Archive for August, 2008

O arta cu adevarat vie…

August 18, 2008

O tanara artista elvetiana, Julie John, a mai gasit o nisa de originalitate in arta. Specialitatea ei este pictura unor corpuri umane vii, adica vopsirea persoane pentru a face din ele opere in chip de mobile. Femei si barbati goi, integral pictati in albastru, galben sau rosu, care incovoindu-se, rasucindu-se, intepenindu-se, suporta o placa pentru a forma o masa, un fotoliu, un scaun. Se fotografiaza grupul de oameni contorsionati, caci nu pot sta prea mult in aceasta pozitie, si se difuzeaza noua gaselnita. Dar nu este decat un nou pas in transformarea omului in obiect, pentru a-l face vandabil, o noua moda in voga la New York, la Paris, la Londra, unde mediul inchis al artei contemporane cunoaste bine pretul operei, dar i-a uitat valoarea.

            In ziarul Le Monde (18.VIII.2008) scriitorul Pierre Assouline povesteste ca recent, cu ocazia party-ului dat la vernisjul salii Vuitton pe Champs-Elysee, s-a prezentat o asa zisa „instalatie“: 12 manechine feminine vii si goale, stand fixe, cu o fata inexpresiva, avand corpurile partial pictate. Invitatii se plimbau pe langa ele, cu paharul de sampanie in mana, trancanind si facandu-se ca nu le acorda mare atentie, ca unor obiecte. Dar unii examinau corpurile, comentau sau isi exprimau opinia de experti de arta. Era ridicol si obscen. Assouline comenta: „Priveai acesti oameni, priveai apoi aceste femei si reflectai ca rareori societatea de consum a oferit un spectacol atat de mizerabil, o scena la care banul nu provoaca decat desgust“. 

            Ceeace imi aminteste ca Mircea Eliade scria, cu peste 40 de ani in urma, intr-un articol intitulat „Despre miturile elitei in arta“, urmatoarele:

            „Miturile elitei, cristalizate in jurul creatiei artistice si rasunetului sau cultural si social, au izbutit sa se impuna dincolo de cercurile inchise ale initiatilor, gratie complexului de inferioritate al publicului si al instantelor artistice oficiale. Neintelegerea agresiva a publicului si a criticilor fata de un Rimbaud sau un Van Gogh, consecintele dezastroase pe care le-a avut, cu deosebire pentru colectionari si muzee, indiferenta fata de miscarile novatoare, de la impresionism la cubism si suprarealism, au constituit lectii aspre atat pentru critici si public, cat si pentru negustorii de tablouri, administratorii de muzee si colectionari. Astazi singura lor spaima este de a nu fi suficient de avansati, de a nu ghici la timp geniul unei opere, la prima vedere ininteligibila. Niciodat poate in istorie artistul nu a fost mai sigur decat astazi  ca, in masura in care este mai indraznet, iconoclast, absurd, inaccesibil, in aceiasi masura va fi recunoscut, laudat, rasfatat, idolatrizat. Orice experienta artistica care nu tine seama de acest nou conformism, risca sa fie inabusita sau sa treaca neobservata.“ […] „Pentru prima oara in istoria artei nu mai exista tensiune intre artisti, critici, colectionari si public. Toti sunt de acord astazi, si cu mult timp inainte ca o opera sa fie creata sau ca un artist necunoscut sa fie descoperit. Un singur lucru conteaza: sa nu trebuiasca sa marturisesti intr-o zi ca n-ai inteles importanta unei noi experiente artistice…“       

Advertisements

PRIVIND SPRE CAUCAZ…

August 16, 2008

 

           In aceste zile, cand toate ziarele comenteaza in diverse chipuri evenimentele din sudul Caucazului, este bine sa fie ascultati cu precadere acei ce cunosc de aproape atat Rusia, cat si Georgia, dar mai ales relatiile seculare intre popoarele acestor doua tari.  Un astfel de analist este Alexandre Adler, renumit comentator de politica externa francez, care publica in ziarul „Le Figaro“ din 16 august 2008 un amplu articol intitulat „Popoarele rus si georgian : o istorie comuna“. Voi prezenta in cele de mai jos cateva idei ce mi s-au parut esentiale in acest admirabil articol.

            In prima parte se arata cat de influentata a fost politica si cultura rusa de catre personalitati remarcabile ale micului popor georgian. Doi mari scriitori rusi au fost fascinati de locurile si oamenii Caucazului: Lev Tolstoi („Hagi Murad“) si M. I. Lermontov („Mtziri“). Aproape 30 de ani viata rusilor a fost determinata decisiv de dominatia lui Stalin (I.V. Dugashvili), dar multi alti oameni politici georgieni (gruzini, cum le spun rusii) au avut un rol mare in politica interna a Uniunii Sovietice (S. Ordjonikidze, A. Enukidze, L. Beria). Odata cu venirea lui Gorbaciov la putere, politica externa sovietica este condusa de Shevarnadze, cinematografia primeste suflul unor regizori georgieni (Abuladze, Ioseliani), tineretul e fermecat de poezia si muzica lui Bulat Okudjava. Poate ca si unele resentimente ale rusilor fata de influenta disproportionata in atatea domenii a acestui popor de doar 4,6 milioane de locuitori, sunt de luat in considerare in evaluarea evenimentelor de acum, crede Alexandre Adler. Dar cele ce se petrec acum acolo desvaluie si alte aspecte, scrie el :

