NOUA DECLARATIE DE PRINCIPII A P.S. FRANCEZ

                       

            In pregatirea Conventiei sale nationale din luna iunie, partidul socialist francez a dat publicitatii proiectul unei declaratii de principii ce aduce niste idei ce pot interesa si stanga romaneasca. Odata cu prabusirea comunismului sovietic si dupa scaderea la numai cateva procente a ponderei partidului comunist francez, P.S. doreste sa reprezinte singura forta politica ce se poate opune pretentiei capitalismului de a organiza societatea conform intereselor sale. Concepandu-se ca un mare partid al salariatilor si al tuturor celor ce vor o lume mai justa, mai putin supusa constrangerilor pietei, partidul socialist francez are in proiect reactualizarea statului social in conformitate cu modelul social-democrat. Consider util deci a prezenta mai jos cele mai importante pasagii din acest document programatic.   N. R.

Nota. – Preambulul acestei declaratii poate fi citit pe blogul

constantingheorghe.blogspot.com

 

                        PREAMBUL

                        (…)

                        FINALITATILE  NOASTRE  FUNDAMENTALE

            1. A fi socialist inseamna a nu fi multumit cu lumea asa cum este azi. Ideea socialista tine, in acelasi timp, de o revolta impotriva nedreptatilor, ca si de speranta intr-o viata mai buna. Telul actiunii socialiste este emanciparea totala a persoanei umane si salvarea planetei.

            2. Egalitatea este elementul central al idealului nostru. Obtinerea ei nu are sens decat prin si pentru libertate. Egalitatea si libertatea sunt de nedespartit. Nedreptatilor si violentelor lumii, ideea socialista le opune angajamentul in favoarea unei omeniri libere, drepte, solidare si cu respect pentru natura. Ea comporta un mesaj universal  de vreme ce este vorba de aparare a drepturilor fundamentale ale fiecaruia si ale tuturor. Pentru socialisti aceste obiective nu pot fi atinse prin functionarea spontana a economiei si societatii. Redistribuirea permanenta a resurselor si a bogatiilor e necesara pentru a conferi realitate egalitatii in drepturi, pentru a oferi fiecaruia sanse de a-si carmui viata si pentru a reduce diferentele in conditiile de trai.

            3. Pentru a raspunde nevoilor prezentului fara a compromite viitorul noilor generatii e nevoie de o desvoltare durabila. Finalitatile socialismului democratic, emanciparea umana, aduc cu ele vointa de a proteja planeta noastra amenintata astazi, de a reinnoi resursele naturale, de a promova calitatea mediului inconjurator. Aceasta pretinde raspunsuri ce nu cer o rentabilitate imediata, impaca interesele particulare si interesul general, desvoltarea si sistemul ecologic. Constienti de stransa interactiune a activitatilor umane si a ecosistemelor, socialistii pun luarea in consideratie a planetei pe acelasi rand al finalitatilor fundamentale ca si progresul societatilor omenesti si satisfacerea echitabila a nevoilor lor.

            4. Progresul, sinonim cu imbunatatirea vietii omului, este pentru socialisti o valoare fundamentala. Ei considera ca exercitarea ratiunii trebuie sa fie accesibila tuturor si aplicabila la toate. Ei promoveaza cunoasterea, educatia, cercetarea si cultura. Ei vor ca realizarile stiintifice si tehnice sa fie puse in serviciul oamenilur si intregii planete. Desvoltarea nano- si bio-tehnologiilor si ingineria genetica se constitue in probleme esentiale pentru viitorul lumii. Progresul economic si social nu mai poate fi apreciat doar pe baza criteriului cresterii productiei necesare pietii, ci el trebuie cantarit cu indicatori ce reflecta adevarata calitate a conditiilor de viata si de munca a indivizilor.

            5. Democratia este, concomitent, un scop si un mijloc. Ea incarneaza o valoare universala si o lupta universala. Ea este conditia naturii insasi a actiunii socialiste, nu se limiteaza la metoda. A fi socialist inseamna a gandi ca, niste barbati si niste femei decisi sa actioneze impreuna, pot influenta desfasurarea vietii lor, a societatii lor si a lumii. Socialismul nostru este o conceptie si o practica a spiritului cetatenesc in toate domeniile si in toate formele sale. Democratie politica si democratie sociala, democratie reprezentativa si democratie participativa formeaza un tot pentru a permite deliberari si decizii colective.

 

                        OBIECTIVELE  NOASTRE IN  SEC. XXI

            6. Socialistii fac o critica istorica capitalismului, care e creator de inegalitate, purtator de irationalitate si fauritor de crize, fapt care ramane actual in epoca unei mondializari dominata de capitalismul financiar. Socialistii sunt aderentii unei economii sociale si ecologice de piata, supusa insa reglementarii atat de puterea de stat, cat si de cea a partenerilor sociali. Sistemul dorit de socialisti este o economie mixta, care combina un sector privat dinamic, servicii publice de calitate si, un al treilea sector, de economie sociala. Socialistii afirma ca anumite domenii de activitate nu pot apartine modului de functionare al pietii atunci cand ele privesc drepturi esentiale. Socialistii fac din creatia durabila si din distribuirea avutiilor o tema majora a actiunii politice. Ei cred ca politicile vizand obiectivele de mediu trebuie sa fie coordonate de puterea de stat, garantie a termenelor de durata si a respectarii interesului general.

            7. Socialistii apara un model de desvoltare durabil care imbina cresterea economica, inovatia tehnica, imperativul ecologic, crearea de locuri de munca si protectia sociala. Socialistii se preocupa nu numai de cantitatea bunurilor produse si de distributia lor in societate, ci si de felul in care ele sunt produse si de continutul productiei. Este o societate noua pe care socialistii vor sa o edifice, ce trece peste contradictiile capitalismului, facand un larg loc sectorului necomercial. Munca omului este o tinta  fundamentala, un mijloc individual si colectiv de insertie in societate, de recunoastere si de emancipare. Socialistii refuza o societate duala in care unii isi obtin veniturile prin ocupatie, iar altii sunt blocati in asistenta sociala. Calitatea ocupatiei de munca este un obiectiv fundamental ce presupune o plata justa, niste drepturi garantate si respectate, accesul la perfectionare pe intreaga perioada a vietii care sa contribuie la avansarea sociala si in profesie. Munca trebuie sa mearga alaturi de un mod de viata ce confera si timp liber, un acces la cultura si la sport, oferind fiecaruia posibilitatea de a-si fauri viata proprie si de a participa la viata publica.

