SCURTA ISTORIE A VIITORULUI

                                                  

            Este previzibil viitorul? A prognoza cele ce se vor intampla nu peste zile, ci peste ani, pare absurd, caci sunt atatea evenimente, atatia oameni ce pot interveni si intoarce cursul istoriei ! Sa ne gandim doar ce s-ar fi intamplat daca in iunie 1914, la Sarajevo, un asasin nu si-ar fi gresit tinta, iar primul razboi mondial nu s-ar fi declansat. Sau daca, in iunie 1941, Hitler nu ar fi invadat Rusia, poate ca el ar fi murit in patul lui, ca generalul Franco. Daca, in acelasi an, Japonia ar fi atacat Rusia in locul Statelor Unite, americanii nu ar fi intrat in razboi, Moscova poate ar fi capitulat si Europa ar fi ramas sub cizma hitlerista inca mult timp. Si daca in 1984, secretarul general al PCUS, Iurii Andropov, nu ar fi murit brusc, iar succesorul sau ar fi fost, cum se prevazuse initial, Grigorii Romanov, iar nu un anume Mihail Gorbaciov, poate ca URSS ar fi existat si astazi.

            Traim, fara sa ne dam seama, o epoca a marilor schimbari, in care putini sunt cei ce se mai incumeta a face previziuni de durata ale viitorului omenirii sau ale evolutiei unor aspecte ale vietii omului. Studiile viitorului nu mai sunt la moda ca acum 40 de ani, cand un congres mondial de futurologie se tinea chiar la Bucuresti. Acum prognozele sunt prudente, se limiteaza la perioade scurte si de regula sunt doar extrapolari ale unor tendinte deja vizibile. Dar toti sunt constienti ca in deceniile ce vin vor avea loc evenimente decisive, rasturnari esentiale in moravuri, in cultura, in ideologie.

            Unul dintre putinii analisti ce indraznesc sa ridice aceasta provocare este francezul Jacques Attali. Scriitor, doctor in economie, profesor, consilier al lui Francois Mitterrand timp de aproape 20 de ani, Attali este autorul a 45 de carti traduse in douazeci de limbi : eseuri, romane, biografii, amintiri. Una din ultimele sale carti este „Une breve histoire de l’avenir“ (Fayard – 2006) din care voi incerca sa prezint succint ideile principale, incepand cu una esentiala : istoria asculta de legi care permit ca ea sa fie prevazuta si orientata.

            Situatia de pornire e clara : fortele pietii iau in maini planeta, ca ultima expresie a individualismului. Ducand mai departe aceasta logica, banul va distruge tot ce i se opune, inclusiv statele, chiar si Statele Unite. Devenita lege unica a lumii, piata va alcatui un hiper-imperiu planetar, faurind averi uriase si stari de mizerie extreme. Natura va fi sacrificata, iar totul va fi privat, inclusiv armata, politia, justitia.

             Opunandu-se acestei logici, omenirea va incerca sa puna capat globalizarii, recurgand la forta, prin declansarea de razboaie cu arme inimaginabile astazi, confruntari intre state, miscari religioase, grupe teroriste si bande private de pirati. Este epoca numita de hiper-conflict, care ar putea duce la disparitia omenirii.

            Dar daca globalizarea va putea fi tinuta in frau fara a fi respinsa, daca piata poate fi ingradita fara a fi lichidata, daca dominarea unui imperiu asupra intregii lumi inceteaza, atunci democratia poate deveni planetara. Ar fi epoca hiper-democratiei, prin instalarea unui guvern mondial democratic si a unei retele de institutii regionale si locale. S-ar deschide un camp nelimitat de libertate fara excese si fara dusmani, de responsabilitate si de abundenta, de noi moduri de a trai si a crea, precum si un mediu ambiant bine protejat lasat urmasilor.

            Suntem in 2050 cand globul va fi populat de 9,5 miliarde de oameni. China va avea 360 milioane in plus, India – 600 milioane in plus, SUA – 80 milioane in plus, Franta – 9 milioane in plus, Germania – 10 milioane in minus, Rusia – 30 milioane de oameni in minus. Doua treimi din omenire va trai in orase, a caror populatie se va dubla fata de azi, dupa cum se va dubla si cantitatea de energie si produse alimentare consumate. Catre 2035, la capatul unor indelungate framantari si al unei grave crize ecologice, Statele Unite vor inceta sa mai conduca lumea, caci vor fi infrante de globalizarea pietelor financiare si de puterea firmelor (in primul rand a celor de asigurari) care nu vor mai fi nationale. Lumea va deveni policentrica, condusa de vreo duzina de puteri regionale. Suprematia pietelor, care prin natura lor nu au frontiere, se va face in dauna democratiei, limitata institutional la un teritoriu. De aici va decurge slabirea rolului statelor. Economia va fi din ce in ce mai zgarcita cu consumul de energie si apa. In toate domeniile vor fi introduse norme stricte de consum si fiecare persoana se va auto-controla de teama de a nu le depasi. Legile vor fi inlocuite prin contracte, justitia – prin arbitraje, politia – prin paza contractuala. Mase imense de nomazi ai saraciei vor migra, trecand frontierele pentru a cauta sa supravietuiasca. Dar inainte de a se ajunge aici  lumea va fi zgaltaita de nenumarate razboaie, in care fiecare va fi dusmanul tuturor. Lumea se va bate pentu petrol, pentru apa, pentru a pastra un teritoriu, pentru a impune sau a combate o credinta, pentru a introduce alte valori de civilizatie.

            Prin 2060, cel mai curand, nici imperiul american, nici hiper-imperiul ce ii va urma, nici starea permanenta de hiper-conflict nu vor mai fi tolerabile. Noi forte altruiste si universaliste, vor prelua puterea in lume si vor duce treptat la un nou echilibru planetar. Datorita noilor tehnologii, institutii de vocatie mondiala vor da nastere la un nou echilibru si vor organiza viata colectiva. Se va stimula gratuitatea in distribuirea produselor alimentare si de imbracaminte, in cantitati strict necesare vietii fiecarei fiinte umane si se va usura accesul tuturor la stiinta. Se va desvolta economia relationala, care efectueaza servicii fara obtinerea de profit, asa cum astazi sunt Crucea Rosie, Greenpeace, Medici fara frontiere, Care, WWF si alte ONG, care impreuna efectueaza astazi activitati evaluate la 10 % din PIB mondial.

            Toate acestea par lucruri putin sau deloc probabile. Nici unul dintre actorii acestor schimbari nu pare a exista. Dar Jacques Attali adaoga : „Cand, in ianuarie 1848, Marx vorbea de viitoarea victorie a burgheziei si despre forta in devenire a clasei muncitoare, nu existau practic in Europa nici burghezie, nici clasa muncitoare. Dar el detectase, inainte ca ei sa apara, pe viitorii actori ai istoriei. Asta e si sarcina noastra astazi“.

            Cartea prezentata foarte succint in cele de mai sus se incheie – bineinteles – cu un capitol despre viitorul Frantei. Ceeace ne face si pe noi sa ne punem intrebarea : ce viitor este sortit Romaniei in aceasta lume mereu mai complexa, mai interconectata, mai contradictorie ? Tema vasta, careia i s-ar putea dedica un alt articol …   

 

Advertisement

O EUROPA CE NU-SI INTELEGE INCA RASPUNDEREA

                                                                   

 

            Europa nu are o politica externa proprie, desi tocmai asta era ambitia fondatorilor ei. Sfasiata intre atlantism si vocatia sa continentala, dand lipsa acuta de conducatori de valoare, ea se lasa trasa la remorca Statelor Unite in aventuri ale NATO destinate esecului. In plus, divergentele interne din U.E. fac imposibila gasirea unei politici externe europene reale : Angela Merkel e imobilizata de certurile politice din cadrul coalitiei pe care o conduce, Gordon Brown e slabit politic in urma alegerilor comunale, Silvio Berlusconi e o nulitate in politica externa, iar Sarkozy isi nelinisteste colegii europeni cu propunerile sale in preajma preluarii de Franta in luna iulie a presedintiei U.E. Este adevarat ca, drept semn de intelegere, Sarkozy a anuntat ca Franta vrea sa-si reocupe locul in NATO, ce fusese parasit inca de pe vremea lui De Gaulle. Dar este o hotarare tardiva. NATO este o organizatie care – orice s-ar spune – nu mai are ratiune de a exista dupa terminarea razboiului rece.

