CAPITALISMULUI I SE DESCOPERA ACUM ALTA FATA

                         

            Criza financiara din Statele Unite a determinat aparitia a numeroase articole si pronuntarea de cuvantari ale unor oameni politici ce desvaluie detalii ale mecanismului financiar abia recunoscute in intreaga lor importanta. Este un moment istoric ce merita sa staruim asupra lui, desi s-ar parea – rasfoind presa romaneasca – ca problemele ce framanta finantele mondiale sunt ignorate sau considerate minore la Bucuresti. Voi prezenta mai jos cateva aspecte ce apar ca relevante pana acum din analiza cauzelor crizei.

 

1)      In primul rand este vorba de rolul esential al statului in pastrarea echilibrului in economia de piata, rol „descoperit“ acum chiar de unii dintre cei care declarau ca o lege de fier a  capitalismului este interventia minima a statului. Ca prin reafirmarea rolului statului se incalca unul din preceptele sfinte ale liberalismului, se pare ca nu mai deranjeaza pe nimeni. Dar se foloseste prilejul pentru a se repeta ca „avem nevoie de un stat puternic, care sa-i ajute pe cei saraci, sa distribuie ajutoare sociale si care sa intervina atunci cand mediul privat nu se descurca“. Oare de ce brusc, mediul privat s-a dovedit incapabil sa rezolve problemele, desi el era prezentat pana recent drept solutie miraculoasa pentru rezolvarea tuturor greutatilor economice ? Fraze cu iz socialist sunt lansate acum fara jena de sefi de state conservatori, partizani pana mai ieri ai globalizarii eliberata de orice bariere ! Cand Congresul american a alocat, la sfatul celor mai buni economisti, 700 miliarde dolari pentru cumpararea activelor devalorizate ale bancilor si injectarea de capital lichid institutiilor financiare, pentru restabilirea increderii in sistemul de credite din care traieste economia SUA, multi s-au intrebat unde au fost pana acum cei ce trebuiau sa stea de paza la functionarea fara surprize a acestui sistem? Realitatea este ca pericolul a fost semnalat de mai multi ani, dar ideea fixa, cu valoare de dogma, ca statul nu poate decat sa strice daca intervine, a impiedicat nu numai actuala administratie republicana, ci si cea democrata a lui Bill Clinton, sa adopte reforme radicale. Era nevoie de un cutremur pentru a-i trezi la realitate pe cei imbatati de usurinta obtinerii profitului fara existenta unei productii reale. Dar, recunoscandu-se rolul inconturnabil al statului, ar trebui ca logica acestei idei sa fie dusa pana la capat. Nu este suficient ca acest rol sa se limiteze la sectorul bancar si de asigurari, deoarece mai sunt alte domenii in care speculantii zburda fara a fi deranjati de nimeni. Unul dintre aceste domenii este – de pilda – formarea  pretului pe piata al produselor petroliere, care are oscilatii in jos si in sus, fara ca aceasta sa concorde cu cantitatea produsa si chiar cu valoarea reala a titeiului extras.    

2)      Un alt aspect e introducerea echitatii  in activitatile financiare. Acum, cand se pare ca s-au gasit cauzele crizei, iese la iveala ca valoarea schimburilor de derivate financiare la burse ajunsese sa fie de sase ori mai mare decat valoarea reala a avutiei mondiale, adica se speculau valori fictive. Banca Lehman, acum falimentara, inregistra ca normala o cota a profitului de 30 % din operatiile de specula bursiera. La inceput ea folosea banii proprii, apoi insa lua capital pe credit din afara. Spre sfarsit, la fiecare dolar propriu reveneau 30 de dolari imprumutati prin tehnica „Leverage Buy Out“(LBO). Era o adevarata orgie a castigurilor, permitand de pilda unei banci ca Goldman Sachs sa plateasca in 2006 celor 26.000 salariati ai sai  prime in valoare totala de 16 miliarde dolari, in hartii de valoare. Dar umflarea peste masura a bulei financiare a dus la adancirea discrepantei intre veniturile salariale. S-a socotit ca in lume cca. 100.000 persoane poseda bunuri financiare in valoare de 15.000 miliarde dolari, adica un sfert din PIB mondial. Iata cateva salarii ale unor mari bancheri : Richard Fuld, seful lui Lehman Brothers, banca cu pierderi in valoare de 8,6 miliarde dolari, a avut pana anul trecut un salariu anual de 41 milioane dolari ; James E. Cayne, seful bancii Bear Stearns ce a inregistrat pierderi de 19,8 miliarde dolari, avea un salariu anual de 68 milioane dolari ; John J. Mack, seful bancii Morgan Stanley, cu pierderi de 11 miliarde dolari, avea un salariu anual de 40 milioane dolari; etc. Este tot mai frcvent ca sefilor unor institutii financiare sau mari concerne, sa li se acorde, atunci cand nu mai sunt alesi in functia de conducere, o despagubire (filodorma). De pilda Stanley O’Neal, sef al lui Merrill Lynch, banca de investitii ce a inregistrat o pierdere de 52 miliarde dolari, a primit la parasirea postului o filodorma de 161 milioane dolari. Imbogatirea continua a detinatorilor de patrimoniu financiar se bazeaza, la urma urmelor, pe deteriorarea conditiilor de salarizare a celorlalti cetateni : somaj, marginalizare, desprinderea remunerarii de cresterea productivitatii, sporirea duratei de munca, riscul ca pensiile sa fie jucate si pierdute la bursa etc. Acum, in proiectul de lege ce urmeaza a fi elaborat prin decizia Congresului SUA, se prevede ca salariile si filodormele sefilor de firme si banci sa fie indexate (puse in corelare) cu rezultatele economice obtinute de firma, iar nu lasate la aprecierea consiliilor de administratie. Aceasta masura a fost adoptata insa mai mult pentru a da satisfactie contribuabililor, indignati de faptul ca din impozitele lor sunt salvate banci duse la faliment de niste sefi incapabili, platiti regeste.

