BLOGUL PE GLOB

           In cartea sa „An Army of Davids“ (2006), bloggerul american Glenn Reynolds scrie pentru a defini fenomenul blogurilor : „Puterea, care inainte era concentrata in mainile catorva profesionisti, este acum data pe mainile unei gramezi de amatori“. Iar filosoful german Jürgen Habermas vede in internet  „radacinile unui public egalitar de autori si cititori“.

            Fara indoiala ca in nici o alta tara nu este atat de bine afirmata influenta blogurilor in societate ca in Statele Unite. Iar unii dintre bloggeri au o influenta enorma asupra opiniei publice. Ei fac cercetari proprii si desvaluie aspecte ignorate de presa, comentariile lor imbogatesc desbaterile politice si contesta pretentiile de monopol al informatiilor al marilor agentii. Ken Layne , seful blogului Wonkette din Washington declara chiar cu mandrie : „Noi am devenit partea centrala a peisajului politic“. Layne a inceput cu opt ani in urma sa intervina pe internet in campania de alegeri prezidentiale, cu informatii originale de la conventiile partidelor democrat si republican. „Nimeni nu avea habar ce faceam pe atunci“ spune el. Dar de atunci situatia s-a schimbat, iar Wonkette sau Daily Kos si-au castigat repede un public fidel. Un Matt Drudge  sau Andrew Sullivan au devenit adevarate staruri ale blogosferei. Iar Layne adaoga : „Americanilor le place sa vorbeasca despre ei. Cu cat stiu mai putine, cu atat mai mult vor sa discute“, ceeace este – dupa el – o traditie creata de decenii prin nenumaratele talk-show-uri la posturile de radio. Motivul real ar fi insa molesala mediilor de baza, New York Times, Washington Post, Fox TV si presa lui Murdoch, cu comentatori elitisti, preocupati sa nu faca vreo incorectitudine politica. Primul care a desvaluit scandalul Bill Clinton- Monica Levinsky a fost Matt Drudge pe blogul sau.

            Astazi multi cred ca in SUA blogurile au capatat o atat de mare influenta pentru ca vechile medii de informare, si in primul rand televiziunea, au esuat in prezentarea situatiei reale din Irak. Dar acest lucru l-au inteles si mediile Mainstream si si-au reglat tirul. Cei mai proeminenti bloggeri cauta acum sa castige un nou auditoriu, infiintand noi bloguri sau, pur si simplu, capatand adapost chiar in paginile on-line ale marilor ziare. Chiar informatiile agentiilor de presa au inceput sa fie influentate de stilul de prezentare al blogurilor, ceeace pe batranii ziaristi ii irita.

            In Germania, in ultimul sau numar revista Der Spiegel (21.07.2008) are un articol despre starea blogosferei din aceasta tara. Desi numarul blogurilor in limba germana este evaluat la 500.000, doar 200.000 sunt active, restul fiind in coma (cimitirul blogurilor). Dar chiar si cele 200 de mii sunt departe de a avea virulenta celor americane si nu joaca un rol important in viata politica a tarii. Se crede ca fiecare al cincelea cetatean german citeste un blog, in SUA si Japonia – fiecare al treilea, iar in Olanda si Coreea de sud – 40 % din populatie frecventeaza un blog. In Germania sunt relativ putine bloguri politice, iar pe unul din ele („www.DonAlfonso.de“) bloggerul Rainer Meyer se plange : „Pe care blog german ati intalnit vre-un articol despre criza financiara mondiala? Sau despre degradarea economica treptata a paturei mijlocii? Sau despre importanta introducerii salariului minim garantat? Unde sunt analizele critice ale ultimelor carti politice aparute sau deschiderea unor desbateri care sa influenteze opinia publica?“. Steffan Niggemeier, unul din cei doi bloggeri ce animeaza „www.bildblog.de“, un blog ce dueleaza zilnic cu cel mai mare cotidian „BILD“, crede ca la nemti e subdesvoltata placerea polemicii, preferandu-se compromisul. Niggemeier si colegul sau Schultheis sunt ziaristi si sunt poate singurii bloggeri germani ce traiesc din asta. Ei nu bloggeaza de acasa, ci au un birou in Berlin. Blogul lor are cca. 25.000 cititori zilnic, doritori sa afle ce informatii gresite le-a rezervat sau ce stiri importante le-a ascuns marea presa sau televiziunea. Alte bloguri (de pilda „www.nachdenkseiten.de“) sunt dedicate starii lucrurilor din Germania, combaterii neoliberalismului si globalizarii si sunt frecventate de cei dezamagiti de politica social-democratiei. Blogul „www.Spiegelfechter.de“, destul de frecventat, analizeaza critic articolele din presa mare despre China, Rusia sau Iran.

