, omenos. Odata ajuns in carca lui, face ce vrea cu el, il poate lasa sa moara de foame, nu-si simte nici o obligatie, legile firii vor decide singure. Libertatea schimburilor comerciale trece inaintea intereselor specifice ale tarii. Ca atare si economiile bine organizate, performante, ale altora, le inghit pe celelalte, mai mititele si aservite, fac ce vor cu ele. (…) Azi toata Romania e vanduta, aservita de libera ce e ! Interesul romanesc dispare intr-o veselie si traiesc strasnic numai vanzatorii de tara. Tara e inchiriata, arendata, vanduta, bogatiile ei devastate in numele principiilor liberale; nimic nu mai e de sine statator, cum era cand ne „oprima“ dictatura, care, culmea, desi internationalista, dadea prioritate romanilor in Romania.

         Draga, mi-a zis varul M., ce descrii tu se potriveste si la taranisti si la democrati, si la social-democrati, adica la cam toti cei care, sub diferite doctrine, au devastat, vandut si oprimat.

          Asa e ! Toti au devenit, ca dracu, „liberali“ cand au fost calare, schimband pe „prin noi insine“ cu „pentru noi insine“.

 In Convorbire literara“ (24 ianuarie 2008), autorul sta de vorba cu un magar ce trage la o cotiga :   

„-   Chiar nu crezi ca exista democratie, urechiatule ?

                     Cum o sa cred ? a zis magarusul. Parlamentarii de pilda isi voteaza singuri si nestanjeniti lefurile, sporurile, pensiile. Asta ce e, democratie sau dictatura ? Nu vezi ca fac ce vor fara nici un control ?  Procesele penale la granguri se tin sub cheie – asta ce democratie e? Licitatiile, privatizarile, lichidarile se fac ad libitum, dictatorial. (…)        

                     Si pana la urma ce crezi ca se va intampla, magarusule ?

                     Voi candida si eu, uninominal, cu sanse destul de reduse, desi magarii si magariile s-au inmultit fantastic. Doar asa, de moft ! Bineinteles in alianta cu vre-un partid mai pe val. La dictatura insa nu visez, fiindca stiu ceeace stiu si altii : ca adevarata dictatura vine din afara, de la societati secrete cu programe globalizante, care au hotarat exact ce trebuie sa faca cu noi. Nea Calin si Nea Base, sau oricare alt nenea, tot la cotiga trag, iar biciul e in alta mana, mai sus, ca si haturile“.

                      

            In Cateva devieri“ (7 februarie 2008) se trec in revista rascoalele lui Doja, Horia, Tudor Vladimirescu si Avram Iancu, care au pornit revoltati impotriva unor adversari si apoi au deviat cauza spre adevaratii dusmani. Autorul se indoieste ca istoria se uita usor si adaoga :

            „Atunci de ce sa ne mai miram de maruntele devieri curente, de la un partid la altul, de la un sefulet la altul ? Si de ce ne-am cruci ca revolutionarul Tökes si democratul Marko, amandoi slujind noua Europa unita de pe o platforma romaneasca, doresc sa devieze Transilvania spre o Ungarie mare, chiar in nasul nostru de mocofani tampiti ?“.

 

            In Asa grait-a Zarathustra“ (4 martie 2008) anticul zeu persan are o convorbire cu autorul despre destinele neamului romanesc si spune :

            „- Voi romanii ati ramas niste hahalere atractioase, simpatice, cu voia buna la suprafata, gospodari de mana a doua, usor de pacalit. Acum ati intrat la gherla, sanse mari nu mai aveti.

         Cum asa ? Doar a venit democratia, libertatea, egalitatea !

         Nu pentru voi. Voi ati fost meniti lichidarii. Nu stiati ?

         Cum asa ? Doar am facut revolutia !

         N-ati facut nici revolutia ca lumea. Ati fost instigati, nitel infometati, un pic speriati, pusi in fata unor planuri ambitioase ce nu se potriveau cu nevoia voastra de sprit, amor si tacla. V-au lucrat cum au vrut.

         Cine ?

         Meseriasii marilor transformari sociale. Profesionistii politici. Manipulatorii. Ei sunt specialisti in orice fel de miscare sau schimbare de opinie, in momire, santaje, uneltire, fabricatie oculta. (…) Asa e planul. Romania, fiind si manoasa, se cam obraznicise. Daca mai era si coerenta, si eficace, incurca lucrurile, lua pietele. Or, cei mari aveau nevoie de piete, nu de marfa concurenta. Ei au pana azi nevoie de teritorii de expandare, nu de ziduri de aparare. Romanul e moale, mult mai moale ca ungurul, polonezul, cehul sau sarbul : aici e deci locul de expandare a celor ce nu mai incap in spatiul lor. E mai usor de atacat, de patruns. Atunci a trebuit daramata industria romaneasca si facuta alta, cu capital strain, cu mana de lucru ieftina. S-a pus pe butuci agricultura romaneasca, ca sa recurgeti la altii ori sa-i faceti mari fermieri pe unii adusi de peste hotar. Au trebuit adunati banii, economiile, bagate in banci si falimentate. Au trebuit vandute pe nimic capacitatile, devastate padurile, inchise sau cedate minele si puturile de petrol, lichidata flota, intarziata infrastructura, pe scurt, facut totul asa incat sa nu va puteti descurca fara obol strain care cere, in contrapartida, o noua instrainare. S-a ales un popor mai compatibil, mai fara caracter si educatie, harsit cu mizeria. Ca sa nu-si puie probleme morale, s-au dat divertismente din belsug, dintre cele mai grosolane. Divertismentul e si diversiune. A fost zapacit cu distractia, caci il distreaza totul : crima, injustitia, sexul, maneaua, talk-show-ul si, cel mai grav, meciul. I s-au bombardat stalpii de sustinere, personalitatile marcante din trecut. Dihonia politica e si ea inspirata, intretinuta de manipulatori“.