3)      a treia problema este efectul crizei financiare asupra politicii internationale. Trebuie recunoscut ca actuala criza nu este insotita – deocamdata – si de o recesiune economica, ceeace ii face pe unii sa o considere doar drept un accident nefericit. Dar convocarea unei mari conferinte internationale care sa regandeasca de la zero intregul sistem financiar si monetar mondial, este ceruta de tot mai multi sefi de state. Fara trecerea prin asta de la cuvinte la fapte, ar insemna ca inca odata, dupa crizele din Mexic(1995), asiatica (1997), din Rusia (1998), din Argentina (2001), imobiliara americana (2007), sa nu se traga nici o invatatura din cele petrecute in ultimii ani. O asemenea conferinta va pune capat caracterului unipolar al lumii. Desigur, Statele Unite raman prima putere din lume in domeniul economic, militar, tehnologic si cultural, dar nu mai pot sa revendice o suprematie incontestabila, hegemonica. Si nu numai din cauza dificultatilor financiare actuale, ci si pentru ca sunt inglodati in razboiul din Irak si Afganistan, iar popularitatea lor in intreaga lume e la nivelul cel mai scazut. Totodata are loc ridicarea unor puteri precum China, Rusia, India, Brazilia s.a., care fiecare are un cuvant important de spus in ce priveste treburile lumii. Acest lucru va trebui inteles, mai devreme sau mai tarziu, si la Washington. Este drept ca ambii candidati la presedintia Statelor Unite, Obama si McCain, recunosc necesitatea practicarii de America a unui mai mare multilateralism, dar – cel putin in interventiile lor televizate in campania electorala – se constata ca tonul de putere imperiala nu a fost abandonat. Probabil ca economiile europene vor suferi si ele in 2009 o stagnare. Ea se va repercuta si asupra tarilor cu economia in desvoltare, in primul rand prin reducerea investitiilor straine, dar si prin scaderea cursurilor materiilor prime pe care ele le exporta. Asemenea efecte negative vor fi resimtite si de tara noastra. Este de sperat ca guvernul ce se va forma in urma alegerilor din acest an sa traga concluziile utile din reasezarea relatiilor economice si politice internationale pe glob, dand preferinta unui multilateralism condus cu intelepciune.

                        Toate cele de mai sus sunt poate prematur enuntate, dar nu este exagerat sa credem ca suntem in pragul parasirii „unui sistem de relatii elitist intre state, in care armata americana era un fel de politist mondial menit a sustine un neocolonialism reticent“, cum se exprima analistul de politica externa al ziarului „Figaro“, Alexandre Adler.

Advertisement

“PIATA NU E CEA MAI SIGURA BANCA”

 

              In acest an, in luna decembrie, un fost cancelar al Germaniei, social-democratul Helmut Schmidt, implineste 90 de ani. Motiv pentru a fi sarbatorit ca unul dintre cei mai intelepti oameni ai tarii sale si a i se cere sfatul in problemele dificile prin care trece acum  lumea. Voi prezenta in cele ce urmeaza editorialul sau cu titlul de mai sus publicat in saptamanalul „Die Zeit“ din Hamburg (25 septembrie 2008) si care trateaza – cum era de asteptat – despre criza financiara si masurile ce ar fi rational sa fie luate pentru a-i reduce efectele.   N. R.