            Desi credibilitatea unor bloguri e discutabila – ele sapa la baza monopolului de opinie a presei mainstream. Dar articolul din „Der Spiegel“ apreciaza in concluzie ca daca nemtii nu sunt mari bloggeri, in schimb ei se cred culti si educati. Lexiconul Wikipedia in limba germana este al doilea ca marime in lume. Deci daca germanii nu sunt azi popor de  mari tribuni, sunt in schimb buni profesori de liceu.

            In Franta situatia nu e mult deosebita de cea din Germania, desi pare mai accentuat interesul pentru problemele de cultura si cele de satira politica. Pe adresa www.ouinon.net se prezinta o cartografie a blogosferei francofone, cu 171 de bloguri mai importante, impartite pe sase categorii : Business & marketing; Bloguri de opinie; Bloguri de media; Bloguri creatoare; Geeks & Gadgets; Bloguri cu tematica tare. O serie de bloguri interesane sunt gazduite de reviste si mari cotidiene. Anul trecut filosoful Michel Onfray tinea un blog in Le Nouvel Observateur comentand campania prezidentiala franceza. Blogul sau era frecventat de mii de persoane, articolele avand zilnic intre 800 si 1000 comentarii. In cotidianul Le Monde Pierre Assouline tine blogul „La republique des livres“ (passouline.blog.lemonde.fr/livres), in care fiecare din articolele despre noutati din literatura franceza si mondiala avand zilnic 100-200 comentarii (uneori insa si peste 400), multe la fel de interesante ca si articolul-sursa. Un blog politic amuzant este cel al lui Louis Mandret pe adresa : 777socrate.blogspot.com,in care acesta face o clasificare plina de umor a blogurilor :

            „1.- Skyblogurile adolescentilor.  Cabaret nocturn cu multa inghesuiala, in care toti tipa si nu se mai intelege nimic;

            2.- Blogurile batranilor. Salon de ceai, in care sunt uneori primiti si tineri daca stiu sa se poarte. Sunt locuri in care se pot afla multe, cu conditia de a fi atent;

            3.- Bloguri politice. Carciumioare in care se comenteaza actualitatea. Dreptate are doar cel ce striga cel mai tare. Aici te poti imbata, poti sa injuri si sa te bati. Sunt uneori si morti, dar totul se uita a doua zi;

            4.- Bloguri de intelectuali. Mic dejun in restaurantul unui mare hotel. Aici se intalnesc numai initiati, se munceste zdravan, rareori se amuza, toti sunt amabili unul cu celalalt;

            5.- Bloguri de fete. Baruri de zi in care ele isi rezerva mese pentru a discuta intre ele chestii pe care baietii nu le pot intelege. Barfa e la ordinea zilei;

            6. – Bloguri de geeks & technofili. Nu afla ca sunt intr-un bar pana nu li se serveste un Wi-Fi (Wireless Ethernet Compatibility Alliance).“

            Desigur, ar mai fi si alte genuri de adaogat : bloguri de sport, bloguri de muzica, bloguri locale (ce se refera la strada, cartierul sau orasul bloggerului), etc. Dar varietatea blogurilor e infinita…

 

Advertisement

Sarkozy sau drumul spre monarhie

                       

            Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, este un fenomen, caci reprezinta un altfel de om politic, cu ambitii nemasurate, care s-ar putea sa stimuleze dorinte de imitare si in alte tari. Respingerea stilului sau de conducere de catre unii, ca si fascinatia pe care o exercita asupra altora, a facut ca la Paris sa apara numeroase carti, avandu-l ca subiect pe el sau pe cei din familia lui. Iata doar cateva titluri aparute in 2008 care spun cate ceva despre interesul pe care aceasta personalitate originala l-a iscat in randul cititorilor francezi, dar nu numai al lor :; „Sarkozy, marea manipulare – Denuntarea unei imposturi“; „Sarkozy si femeile : un om influentat“; „Sarkozy vazut din afara“; „Sarkozy – corpul si sufletul unui presedinte“, „Pentru a termina cu Sarkozy“, „Sarkozy si regele-bani“ ; „Ce poarta numele de Sarkozy ?“; „Sarkozy Connection“ ; „Regele este gol“ ; „Mesaj celor care l-au ales pe Sarkozy : cand stanga trece la dreapta“; „Sarkozy si Dumnezeu“; „Sarkozy – mod de intrebuintare“; „Micul Sarkozy si cele noua reguli de baza ale demagogiei“; „Sarkozy: omul de fier“; s.a. Titlurile de carti consacrate lui Sarkozy aparute in anul 2007 si chiar inainte de asta, sunt in numar si mai mare. De aceea  autorii care abordeaza aceasta tema sunt oarecum constransi sa foloseasca un alt mod de tratare a ei si chiar un stil original. Doua carti aparute recent ilustreaza acest lucru.