      In Doi stapani“ (18 martie 2008), amintind ratarile echipelor romanesti in diferite sporturi, isi pune intrebarea de ce pe vremea lui Ilie Nastase si a lui Tiriac se obtineau victorii si acum nu. Explicatia : „Atunci si acum erau doi stapani diferiti in loturile noastre sportive. Pe cel de atunci il putem numi Domnul Orgoliu National, intretinut de acel regim de trista amintire. Pe cel de astazi il putem numi Domnul Ban. Ei, dl.Ban face si el ce poate, uneori minuni, dar n-are forta interioara a Orgoliului National. In acea vreme se cladea cam peste tot in tara, era o furie a constructiei si uneori a emulatiei si a ambitiei saracului de a ajunge la parametrii bogatului, a celui umil sa iasa in evidenta, a celui selectionat – sa-si demonstreze taria morala. Astazi, toate astea le-a luat in primire dl. Ban. Cu dl Orgoliu National nu se prea mai sta de vorba, s-a abolit si din cartile de citire, si din conferinte, nu face bine in nici o biografie.(…) Dl. Ban plateste, achizitioneaza, da afara, taie plata cand vrea. El e ca vanzatorii si stapanii de sclavi din plantatii. Si pana la urma vom vedea cum joaca portughezi cu ghanezi si cu brazilieni intre ei, sub diferite firme de cluburi franceze, poloneze, romanesti, care au cate ceva in pusculita. Iar daca dl Ban nu baga nimic in patinaj sau sky romanesc, fiindca nu castiga nimic, acestea vor muri inainte de a se naste. Si alte discipline, candva mari la noi, vor disparea, cum au si inceput.“ 

                                                     *

      Nu pot decat sa recomand citirea in intregime (in www.cronicaromana.ro      

a articolelor lui Paul Everac, alaturi de cele ale altor oameni de cultura cu simpatii de stanga : Razvan Teodorescu,  Vladimir Pasti, Corneliu Vlad, Al. Mironov, Gr. Cusnarencu, N. Iliescu s.a.

O CARTE TENDENTIOASA DESPRE TRANSILVANIA

March 23, 2008

de N. Raducanu                                    

 

         Nu sunt istoric si nici ardelean. Problema originii romanilor in spatiul tansilvanean se rezuma in mintea mea la cele citite in cartile de scoala. Nu ma simt insa inclinat sa acord credit unor recente tendinte ale istoriografiei romanesti de demitizare a ipotezelor istoriei oficiale cu privire la isvoarele poporului roman. Si iata de ce.

            Zilele trecute am cumparat o carte in germana a lui Wim van der Kallen si Henrik Lungagnini intitulata „Siebenbürgen – Tausend Jahre europäische Kultur“ (Transilvania – O mie de ani de cultura europeana) aparuta in 2004 la Kraft Verlag, Würzburg. Ma asteptam ca acest volum destinat publicului german si insotit de 110 fotografii in culori, sa reflecte spiritul de apropiere intre popoare pe care il promoveaza Uniunea Europeana, renuntandu-se la tezele nationaliste. Surpriza a fost insa de proportii, constatand ca in prezentarea istoriei si culturii Transilvaniei, autorii au adoptat rolul de avocati ai iredentismului maghiar.

            Cititorul afla de pilda ca in anul 275, cand imparatul Aurelian a parasit provincia Daciei, intreaga populatie de la nord de Dunare s-a retras undeva la sudul fluviului, in Moesia. „In Transilvania nu a ramas nici o urma de populatie vorbitoare de limba latina. Si asa a ramas acest teritoriu pana in 896 cand a ajuns in mainile ungurilor, ce veneau din regiunea fluviului Kama, intre Volga si Ural. Ei au preluat acest teritoriu ce pe atunci era al imperiului bulgar si nu l-au mai parasit pana in ziua de azi.(…) Ungurii au intrat in Transilvania pe doua cai : prin trecatoarea Trei Scaune (Haromszek) si prin nord-vest, prin valea raurilor Somes si Almas. Au invins rezistenta printilor bulgari si au asimilat cateva grupe risipite de populatie slava“. In secolul 12 regele maghiar Geza II a invitat niste populatii germane din Franconia, Flandra si Luxemburg sa se stabileasca atat in zona raurilor Olt si Tarnave, cat si in nord – in regiunea  Bistrita si Rodna. La 1241 au navalit hoardele mongole ce au pustiit Transilvania, ceeace – spun autorii – a creat conditiile venirii romanilor.

            Caci romanii – se afirma raspicat in carte – sunt ultimii veniti aici, migrand de la locul lor de bastina, situat undeva intre fluviile Drina si Morava, in actuala Serbie. Tarziu, in sec.18, a aparut asa numita „teorie daco-romana“ ce pretinde ca ar exista o continuitate a populatiei daco-romane, teorie pentru care nu exista nici o baza stiintifica. In sec.13 abia, intr-un hrisov al cancelariei papale se vorbeste de „terra Blaccorum“ (pamanturile Vlahilor) intre Fagaras si Orastie. E drept, recunosc autorii, ca in cronica „Gesta Hungarorum“ a lui Anonymus sunt amintite, printre popoarele invinse de unguri la venirea lor, si „Blasii“ (Valahi), dar veridicitatea cronicei lui Anonymus e contestata. In carte se mai aduce un argument al absentei romanilor in Transilvania in sec. 9 si 10 : in limba romana nu este nici o influenta a populatiilor germanice (Goti si Gepizi) venite aici dupa plecarea romanilor. Apoi toate denumirile romanesti de rauri (Somes, Mures, Olt) sunt copiate dupa denumirile unguresti. Chiar si numele romanesc de Ardeal este luat din ungurescul „Erdely“.

            Dupa pagini in care sunt descrise binefacerile pentru Transilvania ale domniei regilor maghiari, ca si inflorirea burgurilor cu populatie majoritar germana, populatiei romanesti neacordandu-i-se nici un drept politic, se ajunge in sec. 16 la episodul Mihai Viteazul. Dupa ce acesta a fost infrant de oastea lui Sigismund la Targoviste si Giurgiu (?), a profitat de neintelegerile dintre Sigismund si cardinalul Andreas Bathori si a ocupat Transilvania. Asta nu a durat decat un an, deoarece comportarea trupelor printului valah aici a fost atat de brutala, incat populatia s-a rasculat. Asta l-a facut pe Mihai sa intre din nou in legatura cu turcii, fapt ce l-a determinat pe comandantul armatei imperiale, Giorgio Basta, sa il asasineze. Iata cum se (re)scrie istoria !