            8. O tot atat de importanta sarcina este si reactualizarea a ceeace a adus socialismul democratic in ultimul secol, si anume Statul Social, care permite solutiilor colective sa satisfaca nevoile individuale in intreaga lor diversitate. In primul rand el favorizeaza investitia productiva in dauna rentei. El asigura apoi o protectie impotriva riscurilor sociale si se bizuie pe o redistribuire asumata in comun a bunurilor. El trebuie sa garanteze tuturor securitatea persoanelor si bunurilor, fara de care nu exista libertate reala. Deasemenea un tel major al statului este reglementarea, pentru a impaca economia de piata, democratia si coeziunea sociala. In fine, statul modern trebuie sa fie un stat care investeste si emancipeaza, dand prioritate educatiei, cercetarii, inovatiei si culturii.

            9. A lupta pentru pace, pentru securitatea colectiva si pentru desvoltarea comuna corespunde vocatiei internationale a socialistilor, orizontul nostru pentru secolul 21. Lupta pentru o comunitate internationala pacifica este indisociabila de drepturile omului. Ea pretinde sa se recunoasca drepturile proprii ale popoarelor si statelor, sa se actioneze pentru scoaterea la iveala a intereselor comune in vederea construirii unei lumi echilibrate, dreapta si sigura. Ea cere deasemenea un dublu efort atat pentru a intari, cat si pentru a reforma institutiile internationale. Pentru aceasta este nevoie de consolidarea Natiunilor Unite si a ponderei si caracterului decizional al Uniunii Europene.

            10. Socialistii francezi voiesc sa contribuie la faurirea unei Frante deschise, respectate in lume, care contribuie la pace, apara drepturile omului si desvoltarea durabila.  Prin insasi istoria sa, Franta este singulara si universalista si trebuie sa fie credincioasa acestei duble mosteniri. Ea trebuie sa-i respecte pe toti cei ce traiesc pe teritoriul ei si sa respinga orice descriminare.

 

                        PARTIDUL NOSTRU SOCIALIST     

            11. Partidul socialist e un partid republican.(…)

            12. Partidul socialist e un partid laic. (…)

            13. Partidul socialist e un partid reformist. (…)

            14. Partidul socialist e un partid descentralizator. (…)

            15. Partidul socialist e atasat marilor principii ale justitiei. (…)

            16. Partidul socialist pune cultura in centrul valorilor sale.(…)

            17. Partidul socialist este un partid european ce actioneaza in Uniunea Europeana

            18. Partidul socialist este un partid internationalist. (…)

            19. Partidul socialist este un partid popular ancorat in lumea muncii. (…)

            20. Partidul socialist e un partid democratic. (…)

            21. Partidul socialist vrea sa stranga impreuna toate culturile stangii (…)  

Advertisement

TRAIM EPOCA INFLORIRII TEORIEI COMPLOTURILOR

                         

            Informatia inseamna putere, dar – indeosebi in zilele noastre – adevarata putere este capacitatea de a manipula informatia si a dezinforma masele. Suntem invadati de carti si reviste care ne demonstreaza ca ceeace credeam ca stim cu certitudine este fals si ca sursele de informatie pe care ne bizuiam judecata despre lume sau despre tara sunt vicioase si gresite.

            Anul acesta a aparut la noi o carte a ziaristului spaniol Miguel Pedrero intitulata „Coruptia marilor puteri. Strategii si minciuni in politica mondiala“ (Edit. Litera International“), ce ilustreaza pana unde s-a ajuns cu interpretarea abuziva a evenimentelor istorice si rastalmacirea lor in lumina unor teorii complotiste. Cui foloseste clatinarea certitudinilor si desfiintarea oricarei busole de orientare intr-o lume plina de evenimente in rapida desfasurare, este usor de banuit. Iata cateva exemple luate din aceasta carte.

            Vreti sa stiti care e secretul lui Karl Marx ? El nu sta ascuns in cartea sa „Capitalul“, ci in faptul ca autorul facea parte din „organizatia de factura luciferica Liga celor Drepti, afiliata Ordinului Illuminati“, ordin secret la care participau de altfel si mai toti conducatorii Revolutiei Franceze (pag. 27-30). Credeati ca succesul revolutiei ruse din 1917 a fost rezultatul ridicarii poporului impotriva samavolniciilor tariste ? Nicidecum! Ea n-ar fi reusit niciodata „daca nu ar fi fost finantata de bogatasii americani Morgan si Rockefeller, de fratii Wartburg (unul din ei fondator al Rezervei federale a SUA) si de lordul Milner, care au contribuit cu  20 milioane dolari la succesul revolutiei bolsevice“. (pag. 24-26). Cum de nu s-a prabusit URSS in anii urmatori ? Simplu : „in timp ce puterile occidentale cheltuiau miliarde de dolari impotriva inamicului sovietic, conspiratorii (bancile Kuhn, Chase Manhattan Bank, compania petroliera Standard Oil, miliardarul american Armand Hammer  s.a.) au ajutat si sustinut URSS atat din punct de vedere economic, cat si tehnologic.“ (pag. 25-27).

            Autorul insa se apropie si de vremurile noastre. Nu cunosteati intriga financiara ce sta in spatele atacului terorist de la 11 septembrie 2002?  Substratul e ca banca americana BCCI lucra strans cu Bin Laden Group, imperiu economic ce apartinea miliardarului Osama Bin Laden din Arabia Saudita. Iar „familia Bin Laden a facut afaceri importante cu George Bush-tatal si deasemenea cu fiul lui, actualul presedinte al SUA“(pag. 99).  Pentru cei ce vor sa stie care e adevarata poveste a lui Carlos „Sacalul“, autorul ne desvaluie un detaliu : „Din cauza simpatiei pe care brutalul dictator Ceausescu o simtea fata de Carlos, teroristul dispunea de mai multe baze in Romania, incepand cu anul 1980. Cu timpul Carlos a inceput sa indeplineasca „sarcini“ pentru serviciul secret roman. In 1981, raspunzand cererilor prietenilor lui romani, „Sacalul“ a aruncat in aer Radio Europa Libera din München, post finantat de CIA.“ (pag.166-168). Si tot asa mai departe, caci teoria comploturilor ce ne inconjoara nu are limite : FMI sponsorizeaza miscarile revolutionare, fundamentalistii crestini americani „sunt uniti de Apocalipsa“ cu extrema dreapta sionista israeliana, exista un plan de genocid impotriva populatiilor africane, razboiul din Cecenia a fost fabricat la Kremlin, s.a.