            Prima este cartea lui Patrick Rambaud „Chronique du regne de Nicolas I-er“ (Grasset – 170 pag.), o satira in forma de povestire cronicareasca, inspirata de stilul din Memoriile lui Saint-Simon ce relata relatiile si intrigile de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. In cartea lui Rambaud  centrul e ocupat, bineinteles, de Maiestatea Sa Imparatul, inconjurat de imparateasa Cecilia (cartea se limiteaza la peripetiile anului 2007), de Juppe – duce de Bordeaux, de Fillon – duce de Sable, de Borloo – duce de Valenciennes, de cardinalul de Gueant si cavalerul Guaino – consilieri de taina, de contele Cope, de o serie de marchizi si marchize, toti cu numele politice veritabile, care il adora si totodata se tem de „Prea Luminatul Suveran“.

            Respectand traditia franceza de insolenta in raporturile cu puterea, cronica descrie de la prima pagina personajul : „Chiar parvenit, Pretiosul Nostru Suveran nu avea pace cu sine, ramanand zgaltait de continue nervozitati. Nu se deplasa decat parca impins de resorturi. Daca l-ati fi oprit din cursa, ati fi stricat masina. Mergea miscand din umeri cu un mod al sau de a-si desuruba gatul, cu scurte miscari sacadate“. Si mai departe : „In tinerete, Iubitul Monarh visa la un indepartat stramos ungur masacrat de invadatorul turc. Acesta a adus urmasilor semnele de noblete ce vor decora odata drapelele noastre: un lup cu un cimitir. Mai demult in timp, Admirabilul Nostru Print se simtea descins din Attila, rege al Hunilor, victoriile caruia inflacarau mintea Viitoarei Maiestati. Caci Attila era si el mic, de doar un metru saizeci si, cu tot aspectul lui putin atragator, stia sa negocieze si sa faca aliante ca nici un altul“.  Odata ajuns la carma statului, „Mult Iubitul Nostru Suveran“ a facut vizite d-nei Reichsführer Merkel, s-a imbratisat cu tarul Vladimir (despre care inainte spusese niste grozavii) si cu Sir Tony englezul, pentru ca apoi sa-si petreaca concediul peste ocean, la Johnny Walker Bush, „care anul urmator trebuia sa fie inlocuit, spre marea bucurie a supusilor sai“.

            Si asa mai departe, cu speranta noastra ca primului volum ii vor mai urma si altele, caci cronica este abia la inceput…

           

            Cea de a doua carte “L’aube, le soir et la nuit“ (Zorile, seara si noaptea) aparuta la Flammarion (190 pag.) priveste doar perioada campaniei pentru alegerile prezidentiale din 2007 si este semnata de celebra autoare dramatica Yasmina Reza. Desi cu banuite simpatii de stanga, ea i s-a adresat lui Sarkozy in preajma inceperii campaniei electorale, rugandu-l sa-i permita sa-l insoteasca si sa asiste la toate intalnirile si mitingurile programate, dar si la consfatuirile in cerc restrans cu sfetnicii sai. Acesta a acceptat fara conditii si rezultatul este o carte originala, personajul lui Sarkozy fiind pretextul unor reflectii ale autoarei asupra puterii, vietii, ambitiei. Nu are capitole, ci doar note luate aparent direct din carnet, cu observatii asupra unei fraze pronuntate si cu rare consideratii personale asupra vietii politice pariziene. Autoarea este alaturi de candidat in masina, in tren, in avion, asculta si rareori intervine in discutii, il insoteste in fabrici, in camine de batrani, in centre militare, la conferinte de presa, ca persoana necunoscuta si neversata in politica (Sarkozy la un moment dat ii spune : Vezi, esti mai bine cunoscuta la Londra sau la New York, dar nimeni nu te stie la Saint-Etienne!). Cartea nu contine revelatii asupra personajului principal, autoarea parand preocupata mai mult sa se descopere pe sine.  