            „Falimentul rolului hegemon al Statelor Unite : actionata de un resentiment pe cat de irational, pe atat de meschin, America nu a incetat sa practice o incercuire deliranta a Rusiei postsovietice. Mintile sucite ale celor de la Langley, unde isi are sediul inepta CIA, sau creerele-soc ale Pentagonului, au dorit sa aiba si ele o Cuba. S-au gandit ca au gasit-o in Georgia, impreuna cu agentul lor de influenta, Saakashvili. „Frankenstein“ Saaka a vrut sa-si atraga patronii sai americani in logica absurda ce stapaneste nationalismul ingust al Georgiei.“ […]    „Cauza structurala a conflictului este vointa dementa de a provoca fara pauza Rusia, propunand intrarea imediata a Ucrainei si Georgiei in NATO, tocmai cand se desfasoara solutia diplomatica a crizei iraniene. Iresponsabilitatea americana ar cere ca aceasta tara sa fie imediat eliberata de obligatiile excesive pe care si le asuma in problemele internationale“. […] „Urmatoarele cai se deschid acum pentru Europa :

·        sa se blocheze logica folosirii fortei spre care ar fi acum tentati rusii;

·        sa se puna puna capat definitiv folosirii fortei, dandu-se Rusiei un loc decent si necesar pe care sa-l ocupe in edificarea Europei;

·        sa nu fie impinsa Ucraina spre o ciocnire cu Rusia;

·        sa se faca totul pentru a facilita o impacare istorica a Rusiei cu aliatii nostri polonezi si turci.

           E desigur un drum dificil, dar indispensabil, pe care daca pasim chiar azi, vom vedea ca relatia pasionala a Rusiei cu sudul sau va vasi solutia umanista pe care o asteapta toti acesti caucazieni de geniu, pentru a forma o simbioza cu sufletul rusesc. Lermontov visa viitorul venind din Caucaz, nu numai pentru Rusia, ci pentru Europa intreaga.“

 

O TARA DE NEOCOLIT

August 13, 2008

 

                                                

Conflictul dintre Rusia si Georgia (sau Gruzia cum ii spun rusii) a declansat multe analize si comentarii, numerosi fiind ziaristii care isi exprima surprinderea reintrarii rasunatoare a Rusiei in arena politicii mondiale. Acordul de incetare a ostilitatilor decis de presedintele Medvedev, cu numai doua ore inainte de aterizarea la Moscova a presedintelui Sarkozy, arata ca in situatia din Caucaz nimic nu mai poate fi decis fara acordul Moscovei. Semnificativ este ca cele 6 puncte ale aplanarii conflictului, cu care presedintele Frantei a zburat la Tbilisi, nu contin nimic despre respectarea integritatii teritoriale a Georgiei. Si totusi Saakashvili nu a putut face decat sa isi dea acordul cu aceste puncte propuse de rusi.

Doua articole ale unor autori americani ce ilustreaza noile date ale problemei nu numai in Caucaz, ci si in restul lumii, sunt demne de a fi citite :

o       „The Russo-Georgian War and the Balance of Power“ de George Friedman (pe www.stratfor.com);

o       „The Advantage of the First Move“ de Robert D. Kaplan (in www.thecurrent.theatlantic.com)

            Am ales insa articolul „Inconturnable Russie“ de Yves Threard, editorial din LE FIGARO din 13 august 2008, care scoate in evidenta si alte aspecte si din care vom reda mai jos esentialul.

            „Ce vor rusii? Occidentalii, care s-au temut mereu de caracterul lor imprevizibil, nu au incetat sa isi puna intrebarea. Dar astazi ei au primit un raspuns clar. Doua zeci de ani dupa razboiul rece o lume noua se contureaza. Si fiecare trebuie sa inteleaga ca Rusia, debusolata o vreme prin descompunerea imperiului sovietic, intelege sa capete in aceasta lume locul cuvenit, cel de mare natiune.

            Ofensiva militara lansata contra Georgiei era tocmai ocazia de a face aceasta dovada. Din motive strategice, economice si culturale, Moscova vrea sa ramana stapana in Caucaz. Si va ramane. Aceasta e cel putin concluzia pe care a tras-o, din calatoria sa de marti, Nicolas Sarkozy. Mustrarile venite din partea Statelor Unite nu mai inseala pe nimeni. Ele sunt formale. Washingtonul care are numeroase dosare internationale in curs, nu va deschide un alt front contra Moscovei. Prietenia incheiata cu Ucraina si Georgia nu va depasi un anumit risc calculat. Cu atat mai mult cu cat actualul conflict se inscrie intr-un context care nu pledeaza in favoarea tarii prietene. In primul rand, dorind sa puna militar la punct regiunea separatista Osetia de sud, Tbilisi este cel ce a provocat ostilitatile. Apoi, acordul dat independentei provinciei Kosovo, fara acordul Consiliului de Securitate, a situat Statele Unite intr-o pozitie dificila din punct de vedere al respectarii dreptului international.