            Cred ca e necesar sa reflectam asupra acestui fenomen al proliferarii teoriilor conspirationiste. Asa zisa „teorie a complotului“ consta in a crede ca realitatea, chiar si in detaliile ei, este obiectul unei manipulari oculte ce urmareste sa ascunda adevarul restului lumii. Se porneste de la ipoteza ca aproape tot ce ni se spune este o minciuna, ridicand neincrederea la rangul de dogma. Este o negatie generalizata, care insa ascunde doua idei afirmative : mai intai, ca orice adevar oficial, inclusiv cel din cartile de istorie, este un fals; apoi, ca adevarul ascuns este chiar contrariul a ceeace ni se spune. Ni se afirma ca Al-Qaida ar fi faptasul atentatelor de la 11 septembrie; ei bine nu, americanii sau evreii sunt autorii! Ni se spune ca omul a pasit pe luna ? Gresit, totul a fost inscenat la Hollywood !

            Surprinzator si ingrijorator este succesul in public de care se bucura aceste ipoteze de factura negationista. Creditul acordat tezelor comploturilor se explica prin aceea ca da adeptului lor sentimentul ca e in posesia unui secret de mare importanta. Cu usurinta, fara efort, el se simte deasupra specialistilor si savantilor prin simplul fapt ca respinge orice afirmatie oficiala. Este victoria resentimentului fata de elite, o noua ipostaza a anti-intelectualismului. Si daca ar fi numai atat ! Caci adeptul teoriei se imbata si cu ideea ca in acest fel el a reusit sa demaste o capcana  in care a cazut, sau e pe cale sa cada, intreaga omenire. El s-a dovedit insa mai viclean decat conspiratorii ce inseala de secole lumea intreaga ! Este explicatia succesului unor carti  ca „Codul lui Da Vinci“, in care se sugereaza ca biserica crestina s-a coalizat pentru a ascunde adevarul asupra lui Cristos. Nu conteaza ca demonstratia nu aduce probe : ele exista, dar au fost ascunse de conspitatori ! Chiar lipsa probelor se transforma in argument al teoriei complotului. Acelasi lucru se poate spune si despre „Protocolul inteleptilor Sionului“, document fals elaborat de Ohrana tarista.

            Revolutia romana din decembrie 1989 a fost rezultatul unei explozii populare, urmata de o veritabila rasturnare politica si sociala, cu consecinte durabile asupra societatii romanesti. Dar mai are aderenti si teoria ca ea nu a fost decat o lovitura de stat pusa la cale peste hotare, de americani, cu sprijin rusesc si unguresc. Este teoria scumpa celor carora nu le-a convenit desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

            Demascarea comploturilor, reale sau fictive, este painea ziarelor de senzatie. Cand in lume pluteste o stare de nesiguranta provocata fie de teama – bine intretinuta – a unor atacuri teroriste, fie de frica unei crize economico-financiare majore, o anumita categorie a presei e ademenita de „scoop“-urile ce se pot fauri pe diferite teme. Ne gasim acum intr-un an electoral de mare importanta pentru clarificarea spectrului politic romanesc. Nu este, deci, de loc exclus ca se vor tese noi comploturi si ca, de ambele parti, adversarii vor fi acuzati ca recurg la sordide conspiratii. Avem datoria sa privim cu luciditate si vigilenta aceste intentii.

Capitalism rusesc

La intrebarea de ce intentioneaza Traian Basescu sa se duca la Moscova (nu din proprie initiativa, ci in urma invitatiei lui Putin), raspunsul sta poate si in faptul ca la Moscova sporeste foarte rapid numarul oligarhilor (bogatasi cu influenta politica), ce ar putea avea o tot mai mare influenta si in Romania, pe masura ce in occident va spori recesiunea. Iata de ce este interesant de citit articolul de mai jos aparut la 18.04.2008 in ziarul francez “Le Monde”, pe care prefer sa il dau in original . Rusiei capitaliste nu i-au mai ramas din cea sovietica decat zecile de milioane de saraci, soarta carora nu s-a imbunatatit deloc in ultimii 16 ani.

” Le nombre de milliardaires d’origine russe a presque doublé en un an, rapporte le magazine Forbes, à tel point que posséder un milliard de dollars ne vous donne plus le droit de faire partie des cent plus grosses fortunes de Russie. En effet, le seuil fatidique pour accéder à ce club très fermé est passé de 660 millions de dollars à 1,1 milliard, laissant sur le carreau dix milliardaires russes.zi réclame 2,5 milliards d’euros à M. Abramovitch

L’homme d’affaires russe exilé à Londres, Boris Berezovski, a porté plainte contre son ancien associé, Roman Abramovitch, lui réclamant deux milliards de livres (2,5 milliards d’euros) au titre de dédommagement pour l’avoir contraint à vendre plusieurs actifs, dont 49 % des parts de la chaîne de télévision ORT, à un prix inférieur à celui du marché.

Les avocats de M. Abramovitch se disent confiants quant à l’irrecevabilité de la plainte, estimant qu’elle repose sur des conversations entre les deux hommes et non sur des documents. M. Berezovski, autrefois proche du Kremlin avant d’être déchu, ne fait plus partie du club des milliardaires russes, sa fortune étant évaluée à 500 millions de livres (634 millions d’euros). A eux seuls, les cent Russes les plus riches accumulent 522 milliards de dollars, un magot qui a été multiplié par 3,8 depuis que la première liste de ce type a été publiée, en 2004, rapporte le bihebdomadaire.

LA MÉTALLURGIE, SECTEUR PORTEUR

Le millésime 2008 est constitué majoritairement d’oligarques ayant fait fortune dans la métallurgie, la finance et l’immobilier, alors que les magnats du secteur énergétique et pétrolier baissent considérablement, note l’éditeur de la version russe de Forbes, Maxime Kachoulinski. “Ils se comptent sur le doigt d’une main”, écrit-il. La chute continue du dollar depuis un an a également contribué à faire exploser le nombre de milliardaires russes, note Forbes. Dix-huit d’entre eux font d’ailleurs partie des cent plus grands milliardaires mondiaux, selon un classement du même magazine effectué en mars 2008.

Le podium des milliardaires russes les plus riches est dominé cette année par Oleg Deripaska, un ancien directeur d’une fonderie de Sibérie ayant percé dans l’aluminium, dont la réputation douteuse, liée à la guerre pour le contrôle de ce minerai après la chute de l’URSS, et le goût pour le secret ont fait de lui la coqueluche de la City londonienne. Sa fortune est estimée à 28,6 milliards de dollars. Suivent Alexeï Mordachov, patron du géant de l’acier Severtsal (24,5 milliards de dollars), et l’oligarque Roman Abramovitch, propriétaire du club de footbal de Chelsea, avec 24,3 milliards de dollars, et ancien détenteur du titre d’homme le plus riche de Russie. 