 

            Nimeni nu doreste sa fie mesagerul unui dezastru. Si totusi trebuie spus ca actuala criza financiara din SUA, cea mai severa de la crahul din 1929, e periculoasa. E o criza financiara, dar care isi poate extinde efectele asupra economiei mondiale. Si nu de exclus ca ea sa atraga o mare criza de incredere. E nevoie deci de o intervantie chirurgicala si de o terapie de lunga durata.

            Principalii vinovati sunt la New York. Dar nu ei sunt printre primii ce vor suferi consecintele crizei. Desigur ca multi manageri cu venituri mari isi vor pierde posturile, dar se vor putea duce cu un ciubuc bun acasa. Wall Street-ul sufera de un deficit al perspectivei de ansamblu, dar mai ales de un deficit moral. Dupa cei de la Wall Street, ca vinovati urmeaza politicienii. Oamenii politici de la Washington nu au bagat de seama ce se petrece, nu au inteles fenomenul. Dar la ei nu e vorba atat de deficit moral, cat de un deficit de pricepere si de trecere la fapta.

             Aroganta administratiei de la Washington e si ea de vina, caci a crezut ca se pricepe in toate cel mai bine : in Georgia, in Irak, in furtunile pietei financiare sau in tornadele din New Orleans. Guvernul le stie pe toate, dar e in stare de prea putine. El a innotat in euforia betiei de profit, care de la Wall Street s-a revarsat asupra majoritatii natiunii americane si a Angliei, iar de acolo  – in intreaga lume. Pana in extremul orient. Presedintele Bush si cei ce il inconjoara au fost imbibati de ideologia ca piata e capabila sa regleze totul. Dar acest crah s-ar fi putut evita, daca s-ar fi luat din timp masurile ce acum se preconizeaza cu timiditate : introducerea unor controale severe, aplicarea unor conditii de siguranta si transparenta pentru instrumentele financiare si o serioasa punere sub observatie a institutiilor bancare, a „hedge fonds“ si a societatilor cu obiect financiar. Faptul ca bancile de investitii americane nu erau supuse nici unei supravegheri este scandalos!

            Cine sunt cei ce sufera acum de aceasta situatie? In primul rand functionarii acestor banci ce vor deveni someri. In al doilea rand, sufera de cateva luni milioane de americani ce incearca sa-si vanda casele impovarate de ipoteci si ce se devalorizeaza treptat. In al treilea rand sufera consumatorii, deoarece prin introducerea unei mari cantitati de bani de bancile centrale, vor creste preturile, ceeace o vor resimti in proportie mai mica si de europeni si chiar de chinezi. In al 4-lea rand vor suferi cei ce lucreaza in economia reala si care vor ramane someri. In al 5-lea rand, vor suferi contribuabilii, deoarece la urma urmelor ei vor trebui sa suporte salvarea bancilor.

            Cat de adanca va fi criza de incredere depinde de felul in care vor actiona factorii de decizie politici si economici. Pentru asta e nevoie de masuri pe termen scurt, mediu si lung.

             Pe termen scurt trebuie sa fie evitat un colaps al sistemului financiar. Este necesara o intalnire rapida a sefilor lui Federal Reserve Bank  de la Washington, Banca Centrala Europeana de la Frankfurt, bancile centrale chineze, japoneze si ruse, dar si conducerea OPEC, ca si a ministrilor de finante din aceste tari. In nici un caz nu trebuie sa ia parte la ea sefii de guverne, care nu se pricep in aceste chestii!

            Pe termen mediu e necesar sa se inlature ponderea inegala a influentei tarilor in economia mondiala, ce a facut posibil sistemul de pana acum si care amplifica pericolul unei crize economice mondiale. Balanta economica americana inregistreaza de ani de zile un mare deficit, pentru ca americanii nu economisesc, ci s-au invatat sa traiasca pe datorie. Asta e valabil atat pentru fiecare cetatean, cat si pentru SUA ca stat, fapt ce explica optimismul de principiu al societatii americane. Ultimul deficit al balantei economice americane a fost de 5-6 % din PIB. De ani de zile consumul si investitiile in America sunt suportate, in proportie de 5, de 6 sau de 7 procente, de strainatate : de chinezi, de japonezi, de europeni si de rusi. Pe de alta parte, in mainile statelor straine se tot strang creante, adica obligatii ale statului american. Chinezii ar putea face presiuni politice cu aceste hartii de valoare, amenintand ca le vor vinde. Ei nu vor proceda probabil asa,  insa cumpara cu ele surse de materii prime in Africa sau in Asia centrala. Chinezii ar putea fi chiar salvatorii sistemului american, daca ar cumpara falimentarele banci de investitii si Hedge Fonds din SUA, dar americanii s-ar opune vartos la asa ceva.