            Dupa ce mai aflam ca in 1658 turcii si tatarii, „ajutati de trupe ale domnilor valahi si moldoveni“, devasteaza groaznic Transilvania, ajungem la rascoala taranilor romani de la 1784 sub conducerea lui Horea si Closca, cand „un mare numar de nobili unguri, preoti si functionari de stat au fost ucisi, dar capii rascoalei au fost prinsi si trasi pe roata“. In anii urmatori, treptat si pe nesimtite, sustin autorii, a sporit numarul romanilor in Transilvania. „In timp ce ungurii si germanii se decimau in razboaie, continua insidios migratia romanilor. Daca ponderea populatiei romanesti era de 26 % in 1570, ea sporise la 34 % in 1720. Ei insa nu au primit pana la mijlocul sec. 19 drepturi politice, iar biserica ortodoxa romana nu a fost recunoscuta ca a 4-a biserica in statul austro-ungar.“

            Problema nationala ia proportii si, la 1848, Avram Iancu se ridica impotriva miscarii revolutionarilor maghiari. Sunt amintiti sutele de oameni ucisi de romanii rasculati si incendierea de ei a bibliotecii de la Aiud (Strassburg). Transilvania – ce pana atunci avea guvernator austriac, a revenit in 1867 regatului Ungariei. In 1874 legea electorala acorda drept cenzitar de vot la 20 % din populatia ungara, la 25 % din cea saseasca si la 9 %  din cea romaneasca. Atitudinea romanilor era diferita : cei din jurul revistei „Astra“(1881) erau politic pasivi, dar cei din jurul revistei „Tribuna“ (1884) erau nationalisti extremisti, ce doreau o Transilvanie independenta de Ungaria, in care populatia romana ar fi fost majoritara. Tot atunci insa, sustin autorii „s-a mai nascut un vis, considerat absurd de unguri si de sasi, si neluat in serios de nimeni nici in Europa : ca Transilvania, cu apartenenta sa istorica la Ungaria si multilateral legata de Europa occidentala, sa fie unita cu principatele Moldova si Valahia, deja unificate la 1859 sub Al. I. Cuza. Ce gand eronat !“.

            In partea cartii privind primul razboi mondial, autorii descriu atitudinea duplicitara a Romaniei, care desi avea un acord cu Austro-Ungaria, a incheiat o intelegere secreta si cu Franta, prin care i se promitea Transilvania si Banatul in caz de victorie. Armata romana (440.000 oameni) a fost insa zdrobita de cea a maresalului Mackensen, tratatul de pace incheiat obligand ca armata romana sa fie dezarmata, prevedere nerespectata. La 1 decembrie 1918 la Alba Iulia romanii decid anexarea (Anschluss) Transilvaniei la regatul Romaniei. La Medias sasii accepta in ianuarie 1919 aceasta alipire, in urma unor asigurari primite din partea Bucurestilor, ce nu au fost insa indeplinite. Autorii subliniaza apoi : „Intreaga populatie maghiara a Transilvaniei (1,6 milioane locuitori) a fost contra anexarii la Romania. Insa in deceniile urmatoare a avut loc ceeace era de banuit. Identitatea culturala si conditiile de viata ale sasilor au fost treptat desfiintate, iar pentru unguri a inceput in noul imperiu cea mai teribila asuprire ce a avut loc in Europa fata de o etnie, cu exceptia prigoanei naziste impotriva evreilor.“ Sunt descrise suferintele ungurilor sub stapanirea romaneasca („reforma agrara a favorizat taranimea romaneasca in dauna celei maghiare ; legea nationalitatilor adoptata amintea in multe privinte legile rasiale naziste ;  in tribunalele din secuime s-a impus sa se vorbeasca romaneste ; in intreprinderi s-a introdus „numerus valachicus“ prin care salariatii romani trebuiau sa fie numeric majoritari“)

            Arbitrajul de la Viena din august 1940 – se arata in carte –  cedeaza Ungariei nordul Ardealului, cu o populatie de 1,3 milioane unguri, 1,02 mil. romani si cca. 45.000 germani. Peste 100.000 de unguri emigreaza atunci din Ardealul de sud in cel de nord. „Daca din Ardealul de nord au fost deportati de nazisti cca. 90-100 mii evrei si in majoritate au murit in lagare, „si in Romania lui Antonescu gardistii legionari au organizat cumplite pogromuri asupra evreilor. Mai tarziu in Transnistria au fost ucisi 387.000 evrei, din care doar la Odesa – 35.000“.

             „Dar, la fel ca si in primul razboi mondial, si in cel de al doilea romanii au schimbat frontul, cand au vazut cine va fi victorios. La 12 septembrie 1944 romanii, de acord cu sovieticii, au anulat textul tratatului de la Viena, au declarat razboi Germaniei si astfel Romania si-a asigurat locul dorit de partea invingatorilor.“ Indata dupa razboi, – sustin autorii – partidul national-taranesc al lui Maniu a devenit foarte activ in Transilvania. „Gardistii lui Maniu au pus la cale veritabile bai de sange in multe localitati, periclitand reputatia romanilor de popor civilizat.“

            In acelas ton continua descrierea in carte a chinurilor populatiei maghiare si germane in anii comunismului. Autorii incheie cartea cu dorinta unei solutionari a problemei nationale in Transilvania „dar nu luand exemplul sasilor ce au trebuit sa-si paraseasca spatiul in care au trait timp de 800 de ani. 2,5 milioane de unguri nu pot fi constransi cu forta sa-si paraseasca limba si identitatea lor nationala. Un stat in care traiesc mai multe nationalitati trebuie sa le asigure acestora un trai corespunzator, sa le apere si sa le consolideze specificul national. Numai un stat ce respecta drepturile nationalitatilor minoritare, se va putea bucura  in lume de prestigiul ca poseda legi tolerante si umane“.