CALEIDOSCOP (I)

      Democratie directa in West. Elvetia este tara europeana care are – ironic – renumele ca in fiecare duminica cetatenii ei se duc la vot. Nu este tocmai asa, dar tara cantoanelor – desi are un parlament la Berna – isi consulta cetatenii prin referendum de cel putin zece ori pe an pentru cele mai diferite probleme. Este ceeace se numeste „democratie directa“, practica ce uneori se aplica si in alte tari suficient de bogate pentru a-si permite acest lux.

            De pilda duminica trecuta (14.04.2008) in Germania, in landul Nordrhein-Westfalen (cca. 19 milioane locuitori), in capitala sa Düsseldorf (cca. 600.000 loc.), s-a pus la vot daca o bucata din vastul parc din centrul orasului sa fie cedata pentru a se construi niste edificii. Trebuie aratat ca cca. 20 % din suprafata orasului, adica peste patru mii de hectare, sunt spatii verzi, parcuri si paduri. Opozitia unor deputati in consiliul orasului la instrainarea portiunii din parcul central nu a putut fi transata decat recurgandu-se la solutia unei consultari directe a cetatenilor. Conform legii, pentru ca rezultatul acestei consultari sa fie valabil, trebuia ca cel putin 20 % din cetatenii cu drept de vot sa introduca buletinul in urna. Din pacate din cei 457.000 de cetateni cu acest drept, nu s-au obosit sa se duca duminica la vot decat 76.600, adica 16,8 %. Nu are importanta cine a votat cu „da“ si cine cu „nu“, si nici ce atitudine aveau partidele de stanga si cele de dreapta in problema in discutie. Important este ca daca la alegerile parlamentare ce au loc odata la 4 ani in Germania participa la vot peste 60 % din electorat, la aceste exercitii de „democratie directa“ nu se reuseste a se obtine nici macar cvorumul minimal necesar. Ceeace dovedeste preferinta oamenilor pentru „democratia reprezentativa“.

                                               *

            Chiar si cu 64 de ani in urma… Reproduc mai jos un pasaj dintr-un articol din „Viata Romaneasca“ din noiembrie 1944 (revista reaparea atunci sub conducerea lui Mihail Ralea si D. I. Suchianu dupa patru ani de interzicere), ce caracterizeaza bine limbajul politic folosit intr-o  perioada a Romaniei moderne. Mai ales pentru ca, dupa un salt de peste sase decenii, s-a refacut continuitatea cu moravurile clasei politice ale democratiei parlamentare si cu limbajul sau, asa cum constatam zilnic rasfoind presa. Chiar si pe atunci erau „mari“ ziaristi de genul si stilul lui C. T. Popescu, I. Cristoiu sau S. Rosca Stanescu…

 

            „Sub domnia lui Carol I, printr-o conjunctura internationala norocoasa, Romania intrase, simplu si direct in civilizatia burgheza generala europeana. Se putea deveni cetatean prin singura pronuntare a catorva formule democratice tip. Nici macar nu era nevoie sa le pronuntam corect. Fiii „boborului“ erau „nembri“ de drept ai umanitatii universale. Era epoca lui Caragiale, cu intreaga ei dulceata, unde viata, leafa, vremea, spritul, toate curg usor si sigur. Unica indatorire era sa vorbim, de dimineata pana seara, despre trebile tarii. Cuvintele cele noi aveau virtuti magice : proferarea lor rezolva toate problemele traiului. Era, in felul lui, un limbaj dezinteresat. Nu urmarea avantaje precise, ci ne afirma buna dispozitie. Micile avantaje veneau in orice caz. Discursurile erau expresia generoasa a bucuriei de a trai.

            In epoca Ferdinand I si Carol II  – situatia se schimba. Junimea, Viata Romaneasca, introduc „spiritul critic“. Publicul se convinge ca nu trebuie sa se lase ametit de vorbe goale, „betia de cuvinte“ este combatuta. Poporanismul reclama discernamant sociologic in interpretarea evenimentelor. Aceste deziderate nu trec de consistenta unor simple veleitati, care se combina cu alte instincte, mai putin nobile. Cinsprezece ani de independenta iresponsabila si de economie „prin noi insine“, cinsprezece ani de stapanire formal democratica , dar in fond absoluta, practicata de o oligarhie puternica, combatuta inoperant de o opozitie cazuta in lupta, acesti 15 ani se exprima, pe planul elocintei populare, printr-un stil foarte curios, stil personificat in chip perfect de dl. Pamfil Seicaru. Nu mai este oratoria  Delavrancea- Take Ionescu, generoasa si vida. Este articolul de gazeta plin de referinte erudite, alternand cu insulte personale, caracterizari tari, vecine uneori cu pornografia si asezonate cu o turnura de fraza in stil cronicaresc. Bineinteles, citatele din carti sunt facute hodoronc-tronc, dar cititorul semidoct nu observa. De asemenea, indraznelile in epitete nu-s literatura, dar cetateanul surprins de ele nu baga de seama imensul lor prost gust si evidenta lor mitocanie culturala. In sfarsit, ceeace pare polemica stransa nu-i decat succesiune de ditirambi si calomnie, dar nimeni nu intelege triseria. Timp de cinsprezece ani presa noastra a fost dominata de „stilul nervos“ al d-lui Seicaru si al numerosilor sai ciraci, stil croit pe masura semiculturii ambiante. Aceasta proza marca totodata un progres si un regres. Preocuparea de a pacali publicul nu era naiva si spontana ca odinioara, ci atenta si staruitoare. Mistificatorii tineau seama de anumite cerinte culturale, superioare celor din epoca Caragiale. Dar nu pentru a le satisface, ci pentru a le dejuca.“

            Nu vi se pare ca seamana cu cele ce citim zilnic astazi ?

 

                                                           *

                  Contrarevolutia nu a murit . Pentru mine revolutia franceza reprezinta momentul istoric al aparitiei Declaratiei drepturilor omului si al lozincii ce sta la baza democratiei moderne : Libertate, Egalitate, Fraternitate (ultimul termen fiind precizat acum ca Solidaritate). Dar in vremea noastra, cand conservatorismul e in plin asalt, se gasesc numerosi, chiar in Franta, care sa conteste in ansamblu aportul acestei revolutii la progresul omenirii. Recent a aparut la Paris o carte de aproape 900 de pagini intitulata „Livre noir de la Revolution francaise“ (Ed. Du Cerf) in care Franta anului 1789 este prezentata ca o tara sfasiata in doua, intre rai revolutionari atei si buni crestini catolici. Iar asta, sub iscalitura catorva istorici de renume : Pierre Chaunu, Emmanuel LeRoy Ladurie, Jean Tulard s.a.