            Citind cartea, nu se poate spune ca Reza, dupa aceasta experienta, este pentru sau contra lui Sarkozy. In librarii cartea a aparut dupa alegeri si deci nu era de asteptat ca va influenta intr-un fel rezultatul lor. Dar Sarkozy a inteles ca a o avea pe Yasmina Reza alaturi, ii sporeste prestigiul in cercurile intelectuale, chiar daca ea nu ar fi scris nici un singur rand.

Iata cateva extrase :

            El ii spune lui Henri Guaino, cel care ii scrie discursurile : „Cuvantarea mea din ziua de 15 in fata tinerilor as vrea sa o incep spunand ca vreau sa fiu presedintele secolului 21“. Eu pufnesc in ras. El: „Tu razi. Ma plictisesti, ma umpli de rahat (tu m’emmerde). Stii macar despre ce e vorba ?“.

            E minunat acest Henri, care sta apoi in primul rand din sala ascultand discursul si murmura incet cuvintele ce stie ca vor veni : „Jaures…Blum…Clemenceau…de Gaulle…nu era decat o singura Franta…“. E ca un copil mandru, ce asculta cum profesorul ii citeste teza in fata clasei.

            El : Sa va spun ceva. Daca nu am fi avut ideea cu identitatea nationala, am fi in urma Segolenei. Daca obtin 30 % in primul tur, inseamna ca am castigat electoratul lui Le Pen. Dar daca alegatorii lui Le Pen ma parasesc, ne ducem la fund.

            In insula Reunion  Nicolas declara : „Viata mea, povestea vietii mele sta in a porni de foarte de jos pentru a ajunge tocmai in varf. Nu mi-a mai ramas decat o treapta…“. Tocmai in varf? Exista oare in viata unui om un spatiu ce se numeste „in varf“? Ce dezamagire ar fi asa ceva…

            El face elogiul lui Zapatero si vorbeste in termeni la fel de caldurosi despre Blair si Prodi. Spun : E uimitor ca esti prieten cu toti acesti tipi de stanga. Striga : Pai tocmai ca ei nu sunt de stanga ! Doar in Franta sunt oameni ce se simt ca ar fi de stanga!

            Etc., etc. Le sfarsitul acestui periplu de cateva luni in compania celui mai important si mai controversat om al Frantei, Yasmina Reza pare cucerita de personalitatea lui Sarkozy. Ea nu ii mai intelege pe intelectualii ce nu s-au atasat lui, care continua sa creada in iluzii de stanga. Cu speranta ca anii presedintiei sarkoziene nu o vor dezamagi. 

 

            Recent Sarkozy si partidul sau UMP si-au exprimat intentia de a supune parlamentului (iar nu poporului, printr-un referendum) revizuirea Constitutiei. Socialistii sunt insa contra si argumenteaza :  institutiile Frantei sufera deja din cauza puterii excesive a presedintelui. El este adevaratul sef al guvernului, el este si seful real al majoritatii in Adunarea nationala si in Senat. Separarea puterilor nu mai e decat aparenta. Ba mai mult chiar : aceasta putere fara egal nu e insotita de nici o responsabilitate. Este o monocratie, adica puterea unui singur om intr-o democratie.

            Robert Badinter, senator si fost presedinte al Consiliului constitutional, scrie intr-un articol din „Le Monde“ (19.07.20088) : „Proiectul de revizuire al Constitutiei nu reduce, ci sporeste puterile si asa enorme ale presedintelui. Practic dispare primul ministru, presedintele adresandu-se direct parlamentarilor, majoritatea carora il vor aclama. „Ce vrea regele, devine lege!“, axioma sub regimul monarhic, va deveni regula in republica. Alte modificari propuse de partidul prezidential au acelas scop: sa slabeasca sensibil si durabil opozitia.

            Nu vi se pare ca situatia din Franta este visul si altor presedinti de dreapta din Europa? 

 

 

 

 

 

 

 

    

           

            

 

 

 

 

 

 

CALEIDOSCOP MONDIAL (VI)

                                   

            UCIGATORUL AFGANISTAN – In luna iunie, la conferinta internationala de la Paris, s-a promis alocarea unei sume de 20 miliarde dolari pentru reconstructia Afganistanului. Dar a doua zi, un comando al talibanilor ataca inchisoarea din Kandahar si elibera o mie de prizonieri politici. Dupa cateva zile, o mie de soldati afgani, sprijiniti de trupe straine, dadeau un atac la cativa kilometri de Kandahar si ucideau 94 de talibani, pierzand doar 2 soldati afgani.