             Iar toate astea au loc intr-un moment in care sistemul financiar globalizat e pe cale sa plateasca pretul considerabil al greselilor catastrofale din trecut. Criza din Orientul Apropiat ar pretinde o implicare politica si diplomatica a Europei. Dar nimic nu se poate face acolo pana la instalarea in ianuarie 2009 a noului presedinte la Washington. Si nu este vorba numai despre crearea statului palestinian, ci de asigurarea rezervelor de petrol mondiale. Razboiul din Irak nu face decat sa puna sub amenintare aceste rezerve, incurajand radicalismul islamic impotriva caruia pretinde ca lupta. Securizarea rezervelor de titei nu se realizeaza prin invazie si prin impunerea de guverne marioneta in regiune. Nu este exclus insa ca, inainte de a parasi scena, George W. Bush si Dick Cheney sa creada ca misiunea lor este incompleta daca nu declanseaza ostilitati impotriva Iranului.

            Fata de Rusia, politica europeana da dovada de aceiasi duplicitate. Tarile UE au nevoie de gazele aduse pe conducta din Siberia si deci nu pot ceda ispitei de a adopta un ton prea arogant fata de principalul furnizor. Europa se multumeste deci a critica politica interna ruseasca, acuzand Kremlinul de lipsa unei dorinte reale de democratizare. Dar niciodata in decursul istoriei sale Rusia nu a fost atat de democratica ca astazi. Gorbaciov a fost un conducator slab, Eltin – un autocrat confuz, ambii incapabili sa ghideze tranzitia. Atunci cand statul rus a inceput sa se descompuna, cand puterea in stat si imensele bogatii ale teritoriului au fost lasate pe mana unor grupuri de oligarhi cu caracter mafios, ce incepusera sa imparta tara in zone de influenta, a aparut Putin. Introducerea ordinei publice, prima datorie a statului, el este cel ce a restabilit-o si ar fi o gresala a crede ca alegerile din luna decembrie, in care partidul lui Putin a avut o rasunatoare victorie (64 % din voturi), nu ar reflecta cu adevarat vointa populara. Occidentul a fost iritat nu pentru ca in Duma comunistii au obtinut 11,6 % din voturi, iar nationalistii lui Jirinovski – 8,2 %, ci mai ales pentru ca cele doua partide pro-occidentale nu au reusit sa ia decat 1,6 %  si 1,0 % din voturi.

            Europa critica autoritarismul conducerii rusesti si lipsurile de pluralism in presa si televiziunea de acolo. Dar nimeni nu contesta ca nivelul de trai al celor 145 milioane de rusi a crescut simtitor, ca statul rus si-a achitat toate datoriile pe care le avea in vest, ca tara nu a fost mai stabila ca acum de la caderea comunismului, ca Rusia a redevenit o putere internationala de prim plan. Cum s-ar putea crede ca rusii ar sustine un proces care ar duce la slabirea puterii politice si demontarea fortei statului, chiar daca acestui proces i se pune numele de democratizare ? Rusia nu mai poate fi izolata si nici stigmatizata.            Si in aceasta privinta deci Bruxelles-ul arata lacune in definirea unei atitudini responsabile, ce ar trebui sa tina seama de noile realitati geopolitice. Europa ar putea sa ajute Rusia sa nu mai fie atat de obsedata de politica de securitate fata de SUA, o obsesie ce nu poate duce decat la o noua runda de inarmare nucleara. Europa ar putea de pilda sa se preocupe de valorificarea potentialului economic rusesc, altul decat numai cel legat de gaz si petrol.

            La Lisabona s-a decis si crearea unui minister de externe al U.E. Ramane de vazut ce program va avea noul ministru si caile prin care Europa isi va putea dovedi identitatea, fara a mai fi doar un auxiliar al Statelor Unite in niste actiuni militare asupra carora Washingtonul nu s-a consultat in prealabil cu europenii.

 

            Bibliografie :

 1) Mihail Gorbaciov – „Voi vedeti prea simplist Rusia“ articol aparut in revista gemana „CICERO“ – aprilie 2008

  2) Dominique Reynie – „Rusia – tara democratica“ – articol din „Le Figaro“ 17 decembrie 2007

  3)  William Pfaff – „Europa absenta in fata responsabilitatilor“ – articol aparut pe blogul www.contreinfo.info.com  la 9 mai 2008

  4) Geoffrey Barraclough – „Rusia este cealalta Europa“ – articol din revista germana „Freitag“ – 24.05 2008

Sa invatam din experienta Statelor Unite !

                                   

            Dupa termenii „carnivori“ si „omnivori“, iata ca a aparut in Statele Unite si cuvantul „locavori“. Acestia sunt persoanele care si-au luat angajamentul sa nu manance decat produse locale, adica tot ce e produs, preparat si ambalat intr-o raza de max. 100 Mile (cca.160 Km.) de la locul unde este consumat. Adio deci ciocolata, cafea, ulei de masline, etc., si  reintoarcerea la gradina de legume din dosul casei, pentru ca astfel sa se reduca degajarile de oxid de carbon.

            Nu este o fantezie, caci ziarul „Le Monde“ din 21.05.2008 ne informeaza ca „New Oxford American Dictionary“ a acordat lui „locavore“ titlul de cuvantul anului 2007 (in fata cuvantului „tase“ – aplicarea de socuri electrice unui individ nedisciplinat, si a cuvantului „mumblecore“ – film cu buget minim, jucat de actori neprofesionisti si cu dialoguri in buna parte improvizate).

            „Locavore“ a fost inventat de patru tinere ecologiste din San Francisco, care au considerat absurd importul de capsuni in California, de vreme ce ele se produc pentru export chiar in acest stat. Ele au inventat si notiunea de “kilometru-hrana“, care exprima distanta de la producator pana la farfuria consumatorului. Jessica Prentice a calculat ca un pahar de suc de portocale din Florida baut la Chicago contine echivalentul a doua pahare de petrol. Asociatia EcoTrust ne sensibilizeaza cu povestea a doua rosii : una verde, prapadita, este Travelling Tom, adusa de departe, culeasa inainte de a se coace si apoi facuta sa se inroseasca cu hormoni. Cealalta, Local Lucy, este splendida, caci este venita de pe campul de alaturi…

            Miscarea locavorilor are in SUA consecinte neasteptate pentru aderentii ei. Sucul de portocale sau grape-fruit ce sta dimineata pe masa americanului, nu mai poate fi consumat decat in California si Florida; a aparut inghetata de…fasole, este interzis a se consuma produse in cutii de conserve, iar cei mai radicali spun ca daca fiecare cetatean nu ar manca o zi pe saptamana produse din carne, asta ar fi echivalent cu retragerea din circulatie a opt milioane de automobile. Doar iarna se admite a se cumpara alimente de la „super-market“, dar numai produse eco.

            In revista „New Yorker“, Adam Gopnik povesteste experienta sa : a mancat timp de o saptamana numai produse obtinute din cinci cartiere ale marei metropole. Cel mai important, relateaza el, este ca a intalnit o multime de oameni interesanti, ca de pilda un apicultor ce producea miere in 15 stupi pe terasa blocului in Manhattan, un crescator de pui in Bronx s.a. Dar miscarea locavorilor are si criticii sai : se reproseaza ca a bea vin la New York adus cu vaporul din Franta e mai avantajos decat vinul din California, adus cu camionul. Iar altii obiecteaza ca extinderea consumului local va sufoca micii producatori din Costa-Rica si Kenia, care abia au invatat sa obtina produse ecologice pentru piata occidentala.

 

            Ne intereseaza si pe noi acest curent de peste ocean ?  In mai mica masura desigur, caci la noi datele statistice arata ca in 2005 aproape 15 % din alimentatia medie a romanului era obtinuta din consumul produselor proprii (peste 50 % – pentru populatia rurala). Nimeni nu pretinde sa nu se importe banane, dar este absurd ca in Romania sa se aduca mere din Franta, miere din Belgia, cartofi din Turcia, ceapa din Grecia, zarzavat din Cipru, telemea din Bulgaria etc., produse cu nimic superioare celor romanesti.