            Reconsiderarea istoriei este deseori un lucru bun si chiar indispensabil. Dar fara a duce actiunea in mod sistematic pana la absurd. Caci in volumul amintit Saint-Just este asemuit unui fascist, revolutia este prezentata ca o miscare antisemita, „La Terreur“ – e comparata cu Gulagul lui Stalin si lagarele lui Mao si Pol Pot, anul 1789 si urmatorii – drept izvorul totalitarismelor secolelor ce au venit. Intreaga perioada este in carte plina de sange, teoria comploturilor pluteste peste tot, izbucnirea revolutiei se atribuie actiunii de subminare a regimului monarhist dusa de niste filosofi.

            O serie de istorici francezi specialisti in domeniu, printre care Jean Clement Martin si Mona Ozouf  se ridica indignati impotriva acestei incercari de revizuire retrograda a istoriei revolutiei. Ei arata ca sunt numerosi clericii ce au sustinut ideile revolutiei si care nu sunt amintiti in carte, ca revolutia este prima ce a acordat egalitate evreilor ca cetateni cu drepturi egale, ca asa zisa teroare de dupa 1793 tinea de practicile violente ale epocii, inclusiv din anii in care monarhia insotea executiile de numeroase cazne publice. Ghilotina introdusa de revolutie este refuzul torturii si a fost privita pe atunci ca o usurare a pedepsei capitale. Anglia a continuat supliciile publice ale condamnatilor la moarte pana in 1832. Dar despre asta nu se spune nici un cuvant in carte, si nici despre ingrozitoarele executii in masa ce au avut loc pe timpul lui Napoleon.

            S-au scris sute de carti despre Revolutia franceza, dar pana acum nu exista o istorie oficiala a ei. Multi cred ca ar trebui in fine o carte colectiva, care – fara partinire – sa redea intreaga complexitate a acestui eveniment major in istoria universala.    

Cateva ganduri despre Tibet si nu numai despre el

                       

            Marturisesc ca nu prea inteleg motivele agitatiei occidentale in legatura cu „eliberarea poporului tibetan“ si „boicotarea jocurilor olimpice de la Peking“. Oare este adevarat ca populatia din Himalaia este asuprita de autoritatile chineze ? Sau e vorba de niste nationalisti care, cu ajutorul opiniei publice mondiale, incearca sa forteze crearea unui nou stat ? Sunt minoritatile din China niste victime sau, din contra, in majoritatea lor profita de pe urma rapidei desvoltari a intregei tari ? Turburarile de acolo au fost provocate de forte de peste hotare, sau insasi indignarea poporului a fost sursa rascoalei. Nu stiu bine sa-l situez nici pe Dalai-Lama : este el un intelept religios si pasnic, cum afirma occidentul, sau doar un intrigant perfid, cum afirma Pekingul. Nu prea stiu nici daca boicotul Olimpiadei este cel mai bun mijloc de a face presiuni asupra Chinei, si nici care sunt interesele invizibile ce alimenteaza aceasta campanie. Un lucru este cert : brusc s-a declansat o mare simpatie fata de „bietul“ popor tibetan si a crescut antipatia fata de „asupritorii“ chinezi.

             In analiza problemei daca fiecare natiune are drept la faurirea unui stat propriu, trebuie tinut seama ca sentimentele opiniei publice sunt mai puternice decat ratiunea. In lume sunt  putine state etnic pure, in mai toate exista si minoritati, dintre care multe doresc independenta sau cel putin o cat mai mare autonomie. Daca e mai bine sau nu sa traiesti intr-un stat propriu si suveran, este o chestiune discutabila. In primul rand acest lucru il doresc elitele, care – oricat de mic ar fi acest stat – isi vor putea distribui intre ele posturile cele mai grase, de la presedintele tarii pana la seful agentiei de apa si canalizare. Dar, indiferent de asta, tendinta de obtinere a independentei este de regula privita cu intelegere de cei din afara tarii. In aceasta apreciere oamenii pornesc de la ipoteza ca o minoritate este supusa constrangerilor si oprimarii de cei majoritari, si ca deci e justificata cautarea de a-si fauri singura destinul.

            Dar fiecare situatie are specificul ei. Nu se poate compara situatia din Kosovo cu cea din Irlanda de nord, nici cea din Transnistria cu cea din Timorul de vest, nici cea din Cecenia cu cea din Tara bascilor, nici cea din Abhazia si Osetia de sud cu cea din Tibet. Dar pentru toate conflictele regionale este comun un lucru : cu cat este mai departe si mai greu accesibila regiunea, cu atat se stie mai putin care e situatia reala la fata locului. In ochii opiniei publice are dreptate atunci cel ce reuseste sa convinga lumea cine este cel rau si cine e cel bun si cum ar fi just sa se desfasoare evenimentele. Iar in privinta asta punctul de vedere american este aproape totdeuna decisiv.

            Ce concluzie putem trage de aici ? Ca a face o prognoza asupra rezultatului luptei pentru independenta este posibil si fara a sti prea multa istorie sau stiinte juridice. Este suficient a intelege ce crede conducerea Statelor Unite ca e bine. Iar in cazul de fata, s-ar parea ca americanii nu sunt interesati sa puna in discutie integritatea teritoriala a Chinei si deci este exclusa o acordare a independentei Tibetului.

             Dar asta  nu inseamna ca guvernele tarilor occidentale nu ar dori sa dea un avertisment Chinei. China a devenit al doilea stat din lume ca volum al comertului exterior, iar America si Europa sunt invadate de marfurile chinezesti. Occidentul vede ca marile companii internationale, profitand de salariile scazute din China, isi delocalizeaza numeroase industrii acolo, ceeace sporeste somajul in vechile tari industriale. Iar China poseda azi una dintre cele mai mari rezerve de dolari, putand deci pe piata sa influenteze negativ aceasta valuta tocmai cand America se apropie de o grava recesiune.

            In fine ar mai fi si ipoteza ca tot mai multi cetateni din tarile democratiei occidentale doresc cu sinceritate sa protesteze impotriva incalcarii drepturilor omului in orice alta tara. Solidaritatea cu natiunile asuprite este un lucru laudabil, dar este indreptatita intrebarea : care sunt criteriile dupa care unele situatii sunt considerate critice si protestele devin violente, si de ce in alte cazuri, nu mai putin grave, este asternuta tacerea. O natiune care de decenii cere un stat propriu si ale carei pretentii nu prea sunt auzite este natiunea kurda, ce ocupa majoritar un teritoriu impartit astazi intre patru tari suverane. Nici palestinienii nu se gasesc intr-o situatie mai buna, dar nu cunosc sa se fi organizat demonstratii in occident – in afara de cele ale unor arabi – pentru a li se recunoaste drepturile la un stat suveran.