            Europa celor 27 nu e nici ea mai bine plasata pentru a stirbi din atitudinea plina de siguranta a Rusiei. Multe tari, eliberate de sub jugul Moscovei, sunt animate de un spirit revansard, astfel incat o diplomatie europeana senina, unita, de consens, e greu sa poata fi pusa in functiune. Polonezii si balticii nu sunt pregatiti pentru asa ceva. Sarkozy stie asta si a avut dreptate sa se duca la fata locului in rol de arbitru. Cu un plan de urgenta. Acesta, acceptat marti de Moscova, nu pretinde sa rezolve problema exploziva, aproape ancestrala, a populatiilor minoritare din Caucaz, ci statutele Osetiei de sud si ale Abhaziei au fost expediate pentru mai tarziu. Dar se incearca sa se puna capat vuietului razboiului. Nu e vorba despre pace, ci de un armistitiu. Cel putin provizoriu. Este un prim succes, caci aici ura e asasina.

            Dincolo de acest episod important, Uniunea Europeana a fost acum atentionata. Ambitiile sale de integrare sau de influenta in aceasta parte a lumii, se vor lovi mereu de interesele Rusiei.  Rusia, cu Putin si cu Medvedev, obligat lui, la comanda, nu se va lasa umilita. Sarkozy a inteles-o. De la intrarea la palatul Elisee relatiile lui cu Moscova sunt mai potolite si cuvintele sale nu mai seamana cu cele rostite in timpul campaniei prezidentiale. Este un lucru bun asta. Nici o alta atitudine nu ar fi rationala. Nu e deajuns sa te tutuiesti cu Putin pentru a face din el un partener, un interlocutor fiabil. Dar a trata Rusia in spiritul din timpul razboiului rece ar fi sa pornesti pagubos in cursa.”

           

 

 

DOI ULII

August 12, 2008

 

                                                           

            Olimpiada de la Peking si conflictul din Caucaz sunt motive excelente pentru ca unii oameni politici sa dea inca odata dovada de teribilism, de patima partizana, dar totodata sa ne arate si ce inseamna nervozitatea si lipsa de retinere in probleme de politica internationala. Iata de pilda un extras din interviul dat de deputatul ecologist Daniel Cohn-Bendit ziarului berlinez „Die Tageszeitung“:

            „Ar fi rational ca Comitetul International Olimpic (CIO) sa elimine Rusia si Georgia de la participarea la jocurile olimpice, deoarece nici una din ele nu respecta prevederile Cartei olimpice despre pace. Din pacate nimeni nu va accepta aceasta. De altfel spirit olimpic nu mai exista demult. De pilda sportivilor li s-a interzis la Peking sa poarte o banderola pe care scria „Vrem o pace mai buna!“. Actualele jocuri de la Peking au tot atat de putin in comun cu spiritul olimpic, pe cat am eu cu Papa de la Roma. Sunt jocuri politizate prin care China doreste sa isi arate forta. Aceste jocuri sunt o victorie a partidului comunist chinez. Iar guvernele occidentale se impaca cu asta. Singura solutie e ca jocurile sa fie scoase de sub controlul guvernelor si sa fie date sportivilor. Jocurile de la Peking sunt aceiasi demonstratie de forta politica a statului totalitar ca si jocurile olimpice din 1936 din Germania hitlerista. Ca si atunci, China nu isi respecta promisiunile date CIO. Iar faptul ca jocurile olimpice de iarna 2014 vor avea loc in orasul rusesc Soci e un adevarat scandal. Rusia a declansat razboiul in Georgia in timpul Olimpiadei. CIO trebuie sa-si revizuiasca decizia cu privire la Soci.“

            Iata acum si extrase din interviul lui V. Jirinovski, deputat in Duma ruseasca si sef al unui partid nationalist, dat postului T.V. „Eho Moskvy“:

            „Gruzia trebuia acoperita cu un covor de bombe inainte ca soldatii de la Tbilisi sa macelareasca oamenii din Osetia de sud. Ministrul nostru al apararii este slab si eu i-as cere demisia. Eu sunt colonel in rezerva si cunosc bine regiunea. Gruzinii ii ucid de 200 de ani pe osetini si pe abhazi. E o tara agresoare, barbara. Noi nu-i bombardam pe gruzini, ci bombardam regimul acestui presedinte nebun! Acum comandamentul rus cere ca soldatii nostrii sa revina pe pozitiile initiale. Asta e politica celui slab. Au ordonat sa deschida focul abia dupa ce am avut 150 de soldati rusi raniti. Capitala Osetiei Tzhinvali a fost pilonata de gruzini cu katiusele cum am facut noi odinioara la Berlin. Uciderea soldatilor nostri inseamna atac asupra statului nostru ! Orice tara in lume in locul nostru ar fi nimicit Gruzia de pe pamant! L-ar fi arestat pe Saakasvili si l-ar fi dus in cusca la Vladikavkaz! Iar el se plimba la Tbilisi si rade ca un maniac! Iar voi ziaristii ii luati apararea! Iar acum aia din tarile baltice si-au trimis tragatori de elita in Gruzia pentru a ne ucide soldatii! Eu in 24 de ore i-as expulza pe ambasadorii Estoniei, Letoniei si Lituaniei. Dar in spatele acestor lucruri sunt Statele Unite, care isi fac treburile cu mainile altora. Eu voi supune propunerile mele – 16 puncte – presedintelui Medvedev. In esenta ele spun : sa nu lase sa fie ucis poporul rus ! Si sa se intrerupa orice legaturi economice, de transport, posta si telefon, energie electrica! Sa se blocheze la Marea Neagra toate porturile gruzine, pentru a nu-l mai alimenta nimeni pe Saakasvili cu arme si munitii!  