             Pe de alta parte spiritul ce ii anima pe cei ce doresc o alimentatie strict locala reflecta o neliniste generala cu privire la securitatea alimentara. O buna parte din alimentele din marile magazine sunt contaminate cu tot soiul de substante conservante, iar – in America mai ales – asta se resfrange asupra fiziologiei, sporind numarul celor supraponderali. Pe cand oare si la noi un curent in favoarea unei alimentatii, care – fara exagerarile unui fanatism ridicol – , sa puna pe piedestalul cuvenit produsele traditionale ale fostului taran, devenit „fermier“ ?

CATEVA HANDICAPURI ALE ROMANIEI

                  

            Printre cartile de analiza a mersului Romaniei pe calea de a deveni o tara de tip occidental, una dintre cele mai bune este, dupa mine, cea a politologului Vladimir Pasti intitulata „Noul capitalism romanesc“ (Ed. Polirom – 2006 – 540 pag.). Examinand cu luciditate premisele noului proiect de societate care se edifica acum la noi, ca si fortele politice si sociale ce pot sprijini sau frana edificarea sa, autorul considera ca in acest proiect se imbina trasaturi ale lumii occidentale, cu altele diferite, uneori chiar contradictorii. Este o carte ce trebuie citita pentru a intelege mai bine unele fenomene pe care le traim si a reflecta asupra lor. Voi reproduce mai jos, cu nesemnificative prescurtari, cateva pasaje (pag.44-49) ce prezinta un punct de vedere privind perspectivele mai putin optimiste de integrare „deplina“ a societatii romanesti in civilizatia occidentala. Pentru a combate aceste handicapuri este poate nevoie de o radicala schimbare a politicii dusa pana acum…

 

         Dificultati de achizitionare a unei civilizatii de tip occidental  

 

            1. Declinul rapid al capitalului autohton. Prabusirea comunismului a declansat un proces accelerat de formare si afirmare politica si sociala a unei noi clase de capitalisti autohtoni, care in mai putin de un deceniu, a preluat conducerea economiei, politicii si vietii sociale romanesti. Pentru aceasta, ea a modificat in propriul folos functionarea celor mai importante institutii ale noii economii de piata, ale democratiei politice, ale administratiei si ale statului. Simbioza dintre politicieni si capitalisti a dat nastere in politica la clientelismul romanesc, relatie ce este inacceptabila insa in civilizatia capitalista, ce separa net politica de afaceri. (…) Dar, ca urmare a deciziei de integrare a Romaniei in UE, capitalul occidental nu numai ca nu face eforturi de a se adapta la aceste particularitati, dar a adoptat strategia de a remodela economia romaneasca in asa fel incat sa asigure preeminenta regulilor de functionale ale unei economii de tip occidental. In aceasta intreprindere el dispune de sprijinul politic neconditionat al clasei politice occidentale si de avantajele competitive ale tehnologiei avansate, ale menagementului superior si ale unor resurse financiare mult mai mari decat ale capitalului autohton. Rezultatul confruntarii dintre capitalul occidental si cel autohton este previzibil – desfiintarea capitalului autohton si subordonarea economiei romanesti deciziilor luate in marile centre financiare si economice ale UE. Populatia Romaniei, clasa politica romaneasca si noua clasa a capitalistilor autohtoni sunt pregatite sa accepte un asemenea viitor? Istoria politica, ideologica si socio-economica a ultimului deceniu indica mai degraba dorinta de a incerca sa reziste.

            2. Clivajul dintre societatea romaneasca rurala si „insulele“ de civilizatie urbana de tip occidental. O particularitate a tranzitiei postcomuniste romanesti a fost confruntarea pentru resurse intre marile orase si restul societatii. In Romania exista 11 orase cu mai mult de 300.000 locuitori, dintre care insa numai putine au avut suficiente avantaje pentru a deveni, in timp, orase cu adevarat „europene“. Societatea romaneasca se divide, asemenea multor tari in curs de desvoltare, in doua societati distincte. Pe de o parte Capitala, care – cu 10% din populatie, produce mai bine de o treime din PIB, are aproximativ un sfert din numarul salariatilor si pe a carei piata cu amanuntul se desfasoara cca. jumatate din comertul national, si restul tarii, aflat seminificativ in urma. Mai desvoltate decat restul tarii, dar mult in urma Bucurestiului, sunt un numar mic de orase care beneficiaza de avantaje – portul in cazul Constantei, mari companii (Petrom sau Renault) in cazul Ploiesti sau Pitesti, apropierea geografica, culturala si istorica cu Occidentul desvoltat in cazul Timisoarei, Clujului sau Sibiului. Dincolo de acestea, se afla cca. 18 milioane de locuitori in grade diferite de dependenta, concurenta pentru resurse si oscilatie intre civilizatia de tip occidental si cea de tip traditional „romanesc“. O accelerare a introducerii civilizatiei occidentale in Romania nu face altceva decat sa accentueze diferentele de desvoltare dintre diferitele zone si sa transfere in interiorul societatii romanesti problemele raporturilor dintre centru si periferie din cadrul unor societati latino-americane si africane. O asemenea ruptura a mai existat in perioada interbelica, atunci cand Bucurestiul era considerat „micul Paris“, dar cea mai mare a populatiei tarii traia mai aproape de evul mediu decat de lumea moderna. In tranzitia postcomunista lumea este insa mai putin dispusa sa accepte drenarea resurselor nationale de catre Capitala si de un numar mic de orase occidentalizate si de aceea, in mod inevitabil, vor apare tensiuni.

            3. Economia romaneasca tinde sa se restranga, prin restructurare, ocupand o parte tot mai mica a populatiei active. La sfarsitul primului deceniu al tranzitiei, deja datele oficiale inregistrau ca fiind ocupata doar 56 % din populatia in varsta de 15-64 ani. O buna parte din aceasta populatie e alcatuita din tarani ce lucreaza in propria gospodarie, categorie ce va fi in continuare puternic redusa in cazul modernizarii agriculturii. Ca urmare a restructurarii industriei si lipsei de perspectiva in crearea de industrii noi si competitive, se va restrange si populatia ocupata. Lipsa de locuri de munca s-a rezolvat pana acum prin pensionari inainte de termen, prin cresterea populatiei ocupate „la negru“ si in activitati ocazionale si prin exportul de forta de munca, cu prioritate necalificata, in interiorul UE. Acest proces se va agrava, multitudinea de probleme sociale legate de populatia ocupata ocazional sau „la negru“ in tara sau strainatate va incepe sa se manifeste. Este putin probabil ca aceasta parte a populatiei va accepta fara reactii politice si sociale o ingreunare a situatiei proprii.

            4. Tensiuni sociale in domenii ce presupun schimbari culturale si ideologice in contradictie cu cultura si ideologia dominanta.  Modificarea atitudinii statului fata de minoritatile de orice fel – etnice, lingvistice, religioase, sexuale, culturale etc. – nu a fost insotita neaparat de o modificare corespunzatoare a atitudinii populatiei. Politicile de egalitate sau chiar de discriminare pozitiva a unor minoritati – maghiarii si romii, homosexualii, catolicii si cultele protestante etc. – au trezit din partea categoriilor majoritare reactii de respingere care au atins nivel politic.

           

            Toate cele de mai sus ridica intrebarea : care sunt categoriile ce reprezinta baza sociala a occidentalizarii societatii romanesti, adica acele grupuri pentru care consecintele sociale economice si culturale ale acestei civilizatii ar fi benefice. Deocamdata sunt putine asemenea grupuri si categorii care isi identifica propriile interese cu efectele proceselor de occidentalizare in ansamblul lor. Romania a putut face pasi mari in adoptarea unor institutii si forme ale societatii occidentale, pentru ca unii au gasit trasaturi care ii avantajeaza si au militat pentru implementarea si buna lor functionare. Dar sunt si grupuri pe care un numar mare de trasaturi le dezavantajeaza si care, fie se vor opune adoptarii acestora, fie se vor stradui sa le modifice, asa incat sa devina „realitati romanesti“.     