            Iar pentru mine mai ramane o intrebare : de ce reinstalarea ipotetica in Tibet a unui regim condus de clerici lamaisti, ce respecta stricte rituri medievale in conducerea societatii, ar fi un progres al democratiei si modernizarii ? Prin ce s-ar deosebi acest regim de obscurantismul aiatolahilor iranieni ce stapanesc in Iran si care pe drept este dezavuat de mai toate tarile occidentale ?  

UN ADAPOST IN FURTUNA ISTORIEI

de Terry Eagleton

 

Am considerat oportun sa prezint articolul cu acest titlu al profesorului Terry Eagleton de la Universitatea din Manchester (Marea Britanie) . Autorul a predat istoria literaturii la universitatile din Cambridge si Oxford si este autorul mai multor carti in acest domeniu. Totodata el este si un cunoscut militant al ideilor de stanga, pe care le considera si esenta crestinismului. Intr-o recenta carte ce a facut valva si in care l-a situat pe Isus Cristos in contextul epocii sale, el il prezinta ca pe un palestinian revoltat impotriva ocupantului venit de la Roma.
Unele idei din articolul de mai jos (din care am redus unele pasaje)  par discutabile sau insuficient argumentate, dar in ansamblu ele exprima punctul de vedere al unui intelectual de valoare ce se ridica impotriva conformismului conservator ce pare a domina gandirea occidentala contemporana.
N. Raducanu