            La fel de necesara este respectarea regulilor schimburilor financiare si a standardelor de asigurare a tranzactiilor, care astazi sunt putine si slab respectate. Piate financiara si economia mondiala au nevoie de asemenea reglementari de supraveghere internationala a tuturor institutiilor si instrumentelor financiare. Instrumentele financiare clasice se numesc actiuni sau imprumuturi, ipoteci sau credite bancare. Ele sunt utilizate de banci si stau sub observatia consiliului de supraveghere al bancii. O actiune poate fi pusa in circulatie numai dupa aprobarea controlului bursei. O societate pe actiuni trebuie verificata, conform legii, de o societate speciala de verificare, iar daca se constata ca s-a aprobat ceva in neregula, cei vinovati intra la puscarie. Dar acum aceste instrumente clasice au fost inlocuite tot mai mult de asa numitele derivate financiare. Iar in SUA derivatele nu mai sunt supuse nici unui control si nimeni nu mai se teme ca va intra la inchisoare !  

            Pe termen lung, trebuie ca toate institutiile si instrumentele financiare sa fie supuse supravegherii pe baza acelorasi principii. Nu e nevoie de umflarea aparatului birocratic pentru asta, trebuie respectate doar o serie de reguli valabile pe plan international. O asemenea sarcina nu o poate duce la capat America singura. La ea trebuie atrasi europenii, chinezii, indienii, rusii si guvernele de la Riad si din Dubai. Conferinta amintita mai sus a ministrilor de finante si a sefilor de banci centrale ar trebui sa solicite Fondul Monetar International (FMI) sa elaboreze un proiect intr-o perioada de doi ani. In propunerile FMI va trebui sa figureze prevederea ca se interzice a se acorda credit unei institutii financiare instalate pe o insula si care nu poseda nici o functiune de supraveghere. Aceste paradisuri fiscale fara autocontrol trebuie treptat  sufocate, caci nu e intamplator ca in intreaga lume exista azi cca. 9000 Fonds de investitii, care juridic sunt niste insule in sistemul financiar, caci se sustrag supravegherii si urmaririi penale. Si e grotesc cand vedem cum banci solide fac mari afaceri cu  niste insule din Caraibe! 

            Va lua oare fiinta un asemenea control al pietelor financiare ? Nu sunt prea multe sanse pentru asta. Americanii se vor opune, ca dealtfel si englezii. Maggie Thatcher  s-ar putea ridica din nou sa explice poporului ca piata trebuie lasata in pace. Iata de ce nici eu nu pot aprecia optimist iesirea din aceasta criza. Totusi incercarea trebuie facuta, caci fara a lua nici o masura, s-ar putea ca aceasta criza bancara se devina o criza economica mondiala.

PRABUSIREA MITULUI LIBERALISMULUI

                                   

            Peste 700 de miliarde de dolari se dovedesc necesari pentru a salva, nu doar niste banci uriase sau niste societati de asigurari gigantice, ci intregul sistem financiar al celei mai mari tari capitaliste : traim cu adevarat zile istorice ! Bugetul Statelor Unite este deja aprobat  si repartizat corespunzator nevoilor diferitelor ministere, si deci suma amintita va putea fi obtinuta doar prin noi credite, ce sporesc o datorie publica si asa foarte umflata. Din banii Pentagonului, care au atins deja un nivel record cu cele 800 de baze militare pe glob si cu cele doua razboaie simultane (Irak si Afganistan) ce tin mobilizati 200.000 soldati, nici vorba sa se ia. Si nici din cei ai Departamentului de Stat, obligat sa sustina atatea guverne favorabile politicii Statelor Unite. Fara indoiala insa ca nu se vor mai putea construi digurile strict necesare pentru protejarea coastei de sud de noi tornade si inundatii, care numai in acest an au facut in Texas si Louisiana ravagii evaluate la o suta de miliarde dolari. Dar problemele crizei financiare sunt departe de a se reduce la America.

            Potolita prin interventia statului, aceasta criza cu consecinte economice evidente, este si semnalul prabusirii unui mit : cel al liberalismului. In cel mai elementar curs de economie se vorbeste despre o „mana invizibila“ cu capacitatea miraculoasa de a regla automat piata, dar si a vindeca orice prostie sau abuz ar face capitalismul. Cu o singura conditie insa : piata sa fie lasata nestingherita, interventia statului reducandu-se la minimum. Cu alte cuvinte conducatorii de banci si concerne, initiativele carora nu sunt controlate de nimeni din afara cercului lor si a actionarilor, cer neamestecul in treburile lor, sa fie lasati sa se gospodareasca singuri, ceeace deseori le permite sefilor lor castiguri fabuloase. In aceasta conceptie, politicul trebuie sa-si faca jocul sau de societate, cu lupte pentru alegeri, ce ocupa atentia publicului credul. Problemele economice sunt insa prea grave pentru ca unor bieti politicieni sa li se permita a se implica in ele. Rolul secundar ce se confera politicului se vede si intr-un simplu detaliu : prim-ministrul unei tari are un salariu de cel putin zece ori mai mic decat presedintele consiliului de administratie al unei mari companii.