Derrida si noi

             Intr-o carte aparuta in 1993 („Spectres de Marx“), filozoful francez  J. Derrida facea urmatorul diagnostic dur la adresa actualului stadiu al modernitatii : „Lumea merge rau, tabloul este sumbru, ba chiar negru. Ce sa crezi astazi despre imperturbabila usurinta cu care se aduc elogii triumfului capitalismului sau liberalismului economic si politic ? Trebuie sa recunoastem ca democratia parlamentara nu a fost niciodata intr-o asemenea stare de disfunctionare in democratiile occidentale. Reprezentativitatea electorala nu este numai falsificata, cum a fost si in trecut cazul, de un mare numar de mecanisme socio-economice, dar ea se exercita din ce in ce mai prost intr-un spatiu profund rascolit de aparatele tele-mediatice“.   

            Derrida, ganditor nemarxist, considera ca „noua ordine mondiala“ este marcata de zece tare fundamentale :

1)      somajul;

2)      excluderea civica si sociala a oamenilor fara adapost (homeless);

3)      razboiul economic intre diferite state dezvoltate, intre ele si cele subdesvoltate;

4)      contradictiile economiei de piata, in special intre liberalism si diferite forme de protectionism ale statelor desvoltate;

5)      agravarea datoriei externe a unor tari care ajung sa fie excluse de pe piata mondiala;

6)      folosirea industriei de armament ca factor reglator al economiilor desvoltate;

7)      diseminarea armelor atomice;

8)      inmultirea razboaielor inter-etnice;

9)      puterea crescanda a grupurilor mafiote asupra puterii de stat;

10)  precaritatea dreptului si a institutiilor internationale.

      Desigur ca la cele de mai sus s-ar mai putea adaoga si alte tare, insuficient vizibile la data cand se scriau cele de mai sus: proliferarea razboiaielor armate de tipul celor din Afganistan si Irak; criza tot mai accentuata de materii prime, indeosebi de petrol si cereale; agravarea dezechilibrului climatic prin insuficienta masurilor de protectie a mediului s.a.

      Respingand laudele la adresa democratiei liberale, Derrida conchide ca „niciodata violenta, inegalitatea, excluderea, foametea si deci opresiunea economica n-au afectat atatea fiinte umane in istoria umanitatii. In loc de a se ridica in slava idealul economiei de piata capitaliste, in euforia sfarsitului istoriei, in loc de a celebra „sfarsitul ideologiilor“ si sfarsitul marilor discursuri emancipatoare, sa nu neglijam niciodata aceasta evidenta facuta din numeroase suferinte singulare: nici un progres nu permite sa se ignore ca niciodata, in cifre absolute, niciodata atatia barbati, femei si copii n-au fost aserviti, infometati sau exterminati pe pamant“.    

      Se vede oare, in cei 15 ani ce au trecut de atunci, o imbunatatire pentru cei multi ? In conditiile globalizarii, ale unei stranse intrepatrunderi a economiilor, ale integrarii politice si economice a statelor europene, se pune intrebarea in ce masura cele zece tare fundamentale mentionate de Derrida se rasfrang si asupra existentei cetateanului roman? 

In Romania, daca din datele statistice este eliminata patura subtire a celor zece mii de persoane cu cele mai ridicate venituri, se poate oare spune ca pentru restul populatiei a avut loc o crestere simtitoare a nivelului de trai in ultimii 18 ani?

      Nu este vorba despre o reabilitare a fostului regim, sanctionat de istorie pentru grave lacune, ci de recunoasterea faptului ca lumea zilelor noastre este inca, pentru foarte multi, inacceptabila uman si social. Datele statistice ale INS arata cum a evoluat castigul salarial real in Romania: 1990 -100; 1991 – 81,5; 1992 – 70,8; 1993 – 58,9; 1994 – 59,1; 1995 – 66,5; 1996 – 72,7; 1997 – 56,2; 1998 – 58,4; 1999 – 57,0; 2000 – 59,4; 2001 – 62,4; 2002 – 63,9; 2003 – 70,8; 2004 – 78,3; 2005 – 89,5 . Datele anuarului statistic se opresc al acest an (2005), desi institute statistice din alte tari ofera date pana la zi, chiar cu aproximatie. In Uniunea Europeana se plateste in medie pentru o ora de munca 35 Euro in Danemarca. Ceva mai putin primesc pe ora salariatii in Suedia, Belgia, Luxemburg, Franta  si Olanda, Germania e pe locul 7 cu „numai“ 29,10 Euro/ora. In intreprinderile prelucratoare de metal nivelul castigului orar este in U.E.de 36 Euro pe ora, iar in Germania – 33 Euro. In Romania, datele INS arata ca costul mediu orar al fortei de munca (Lei/ora) a fost in 2005 de 7,79 lei (adica 2,22 euro) din care in industrie 7,58; in agricultura – 5,30; in constructii – 6,46 ;  in comert – 5,66; in transport si telecomunicatii – 9,74; intermediari financiari – 21,33; in administratia publica si aparare – 8,5o; in invatamant – 8,42; in sanatate – 7,58.

Se vede deci ca salariul real nu numai ca nu a atins nivelul din 1990, dar el este aproximativ de 15 ori mai mic decat cel din tarile occidentale membre ale U.E. Alte date arata ca salariul mediu pe economie al salariatelor femei este in tara noastra doar 77 % din cel al barbatilor, precum sa ca in cheltuielile unei gospodarii medii de trei persoane se duc pentru alimente 47,2 %, pe produse nealimentare 28,8% si pe plata serviciilor 24,0%. In alte tari occidentale cheltuielile unei familii pentru alimente nu depasesc 20 %, iar serviciile – aproape 50 %. Guvernarea social-democrata intre 2000-2004 a pus lupta contra saraciei printre prioritatile sale, infiintand CASPIS (Comisia Antisaracie si Promovare a Incluziunii Sociale) care si-a desfasurat activitatea doar pana in 2005, considerandu-se probabil de guvernul PD-PNL ca saracia in Romania a fost deja lichidata.

Ce studii sociologice se efectueaza acum la noi asupra situatiei categoriilor celor mai napastuite ale populatiei : someri, pensionari, femei singure ce isi cresc copiii, persoane marginalizate, etc. asa cum efectua acum cativa ani in Franta marele sociolog Pierre Bourdieu ce a publicat rezulatele in cartea „Mizeria lumii“?

      Starea in care traiesc inca multi romani ce isi asigura supravietuirea prin consumul de produse agricole produse de ei insisi (Romania are ponderea cea mai mare de mici fermieri din tarile UE) pare a fi ignorata de guvernantii ce sunt in aceste luni mai ales preocupati de loviturile pe care le dau si le primesc in cadrul campaniei electorale. Iar efectele crizei petrolului, a celei a cerealelor si peste cativa ani – a apei potabile si de irigatii, nu s-au manifestat inca in intreaga lor amploare. 

 

 

 

DEMOCRATIA OCCIDENTALA LA INCERCARE

            Lui Winston Churchill i se atribuie fraza: „Democratia, desi imperfecta si criticabila, este totusi indiscutabil cea mai putin rea dintre toate sistemele de guvernare“. Cu 60 de ani in urma cand erau rostite aceste cuvinte, lumea abia iesise din razboiul contra fascismului si se parea ca este si o victorie a democratiei. Dar chiar daca ar fi cea mai buna dintre toate formele rele de conducere, asta nu e deajuns pentru a subscrie la toate defectele ei. S-a prabusit si comunismul sovietic, dar sperantele puse in epoca ce s-a deschis nu s-au confirmat. China si Rusia au preluat capitalismul vestic, dar nu inteleg sa preia si modelul democratiei occidentale. Libertatea de opinie, drepturile omului, alegerile democratice, capata o serioasa concurenta in formula statului autoritar, care economic este o solutie plina de succes. Si tot mai multe tari din Africa si Asia, dar si din alte colturi ale lumii, sunt atrase de un asemenea model.

            In acelasi timp in tarile occidentale are loc o scadere continua a participarii electoratului la urne, partidele traditionale isi reduc numarul membrilor, se duce lipsa de candidati competenti pentru posturile eligibile, interesul oamenilor pentru politica s-a micsorat. La marea provocare ce se profileaza la orizont, democratia occidentala se arata incapabila sa dea o riposta convingatoare. Iar exportul modelului societal american s-a dovedit un esec pe toata linia.