UN BLOG POSTUM

August 11, 2008

 

Sambata 9 august 2008 George Orwell si-a deschis blogul. Un blog postum, trebuie precizat, deoarece autorul lui „1984“ si al „Fermei animalelor“a murit in 1950. Mai multe institutii ce au grije de opera scriitorului au organizat ca exact in aceasta zi, cand se implinesc 70 de ani din momentul cand Orwell a scris prima pagina in jurnalul sau, sa inceapa publicarea pe blog a intregului text al jurnalului. La 9 august 1938 Orwell era impreuna cu sotia in Maroc, iar jurnalul inceput atunci va continua zilnic pana in 1942. Pe blogul orwelldiaries.wordpress.com el va fi publicat zi de zi, integral, pana in 2012. Jurnalul nu a fost publicat pana acum, dar se presupune ca in el bloggerul Orwell va trata teme sau evenimente despre angajarea sa pe frontul razboiului civil din Spania, felul in care a fost primit volumul lui „Omagiu Cataloniei“ in apararea camarazilor sai trotzkisti din POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxista) acuzati pe nedrept de comunisti, adeziunea sa la partidul laburist independent (ILP), pacifismul sau, urmat de belicism, colaborarea sa la The Partisan Review  si la BBC.

Trebuie remarcat ca POUM nu era propriu zis o organizatie trotskista, ci una de extrema stanga antistalinista. Orwell a fost unul din cei mai mari si curajosi scriitori ai secolului, dar in ultimul an de viata el a intocmit si transmis o lista serviciilor secrete britanice in care isi denunta pe unii colegi ca fiind comunisti sau homosexuali. In Marea Britanie in 1945 a fi homosexual te obliga fie sa intri la inchisoare, fie sa te indopi cu hormoni. Ca om profund angajat la stanga initial, treptat Qrwell a fost recuperat de sistem si, inainte de a deveni un reactionar, a avut buna idee de a muri.

O anecdota

August 11, 2008

In “Ghidul international al bunelor maniere” de Mark McCrum poate fi citita urmatoarea povestire :

Organizatia Natiunilor Unite a organizat, cu cativa ani in urma, un sondaj international cu urmatoarea intrebare : “Ati putea, va rog, sa ne comunicati parerea dumneavoastra sincera asupra solutiilor ce ar trebui adoptate pentru a se pune capat penuriei de alimente in restul lumii?”. Sondajul a fost un esec, deoarece :

In Africa era ignorat intelesul cuvantului “hrana”; in India era necunoscut sensul termenului “sincer”; in Europa se ignora sensul cuvantului “penurie”; in China nu se cunostea termenul “parere”; in Orientul Apropiat era necunoscut cuvantul “solutie”; in America de Sud nu se stia ce inseamna “va rog”; in Statele Unite se ignora sensul expresiei “restul lumii”.

S-ar parea ca aceasta povestire vrea sa arate ca traim in universuri paralele care nu se intalnesc decat atunci cand realitatea ne obliga…

PIERRE DE COUBERTIN, PERSONAJ CONTESTABIL

August 10, 2008

                                    

            Baronul Pierre de Coubertin (1863 – 1937) este cel care a avut ideea reintroducerii jocurilor olimpice in epoca noastra. La varsta de 29 de ani el prezinta la Sorbona propunerea sa de reinviere a jocurilor olimpice antice, prin organizarea unei competitii internationale intre cei mai buni sportivi „ai tarilor civilizate“. La initiativa sa se creaza in 1894 la Paris Comitetul Olimpic International, el fiind ales presedintele sau. In cartea sa „Les Assises philosophiques de l’Olympisme moderne“ el scrie : „Principala caracteristica a olimpismului antic, ca de altfel ca si al celui modern, este de a fi o religie. Sculptand corpul ca o statuie prin exercitii fizice, atletul antic acorda respect zeilor. Facand acelasi lucru, atletul modern isi onoreaza patria, rasa, drapelul“.

            Primele jocuri olimpice au avut loc la Atena in 1896, ele succedandu-se de atunci la fiecare patru ani. La Atena nu au fost si intreceri feminine, deoarece Pierre de Coubertin era de parere ca, desi sportul nu strica femeilor, corpul lor nu e facut pentru competitii. Dar peste 4 ani, la Olimpiada de la Paris au luat parte si sportive, cu toate ca baronul si-a exprimat dezacordul. El spunea : „ O olimpiada cu femei ar fi nepractica, neinteresanta, inestetica si incorecta. Adevaratul erou olimpic este in ochii mei barbatul adult individual. Rolul femeilor la jocurile olimpice trebuie sa fie cel de a incorona pe cei victoriosi“.

             In 1904 la Saint-Louis sunt admisi la jocuri si atleti din Africa si Asia, chiar si indieni americani , dar nu pentru promovarea principiilor egalitatii rasiale, ci pentru a-i ridiculiza pe cei din alte continente in comparatie cu superioritatea rasei albe. Coubertin s-ar fi opus acestei mascarade, desi unele declaratii ale sale dovedesc ca era patruns – ca multi de pe atunci – de unele idei rasiste. El scrie de pilda in 1901: „Teoria egalitatii pentru toate rasele umane duce la o politica contrara progresului colonial. Fara a ne cobora pana la sclavaj sau la o forma de servitute, rasa superioara are deplina dreptate cand refuza rasei inferioare anumite privilegii ale vietii civilizate“.