             Dar atunci cand calculele acestor magnati ai economiei se dovedesc gresite, cand pierderile se ridica la sume fantastice, cand falimentul bate la use, ei se adreseaza fara jena statului, cerand sa fie salvati, pretextand ca in caz contrar vor fi afectate numeroase locuri de munca si deci voturile electoratului. Nivelul somajului atingea insa si inainte de asta cifre record, iar personal concediat – chiar in perioade fara criza – cade tot in carca statului ce plateste alocatiile de somaj ale celor aruncati in strada.

            Globalizarea a facut sa-si ia avant nu capitalismul industrial, ci cel financiar, de speculatie. Asistam la o confruntare brutala intre piata si stat, intre sectorul privat si cel public, intre individ si societate, intre sfera intima si cea colectiva, intre egoism si solidaritate. Adevarata putere e detinuta de un manunchi de grupuri economice planetare a caror pondere in economia lumii este uneori mai mare decat cea a guvernelor si statelor. Ei sunt cei ce inspira si politica marelui triumvirat al globalizarii : Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Organizatia Mondiala a comertului. Suntem martorii (si victimele) unei liberalizari a pietei in care unicul tel este eliberarea proceselor economice de orice obstacole le-ar putea ridica statele nationale : desfiintarea barierelor vamale, fuziunea firmelor pentru formarea de concerne transnationale, privatizarea domeniului public, s.a. De peste doua-trei decenii are loc un proces de depolitizare a societatii ce contrazice principiile democratiei parlamentare, deoarece factorii cu adevarat decizionali se gasesc in umbra si nu sunt supusi alegerii lor de catre populatie.

            Caderea capitalismului nu e deloc iminenta, dar el este incontestabil in criza. Nu o criza economica clasica, ci una de sistem. O spune un laureat al premiului Nobel, George Akerlof, profesor de economie la Berkeley University din California, care atrage atentia asupra inadmisibilei depasirii cheltuielilor bugetare sub actuala administratie, ce ar putea ajunge la cca. 6.000 miliarde dolari pana in  2012. Iar asta nu ar fi decat o forma de jaf („looting“) de care cetatenii americani nu sunt insa constienti. „Consider ca acesta e cel mai rau guvern pe care l-a avut America in peste 200 de ani de istorie. El s-a angajat in actiuni iresponsabile in multe domenii. A venit timpul ca si populatia sa se angajeze in actiuni de nesupunere civica („civil disobedience“).“ Profesorul elvetian Jean Ziegler sustine de multi ani ca ideologia neoliberala minte, caci ea proclama libera circulatie a oamenilor si bunurilor, dar sudul, ce reprezinta trei sferturi din populatia globului, nu are acces la bogatiile nordului, care se protejaza prin tot soiul de bariere. Argumente asemanatoare aduce si prof. Immanuel Wallerstein in cartea sa „Sistemul mondial modern“ (vezi si acest blog la 14 sept. 2008).

            Traim intr-o „ruptura de epoca“, cum spunea I. Kant vorbind despre dezagregarea lumii feudale odata cu revolutia franceza, cand este greu de intrevazut viitorul. In aceste zile ar fi poate mai mult ca niciodata necesar sa se auda punctul de vedere critic al stangii, care sa-si declare valorile si sa cheme la rezistenta fata de ordinea mondiala impusa. Dar stanga mondiala este descumpanita, e in stare de depresie si s-a dovedit pana acum incapabila a injgheba o strategie coerenta de combatere a neoliberalismului. Poate ca tocmai slabiciunile grave de care acesta din urma a dat dovada in zilele astea sa constituie un imbold pentru faurirea de noi arme de idei ale stangii.     

SEMNE ALE SCHIMBARII

           

 

                                   

            In publicatia franceza „Maniere de voir“ (nr. 101 pe oct.-nov. 2008), scoasa odata la doua luni de „Le Monde diplomatique“, redactorul sau sef  Serge Halimi publica articolul „Humble enfin ?“  pe care il prezint in traducere integrala mai jos. Datele din articol sunt foarte recente si totusi, parca niciodata nu a fost mai actual cuvantul de spirit al unui om politic american : „In politica 24 de ore este uneori o eternitate“. Criza financiara prin care trec Statele Unite va afecta in modul cel mai serios nu numai economia europeana, ci si pe cea japoneza, chineza si ruseasca. Cu implicatiile, inca imprevizibile, ce vor decurge si asupra politicii. Iar politologul Alexandre Adler e de parere : „America se schimba cu o uimitoare viteza : ea era pana recent o solutie, dar a inceput sa devina o problema“.   N. R.   