Este foarte probabil ca in deceniile urmatoare vom avea o criza majora a capitalismului, ceeace nu inseamna ca ceeace va veni va fi socialism. Viitorul va fi diferit de prezent, dar nu e garantat ca va fi mai bun. Iar cand occidentul isi strange tot mai strans randurile si inchide usa in fata populatiilor marginalizate, emigrate, fara mijloace, atat in tara cat si afara, si cand societatea civila este zmulsa din radacini, nu ne trebuie un Nostradamus pentru a prezice mari turbulente la orizont.
Se stie ca fortele pietii nu pot fi accelerate fara acordarea de avantaje sociale, caci altfel se risca a se provoca instabilitate si nemultumiri. Dar aceste avantaje sociale sunt lichidate azi de fortele pietii. Sistemul isi submineaza propria hegemonie, fara ca stanga sa ii dea vreun ghiont. Ceeace este de temut este mai putin ca istoria se repeta, ci perspectiva ca ea va incepe sa se descalceasca in timp ce stanga este inca incalcita, in neoranduiala, dezorganizata si incapabila sa indrume revolta spontana si bruta pe canale constructive. O multime de oameni vor fi loviti atunci, mult mai multi decat in cazul contrar.
Asta e cu atat mai regretabil cand vedem cat de modeste sunt propunerile stangii. Tot ce ea doreste se reduce la crearea de conditii pentru ca toti de pe planeta noastra sa aiba suficient de mancare si sa posede un loc de munca, libertate, demnitate etc. Nu mai e vorba de revolutie, dar s-a ajuns la o situatie incat ar putea fi nevoie chiar de o revolutie pentru a obtine aceste cerinte. Iar totul se datoreste extremismului, al capitalismului, iar nu al socialismului. Cea mai izbitoare forma de idealism nu este socialismul, ci credinta ca, dupa un anumit timp, capitalismul ar fi capabil sa hraneasca intreaga lume. Dar cat timp va trebui sa treaca pana cand se va vedea ca aceasta speranta e falsa ?
N-am fost niciodata convins ca termeni ca optimismul si pesimismul au prea mult sens politic. Ceeace conteaza – ceeace este cu adevarat o conditie necesara pentru orice actiune morala sau politica cu succes – este realismul, care uneori te amaraste, iar alta data te umple de bucurie. Realismul e un lucru extrem de dificil. Important este sa fii mohorat pentru motive indreptatite, iar tocmai aici stanga uneori greseste. Lasati-ma sa va spun pe scurt cateva motive pentru care stanga nu trebuie sa se descurajeze.
In primul rand, cred ca e o gresala a considera ca actuala criza a stangii ar avea ceva comun cu prabusirea comunismului. Au fost putini socialistii dezamagiti de cele intamplate la sfarsitul anilor 1980, caci a fi dezamagit presupune ca ai avut in prealabil niste iluzii. Ultima oara cand numerosi oameni de stanga au avut iluzii cu privire la URSS a fost prin 1930, ceeace e cam demult. Iar o adevarata critica a acelui sistem nu a venit din partea liberalismului occidental, ci a marilor curente marxiste, care au fost totdeauna mult mai radicale in rezistenta lor fata de stalinism decat Isaiah Berlin. In orice caz stanga mondiala intrase intr-o profunda criza inca inainte de a se fi desprins prima piatra din zidul Berlinului.
Daca este un motiv veritabil pentru ca stanga sa se simta dezamagita de sfarsitul comunismului, este mai curand pentru ca acest colaps a demonstrat extraordinara putere a capitalismului (care, impunand o cursa ruinatoare a inarmarilor, a fost in buna masura raspunzator de ingenuncherea blocului sovietic), decat ca odata cu Ceausestii ar fi disparut o forma pretioasa de viata. Dar chiar si asa, ceeace s-a intamplat la sfarsitul anilor 1980 a fost o revolutie, cu toate consecintele ei urate.
In al doilea rand, nici presupusa apatie a populatiei nu trebuie sa fie un motiv de amaraciune pentru stanga. Indiferenta ei e mai mult un mit. Cei ce protesteaza impotriva refugiatilor si cer apararea proprietatii cu bomba atomica, pot fi considerati necultivati, dar in orice caz nu apatici. Oamenii sunt de regula apatici atunci cand politica e apatica la adresa lor. De regula oamenii nu-s prea preocupati de teoria plus-valorii, dar daca unui om i se construieste o sosea prin fundul curtii sau i se inchide scoala copiilor, rapid el incepe sa protesteze. Si de ce nu ar face-o ? Este rational sa rezisti in fata unei puteri nedrepte daca o poti face fara prea mult risc si cu o acceptabila sansa de succes. Asemenea proteste pot fi la urma urmelor neeficiente, dar nu asta e problema. Este rational sa refuzi schimbari politice radicale atat timp cat un sistem e capabil sa-ti acorde o anumita recompensa, chiar si mica, si cand orice alta solutie ramane periculoasa si obscura. Oricum, cea mai mare parte a oamenilor investesc prea multa energie in probleme materiale imediate sau doar pentru a supravietui, si le ramane prea putin timp pentru politica. Dar in timp ce azi a fi rational inseamna „cool it“ (las-o moale), la 1790 a fi rational insemna ridicarea de baricade. Mai mult, odata ce un sistem politic inceteaza a mai fi capabil sa acorde suficiente recompense pentru a tine cetatenii atasati de el, si odata ce apar alternative cu risc relativ scazut, atunci poate fi prevazuta aparitia unei revolte politice. Cazul aparheidului este un exemplu semnificativ ce a avut loc in vremurile noastre. Sunt putine dovezi deci ca cetatenii sunt indolenti sau satisfacuti cu starea lor. Din contra, sunt marturii ce sugereaza ca ei sunt deosebit de alarmati de o serie de probleme cheie. Ba chiar unii dintre ei par a se intoarce spre socialism ca spre o teozofie. Oricat de aspra ar fi atitudinea fata de miscarea taranilor fara pamant din Brazilia, de combativitatea clasei muncitoare franceze, de agitatia studentilor contra exploatarii, de asalturile anarhiste asupra capitalismului financiar, nu trebuie totusi sa se exagereze absenta rezistentei stangii.
Nici teza „disparitiei clasei muncitoare“ nu poate rezista la o analiza atenta. Este adevarat ca proletariatul s-a redus ca marime si importanta, dar el – in sensul de muncitorime industriala salariata – nu este tot una cu notiunea de clasa muncitoare. Continui sa fii clasa muncitoare chiar daca esti doar ospatar, iar nu muncitor textilist. Mai pe scurt, „proletariat“ inseamna un fel de munca, in timp ce notiunea de „clasa muncitoare“ denota o pozitie in interiorul relatiilor sociale de productie. Aceasta confuzie a rezultat deoarece pe vremea lui Marx clasa muncitoare se identifica aproape cu proletariatul industrial. Este discutabil daca ponderea proletariatului pe plan mondial a scazut comparativ cu a altor clase, dar pentru a avea calitatea de agent revolutionar niciodata nu i s-a pretins a fi clasa sociala majoritara. Clasa muncitoare este clasa „universala“ nu pentru ca este cea mai numeroasa, ci pentru ca a face dreptate, inseamna pentru ea o transformare globala si universala a sistemului.
Nu este valabila nici teza conform careia clasa muncitoare trebuie sa fie formata din oamenii cei mai saraci si mai obiditi. Sunt o gramada de oameni in situatie mult mai grea : batrani, someri, vagabonzi (cei pe care i-am numi „lumpen-intelectuali“). Clasa muncitoare a fost privita de unii socialisti ca factor al schimbarii revolutionare nu pentru ca muncitorii sufera mai mult (uneori sufera, alteori nu), ci pentru ca sunt astfel plasati in sistemul capitalist incat sunt capabili in mod real de a lua puterea. Ca si alte forte radicale, ei sunt simultan la radacina si sursa sistemului, dar totodata nu sunt total inclusi in el, adica fac parte din logica lui si in parte sunt contestatari ai lui. Daca pentru marxism clasa muncitoare are un rol special, asta nu fiindca e numeroasa si mizerabila, ci fiindca este, in sensul lui Freud, „simptomatica“ : ea contine contradictia de a fi, ca linia de granita a unui camp, simultan inauntru si afara, poarta ceva din logica duala sau contradictorie a regimului ca intreg. Cine altii decat barbatii si femeile ce creaza sistemul, al caror trai depinde de el, care sunt capabili de a-l conduce just si colectiv si care ar beneficia cel mai mult de pe urma unei schimbari, sunt cei ce vor putea prelua conducerea lui ?
In lumea antica cuvantul „proletariat“ (proletarius in latineste) se referea la cei ce serveau statul facand copii (fabricau forta de munca), deoarece erau prea saraci pentru a-l servi prin avere. Proletariatul, cu alte cuvinte, este o notiune atat sexuala, cat si de productie materiala. Iar fiindca sarcina reproducerii sexuale cadea mai mult asupra femeilor decat asupra barbatilor, nu este exagerat a spune ca in antichitate clasa muncitoare era femeia. Dupa cum, tot mai mult, ea este si astazi. Geograful David Harvey, vorbind despre fortele ce se vor opune in viitor, citeaza „proletariatul feminizat“. Jalnica cearta de odinioara intre socialisti si feministi a devenit tot mai redundanta odata cu avansarea capitalismului. Capitalismul e cel ce i-a aruncat – metaforic vorbind – pe socialisti si pe feministi unii in bratele celorlalti.
Ar trebui oare ca stanga sa fie amarata din cauza ca „marxismul a fost discreditat“ ? Nu, pur si simplu fiindca el nu a fost discreditat. El a fost doar invins, ceeace e alta treaba. Daca marxismul s-ar fi discreditat prin prabusirea Uniunii Sovietice, de ce nu a fost el discreditat in anii 1960 sau 1970, cand se stia suficient de bine cat de grotesc era socialismul in blocul tarilor socialiste ? Teoria marxista nu este un faliment intelectual. Intreaga mutatie culturala si politica ce a avut loc, a impins-o la fund ca forta practica, dar nu si ca descriere a lumii. Iar ca descriere a lumii, ce poate fi oare mai actual decat un document din 1848 (Manifestul Comunist) in care este prezisa lumea globalizarii in expansiune, adancirea inegalitatilor, cresterea saracirii si intensificarea razboaielor ? Sunt lucruri chiar mai actuale decat teoria lui Maynard Keynes.
Atunci cand unii spun ca marxismul este discreditat sau irelevant, se presupune ca ei stiu bine ce este el, adica un lucru cu care nici eu nu ma pot lauda. Nu e o chestiune deloc usoara a spune ce este specific ca doctrina in marxism. Problema clasei ? Nu, caci chiar Marx si Engels au subliniat ca aceasta nu era ceva nou la ei. Revolutia politica, lupta de clasa, lichidarea proprietatii private, colaborarea umana, egalitatea sociala, sfarsitul fortelor de piata ? Nici de cum : multi stangisti au impartasit aceste idei fara a fi marxisti. William Blake le avea aproape pe toate, ca si Raymond Williams, care nu se considera marxist. Determinarea istoriei de factorul economic ? Asta e mai aproape de adevar, dar si Sigmund Freud, care nu se considera marxist, credea ca motivarea fundamentala a vietii sociale e de natura economica si ca fara acest impuls stupid am sta degeaba toata ziua. Diferite etape materiale ale istoriei ca determinante pentru forme diferite de viata sociala ? Si acesta era un loc comun in iluminismul radical.
Nu supravietuirea marxismului, ci a socialismului e lucrul cel mai important, desi se poate spune ca marxismul a fost un asemenea suport al socialismului, incat supravietuirea unuia fara celalalt este imposibila. Ceeace este specific marxismului este o teorie corecta si obiectiva a mecanismelor prin care un mod istoric de productie se transforma in altul. Daca clasa muncitoare trebuie sa vina la putere, este pentru ca acesta e rezultatul logic al acestui mecanism. Dar poti crede in nevoia primului eveniment, fara a crede in cel de al doilea. Deseori marxismul este prezentat ca o unitate indisolubila intre teorie si practica. Dar un socialist nemarxist poate in practica sa procedeze ca un marxist, fara a adera la teorie. De aceea doctrina marxista e nevoie sa fie mereu reexaminata.
Nu este adevarat ca socialismul ar fi falimentar teoretic prin aceea ca ar fi golit de idei. Avem peste tot o gramada de frumoase idei de stanga : despre cum ar trebui sa arate corect o societate socialista, in ce masura si pentru ce functiuni vor fi utile fortele pietii etc. Se poate insa adaoga si ca secolul 20 nu se caracterizeaza prin esecul elanului revolutionar, ci prin succesul celei mai radicale miscari contemporane – anticolonialismul, care a dat jos imperiile de pe soclul de unde conduceau. Socialismul a fost descris ca suprema miscare de reforma din istorie, dar lupta anti-coloniala a fost de departe cea mai victorioasa.
Nici unul dintre motivele amintite nu justifica sa ne simtim abatuti. Nici credinta ca e invincibil capitalismul. Unii stangisti dezamagiti sunt de aceasta parere, dar in nici un caz FMI-ul, care e perfect constient cat de instabil este intregul sistem. Iar globalizarea adanceste aceasta instabilitate. Daca fiecate parte a lumii este legata de cealalta parte, o clatinare intr-un loc poate insemna un spasm in al doilea loc si o criza – in al treilea. De ce sa se simta deci stanga abatuta ? Desigur, nu din cauza ca sistemul este grandios de stabil, ci pentru ca e teribil de puternic, mult prea puternic pentru noi astazi. Inseamna oare asta ca sistemul va dura mereu ? In nici un caz. El e capabil sa se macine fara nici un ajutor din partea adversarilor sai politici. Daca asta e o stire rea sau buna este discutabil. Nu socialismul va dobori capitalismul ; el o va face de la sine, deoarece e capabil sa-si faca hara-kiri. Va trebui insa sa recurgem la socialism pentru ca, odata cu caderea capitalismului, sa nu ajungem cu toti in barbarie. Iata de ce fortele de opozitie sunt atat de importante : pentru a rezista fascismului, schilodirii si primitivismului ce pot apare in urma unei crize majore a sistemului. In mod intelept Walter Benjamin a facut observatia ca revolutia nu e un tren de evadare, ci o tragere a franei de alarma. Rolul ideilor socialiste este, in acest sens, cel de a proteja viitorul inca nenascut, de a oferi, nu un uragan, ci un loc de adapostire in furtuna ce este istoria contemporana.