            In prezent in Afganistan sunt 70.000 soldati straini, din care 53.000 soldati din 40 de natiuni in cadrul ISAF, restul facand parte din Operation Enduring Force sub comandament american. In Irak sunt 150.000 soldati americani. In luna iunie au murit in Irak 31 soldati, din care 29 – americani, in timp ce in Afganistan – 49 soldati, ceeace arata o sporire a pericolului in razboiul contra talibanilor. Presa mentioneaza insa ca din 2001, de la inceputul conflictului, in Afganistan au murit mai putin de 900 soldati straini, in timp ce intre 1979 si 1989, sovieticii au pierdut acolo 15.000 oameni dintr-un total al trupelor de 100.000 soldati.

 

            G-8 PE CALE SA DEVINA G-16 – Intre 7 si 9 iulie 2008 la Toyako, in insula Hokkaido, in nordul Japoniei, se vor intalni din nou conducatorii celor mai mari tari opt tari ale planetei. Dar, in fata cresterii pretului petrolului, a crizei alimentare si a incalzirii climei, se pune problema daca formatia actuala a consfaturii G-8 mai este pertinenta a discuta problemele globale. Din randul tarilor ce o formeaza lipseste China si India, care au o pondere tot mai mare in toate chestiunile ce framanta omenirea. Caci China este a treia putere economica mondiala, dupa St. Unite si Japonia, si totodata cea mai mare poluatoare a atmosferei pamantului. Iar problemele hidrocarburilor sunt imposibil de rezolvat cand la reuniunile G-8 doar una singura din tarile producatoare, Rusia, este prezenta.

            Mai intai, la 7 iulie au fost invitate sa ia parte inca 7 tari africane (Algeria, Africa de sud, Senegal, Ghana, Tanzania, Nigeria si Etiopia) pentru a discuta problema ajutoarelor pentru desvoltare. Pe 8 iulie se vor intalni doar cei opt, pentru a analiza situatia mondiala.Dar varful reuniunii va avea loc pe 9 iulie, cand G-8 va deveni G-13, conducatorilor celor opt tari adaogandu-li-se conducatorii Chinei, Indiei, Braziliei, Mexicului si Africei de sud, pentru a se discuta problemele crizei climatice. Iar apoi, organizatorii japonezi au mai invitat, la cererea SUA, si Indonezia, Coreea de sud si Australia, G-13 devenind G-16. Se stie ca in problema delicata a luptei impotriva incalzirii climei si a emisiunilor de gaze cu efect de sera, la intalnirea de la Heiligendamm, cancelara germana, d-na Merkel, a reusit sa obtina un text prin care tarile bogate se angajau sa „examineze cu toata atentia“ reducerea cu 50 % a emisiunilor poluante pana in 2050. Este greu de presupus ca presedintele SUA va putea accepta ceva in plus fata de aceasta.

            Pentru Japonia, un alt aspect delicat este prezenta Chinei, marea sa adversara din Asia. Franta sustine mai demult ca G-8 sa devina G-13, pentru ca acest summit sa tina seama de schimbarile intervenite in distributia puterii economice pe glob din 1975 cand a luat fiinta acest club al puterilor bogate si democratice. Dar in Consiliul de Securitate ONU China are un drept de veto, pe care ar dori sa il aiba si Japonia.

 

            BIATA  REGINA  A  ANGLIEI – Regina Angliei are probleme. Acoperisul castelului Windsor trebuie reparat, la Buckingham Palace se desprinde tencuiala de pe pereti si chiar pe tavanul galeriei de tablouri sunt pete de umezeala. Ce poate face regina? In bugetul statului banii pentru intretinerea palatelor sale e fixata la 19 milioane euro anual, suma ce ar fi necesara doar pentru repararea a acoperisurilor. La solicitarea administratiei Casei Regale, guvernul laburist a acceptat sporirea in acest an a sumei alocate in acest scop la 50,6 milioane euro. Lumea se intreaba insa daca intretinerea curtii regale nu e prea costisitoare. In anul trecut s-au organizat 440 iesiri ale reginei in Marea Britanie, 6 mari Garden-Party, 27 de acordari solemne de ordine si patru calatorii oficiale in strainatate. Iar cu prilejul vizitei in Statele Unite, regina si printul Philip au dorit sa asiste la cursele de cai din Kentucky, pentru care au inchiriat un helicopter ce a costat 29.000 euro. Dar presa informeaza mereu cat de econoama e regina: dansa a ordonat ca in palat sa se foloseasca numai becuri electrice economice, sa nu se mai tina in functiune caloriferele in timpul verii, iar pivnita de vinuri sa fie racita doar cu apa din puturile proprii ale palatului…