            Definitia democratiei, in acceptia ei moderna, se poate reduce la doua caracteristici : respectarea drepturilor omului, asa cum sint inscrise in Carta ONU, si gradul de participare al poporului la exercitarea puterii in tara respectiva. Dar despre ce „participare a poporului“ reala poate fi vorba acolo unde fortele economice exercita din umbra o presiune irezistibila asupra celor politice, desi acestea afirma ca au fost liber alese ? Suntem in prezent martorii unei vaste campanii electorale in SUA, unde fiecare dintre candidati arata public sumele impresionante pe care le-au primit, in mod perfect legal, din partea diferitelor companii si persoane.

            Organizatia „Freedom House“, finantata partial de guvernul american, iar partial din fonduri private, considera ca dupa doua decenii de progres, „lumea libera“ inregistreaza de vreo doi ani un regres. Harta pe care o publica pe site-ul sau internet arata cca.40 % din mapamond colorat in rosu (tari ce nu sunt libere), aproape 40 % colorat in verde (tari libere) si cca. 20 % – in galben, tari ce sunt numai partial libere. In opinia acestei organizatii de tendinta conservatoare, printre „tarile nelibere“, alaturi de China, Cuba, Coreea de nord, Vietnam unde sunt la putere regimuri comuniste, mai figureaza Rusia, Belorusia, Birmania, Iran, Siria, Sudan, Algeria, Tunisia, Libia, Angola, Congo, cateva tari asiatice din CSI, o serie de tari africane, s.a. In tarile „semi-libere“ sunt considerate Albania, Turcia, Georgia, Rep. Moldova, Afganistanul, Tailanda, Filipine, Nepal, Etiopia, Maroc, Nigeria, Mozambic, Columbia, Bolivia, Paraguay, Ecuador, Haiti, s.a. S-ar parea ca drept principal criteriu al acordarii calificativului libertatii este atitudinea guvernului respectivei tari fata de Statele Unite sau Israel, caci de pilda pe harta sunt „libere“ Mongolia si Ucraina, dar „nelibere“ – Arabia Saudita si Egipt.

            Democratia primeste astazi lovituri si de alta natura. Intr-o serie de tari din lumea a treia au loc alegeri libere, dar ele sunt castigate de  partide radicale, ca de pilda in Palestina (Hamas) sau in Nepal (maoistii),  fapt ce ridica occidentului dilema daca vocea poporului, liber exprimata, legitimeaza recunoasterea unor regimuri autoritare sau chiar cu trasaturi extremiste. In Rusia, Putin a jucat si joaca cu maestrie rolul principal in piesa democratiei (alegerile au fost castigate „doar“ cu 70 % din voturi), dar rezultatul este o „democratura“. Indeosebi in Africa si Asia oamenii au devenit cinici, deoarece chiar unde valorile occidentale sunt laudate in gura mare (de pilda in Filipine), democratia nu a adus nici o imbunatatire in viata populatiei. Preturile la alimente, dictate de piata mondiala, au condus – acolo unde guvernele sunt incapabile si coruptia e regula generala – la neincredere generala in institutiile statului. Peste tot acolo in aer pluteste dorul dupa un autoritarism pragmatic, de tip chinezesc, lucru ce l-a inteles si batranul om de stat, Lee Kuan Yew, care ani de zile a condus Singapore in mod patriarhal, dar eficient si care spune : „Democratia occidentala nu e potrivita pentru noi. Noi mergem pe drumul propriu, o cale mult mai buna pentru noi“.

            Si in vest a inceput sa se inteleaga ca democratia nu poate fi impusa, ci trebuie castigata prin eforturi de fiecare popor. Chiar Statele Unite au avut de parcurs o cale lunga pana cand, abia pe la mijlocul anilor 1960, negrii au obtinut drepturi egale prin lupta lui Martin Luther King. Dar atractia modelului american a pierdut mult din forta chiar in occident, indeosebi prin cazul torturii din inchisoarea Guantanamo, incalcarea regulilor internationale in atacarea Irakului, bruscarea aliatilor prin rapirea unor cetateni si bagarea lor in lagare secrete ale CIA s.a. Nu asa trebuie sa arate idealurile democratice ale vestului. Cu o luna in urma, un sondaj al institutului Gallup a aratat ca peste 70 % dintre americani cred ca tara lor merge acum intr-o directie gresita. Imaginea simplista a neoconservatorilor despre politica externa americana ca solutie miraculoasa pentru toate relele omenirii este acum sfaramata in tandari. Nici macar candidatul republican la presedintie, McCain, nu mai aminteste nimic in campania sa despre un mars triumfal al valorilor americane,si preconizeaza multilateralismul, consultarea celorlalte tari ale lumii in problemele grave ale omenirii.

            In revista germana „Der Spiegel“ (5 mai 2008) se arata ca democratia nu mai este, in ochii celor ce ii cantaresc lipsurile si avantajele, un “non-plus-ultra“ spre care trebuie tins, iar autocratia nu mai e, mereu si pentru toti, o sperietoare. Atat timp cat democratia ramane un sistem impus din afara, ea se pune pe sine in discutie, mai ales cand in practica este redusa la aspectele formale. A fi tolerant cu experienta altora si intelegator cu ele, este si aceasta o dovada de spirit democratic. „Good governance“, adica conducerea spre binele poporului, nu e desigur posibila fara participarea acestuia; dar nu neaparat prin interventia occidentului. In Nigeria, tara de peste 120 milioane locuitori, s-au creat o multime de partide dupa modelul occidental, dar repede ele au devenit niste instrumente ale diferitilor oameni de afaceri. Indeosebi acolo unde intervin si partide etnice, competitia electorala „democratica“ se ascute pana la ciocniri armate. Printre oamenii ce se simt nefericiti astazi, cei mai multi sunt cei din tarile ce au apartinut spatiului sovietic si in Irak, care sunt nostalgici dupa fostul regim. Democratia nu face in mod automat pe oameni fericiti, dar mai curand oamenii fericiti sunt cei ce fac democratia.

            Coreea de sud sau Taiwanul, au fost dictaturi cateva decenii, dar odata cu cresterea nivelului de trai si a educatiei populatiei, ele si-au putut permite si libertatea politica. Exemplul Chinei contrazice insa si aceasta formula. Dintr-o tara aflata in saracie absoluta, ea s-a desvoltat cu pasi uriasi in numai 30 de ani, iar populatia este in mare majoritate satisfacuta. Presedintele Hu Jintao declara pe drept cuvant : „Noi suntem cei ce in realitate garantam drepturile omului, atunci cand asiguram hrana pentru 1,3 miliarde de cetateni ai statului !“. Se desvolta rapid si India, cea mai mare democratie din lume, desi nu in ritmul Chinei, deoarece are probleme complicate cu numeroasele minoritati etnice si religioase.

            Este dificil sa se traga o concluzie ferma despre avantajele unui sistem democratic fata de cele al unui regim autoritar intelept condus. Democratia parlamentara de tip Westminster, cu separarea puterilor si pluralism politic, trece in acesti ani printr-o criza de incredere si este greu exportabila. Multi oameni politici ai unor tari mici, confruntati cu dificultati greu de depasit, viseaza sa puna mana pe putere cu forta sau prin alegeri trucate si sa instaleze un regim autoritar, indepartandu-si cat mai mult timp adversarii, nu atat pentru obtinerea de avantaje pentru ei si cercul de sustinatori, ci pentru a proceda neturburati la reforme economice si sociale radicale menite sa ajute starea celor multi. Cu asemenea promisiuni pline de sperante, puterea o pot cuceri atat aventurieri, preocupati de interesul propriu, cat si idealisti cinstiti si talentati, devotati propasirii natiunii. Important este ca electoratul sa nu confunde promisiunile false, cu cele sincere si veritabile. Dar si mai important este sa evite a acorda increderea lor celor pe care ii banuiesc ca doresc o democratie doar de fatada, pentru uzul strainatatii, la interior aplicand insa regimul autoritar al conducatorului unic, cu sufocarea vocii opozitiei. 