Reflectii despre o propunere la summitul NATO

de N. Raducanu 

Inaintea summitului NATO de la Bucuresti, presedintele Bush a acordat (pe 30 martie) un interviu cotidianului german „Die Welt“ in care a anuntat cateva dintre propunerile pe care le va face. Printre acestea este si cea de a se da perspective Ucrainei si Georgiei, foste republici sovietice, de a deveni membre ale acestei aliante militare. Ca aceasta propunere va fi acceptata de indata de presedintele Basescu, ca si oricare alta ce ar veni din partea „marelui licurici“, nu incape nico o indoiala.
Se stie insa ca multe state din Uniunea Europeana, printre care in primul rand Germania, se opun acestei initiative ce poate avea consecinte suparatoare in relatiile U.E. cu Rusia. Mai ales ca presedintele Bush mai are doar cateva luni ca rezident al Casei Albe si pare doritor sa lase de rezolvat urmasului sau cat mai multe probleme grele pe plan mondial. E drept ca George W. Bush a indulcit pilula adaogand ca, „nici un fel de trupe NATO nu vor stationa pe timp lung in Ucraina“ chiar dupa o eventuala acceptare a acesteia in NATO.
Dar „pe timp lung“ nu inseamna ca nu vor stationa deloc, mai ales dupa ce dansul a adaogat ca rolul NATO ar consta in „modernizarea armatelor“ celor doua state. Poate ca o atare propunere, demna de a-l irita nu numai pe Putin, ci si pe urmasul acestuia, Medvedev, a fost facuta numai ca subiect util de negociere,  pentru ca – in schimbul unei eventuale retrageri a ei – rusii sa accepte la randul lor, fara prea multe proteste, instalarea statiilor radar de rachete in Cehia si Polonia. Dar daca atat la Bucuresti, cat si la intalnirea americano-rusa de la Soci ce urmeaza, cele doua mari state vor ramane pe pozitii ireconciliabile, s-ar putea ca aceasta sa determine Kremlinul sa treaca la strangerea relatiilor de colaborare, inclusiv militare, cu China. Conducerea de la Peking este si asa destul de iritata de avertismentele de buna purtare si amenintarile de boicot al jocurilor olimpice pe care le-a primit din partea SUA si a U.E. dupa evenimentele din Tibet. Iar o alianta stransa intre tara cu cel mai mare teritoriu si cea cu cea mai mare populatie, introduce date noi in ecuatiile strategice ale secolului 21.
In ipoteza insa a unei aderari, chiar si cu un statut special, a Ucrainei si Georgiei la NATO, inseamna nu numai ca aproape intreg litoralul Marii Negre este in posesia statelor aliantei militare, dar si ca frontiera de est a acestei organizatii se deplaseaza cu cca. 900 km. pana dincolo de Donbass (incluzand o populatie de peste zece milioane de rusi minoritari in Ucraina), la mai putin de 500 km. de capitala rusa (distanta Moscova-Harkov). Mai inseamna ca Moldova si Transnistria, inca strans legate de Moscova, raman niste anclave, la fel ca si Armenia inconjurata de Turcia (NATO), Georgia (pretendenta NATO) si Azerbaidgean (unde americanii sunt deja implantati economic).
Daca crede cineva ca Moscova, indiferent cine este sef la Kremlin, va accepta o asemenea situatie fara a lua atitudine de razboi rece, inseamna ca e naiv sau ignorant. Dar poate ca asa numitul „complex militaro-industrial american“ (amintit inca de presedintele Eisenhower ca o mare forta in politica americana) tocmai asta doreste pentru relansarea si mai puternica a industriei de armament. Problema este daca o asemenea extindere a NATO este si in interesul pe termen lung al Romaniei.