 

                                   Va redeveni modesta America ?

 

            In anul 2000, candidatul republican George W. Bush a protestat impotriva interventiilor in strainatate ale administratiei democrate condusa de Bill Clinton, explicate prin dorinta de aparare a democratiei de piata in lume. Bush promitea atunci ca daca va fi ales , Statele Unite vor redeveni  „a humble nation“ (o natiune modesta). Dar pe atunci SUA avea mijloacele de a-si sustine ambitiile internationale : avea inapoi cea mai lunga epoca de crestere economica continua, un buget excedentar, iar generalizarea tehnologiilor informatiilor permitea sa se intrevada o noua era de aur.

            Se stie ce a urmat. Impotmolita in doua conflicte simultane si confruntata cu o criza majora a sectorului imobiliar si a sistemului financiar, America reinvata acum ce inseamna o atitudine smerita si modesta. Se multumeste doar sa ridice vocea cand Rusia zdrobeste armata georgiana, care a trebuit sa-si recheme contingentul pe care trimis in Irak pentru a intra in gratiile Washingtonului. Lectia e dura : a se proclama pro-american nu mai garanteaza imunitatea militara. Au reaparut deci natiuni ce tin in echilibru puterea Statelor Unite si nu se mai sperie cand Casa Alba se incrunta. Oare cum ar putea fi altfel cand Rusia, ce are o crestere anuala a PIB de 8 % si care poseda o rezerva de valuta ce este ca marime a treia pe glob, se pregateste sa intoarca spatele Organizatiei Mondiale a Comertului ? Sau cand, indata dupa ce si-a facut intrarea la bursa, grupul energetic chinez PetroChina a atins un nivel de capitalizare (1.000 miliarde dolari) egal cu cele al lui ExxonMobil si General Electic impreuna luate?

            Totusi in ultimii 15 ani marile impulsuri economice au pornit de la New York si California. La mijlocul anilor 1990, bula Internet a raspandit in intreaga lume o era a desvoltarii, inainte de a plezni. In vara lui 2007 criza imprumuturilor ipotecare cu risc (subprime) a contaminat economia mondiala. A mentiona doar asta ar fi o subestimare a pierderii de credit a modelului neoliberal numit „consensul de la Washington“ si a celor doua mari institutii cu sediul in capitala americana ce furnizau acestui model capacitatea de iradiere si mijloacele de actiune : Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala. Criza financiara din 1997-1999 a dovedit ca recomandarile lor nu garanteaza cresterea si ca ele atrag slabirea statelor (v. Jacques Sapir – „Le Nouveau XXIe Siecle“- Seuil – 2008). Desprinzandu-se de ele, Rusia s-a redresat si a recapatat controlul asupra bogatiilor sale naturale, si-a platit datoriile inainte de scadenta, iar rubla a crescut cu 60 % fata de dolar.

            E deajuns asta pentru a reapare reflectiile morocanoase de la sfarsitul anilor 1980 despre „supraextinderea imperiala“ a SUA. Sacrificand prea mult investitiile pentru a sustine consumul frenetic pe credit, privilegiind in exces componenta militara a puterii, America lui George W. Bush si-a subminat bazele financiare ale hegemoniei sale. Acum ea e in postura de debitor, chiar de solicitator cand i se cere decontul : recursul la fondurile suverane ale tarilor petroliere, sporirea creantelor chinezesti sub forma de bonuri de tezaur americane si rezerve de valuta in dolari, vanzarea in serie a celor mai bune firme din domeniul economiei si culturii. Astfel InBev, o companie controlata de brazilieni, dar stabilita in Belgia, a preluat controlul asupra marelui fabricant de bere american Anheuser-Busch. Tranzactia s-a dovedit avantajoasa pentru actionari si, daca se tine de valoarea dolarului, nu e rea nici pentru cumparatori. Vor suferi probabil doar bautorii de bere din Saint Louis. In acelasi timp europenii cumpara vile in Florida, niste investori din Dubai achizitioneaza cladirea lui General Motors de la New York, un fond suveran din Abu Dhabi cumpara sediul lui Chrysler celebru pentru stilul sau „art-deco“, grupul elvetian Roche ia controlul societatii de biotehnologie Genentech. In 2007 un numar de 2000 firme americane au facut obiectul unor asemenea cumparari, totalizand o valoare  de 6 ori mai mare decat cea din 2003 (v. Jeff Israely & William Boston – „The Great American Yard Sale“ in „Business Week“ din 25.08.2008). Iar in revista US News & World Report din 4 aug. 2008 a aparut articolul lui Jay Tolson – „The Quiet Exodus : More Americans find success and hapiness by moving abroad“ in care se arata ca „un val de cetateni nascuti in America pleaca in strainatate in cautarea unei noi sanse sau pentru a gasi un mod de viata mai satisfacator“.