            Confuziile din conceptiile lui de Coubertin asupra sportului olimpic au aparut mai evident cu ocazia Jocurilor de la Berlin din 1936, cand si-a exprimat intr-o scrisoare admiratia pentru Hitler („…el e seful unei lumi noi ce se ridica…“). De altfel nici Germania hilerista nu a ramas datoare, propunandu-l pe de Coubertin pentru premiul Nobel, ce nu i-a fost insa acordat lui.

            Fondatorul Jocurilor Olimpice moderne a fost o figura discutabila, admirata fara rezerve de unii, contestata de altii, dar care intreaga sa viata a urmarit un ideal, cel al pregatirii omului pentru o societate pasnica si stabila, in care cultura , comunicarea si comertul sa poata functiona fara obstacole. Unele din ideile sale deranjeaza insa astazi, ceeace este si o dovada de progresul constant al omenirii in intelegerea unei lumi complexe.   

ARHITECTURA SI POLITICA

August 9, 2008

                                   

            In pregatirea jocurilor olimpice, capitala Chinei s-a dotat, in decurs de numai sapte ani, cu numeroase noi constructii, care o fac aproape de nerecunoscut. Pentru aceasta conducerea statului a facut apel la cei mai renumiti arhitecti din lume. Printre acestia straluceste Jacques Herzog, autorul stadionului olimpic pe care a avut loc festivitatea de deschidere. El conduce, impreuna cu colegul sau Pierre de Meuron, celebra firma elvetiana de arhitectura „Herzog & de Meuron“, care a proiectat si „Allianz Arena“ din München, extinderea lui Tate Museum din Londra,  sala de concerte „Elbphilarmonie“ din Hamburg. La Paris proiecteaza acum o piramida gigantica, la Basel – cel mai inalt zgarie-nori din Elvetia si altele. Revista germana „Der Spiegel“ (No.31 / 2008) i-a luat un interviu lui Herzog, din care reproducem mai jos cateva pasagii :

            Spiegel : Miliarde de oameni din intreaga lume vor privi la stadionul din Peking. Nu va e teama ca, daca un scandal politic ar umbri jocurile olimpice, asta ar putea afecta si renumele dvs.?

            Herzog : In fond dvs. vreti sa stiti de ce am acceptat un contract cu o tara care e o dictatura si nu respecta drepturile omului. Daca ne putem permite asa ceva. Raspunsul nostru  e da si suntem siguri ca am procedat corect. Nu acceptam desigur in nici un caz abuzurile asupra drepturilor omului, dar consideram ca in aceasta tara s-a schimbat ceva, a avut loc un progres. Nu vrem sa ne exageram rolul, dar stadionul este o piatra pe aceasta cale.

            Spiegel : Insa si o importanta piesa in afirmarea de sine a chinezilor.  

            Herzog : Oare cine, daca nu noi, ca arhitecti, ar sti mai bine despre efectul pe care il poate avea o cladire? Stadionul a devenit un simbol. Este un edificiu ce a fost iubit de indata si chinezii il considera unul dintre cele mai importante monumente culturale ale lor, asemanator zidului chinezesc. I-au si pus numele de cuib de pasare. Acum nici nu mai conteaza cine l-a proiectat, ceeace este semnul supremei acceptari. Pentru noi acest stadion nu este un simplu edificiu, ci o bucata din oras.Viziune este un termen poate mare, dar viziunea noastra a fost sa creem un spatiu public in care sa fie posibila o viata societala si in mod constient, chiar ceva subversiv, sau in orice caz ceva mai greu controlabil sau care sa se vada deodata.

            Spiegel : Arhitectura ca act de rezistenta? Oare nu exagerati ?

            Herzog : Nu, noi vedem stadionul si ca un fel de cal troian. Ne-am indeplinit programul spatial dat, dar pornind de aici l-am interpretat ca putand fi folosit diferit in domeniile adiacente. Am facut posibile locuri de intalnire cotidiene care nu pot fi usor de inspectat, cu nise clare si mici sectiuni, dar fara vaste spatii de instructie militara. Credem ca la Peking oamenii vor intelege asta si o vor pretui, pentru ca chinezii stiu sa utilizeze mai bine spatiul public decat am constatat ca se face in alte locuri.

            Spiegel : Aceste jocuri olimpice au ceva special deoarece au loc in China, tara cu un regim discutabil. Arhitectul ce confera acestui eveniment spatiul construit, stie ca va sta in centrul atentiei mondiale. Contractul pe care l-ati incheiat cu guvernul chinez era atat de ispititor incat sa anuleze reflectia morala?