                                                                       *

            Inchizand aceasta carte destinata probabil nu numai sasilor si svabilor stabiliti de 20-25 de ani in Germania, ti se ridica unele intrebari de filosofie a istoriei. Istoria desigur influenteaza deciziile politice, dar si politica manipuleaza in mare masura discursul istoricilor. Este inutil a diseca afirmatiile vadit partizane din cartea de mai sus (aparuta, repet, in 2004), ele fiind doar instrumente ale unei politici nationaliste si revansarde. Lucrul acesta se vede si cercetand bibliografia cartii, in care lipsesc aproape cu desavarsire autori romani (o singura exceptie : Virgil Vatasianu – Kunstdenkmäler in Rumänien – Leipzig 1986) si in care toate orasele si satele transilvane au nume unguresti.  Istorici romani de renume (A. D. Xenopol, V. Parvan, N. Iorga, Gh. I. Bratianu s.a.) au exprimat un punct de vedere stiintific asupra originii poporului roman, ce nu este contestat in majoritatea tarilor occidentale. Nimic insa despre asta in cartea amintita. Mai suparator este insa ca atunci cand in tari ale Uniunii Europene se publica astfel de carti ce ii prezinta pe romani ca un popor levantin, semi-barbar si brutal, ce a navalit si aproape a distrus civilizatia transilvana, la noi sunt istorici  pun la indoiala si clatina fundamentele constiintei colective despre istoria propriului popor.Ei cred probabil ca schimbarea de regim din 1989 necesita imperios o istorie noua ce ar face tabula rasa din ideile sadite de inaintasi si debarasarea de ipotezele vechi, fara insa a propune nimic care sa le inlocuiasca. Istoria ar fi doar o colectie de mituri, permitand deci orice abuz daca scopul politic il justifica.

            Sa ne intelegem : a privi istoria ca dogma este daunator. Dar repunerea in discutie a tezelor ei fundamentale nu e un joc ce poate fi impins pana la absurd.  Bagatelizarea miturilor fondatoare, ce era pe cale sa devina la noi o moda, este insa un tabu sacru in Statele Unite sau Franta. Iar unii istorici romani, aflati in pozitia comoda de a nu mai lua apararea istoriei lor (asa cum fac cei maghiari ce militeaza pentru „repararea nedreptatii istorice a Trianonului“), scriu ca „conflictele romano-maghiare pun in umbra o realitate istorica mai semnificativa, aceea a participarii unei parti a spatiului romanesc, timp de aproape un mileniu, la istoria Europei Centrale, laolalta cu maghiarii si cu germanii mai curand decat impotriva lor.“ Ideea din aceasta fraza conciliatoare a lui Lucian Boia din cartea „Jocul cu trecutul“(1999) este negata la fiecare pagina din cartea d-lor W. van der Kallen si Henrik Lungagnini, sau a celor de la Budapesta care au finantat editarea ei.

CIVILIZATI CAPITALISMUL !

March 23, 2008

           

            Contesa Marion Dönhof (1909 – 2002) este si astazi o figura de seama a jurnalisticii germane. Provenita dintr-o familie nobila din Prusia Orientala, ea s-a stabilit la sfarsitul razboiului la Hamburg, unde a fondat saptamanalul de cultura „Die Zeit“. Cu o echipa redutabila de ziaristi, aceasta publicatie a atins un tiraj de peste o jumatate de milion de exemplare. Printre subiectele carora li s-a dedicat Marion Gräfin Dönhof pana la moarte a fost  si combaterea deteriorarii moravurilor in societatea moderna si cauzele acestui fenomen. In 1996 ea a tinut la Dresda o cuvantare ce reprezinta o pledoarie pentru un nou spirit cetatenesc. Ideile acestei cuvantari si-au pastrat si acum actualitatea, fapt ce a determinat revista „Die Zeit“ sa republice recent acest text. Se poate vedea ca in multe privinte el se potriveste nu numai starilor de lucruri din germania. Ci si celor din Romania…  N. Raducanu

                                             CIVILIZATI  CAPITALISMUL                                                         de Marion Gräfin Dönhof.

            Pe vremea lui Hitler am dus dorul libertatii si dreptatii, a unui stat de drept. Acum in principiu avem si stat de drept, si separatia puterilor in stat, si pluralism politic. Dar lucrurile nu au devenit asa cum le-am fi dorit si cum credeam ca vor veni de la sine dupa sfarsitul regimului totalitar. Oare de ce asta ? Ce ne mai lipseste ? Ce am asteptat atata timp ? Raspunsul este : ne lipseste societatea civila. In schimbul ei am capatat doar o societate de consum, pe care unii o numesc chiar societate de jecmaneala.

            Cred ca tuturor trebuie sa ne fie clar : liberalismul si toleranta, ambele conditii ale societatii civile, nu sunt date omului de natura, ci ele trebuie formate prin educatie, de parinti, la scoala si in societate. „Liberalismul“ si „toleranta“ sunt un rezultat al civilizatiei. Iluminismul a creat premisele comunitatii cetatenesti civilizate. „Rule of law“, separatia puterilor, pluralismul si transparenta sunt doar premise, dar nu sunt suficiente. Conteaza ce fac oamenii cu ele, depinde de convingerile lor, de comportamentul lor si de ce considera ei  prioritati. Deci nu doar guvernul poarta responsabilitatea, ci fiecare cetatean raspunde pentru totul. Constiinta cetateneasca, atmosfera ce domneste in societate, s-au schimbat mereu in diferite epoci. In secolul 18 si inceputul sec. 19, Europa – intreaga Europa – era un spatiu spiritual unic, caruia ii apartineau in mod egal Petersburgul, Cracovia si Praga, la fel ca Roma sau Paris. Odinioara Germania era laboratorul spiritual al Europei, aici era patria lui Albert Einstein si a lui Karl Marx, adica a acelor oameni ce au transformat lumea. In a doua jumatate a secolului 19 pe primul plan au stat stiinta, tehnica si marile descoperiri. Iar acum, in timpurile noastre, dupa doua razboaie mondiale ce au distrus atat de multe, ambitia tuturor se indreapta spre interesele economice : PIB, productie, comert si, mai presus de orice, bani. Germania a devenit dintr-o natiune a culturii, o natiune a consumului.