            In inima lui Silicon Valley a inceput deja cursa pentru gasirea de noi energii. Acum 15 ani, dupa ce Rockefeller Center a fost achizitionat de Mitsubishi, MCA de Matsushita, iar Columbia Pictures de Sony,  au aparut un potop de comentarii inspaimantate. Atunci, presedintele Clinton a subliniat in juramantul depus cu ocazia investirii : „Toate cele ce merg rau in America pot fi lecuite de cele ce merg bine in America“. Asemenea credinta este inca vie in Statele Unite. Nu modestia e ceeace caracterizeaza aceasta tara…    

                                                                                                          Serge Halimi            

Parerile candidatei Sarah Palin…

  

            La 11 septembrie Sarah Palin, candidata republicana la vicepresedintia Statelor Unite, a acordat un interviu ziaristului Charles Gibson de la postul de televiziune ABC News. Mai jos sunt extrase din acest interviu ce arunca oanumita lumina asupra eventualei politici externe a SUA in cazul in care in luna noiembrie va fi ales presedinte John McCain.

 

            Gibson : Sunteti favorabila intrarii Ucrainei si Georgiei in NATO ?

            Palin : Ucraina, desigur. Si Georgia, da.

            Gibson : Pentru ca Putin a spus ca nu va tolera o patrundere a NATO in Caucaz.

            Palin : Stiti, revolutia rozelor, revolutia portocalie, sunt actiuni ce au aratat ca toate aceste natiuni democratice, cred eu, merita sa intre in NATO. Putin gandeste desigur altfel dar…

            Gibson : Iar odata ele in NATO, nu va trebui sa intram in razboi daca Rusia intra in Georgia ?

            Palin : Da, probabil. Stiu ca exista intelegerea ca atunci cand esti membru al NATO, daca o tara e atacata, sa fii chemat sa-i dai ajutor . Dar NATO trebuie sa includa desigur si Ucraina, iar noi avem nevoie de asta indeosebi incepand de la 20 ianuarie cand depune juramantul noua conducere (a SUA). Va trebui sa-i intarim pe toti acesti aliati, sa strangem relatiile cu fiecare din acesti membri ai NATO. Trebuie sa ne asiguram ca acesta e grupul de tari pe care trebuie sa se conteze in lumea periculoasa de astazi.

            Gibson : Si credeti ca Georgia ar merita ca St. Unite sa intre in razboi cu Rusia, daca Georgia ar fi invadata de rusi ?

            Palin : Eu cred ca noi trebuie sa fin vigilenti cand o tara mai mica este invadata de o tara mai mare. Trebuie sa fim constienti care sunt consecintele cand o tara mare vrea sa ocupe niste tari mai mici. Trebuie sa dam ajutor in acest caz Georgiei, eventual prin sanctiuni economice contra Rusiei. Asta nu trebuie sa duca la razboi si nici la un razboi rece, dar la sanctiuni economice, presiuni diplomatice, bazandu-ne pe aliati pentru a ne ajuta in misiunea de a tine sub observatie Rusia si pe Putin, ca si dorinta lui de a tine sub control tot mai mult niste tari democratice mici. Telul lui, de a controla aprovizionarea cu energie care vine din Rusia sau trece prin Rusia, face ca pozitia lumii noastre sa fie in pericol, daca vom permite asta. 

 

            Fara comentarii…     

           

Immanuel Wallerstein sau o noua strategie pentru stanga mondiala (I)

 

                                               IMMANUEL  WALLERSTEIN

                                        sau o noua strategie pentru stanga mondiala (I)

 

            Dreapta liberala de la noi din tara acorda mare atentie inarmarii ideologice a aderentilor sai. Apar carti de si despre gandirea lui Ludwig von Mises, Fr. von Hayek, Milton Friedman, ca sa nu vorbim despre cele de autori romani, antebelici sau din perioada postrevolutie. Publicatiile periodice sunt si ele in majoritate tributare spiritului de dreapta, iar cele ce cauta sa pastreze echidistanta, prefera sa nu se aventureze pe taramul ideilor de stanga. Daca deci dreapta politica romaneasca militeaza activ in sustinerea doctrinei liberale, nu acelasi lucru se poate spune despre stanga, ce pare prea putin preocupata de nevoile intelectualitatii de a cunoaste evolutia gandirii de stanga dupa prebusirea comunismului.