            Herzog : Nici macar un idiot nu ar fi scapat aceasta sansa . Stiu, exista arhitecti care spun ca nici prin gand nu le-ar trece sa construiasca ceva in China. Este o atitudine aroganta, rupta de realitate, fara habar si lipsita de respect fata de extraordinara performanta culturala pe care aceasta tara o infaptueste in mod continuu de 5000 de ani si o face si astazi. In ultimii ani in China a aparut brusc o noua generatie de artisti, arhitecti si intelectuali care sunt capabili sa transforne durabil societatea. Este mai interesanta si chiar mai moral sa sustinem macar partial aceasta strapungere decat un boicot de la birou. Iar prin asta nu ma gandesc numai la arhitecti, ci la toti oamenii de creatie. Steven Spielberg si-a exprimat initial acordul de a lua parte la inscenarea spectacolului, dar apoi s-a retras pentru ca nu ii mai placea regimul. Asta miroase a propaganda ieftina, sa accepti intai, iar apoi sa te eschivezi dintr-un motiv politic ce era vizibil de la inceput. China nu a devenit mai putin democratica si nu respecta drepturile omului mai putin decat inainte.. China este departe inca de ceeace asteptam noi aici in occident, dar formarea unei paturi mari de noi intelectuali este un semn ce da speranta unei schimbari.

            Spiegel : Dar cazul Tibetului arata ca sub masca unei asa zise liberalizari, criticii regimului sunt la fel de brutal combatuti.

            Herzog : Din punctul nostru de vedere societatea chineza a devenit mult mai libera si mai variata. Dar multi nu vor sa vada asta, pentru ca toti masoare lucrurile in dimensiunile actuale ale democratiei vestice, care e originala, rara si tocmai in Europa centrala nu e deloc veche. Interesant in arhitectura este ca ea devine, fizic si concret, parte din istoria unei societati si ea o poate influenta. Interzicerea si boicotul nu sunt in aceasta privinta actiuni credibile.

            Spiegel : Dar de pilda nu ati fi putut spune : bine, acceptam sa va construim cea mai mare constructie din tara, dar cerem ca muncitorii sa fie platiti de patru ori mai mult ?

            Herzog : Nimeni nu poate incuviinta conditiile mizerabile in care se lucreaza peste tot in China. Dar nu numai pe santiere, ci in toata China, care produce pentru intreaga lume blugi, camasi si jucarii, asa se lucreaza. A schimba conditiile de lucru pe santier nu sta in responsabilitatea arhitectului nicaieri, nu numai in China. Organizarea santierului este o alta lume, care deseori este, in mod paradoxal, in conflict cu arhitectul.

ELITELE ROMANESTI DE ODINIOARA SI DE ACUM

August 5, 2008

                        

            Elitele reprezinta o veche categorie sociala, careia abia in ultimul timp i s-au consacrat studii sistematice. In Statele Unite, Franta si Germania apar carti ce analizeaza evolutia celor ce se crede ca apartin acestei categorii, loviturile primite de ele in decursul timpului si modificarea comportamentului lor sub socul evenimentelor. In Romania problematica elitelor a fost ignorata si abia recent i s-a acordat atentia meritata, departe insa de a fi epuizata.

            In acest an a aparut in editura „Paralela 45“ (colectia „Studii socio-umane“) cartea „Mobilitatea elitelor in Romania secolului XX“ in care, sub coordonarea lui Mihai Dinu Gheorghiu si a lui Mihaita Lupu, sunt publicate contributiile unor oameni politici si cercetatori ce au luat parte la o conferinta consacrate acestei teme. In textele celor 29 de participanti – sociologi, politologi, istorici – apartinand unor generatii diferite, sunt investigate patru grupe de probleme : formarea clasei conducatoare si a altor elite romanesti inainte de 1945; declinul fostelor elite si cadrele de conducere in perioada 1945-1989; circulatia si reproducerea elitelor dupa 1990; actori ai schimbarii si marturii despre ea: elitele politice si societatea civila in noua economie de piata. Toate acestea ridica numeroase  intrebari pe care voi incerca sa le prezint in cele ce urmeaza, desi amploarea subiectului si bogatia ideilor puse in discutie ar pretinde o expunere mai detaliata.

 

            1) Ce sens se da in prezent termenului „elita“? In cea mai simpla definitie, elitei i-ar apartine cei care, prin pozitia politica, economica sau culturala, au jucat sau joaca un rol important in societate. Intr-o alta definitie, ea e „un sinonim pentru oameni cu o competenta deosebita si cu spirit de creativitate in profesiile lor“. Definitie poate prea vaga, ce indeamna ca termenul sa fie inlocuit cu cel de intelectuali, adica lideri de opinie, purtatori de mesaj, personalitati angajate si chiar militante. Victor Karady deosebeste „elitele puterii“, care administreaza statul, si „elitele de serviciu“, pe sectoare de activitate (justitie, politie, sanatate, culte etc.). Este o ingradire a termenului, caci in elite intra si personaje importante ale economiei private, conducatori de banci si de firme multinationale, personalitati din mass-media (presa si televiziunea), dar si reprezentati ai societatii civile. Termenului „elite“ i se poate acorda un sens politic, dar si un sens profesional. Totodata Ana Bazac precizeaza ca deseori se foloseste si termenul „elite morale“, ce nu se suprapune peste categoriilede mai sus.

            2) Ce este „mobilitatea elitelor“? Sociologii amintesc in primul rand de „mobilitatea structurala“, adica transformarea treptata a elitelor in urma mutatiilor economice din adancul societatii. Dar, subliniaza Karady, in sec. XX au avut loc si cateva rupturi violente ale continuitatii elitelor, ce au schimbat modul de recrutare a noilor elite si conditiile de exercitare a puterii lor. Venirea comunismului a dus la eliminarea elitelor traditionale, dar si la un sistem nou de formare a elitelor fidele partidului unic, in economie si administratie. Pe de alta parte istoricii scot in evidenta alte miscari ale elitelor, cum ar fi modificarile teritoriale (alipirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei si Bucovinei) sau politica de eliminare a evreilor in timpul celui de al 2-lea razboi mondial, care au condus la o redistribuire a locurilor in cadrul elitelor. Aceasta „mobilitate istorica“ cere periodizarea in aprecierea statutului si identitatii elitelor, problema pe care o trateaza in introducerea cartii Mihai Dinu Gheorghiu.