PACEA CE NI SE PREGATESTE

 

     

                 

                                                              

            Johan Galtung este un celebru cercetator norvegian, fondator in 1959 al Institutului International de Studiere a Problemelor Pacii (PRIO). In prezent el este directorul retelei internationale TRASCEND  pentru pace si desvoltare. In 1987 a primit premiul Nobel alternativ, iar in 1993 – premiul Gandhi. Galtung s-a implicat ca mijlocitor in peste 40 de conflicte pe glob (de pilda in Sri Lanka, Afganistan, Ecuador, Cecenia) si este fauritorul notiunilor de „violenta structurala“ si de „pace pozitiva“, contribuind si la elaborarea conceptului de „aparare sociala“. Redam mai jos unul dintre ultimele sale articole publicat in saptamanalul german „Freitag“, care a aparut doar cu cateva zile inainte de cuvantarea lui Medvedev in care s-a adresat publicului cu „Tovarasi!“ si de  parada militara din Piata Rosie, considerata de o parte din presa occidentala drept inceputul celui de al doilea razboi rece mondial.

 

                        AU RACHETELE PUNCTE DE CONTROL LA FRONTIERA ?

                                                                                 de Johan Galtung

 

            Cel de al doilea razboi rece a inceput inca de pe vremea cand presedintele Clinton a impins NATO spre rasarit pana la frontierele fostei Uniuni Sovietice si apoi a desfasurat pactul de securitate cu Japonia (AMPO) incluzand in el Taiwanul si Coreea de sud. Ca urmare, in prezent SUA au cca. 800 baze militare  in 130 de tari. Acestea sunt dispuse astfel incat ele incercuiesc jumatate din omenire.

            Drept riposta, a fost creata Shanghai Cooperation Organisation (SCO) care are sase membri (China, Rusia si patru republici musulmane din Asia centrala) si trei observatori (India, Pakistan, Iran), pe langa care Pactul de la Varsovia este aproape ceva nevinovat.

Pe langa aceasta dispunere de forte mai vin, ca o a treia forta, tarile islamice – care si ele au fost provocate de SUA luandu-se ca pretext atacurile din 11 septembrie 2001.

            Nu este nici o tara musulmana in blocul NATO-AMPO, dar in grupa Shanghai sunt sase. Cu una dintre ele, Statele Unite au o problema. De ce ? „Pentru ca ei ne urasc!“ lamuresc cei de la Washington. Aceasta nu e adevarat pentru majoritatea iranienilor, dar pentru unii – corespunde, si de ce? Raspunsul e usor de aflat : in 1953 CIA si serviciile secrete britanice MI6 au declansat o lovitura de stat impotriva primului ministru iranian Mossadegh, dupa care au impus o dictatura in Iran ce a durat 25 de ani.

            Ar fi fost o solutie simpla, demult asteptata : sa se ceara scuze pentru cele intamplate in 1953. Dar asta ar presupune ca americanii si britanicii sa accepte ca pot face si greseli. In locul acestei solutii, Statele Unite au constrans NATO sa creeze o „aparare“ ce chipurile ar fi dirijata „exclusiv impotriva rachetelor nucleare iraniene“. Dar exista oare pentru rachete puncte de control la frontiere ? In Cehia trebuie sa se edifice o mare statie de radar si in Polonia – una de rachete. Rusii au propus alte trasee, pentru ca aceasta“aparare“ sa aiba baza de pornire in Azerbaidjan.

            Toate astea imi amintesc de o veche povestire chinezeasca. Pe vremea dinastiei Han traia un negutator de arme de aparare, in deosebi halebarde si scuturi. Cu doua exponate de exceptie se lauda insa negutatorul : „Aceasta e o halebarda ce e atat de ascutita, incat poate strapunge toate scuturile !“ si „Acesta e un scut atat de tare incat nici o halebarda nu il poate strapunge !“.

            La fel este si comportamentul actual cu cursa inarmarii cu rachete, antirachete si anti- anti-rachete. Chiar si un copil isi da seama ca scutul de aparare NATO are in colimator Rusia si ca prin el se declanseaza o spirala eterna de anti-anti-anti-armament, cu arme-atrapa ce vor dirija spre obiective false rachetele sau cu noi sisteme de aparare pe care Rusia le are deja in santier. Trebuie sa recunoastem ca, din punctul de vedere al SUA, cu Moscova sunt divergente ce duc la tensiuni. Dar ar fi si sanse ca aceste tensiuni sa fie aplanate, daca americanii ar sista actiunea de incercuire. Caci ce ar spune ei daca rusii ar invita Cuba si Venezuela in grupul de la Shanghai ?

            Dar vulnerabilitatea asimetrica, care este cautata prin scutul de rachete, face parte in mod evident dintr-o optiune strategica. S-ar parea ca este o nevoie imperioasa dupa razboaie ce pot fi castigate, in opozitie cu razboaie fara front ca cele din Irak si Afganistan. NATO, care este acum cea mai mare alianta militara din istorie, si-a trimis aproape 50.000 soldati in razboiul din muntii Hindukush ce nu poate fi castigat. Priviti Irakul si ati inteles restul problemei. Afganistanul este doar o statie pe drumul Golgotei, la capatul caruia nu va mai putea  fi nici un NATO. Si de aceea alianta cauta noi justificari ale existentei sale.    

           

                       

 

 

 

PE CINE L-ATI DORI PRESEDINTE AL STATELOR UNITE ?

 

  Iata o intrebare la care incearca sa dea raspuns Timothy Garton Ash, profesor de studii europene la Oxford si cercetator la Hoover Institution al lui Stanford University – California. Ce ne spune el ?

            Ca duelul celor doi candidati democrati, daca se prelungeste pana la Conventia partidului democrat dela Denver din luna august, are sansa sa sporeasca sansele candidatului republican McCain. Alegerea acestuia ar fi insa o mare deceptie pentru o lume fascinata de Barack Obama. McCain ar fi un excelent presedinte daca SUA s-ar gasi in fata unei a doua Germanii naziste, ceeace nu e astazi cazul. Luate in ansamblu, pretentiile ce se ridica in fata noului presedinte al Americii nu sunt mai mici decat cele in fata unei amenintari naziste, dar ele cer o altfel de autoritate. McCain nu are nici temperamentul, nici experienta, nici mentalitatea, nici anvergura internationala ceruta de vremurile noastre. E ca un vulcan : explodeaza, apoi devine brusc calm, ceeace nu e idealul pentru un sef de stat de statura internationala. A fost mult timp senator, dar nu cu putere executiva. A fost erou in Vietnam si crede ca poate castiga razboiul din Irak. El nu poate exercita decat o atractie limitata in strainatate.

            Continui sa cred – spune T. Garton Ash – ca Hillary Clinton e mai indicata ca presedinte al SUA in epoca noastra. Cu toate aerele de fanfaronada ce si le da in privinta Iranului, ea are totusi temperamentul, experienta si mentalitatea unei persoane de care lumea intreaga are nevoie la Washington in urmatorii patru ani : cunoaste perfect mecanismul aparatului guvernamental ce da tot mai des rateuri, stie ce parghii trebuie puse in miscare, cui trebuie sa ii solicite ajutorul si la cine trebuie sa tipe. Ea este extrem de bine informata despre toate problemele puse in joc si le intelege subtilitatile, chiar daca mai exagereaza in timpul campaniei electorale. In plus, ea va fi insotita de un star al politicii internationale care e Bill Clinton.

            Toate astea erau insa valabile inainte ca Obama sa devina ceeace a devenit azi. „Obamania“ este un fenomen planetar, ce tot sporeste. Soarta lui Hillary poate fi comparata cu cea a unui jucator de golf de exceptie, care are ghinionul sa apara pe firmament odata cu Tiger Woods. Chiar daca ea ar castiga cu brio postul suprem in stat, lumea ar fi totusi dezamagita.

            Dar daca va castiga Obama?, se intreaba T. Garton Ash. Hillary i-a facut acestuia serviciul de a-si putea pune in lumina calitatile in timpul campaniei, dar atat el, cat si ea, ies slabiti din confruntarea reciproca. Daca totusi Obama iese invingator, in intreaga lume toti vor exulta de bucurie si de sperante. Iar asta este chiar problema : asteptarile sunt atat de mari din partea Americii, incat noul presedinte va fi in imposibilitate sa le satisfaca. Daca mai sunt indoieli cu privire la experienta de guvernare a lui McCain si Hillary Clinton, acestia pot fi considerati drept niste George Washington si Abraham Lincoln fata de Obama. Lipsa lui de experienta a aparut deja flagrant si ea va fi si mai izbitoare odata ajuns la Casa Alba. El, cel care niciodata nu a condus nici o organizatie, se va vedea pus in fruntea uneia din cele mai mari care poate fi imaginata. Ba risca ca la inceput sa fie chiar dezgustat de parghiile pe care le are de manevrat la Washington.