            Si iarasi o intrebare : de ce societatea noastra este atat de nesatisfacuta, desi s-au faurit mai toate cele ce are un stat de drept? De ce tot mai multi sunt cei ce parasesc biserica ? De ce atat partidele, cat si sindicatele isi pierd membrii ? De ce cetatenii isi blestema oamenii politici, iar politicienii – mediile ? Pe scurt : de ce atata frustrare atunci cand oamenilor niciodata nu le-a mers mai bine ?

            Desigur ca sunt o serie intreaga de motive pentru asta. Stam fara indoiala la un punct de rascruce marcat de globalizare, de tehnologia computerelor si de practicile informatiei electronice, si care va provoca probabil mai mari schimbari social-politice decat au dat nastere pe vremea lor strapungerile in era tehnico-stiintifica. Vine deci un timp al unor noi incertitudini, iar asta naste teama. El a si venit, de vreme ce somajul creste mereu, firmele nu devin rentabile decat concediind muncitori, iar bugetul oraselor nu poate fi asanat decat cand salariatii sunt aruncati in strada. Si inca o intrebare ce ne chinuie: ce se va intampla in Rusia – ne vor ameninta noi pericole din est ?

            Probleme concrete au existat intotdeauna. Astazi insa este altceva, ceva imponderabil, ceva neconcret ce apasa oamenii, fara ca ei sa-si dea seama de asta. Tot ce e metafizic, ce este relatie transcendenta, este facut sa dispara, interesul e acordat doar domeniului economic: sa se produca, sa se consume, sa se castige bani. Un timp a mers bine si asa, dupa care insa multi si-au dat seama ca nu acesta poate fi sensul vietii.

            Toate marile rasturnari in istorie au fost precedate de noi cunoasteri filosofice : fara ideile lui Montesquieu nici revolutia franceza, nici razboiul de independenta american n-ar fi fost de conceput. Epoca noastra insa nu are asemenea premise spirituale. Sunt doar niste ideologii, dar chiar ele sunt pervertite : cele conservatoare – prin Hitler, care a impins toate valorile dreptei pana la absurd, iar cele de stanga – prin brutalizarea de Stalin a socialismului.

            Economia de piata este de nedepasit ca sistem economic, dar ea nu e suficienta pentru a da sens vietii, caci e prea posesiva. Ea solicita omul total si nu suporta nici o alta zeitate alaturi de ea. Esenta ei este concurenta, iar motorul ei – egoismul : trebuie sa fiu mai bun, sa produc mai mult, sa castig mai mult decat ceilalti, altfel nu pot supravietui. Concentrarea asupra acestui principiu a dus la aceea ca tot ce e de esenta spirituala, culturala, e marginalizat si in cele din urma lasat uitarii.

            Aceasta situatie provine in anumita masura din interferarea secularizarii cu capitalismul. Dar secularizarea, laicizarea, este un fenomen asupra caruia nu se mai poate reveni, desi in ultimii 2000 de ani religia a fost de mai multe ori desfiintata, ultima data – in favoarea ratiunii pe timpul iluminismului. In vremuri grele insa oamenii si-au reamintit de ea si i-au acordat iarasi locul cuvenit. In ce priveste capitalismul si economia de piata, acestea nu trebuie desfiintate, ci doar – sa zicem asa – civilizate. Trebuie puse niste granite. Libertatea fara autocontrol, adica o libertate deslantuita, se transforma in spatiul economic neaparat intr-un fel de lupta Catch-as-catch-can si, in final, in apelul dupa un „om tare“, capabil sa rezolve totul.

            In rasaritul Europei, indeosebi in Rusia unde asta se poate deja vedea, s-a dovedit ca nu a avut sens o saritura libera de la economia dirijata la cea de piata si dintr-o societate autoritara intr-o „permissive society“. E necesar ca mai intai sa fie introduse anumite structuri politice, caci consecinta in caz contrar este ridicarea mafiei. Cei fara scrupule, cei smecheri si vicleni, chiar potential criminali, acestia sunt cei ce speculeaza primii noua situatie.

            Dar nu numai in rasarit, ci si in occident vedem care sunt consecintele unui mod de viata orientat doar spre interesul personal, fara nici o raspundere pentru interesul public. Nimic nu se opune deslantuirii lacomiei, caci niciodata nu a fost mai multa coruptie, ce atinge cele mai inalte cercuri. Peste tot in Europa sunt dati afara ministri din guverne pentru coruptie. Intuitia normala a ceeace e drept, acel simt a ce se poate sau nu se poate face, a degenerat in asa masura datorita lipsei unor principii etice si a unor bariere morale, incat trebuie sa ne punem intrebarea daca o societate poate trai in asemenea conditii. Fara un consens etic minimal va spori brutalizarea vietii cotidiene. Nu trece nici o zi fara ca ziarele sa ne informeze ca cineva a fost impuscat pentru ca ii statea cuiva in cale. Sau ca niste copii au ucis un batran vagabond, doar pentru a vedea cum vine asta. Sau ca niste adolescenti l-au ucis in bataie pe un negru, pentru ca nu avea ce cauta aici.

            Ca asa nu se mai poate continua e limpede, dar problema e cum pot fi introduse din nou valorile etice. Autoritatea nu ajuta, iar dispozitiile oficiale – si mai putin. Exista oare inca un rezervor potential de sentiment colectiv ce poate fi reactivat ? Cred ca acele siruri de milioane de oameni cu lumanari in mana ce s-au format in Germania pentru a demonstra impotriva dusmaniei fata de straini arata ca solidaritatea poate fi iarasi stimulata. Ca de altfel si cererile tot mai intense pentru participarea la adoptarea deciziilor. Fiindca nu e adevarat ca cetatenii s-au scarbit de politica, ci doar doresc ca politicienii sa actioneze mai viguros si mai hotarat.

            Un singur lucru trebuie totusi sa stim. Nu exista sistem care sa fie introdus sau actiune initiata de sus pentru promovarea schimbarii necesare a constiintei. Ea poate fi infaptuita doar de cetatenii insasi. Asta e sarcina ce ne revine in fond noua tuturor, fiecaruia dintre noi.