            3) Cine facea parte din elita intelectuala romaneasca inainte de razboi? Din 1821 pana in 1914, scrie Ion Bulei, elita politica (Bratienii, D.A. Sturdza, E. Costinescu, T. Maiorescu) nu se preocupa deloc de legatura cu alegatorii, ci doar de o buna relatie cu capul statului, cu regele. Practic toti oamenii politici pana la primul razboi mondial erau fie boieri, fie proveniti din aristocratie (P.P. Carp, Gh.Gr. Cantacuzino, L. Catargiu, N. Filipescu, Al. Lahovari, D. Ghica, Al. Marghiloman s.a.), avand bune legaturi in lumea politica europeana, dar si cu elitele romanilor din Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia. Intre 1860 si 1944 aproape toti ministrii, profesorii universitari si alti inalti functionari isi facusera studiile in strainatate, precizeaza Lucian Nastasa intr-un amplu articol. Iar asta a permis ca, intr-o perioada scurta, sub influenta modelului occidental, sa se modifice spiritul culturii nationale, care pana atunci era de factura orientala. Burghezia isi trimite pentru studii fiii, si mai ales fiicele, la Paris, Gand, Liege, Berlin, Viena, Zürich. Discriminarile de natura politica si sociala i-au facut pe multi tineri evrei sa plece la studii in afara, aspect bine detaliat in carte.

            4) Au existat elite de stanga in Romania inainte de 1945 ? Intr-o introducere la aceasta problema, Ana Bazac foloseste prilejul pentru a face mai intai o distinctie utila intre notiunile de stanga si dreapta. Daca este celebra diferentierea facuta de Norberto Bobbio, prin atitudinea fata de principiul egalitatii (stanga – egalitara, dreapta – ierarhica), d-na Bazac aduce o contributie marxista noua, precizand ca intre dreapta si stanga diferenta este pozitia fata de raporturile de dominatie-supunere, dreapta considerand exploatarea ca raport natural, deci etern, iar stanga respingand, mai mult sau mai putin, o astfel de intelegere. Liberalii au fost primii „de stanga“ din Romania, deoarece au sustinut industrializarea si capitalismul de tip occidental, conditie pentru a se putea trece eventual apoi la statul social. Pe acest teren au aparut social-democratii, care criticau ideea liberala a introducerii intai a „formelor“, dupa care ar urma sa vina si „fondul“. Social-democratii aveau obiective politice reformatoare pe termen scurt si mediu, dar pe un orizont mai indepartat lozincile lor vizau un ideal anticapitalist, speranta pe care au parasit-o dupa primul razboi mondial,. Aceasta stanga ce se considera socialista, a avut reprezentanti de vaza in C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere si cei de la „Viata Romaneasca“, Paul Bujor, St. Gheorghiu, Ion C. Frimu s.a.     

            5) Au existat elite in Romania anilor comunismului? Intrebare la care in carte se raspunde afirmativ, cu toata opera de nivelare egalitarista a societatii intreprinsa de partidul comunist. Dupa Karady, puterea suprema a elitelor se concentra pe atunci in biroul politic al partidului comunist si, partial, in persoana primilor secretari ai judetelor, in timp ce elitele sectoriale (medici, profesori, juristi etc.) aveau o libertate functionala restransa. In recrutarea elitelor, pe langa principiul meritocratic al studiilor si aptitudinilor, avea o mare pondere originea sociala populara, dar si angajamentul politic. Articolele privind sistemul de formare a elitelor in scolile de cadre ale partidului comunist (M.D. Gheorghiu) si in „Scoala de literatura si critica literara M. Eminescu“ (Lucia Dragomir) arata functia dubla a acestor scoli : cea de asigurare a mobilitatii sociale anumitor fractiuni ale claselor populare, dar si cea de control si consolidare a puterii politice a partidului unic. Se poate spune ca au fost numerosi intelectualii „care au facut posibila existenta unei culturi literare si filosofice in Romania postbelica, ireductibila la cultura de partid, gratie careia s-au putut afirma si unii dintre procurorii lor de astazi“. De pilda, din ultima dintre scoli au iesit 12 scriitori importanti : Stefan Banulescu, Radu Cosasu, Victor Felea, Ion Gheorghe, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Labis, Ion Lancrajan, Teodor Mazilu, Dumitru Micu, Fanus Neagu si Lucian Raicu, dar in ansamblu intentia de formare pe aceasta cale a unor veritabile elite literare din randul taranilor si muncitorilor, a esuat.