            Mai mult decat atat. Pozitia in lume a Statelor Unite nu mai este astazi cea de pe vremea lui Kennedy, ne mai vorbind de Truman. In ciuda dificultatilor ce se anunta cu China si cu toata forta durabila pe care o reprezinta societatea deschisa americana si dominatia militara, totusi puterea relativa a St. Unite a scazut, scade si va continua sa scada. Lucrul acesta e valabil in mod deosebit pentru puterea economica, caci e o tara ce traieste mai presus de propriile mijloace. Cheltuielile statului au fost indreptate spre armata, iar cele mai puternice banci din New York sunt tot mai mult dirijate de fondurile arabe si asiatice. Obama poate avea un discurs a la Kennedy, dar America lui nu va fi in masura „sa plateasca orice pret, sa suporte orice sarcina, sa indure toate incercarile, sa sustina pe toti prietenii“, asa cum se angaja JFK in discursul lui de investitura din 1961. Statele Unite nu isi mai pot permite asta.

            Si Timothy Garton Ash isi incheie articolul cu urmatoarea fraza : „Ori care ar fi rezultatul acestor alegeri, pregatiti-va de pe acum la o mare dezamagire. Ceeace va va permite ca, la urma urmelor, sa nu fiti atat de deceptionati.“

                                                           *

            Citind articolul de mai sus, cred ca multi romani isi pot pune cateva intrebari. Ce influenta poate avea asupra politicii UE si NATO venirea la Casa Alba a unui presedinte ce promite sa schimbe in chip radical imaginea Americii in lume ? Dar a unui presedinte ca Mc Cain ce vede in Rusia principalul adversar al occidentului ? Cat de importanta este pentru Romania politica pe care o duce SUA in spatiul balcanic si al Marii Negre? Cum poate electoratul sa faca conducerea Romaniei sa asculte mai mult de interesele tarii, in loc de a urma cu fidelitate telurile geopolitice ale strategilor de la Washington ? Sunt intrebari la care raspunsuri nu le poate da decat istoria si in orice caz, abia dupa luna noiembrie 2008…  

FOAMEA MONDIALA CE VINE

          Pe acest blog am publicat pe 23 martie a.c. un articol despre problemele grave ale alimentatiei in lume. Tot mai mult se dovedeste insa ca nu e vorba de niste probleme preocupante pentru cateva tari, ci de o adevarata criza mondiala ce se apropie si care a determinat FAO (Organizatia pentru alimentatie si agricultura a ONU) sa convoace pentru luna iunie o sesiune speciala  de cautare a masurilor de preintampinare a ei. Mi se pare deci oportun sa revin cu cateva complectari.

            Anul trecut in Mexic a avut loc asa zisa revolta „Tortilla“ a celor infometati. La inceputul acestui an s-au inregistrat revolte asemanatoare in Haiti, Tunisia si Egipt. Preturile la cereale pe piata mondiala au sporit in numai cateva luni de doua ori. Ucraina si Argentina au limitat exportul lor de grau, India si Vietnamul au oprit orice export de orez, iar China a inceput sa stranga mari rezerve strategice de orez.  Tarile occidentale acorda insa prea putina atentie fenomenului. Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei U.E., s-a  plans de „tendintele periculoase“ ale unor guverne europene de a face uitate obligatiile pe care si le-au luat de ajutorare a statelor in suferinta din cauza lipsei de alimente. Iar un document al ONU anunta ca pana in anul 2025 numarul celor ce vor suferi cronic de foame va creste pana la 1,2 miliarde oameni, adica de patru ori mai mult decat cifra prognozata pana acum.

            Politica alimentara este totodata si o problema de securitate : in Haiti a fost rasturnat din acest motiv guvernul, in Egipt se recurge la armata pentru potolirea revoltei, in Filipine transporturile de orez sunt insotite de soldati bine inarmati. Iar in Europa ? Aceste semnale ale crizei alimentare sunt luate in consideratie doar in legatura cu sporirea pretului la lapte si produse lactate, desi specialistii stiu deja ca vin tinpuri grele si aici. Ce ar fi de facut ? Una din masuri ar fi sa se sporeasca ajutorul acordat tarilor afectate. In 2006 presedintele Frantei, Jacques Chirac a propus ca fiecare bilet de avion vandut sa suporte un surplus de 2 dolari , suma astfel colectata urmand a fi varsata organizatiei Unitaid a ONU care cumpara medicamente pentru nevoile tarilor in desvoltare. Societatile aeriene au strigat ca asa ceva e imposibil tocmai cand creste pretul combustibilului, asociatiile de pasageri au spus ca e prea scump, dar doar in 2007 Unitaid a colectat pe aceasta cale 300 milioane dolari, iar in 2008 se conteaza pe 500 milioane. Cinci sute de milioane dolari nu e insa deloc mult, atunci cand Franta e datoare cu 6,3 miliarde euro ca ajutor ce trebuie sa-l acorde tarilor nevoiase. Iar daca statele nu acorda de la buget aceste ajutoare, este greu de presupus ca o vor face niste firme private cuprinse de sentimente filantropice.

            Cresterea brusca a pretului cerealeor a amplificat dimensiunea deja cunoscuta a problemei lipsei de alimente. Prin natura ei, agricultura este un domeniu al oscilatiilor preturilor, caci productia depinde de conditiile climatice si de intentiile anterioare ale producatorului. La asta se adaoga faptul ca piata cerealelor e destul de ingusta : doar 17,2 % din productia mondiala de grau se exporta, 12, 5 % din cea de porumb, si 7 % din cea de orez, ceeace explica de ce orice dezechilibru cantitativ duce la mari variatii ale preturilor. Agricultura incepe sa intereseze pe marii investori, care cumpara in prezent suprafete mari de terenuri agricole in Africa, America de sud, Uzbekistan, Kazahstan si alte tari. Sunt cumparate mari silozuri pentru formarea de stocuri, caci consumul de cereale sporeste mai repede decat productia. La bursa cerealelor de la Chicago, si nu numai acolo, se inregistreaza actiuni de specula in proportii neintalnite anterior. Nivelul minim de doua luni al stocului mondial stabilit de FAO pentru garantarea alimentarii planetei nu mai este asigurat. Tot mai multi specialisti cer introducerea de catre guverne a unor mecanisme de reglementare a preturilor.

            Criza alimentara ce se profileaza la orizont este agravata de simultaneitatea ei cu alte cinci crize : financiara, monetara, economica, energetica si ecologica. Un specialist francez in acest domeniu scrie (Le Monde din 28.04.2008)) : „Statele din sud nu mai sunt in pozitia de dominati, ci sunt de acum integrati in intrecerea economica mondiala. In ce priveste tarile din estul Europei, si ele s-au convertit la mecanismul pietei. Avem de aface deci cu o multime de actori ale caror interese sunt departe de a fi convergente. (…) Actuala criza este semnul unei rupturi totale a societatii. Capitalismul nu mai este in curs de desvoltare, ci in curs de terminare. Puterile occidentale nu-i mai pot face pe altii sa le plateasca costurile crizei, asa cum facusera in 1929 cu masiva scadere a preturilor materiilor prime. Asistam la un proces de autodistrugere fie a sistemului, fie a modului sau de functionare.“

            Ce se petrece in Romania ? Ar fi multe de spus, dar sunt suficiente cateva cifre. Conform Biroului de Statistica al Uniunii Europene (Eurostat) in 2007 comparativ cu 2006 preturile la produse agricole au sporit in ansamblu U.E. cu 6,5 % , dar in Romania – cu 13,8 %. La cereale in U.E. au sporit cu 49 %, dar in Romania – cu 81 %. La legume in U.E. – cu 0,4%, in Romania – cu 49 %. S-ar crede ca din aceasta au avut de castigat fermierii romani. Nici vorba de asa ceva, caci tot acolo se arata ca in Romania s-a inregistrat in 2007 aproape cel mai mare declin din U.E. al veniturilor pe cap de agricultor : – 16,1 %. Iar in timp ce intreaga lume are nevoie de tot mai multe cereale, in tara noastra dintr-un total de 15 milioane hectare teren agricol, aproape 4 milioane ha. stau in parloaga. O explicatie este si aceea ca, daca in tarile U.E. marimea unei exploatari agricole este in medie de 34,7 ha., ceeace permite proprietarilor sau asociatiilor de producatori sa efectueze chiar ei o parte din prelucrarea produselor si comercializarea lor, in Romania media unei exploatari este de doar 2,7 ha. , mult prea mica deci pentru o agricultura rentabila. Pe de alta parte si in agricultura romaneasca au patruns firme sau particulari straini, ce obtin profituri substantiale atat din cresterea preturilor, cat si din mentinerea cat mai scazuta a remunerarii salariatilor lor romani.             