PROBLEME ALE ALIMENTATIEI IN LUME

March 23, 2008

                                             de N. Raducanu

            O opinie raspandita spune ca daca produsele alimentare ar fi echitabil si corect repartizate pe glob, atunci nu ar mai exista oameni infometati. E bine de ar fi asa, dar din pacate punctul acesta de vedere nu corespunde adevarului, mai ales cand se cerceteaza situatia productiei mondiale de cereale. De cativa ani de zile consumul de produse cerealiere este superior cantitatii produse, ceeace are drept urmare sporirea numarului celor ce sufera de foame. Intre 1995 si 2005 numarul oamenilor suferind de subalimentare pe intreg globul a sporit de la 826 la 852 milioane. Dintre acesti infometati, trei din patru traiesc la tara, majoritatea ca agricultori si din ei, peste 200 de milioane locuiesc in Africa.

            Mai mult decat atat, stocurile de cereale au atins deja cel mai scazut nivel din ultimii 50 de ani. Daca brusc, de azi pe maine, omenirea nu ar mai culege recolta, ea nu ar mai beneficie de o rezerva de cereale decat pentru 12 saptamani de consum. Ba chiar graul s-ar consuma total in 9-10 saptamani, iar porumbul – in 7 saptamani. Sunt departe vremurile cand stocurile de cereale se ridicau la 20-30 saptamani de consum. Iar cerealele sunt esentiale pentru hrana omenirii, caci pe alte alimente nu ne putem bizui :  productia de carne, oua si lactate depinde in buna masura tot de cereale, zarzavaturile – ca si cerealele – sunt influentate de conditiile de clima si nu le pot inlocui pe acestea in alimentatia zilnica, iar multe specii de pesti sunt pe cale de disparitie datorita pescuitului excesiv.

            Bilantul starii actuale a alimentatiei este deci cam sumbru. „International Grains Council“ (IGC) a dat publicatiei recent un raport (Grain Market Report – No. 374 din 24.01.2008) in care semnalizeaza gravitatea problemei in diverse tari. Pe global, in sezonul 2007-2008, cantitatea de grau recoltat este evaluata la 603 milioane tone, pentru o cerere de consum de 611 milioane tone. La porumb, acest raport este de 765 milioane tone productie, pentru 770 milioane tone consum. Trebuie tinut seama ca o cantitate tot mai mare din recolta este folosita nu ca alimente, ci fie in productie de combustibil („biosprit“), fie pentru hrana animalelor. Evaluarea de IGC a cantitatii mondiale de cereale produse in anul curent, de 1657 milioane tone, este mai redusa cu doua milioane tone decat cantitatea prognozata in noiembrie 2007, datorita recoltei slabe de porumb din St. Unite si a secetei din Argentina. Dar chiar si atunci consumul global de cereale era evaluat la 1676 milioane de tone.

            Revenind la reducerea rezervelor de cereale, aceasta are loc cu toata cresterea volumului recoltat. Iar o situatie grea este in tarile Uniunii Europene. Pentru a mentine preturile, Comisia de la Bruxelles a decis aruncarea pe piata a unei cantitati de 14 milioane tone cereale din stocul derezerva si astfel nu au mai ramas la dispozitia sa decat un milion de tone. Iar daca rezervele mondiale de cereale vor fi epuizate, cifra celor ce sufera de foame in intreaga lume va spori exponential. Toti asteapta recolta anului 2008, dar indiferent de marimea sa este exclus ca numarul celor ce sufera de foame  sa scada.

            „World Food Program“ (WFP) al ONU, care e cea mai mare organizatie de distribuire de hrana pentru populatia tarilor aflate in nevoie, a convocat la sfarsitul lunii februarie 2008 o sedinta de analiza a situatiei de criza creata de faptul ca fondurile disponibile nu mai sunt suficiente pentru achizitionarea produselor alimentare necesare. D-na Josette Sheeran, directoare a WFP, a aratat ca sporirea prognozata cu 40 % a pretului graului va arunca lumea intr-o noua era a foametei. O situatie care insa nu e cauzata de razboi, de seceta sau alte catastrofe naturale, ci are un caracter sistemic.

            Pentru compensarea crizei, Uniunea Europeana a adoptat doua masuri : desfiintarea taxelor vamale pentru importul aproape a tuturor soiurilor de cereale si eliminarea sistemului de subventii pentru lasarea terenurilor in parloaga. Pe de alta parte China a introdus taxe vamalela exportul de cereale, faina de grau si soia, Rusia a sporit cu 40 % taxele vamale la exportul de cereale, India a pus obstacole la exportul de orez etc.

            Organizatia americana de ajutorare US Agency for International Development (USAID) a anuntat recent ca va reduce drastic livrarile de ajutoare alimentare in acest an, ca urmare a preturilor ridicate ale acestor produse (v. Washington Post din 1.o3. 2008). Astazi primesc ajutoare USAID un numar de 40 de tari, printre care Etiopia, Irak, Somalia, Honduras, si provincia Darfur din Sudan. Dar datorita cresterii preturilor la produse alimentare, USAID pierde 200  milioanedolari din bugetul ce i-a fost acordat in acest an pentre ajutoare. Jeff Borns , director al programelor Foods for Peace, ce coordoneaza livrarile de ajutoare ale USAID, calatoreste in prezent prin multe tari sarace si verifica unde e cea mai mare nevoie si in ce proportii mai e necesara trimiterea de alimente.

                                    Si cate ceva despre Romania

            Inainte de razboi se spunea despre Romania ca e o tara eminamente agricola. Afirmatia se baza pe faptul ca peste 70 % din populatia tarii isi castiga existenta muncind in agricultura. Astazi nu se mai poate afirma ca Romania este o tara agricola, dar nicaieri in Uniunea Europeana ponderea productiei agricole in produsul intern brut (PIB) nu este mai mare ca la noi (14,6 % in 2001). Situatia este agravata de cresterea populatiei agricole in totalul populatiei ocupate. Astfel ponderea populatiei ocupate in agricultura in totalul populatiei ocupate a tarii, care in 1990 era de 28,2 %, a ajuns in 2001 la 44,4 %, ceeace arata o eficienta tot mai scazuta a activitatii in agricultura. Intre 3 si 4 milioane hectare de teren agricol sunt lasate in parloaga. La aceasta se adaoga „detaliul“ ca populatia agricola nationala este imbatranita si slab calificata.