            6) Dupa 1990 a avut loc o schimbare sau o continuitate a elitelor? In urma unei temeinice cercetari, Raluca Grosescu afirma ca desi o parte a fostei nomenclaturi a reusit sa-si pastreze pozitii de putere politica si dupa 1989, caderea comunismului a provocat schimbari majore in ierarhiile sociale si a permis aparitia unei noi elite politice, neimplicata in structurile decizionale ale partidului comunist. Conversia fostelor elite comuniste a fost facilitata de experienta lor administrativa, dar si de legitimarea lor in urma alegerilor. Un alt articol (Cristina Petrescu) este consacrat fenomenului anticomunismului romanesc, care a fost aproape exclusiv postcomunist, deoarece „inainte de 1989, disidentii erau o specie rara“. Competitia politica nascuta in urma revolutiei din 1989 ar fi fost o confruntare intre anticomunistii postcomunisti si unii membri mai putin marcanti ai fostei nomenclaturi, botezati neocomunisti de opozantii lor. O serie de intelectuali publici au reusit ca memoria micului grup al detinutilor politici din perioada de teroare (anii’50) sa fie generalizata ca reprezentare a intregului comunism romanesc. Este o reprezentare care eludeaza faptul ca regimul comunist a evoluat mult de-a lungul celor 45 de ani.

            In acest context interesant este studiul Cameliei Runceanu despre Grupul pentru Dialog Social, creatiune informala a elitei intelectuale in postcomunism. Printre initiatorii GDS sunt amintiti : Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Andrei Cornea, Andrei Pippidi, Petru Cretia, Sorin Vieru, Al. Paleologu, Gabriela Adamesteanu, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu s.a., care – desi cu unele divergente – si-au afirmat toti in paginile Revistei „22“ (creata cu sprijin financiar al unor intelectuali din exil) opiniile puternic politizate, chiar militant anticomuniste. Majoritatea lor si-au obtinut consacrarea in perioada comunista si au fost recompensati cu premii de institutii de consacrare din campul cultural instituit de fostul regim, dar acum fac uzaj de apartenenta lor la „istoria rezistentei anticomuniste prin cultura“. Studiul apreciaza insa ca aceasta cultura alternativa in comunism, rolul careia este acum mult amplificat, nu ar fi contribuit la prabusirea regimului. O buna parte din membrii GDS au participat direct la „fenomenul Pietii Universitatii“, iar mai tarziu unii dintre ei se vor regasi pe listele electorale ale Conventiei Democratice si chiar alesi ai unor partide din cadrul ei.

            7) Marturii ale unor elite politice ale tranzitiei. Trei actori principali ai schimbarii au acceptat sa-si expuna punctul de vedere asupra mobilitatii elitelor : doi fosti presedinti, Ion Iliescu si Emil Constantinescu, si un fost prim-ministru, Petre Roman. Ion Iliescu, dupa ce a criticat restrangerea bazei sociale de recrutare a elitelor dupa 1989 („ascensorul social a luat-o in jos“), a evocat trei momente politice esentiale ale perioadei in care el a fost presedintele tarii : constituirea Comisiei Nationale a Tranzitiei spre Economia de Piata (ianuarie 1990); constituirea grupului interpartinic de la Snagov in ianuarie 1995; adoptarea unei strategii de desvoltare durabila pe termen lung in 2003-2004. Semnalizeaza ca elitele intelectuale s-au grupat in trei mari directii ideologice: orientarea conservatoare, ce preconizeaza intoarcerea la situatia antebelica; orientarea liberala, care fetisizeaza virtutile pietei si ingradeste minimal rolul statului; orientarea social-democrata, bazata pe conceptul economiei sociale de piata, adica cu corective sociale pentru a impiedica polarizarea societatii in foarte bogati si foarte saraci. Emil Constantinescu, intr-un text cu numeroase citate, considera ca problema fundamentala a Romaniei este „reconstructia elitelor“. In acest sens critica sever demisia unor elite intelectuale (Liiceanu, Patapievici, Mihaies, s.a.), considera ca societatea romaneasca e victima unei manipulari grosolane, datorate la noua pacate ale „intelighentiei“ : impostura, iresponsabilitatea, mercantilismul, cinismul, vulgaritatea, calofilia, frivolitatea, aroganta si lasitatea. Dupa dansul „elitele stau cu spatele la cetateni“, in timp ce „puterea e in mainile badaranului“. Petre Roman a preferat sa se dea pe sine drept exemplu de mobilitate politica : dupa ce a colaborat cu Iliescu, a lucrat in echipa condusa de Constantinescu, pentru ca acum sa „incerce un proiect politic“ cu acelasi Iliescu. Dar politicienii de azi sunt preocupati mai mult de o prestatie mediatica („capsunari ai imaginilor“), dand dovada de cinism si indiferenta, in loc de a intari sentimentul raspunderii pentru activitatea lor.

                                                           *

            Inchei aici aceasta prezentare a unei carti ce cuprinde si alte comunicari interesante (societatea civila si economia de piata; rolul liderilor in economie, administratie si politica;  ONG-urile si elitele; elitele din mass-media s.a.). Problemele ridicate ar indreptati o comentare critica a lor, semnalarea unor nedumeriri si punerea de noi intrebari. Ar fi d pilda momentul de a se discuta daca astazi „gloata“ mai are vreo contributie la generarea acestor elite, daca „multitudinile“ (termenul lui Antonio Negri) vor accepta mult timp sa se simta ingradite in dorinta legitima de a evada din conditia subalterna. Ar mai fi de investigat in ce masura partidele duc o munca sistematica de pregatire a tinerilor pentru o noua generatie de oameni politici si rolul valorilor morale in faurirea tribunilor populari de maine. Dar asta ramane pentru alta data…