CALEIDOSCOP (II)

                                               CALEIDOSCOP (II)

 

            Cine face parte din Superclasa mondiala ? David Rothkopf, membru al organizatiei americane „Carnegie Endowment for International Peace“ si autor a numeroase articole despre rolul Americii in lume, a publicat recent o carte de 400 pagini intitulata „Superclass“. In ea sunt prezentate, pe baza a nenumarate interviuri si investigatii, personalitatile elitei mondiale, adica a celor care in economie, finante, politica, armata, cultura si alte domenii (inclusiv in cele ce actioneaza din umbra, de pilda terorism sau organizatii criminale) au cel mai important rol in definirea a ceeace inseamna astazi puterea pe glob. Este asa numita „Superclasa“ de oameni ce au o influenta fara precedent in conducerea lumii. Rothkopf considera ca numai 6.000 persoane fac parte din aceasta „clasa“, adica unul la un milion de oameni din populatia pamantului. Fiecare din cei ce fac parte din aceasta categorie poseda insusirea de a influenta intr-un fel sau altul viata a milioane de oameni din diferite tari de pe intreg globul. Influenta proprie pe care o exercita in sfera lor este deseori amplificata de relatiile pe care le intretin cu alti membri ai superclasei. Se poate spune ca dansii au mai multe lucruri in comun intre ei decat cu proprii lor concetateni. Este astfel trasa cortina, nu insa fara anumite idei preconcepute, de pe o vasta societate a celor privilegiati, multi despre care stim relativ putin.

            Vom exemplifica cu cateva nume aceasta selectie a expertului american, facuta pe zone geografice, pe varste si pe domenii. In zona Asia-Pacific sunt nominalizati 33 % din intreaga lista, printre care : Lakshmi Mittal (Arcelor Mittal), Kim Jung Il (Coreea de nord) s.a. Sonia Ghandi (India). Din Uniunea Europeana (28 %) sunt inclusi Alexei Miller (Gazprom), Josef Ackermann (Deutsche Bank), Pascal Lamy (WTO – Franta), Silvio Berlusconi (Italia) s.a. In zona Americii de nord  (21%) figureaza Robert Zoellick (World Bank), Arnold Schwarzeneger (California), Oprah Winfrey (star si producator TV), Al Gore (fost VP al SUA, premiul Nobel) s.a. Din America de sud (12 %) fac parte L. Ignacio Lula da Silva (Brazilia), Carlos Slim Helu (Mexic), s.a. Din Africa (5 %) – Ellen Johnson Sirleaf (presedintele Liberiei), Muammar Kaddafi (Libia), Nelson Mandela s.a.

            In selectia pe varste pot fi intalniti : la categoria sub 45 ani – Janus Friis (32 ani, Skype), Oleg Deripaska (40 ani, Rusia) s.a.; la categoria 46-65 ani – Jose Manuel Barroso (52 ani, Comisia U.E.), Zhou Xiaochuan (60, Banca Nationala a Chinei), s.a.; la cei de peste 65 ani – Bernard Ecclestone (78, Formula One – Marea Britanie), Seicul Sabah Al-Ahmad Al-Jaber Al-Sabah (79, emirul Kuweitului), Michael Bloomberg (66, primarul New-York-ului)  s-a.

            La lista pe sectoare de activitate figureaza : in domeniul politic-militar –George W. Bush (SUA), Vladimir Putin (Rusia), Hu Jintao (China), Angela Merkel (Germania), Nicolas Sarkozy (Franta), Ban Ki-Moon (ONU) s.a. ; in domeniul „business-energy“ – Ratan Tata (India), J. van der Veer (Royal Dutch Shell), H. Lee Scott (Wal-Mart), Jeffrey Immelt (General Electric) s.a.; in domeniul finante – Ben Bernanke (U.S. Federal Reserve), Jean-Claude Trichet (banca centrala U.E.), Ken Lewis (Bank of America) s.a.; in domeniul medii, religie, celebritati, etc. – Papa Benedict XVI ; Rupert Murdoch (New Corp.), Ayatolahul Ali Khamenei (Iran), Bill Gates (Microsoft), Tensin Gyatso – Dalai Lama, s.a.

            O lista de peste o suta de personalitati ale „superclasei“ a fost publicata de Rothkopf in revista Newsweek  si poate fi citita la : www.newsweek.com/id/130932/output/ Bineinteles ca printre ei nu este nici un roman…

 

            CE MAI FAC FEMEILE DIN GUVERNUL FRANCEZ ?  Dupa ce in iunie 2007 Nicolas Sarkozy a depus juramantul, el s-a fotografiat pe treptele palatului Elysee inconjurat de cele zece doamne care faceau parte din noul guvern francez. Un atat de mare numar de femei intr-un guvern a fost privit drept inca una dintre reformele pe care noul presedinte dorea sa le introduca in sistem. Cu atat mai mult cu cat printre ministrese (oare acesta este femininul termenului „ministri“ ?) sunt si trei provenite din familii de imigranti : Rachida Dati (justitie), Fadela Amara (politica urbana) si Rama Yade (drepturile omului).

            Dupa aproape un an insa, imaginea nu mai este atat de armonioasa ca cea initiala. Bilantul reformelor lui „Speedy Sarko“ lasa de dorit si popularitatea lui in sondaje este la nivelul cel mai scazut. Iar enervarea a inceput sa cuprinda si femeile din guvern. Astfel Fadela Amara, fiica unor imigranti algerieni si secretara de stat pentru desvoltarea periferiilor oraselor, a declarat ca aprobarea introducerii de teste genetice pentru solicitantii de cetatenie franceza este ceva „desgustator“. La critica ce i-a fost adusa in guvern ea a replicat ca la alegerile din 2012 nu are de gand sa il mai voteze pe Sarkozy.

            Rama Yade, negresa, fiica unui diplomat din Senegal si secretar de stat in ministerul de externe cu problemele drepturilor omului, a declarat presei cu ocazia vizitei la Paris in luna decembrie a dictatorului libian Moammar Khaddafi ca „Franta nu e un pres de sters picioarele de sangele crimelor acestuia“. Nesinchisindu-se de observatia critica pe care i-a facut-o Sarkozy, ea a cerut recent ca presedintele Frantei sa boicoteze jocurile olimpice de la Beijing.

            In fine Rachida Dati, slabiciunea lui Sarkozy, si ea provenita dintr-o familie algeriana saraca cu o gramada de copii, a suscitat iritarea prin sumele astronomice cheltuite cu receptiile fastuoase, calatoriile si rochiile comandate. Fapt care a facut-o pe Rashida Dati sa marturiseasca ironic presei : „Am incercat sa discut cu ea despre istoria celei de a 5-a republici, dar nu e interesata decat de party-uri si imbracaminte“.

            In fine d-na Nathalie Kosciusko-Morizet (numita scurt NKZ), secretar de stat la mediul ambiant, a apreciat discursul propriului sau ministru la desbaterea in parlament despre plantele genetic modificate, drept „o competitie a lasitatii“.

            Motivul ce il face pe Sarkozy sa nu ia nici o masura fata de aceste derapaje este probabil situatia sa precara in sondaje. Iar d-na NKZ este intangibila si pentru ca este buna prietena cu Clara Bruni, noua sotie a presedintelui…