            In valoare absoluta productia agricola in Romania a scazut intre 1989 si 2000: cea din sectorul vegetal cu 11 % si cea din sectorul zootehnic cu 18 %. Indicele de satisfacere a tarii cu produse agricole la diferite produse agricole si alimentare a scazut astfel intre 1990 si 2000 : la grau – de la 124 % la 98 %; la porumb – de la 125 % la 72 %; la floarea soarelui – de la 102 (in 1992) la 62 %; la carne de vita – de la 125 % la 97%; la carne de porc – de la 105 % la 93 %; la lapte – de la 101 % la 99 %.

             Lipsa de produse agricole din productia proprie si lipsa unei cresteri la fel de mari a exporturilor a accentuat deficitul balantei comerciale pentru produse agricole. Comertul Romaniei cu produse agricole intre 1991 si 2001 a evoluat astfel (in milioane USD): la export (FOB) – de la 260 la 433, iar la import (CIF) – de la 771 la 1207, adica balanta negativa a sporit de la – 517 la – 774 milioane dolari.

            Cifrele de mai sus, care probabil s-au agravat in ultimii ani la unii indicatori ca urmare a plecarii in alte tari ale Uniunii Europene a peste doua milioane de romani ocupati majoritar in productia agricola, sunt expresia unei serii de probleme structurale cu care agricultura romaneasca a intrat in Uniunea Europeana :

         Fragmentarea excesiva a proprietatii agricole, mai ales daca se tine seama ca fondurile U.E. se acorda indeosebi fermelor mari si mijlocii;

         Numarul mare de ferme de subzistenta si de semi-subzistenta. Recensamantul din 2003 a aratat ca 50 % din cele 4,3 milioane de exploatatii agricole individuale sunt gospodarii sarace, cu mai putin de 1 ha. suprafata agricola si 1,9 milioane – cu o suprafata intre 1 si 5 ha. Numai 13.000 exploatatii au peste 20 ha;

         Numarul mare de agricultori varstnici;

         Industria alimentara insuficient desvoltata pentru a prelua integral valorificarea produselor agricole

            Celor de mai sus li se adaoga o slaba respectare a standardelor de calitate si sanitare cerute de U.E. si o insuficienta stimulare a agriculturii ecologice.

            Aderarea Romaniei la U.E. s-a facut tardiv, intr-un moment cand subventiile pentru agricultura se restrang drastic si cand tendinta generala este de a reduce numarul producatorilor agricoli la doar cateva procente din intreaga populatie. Nu trebuie uitat ca tara noastra are in multe privinte caracteristicile unei tari in curs de desvoltare si deci interesele sale nu coincid deseori cu cele ale tarilor industrial desvoltate din U.E..

            Politica Agricola Comunitara (PAC) creaza conditii inegale de concurenta intre cele 15 tari membre vechi ale Uniunii (UE 15) si cele recent intrate (UE 10+2) ca urmare a nivelului scazut de ajutoare financiare directe pe care le primesc acestea din urma, comparativ cu sprijinul primit timp de decenii de celelalte. Dar in tarile nou primite in U.E. agricultura joaca un rol important pentru populatie : in 2007 cca. 30 % din teritoriul UE 27 era dedicat agriculturii, fata de doar 4 % in UE 15, iar 13 % din populatia totala a UE 25 lucra in agricultura, fata de numai 1,6 % in UE 15.

            In 2007 ministrii statele nou intrate in U.E. au protestat impotriva deciziei de reducere a bugetului destinat PAC aratand ca mai intai ar trebui sa se desbata problema viitorului agriculturii in U.E. si al subventiilor acordate in acest scop si abia apoi sa se reduca sau sa se sporeasca bugetului PAC. Tot anul trecut zeci de mii de fermieri spanioli ce beneficiaza totusi de ani de zile de subventiile PAC, s-au adunat la Madrid pentru a protesta impotriva stabilirii de catre Comisia U.E. a unor preturi prea scazute la produsele agricole. Mai trebuie subliniat ca prin actul de aderare s-a prevazut pentru noile state membre o perioada de 9 ani de introducere treptata a platilor directe in agricultura, pornindu-se de la un nivel scazut (doar 25 % fata de nivelul ce se aplica in UE 10), desi normele privind piata interna si contributia bugetara li se aplica integral. Cele de mai sus precum si alte masuri descriminatorii justifica insistenta cu care noile state membre solicita o reforma radicala a PAC.

                                            

UN ALTFEL DE MARXISM

March 23, 2008

                                                      de N. Raducanu

              Doi oameni de stiinta francezi, Jacques Bidet si Gerard Dumenil, unul filosof, celalalt economist, au publicat in 2007 o carte intitulata „Altermarxism. Un alt marxism pentru o alta lume“ (Ed. PUF – 300 pag.) si din care voi prezenta mai jos cateva idei esentiale.

            Socialismul marxist avea pretentia de a intruchipa viitorul prin faurirea unei „alte lumi“. Desigur ca nimanui nu ii este interzis sa invoce nevoia unei „alte lumi“. Dar astazi aceasta denumire nu mai are nici un continut pozitiv. Istoria a luat un alt drum decat indeplinirea promisiunilor traducerii in viata a premiselor modernitatii : egalitate, libertate, solidaritate. Cum se explica esecul ? Si oare s-ar putea relua incercarea, cu evitarea greselilor facute? Autorii sustin ca pentru asta e nevoie de un nou marxism, revenind la ideile de baza ale celui care este, alaturi de Ferdinand Lasalle, fondatorului miscarii social-democrate.

            Se stie ca marxismul a initiat abordarea politicii in termenii luptei de clasa. Cine sunt exploatatorii ? Cine sunt cei exploatati ? Cine sunt adversarii nostri ? Cine ne pot fi aliatii? Toate aceste probleme au dominat strategiile revolutiilor din sec. XX si ale luptelor anticolonialiste. Dar marxismul nu e doar o doctrina politica, ci s-a sprijinit la inceput pe o analiza economica  a capitalului financiar si a imperialismului, pentru a ajunge azi la critica neoliberalismului si la tezele lumii a treia privind dependenta statelor de schimburile inegale de bunuri si servicii. Legat la origine de dialectica lui Hegel, marxismul a dat nastere la alte versiuni fenomenologice si la o serie de figuri de intelectuali ce au creat „scoli“ : Gramsci, Lucacs, Adorno, Althusser, W. Benjamin etc. El a stimulat aparitia unor personalitati aparent contrare (Rawls) sau distante (Habermas, Foucault). In orice caz, intentia de a fauri pe aceasta baza un „neomarxism“ sau „altermarxism“ trebuie sa se delimiteze categoric de asa zisul „marxism-leninism“ stalinist, ca si de banuiala ca se propune o noua utopie.

            Pentru autori, marxismul nu e numai un discurs de clasa, ci unul al aliantei de clasa, deoarece cuprinde atat „masele populare“ – clasele fundamentale in forma moderna a societatii – cat si alte categorii sociale esentiale, si anume cadrele si specialistii. Deci o alianta istorica ce nu se reduce la cea a celor exploatati. E nevoie si de o noua teorie a claselor sociale, caci lumea se schimba si e necesar – cred autorii – de mai mult decat o prelungire a marxismului, ci de o alta teorie a lumii. Aceasta plaseaza in centrul analizei violenta asimetrica intre natiuni, care da masura a ceeace este capitalismul si ce este insasi „modernitatea“. Statul-natiune se remodeleaza astazi sub forma, inca in gestatie, a unui stat-mondial, impletit in structurile ierarhice ale imperialismului neoliberal.

            Mostenirea ideilor marxiste – bogata in viitor – nu poate fi continuata fara a fi supusa unei critici radicale. Autorii – care sunt presedinti ai Congresului Marx International, membri in redactia revistei „Actuel Marx“ si cercetatori la CNRS (Conseil National de la Recherche Scientifique) – sunt de parere ca pentru asta – trebuie sa se dea raspuns la trei provocari. Prima, priveste ceeace Marx numea proletariatul, dar care astazi a luat forma impestritata a unor clase populare diferit situate in dispozitivul societatii capitaliste. E vorba de faurirea unitatii lor, caci dupa ce neoliberalismul a sfaramat puterea sindicatelor, aceste clase formeaza un ansamblu instabil, flexibil, dispers. Luptele lor sunt intrepatrunse de altele – a femeilor contre autoritatii masculine, a popoarelor fortate sa migreze, a celor exclusi si a minoritatilor de toate genurile. Toate acestea cauze diverse converg in creuzetul logicii profitului capitalist, si duc la precaritatea, descriminarea si insecuritatea sociala in tarile centrale, dar si la desradacinarea maselor periferice si la distrugerea salbateca a naturii.

            Cea de a doua provocare se refera la faptul ca neoliberalismul cauta sa distruga fortele de solidaritate construite in jurul statului-natiune, pe care fortele populare le-au creat in tot cursul secolului trecut. Totodata el cauta sa restaureze puterea si sa refaca privilegiile clasei celor avuti. Pentru asta capitalistii duc, atat pe plan international, cat si in sanul statelor, o lupta de clasa fara mila. Provocarea consta deci in alianta tuturor fortelor ce pot contribui la esuarea eforturilor neoliberalismului. Clasele fundamentale moderne trebuie sa-si caute deci aliati in randurile „cadrelor si celor cu competenta“, deoarece numai in acest fel, chiar si in trecut, au putut fi impuse reformele durabile si revolutiile.

            Cea de a treia provocare care se asteapta este cea a constientizarii claselor fundamentale la scara mondiala. Imperialismul, ce formeaza sira spinarii neoliberalismului, ii constrange pe muncitorii din intreaga lume la o concurenta inegala, prin impunerea logicii profitului. Marile puteri se pun de acord pentru elaborarea de legi si reguli universale. Dar, odata cu procesul de integrare generala a economiilor si de banalizare a comunicarii pe intreaga planeta, se afirma in mod ineluctabil si o staticitate (fr.: „etaticite“) mondiala. Statul-intregii-lumi, inca in faza de nastere, se anunta a fi ultimul act al istoriei moderne izvorata din statele-natiuni. Acest stat-mondial va fi acaparat de centrele de putere capitaliste, care fac din ONU; FMI sau OMC instrumentele dominatiei imperiale. Dar totodata, prin acest stat, specia umana formeaza o comunitate politica, ceeace confera poporului mondial o noua legitimitate de a participa la luptele sociale ale secolului 21.

            Aceasta este – extrem de succint expusa – esenta cartii celor doi cercetatori francezi, desi sunt inca multe aspecte originale ce ar merita sa fie semnalate. Printre acestea ma voi multumi a arata reflectia cu privire la binomul stanga-dreapta, clivaj al campului politic aflat in contradictie cu impartirea pe care o prefera autorii : proprietarii capitalisti – cadrele si cei competenti – clasele fundamentale. Pentru ei dihotomia stanga-dreapta este utila, dar in acelasi timp contine o ambiguitate:  mascheaza caracterul de clasa al politicii. Tripartitia sociala aratata are la baza clasele fundamentale, iar la partea superioara doua forte ce potential sunt antagoniste, dar care sunt aliate datorita slabiciunii bazei. Doar lupta claselor fundamentale va fi in masura a reactiva antagonismul potential al „celor doua brate ale clestelui“, bipolaritate sociala ce este in fond cea a claselor dominatoare.

            Desigur ca multe din ideile expuse sunt discutabile, nu intotdeauna argumentatia suficient de clara, dar cartea dovedeste  ca teoria elaborata de Marx (ce ar fi spus, spre sfarsitul vietii, vazand interpretarile excesive date ideilor sale : „Eu nu sunt marxist!“) nu si-a pierdut de loc din vitalitate si ca cel putin social-democratia ar trebui sa se inarmeze critic cu ea, nu numai pentru a nu fi anexata liberalismului, ci si pentru a lupta eficient contra lui.