            Iata de ce aparitia in limba romana cartii lui Immanuel Wallerstein „Declinul puterii americane“ (Ed. Incitatus – 2005) ar fi trebuit salutata si sa suscite desbateri. Autorul, profesot la Yale University, a fost presedinte al Asociatiei Internationale de sociologie intre 1994 si 1998, iar pana in 2005 a condus Centrul Fernand Braudel pentru Studierea Economiilor, Sistemelor Istorice si Civilizatiei. Este autorul mai multor carti printre care bestsellerul „Sistemul mondial modern“.

            In cele de mai jos voi prezenta, intr-o forma rezumata, doua capitole din cartea amintita aparuta in romaneste, privitoare la perspectivele stangii in evolutia unei lumi aflata inca in tranzitie (pag. 177-206).

 

            Un aforism spune : Singurul lucru absolut sigur este viitorul, pe cata vreme trecutul se schimba in permanenta“. Stanga mondiala are are azi doua trecuturi care au disparut: simbolul Revolutiei Franceze si traectoria Revolutiei Ruse. Prima a avut drept premisa credinta in progres si rationalitatea omenirii. De aici decurge teoria optimista ca istoria poate fi privita ca un proces liniar ascendent si ireversibil. Din pacate aceasta teorie nu s-a putut experimenta in practica. Revolutia rusa, o continuare a celei franceze, s-a concretizat practic in teoria leninista a istoriei, inca si mai optimista, ce sustinea ca acolo unde un partid comunist detine fara contestare puterea politica, statul se afla pe drumul progresului istoric si nimic nu il mai poate abate de la el.

            Ambele aceste teorii au fost puse sub semnul intrebarii in ultimele doua decenii. Iar acest lucru a descumpanit grav stanga mondiala, ceeace reprezinta o mutatie geoculturala de proportii. Neoliberalii sustin ca asta era inevitabil, caci – dupa ei – o societate buna este una caracterizata prin fluxul liber, descatusat, al factorilor de productie. Dar asta e un miraj, o inselatorie deliberata. O alta explicatie, data de o parte a stangii, este ca teoria e buna, dar pe parcurs ea a fost deformata si deci trebuie sa luam drumul de la inceput. Este ca si cum ti-ai lua dorintele drept realitate,caci leninismul nu poate fi resuscitat. In fine, o a treia explicatie este ca prabusirea acestei teorii a istoriei a fost atat o cauza, cat si o consecinta a crizei sistemului mondial capitalist. Miscarile antisistem (comunismul, social-democratia si miscarile de eliberare nationala) au fost doar niste produse ale sistemului mondial capitalist, servind – in mod paradoxal – drept suport istoric si cultural la stabilitatea politica relativa a sistemului. Dar credinta in caracterul inevitabil al progresului a avut un rol depolitizant atunci cand o miscare antisistem a ajuns la putere.

            Situatia actuala a stangii mondiale este urmatoarea : 1) Dupa 500 de ani de existenta, sistemul capitalist mondial se gaseste pentru prima data in criza sistemica, iar noi insine – intr-o epoca de tranzitie;  2) Rezultatul nu poate fi decat incert, dar – tot in premiera – exista perspectiva reala a unei schimbari fundamentale care ar putea fi progresista, fara a fi sigur ca va fi asa; 3) In aceasta conjunctura, problema principala a stangii mondiale este ca strategia de transformare a lumii elaborata in sec.XIX e perimata.

            CRIZA SISTEMICA – In explicarea crizei sistemice, trebuie tinut seama ca intreaga ofensiva neoliberala din ultimele doua decenii nu e decat o incercare de proportii de a incetini cresterea costurilor de productie, in primul rand prin micsorarea salariilor si impozitelor si prin reducerea cheltuielilor de productie prin tehnologii avansate. Alan Greenspan si ai lui cred ca o cauza majora a inflatiei este obtinerea de catre muncitori a unor salarii mai mari. Dar salariile cresc numai cand muncitorii se organizeaza. Daca privim din perspectiva celor 500 de ani, se vede ca a avut o transferare regulata a procesului de productie catre zonele nou incorporate in economia mondiala capitalista, deoarece in aceste zone, de regula rurale, forta de munca poate fi mai usor convinsa sa se vanda la un nivel de salarizare sub standardele mondiale. Dar dupa ce muncitorii invata cum functioneaza noua piata a mainii de lucru, incep sa se organizeze si sa ceara salarii mai mari. Capitalistul e nevoit sa fuga mereu, numai ca in prezent au ramas destul de putine locuri in care sa se refugieze. O alta cale de reducere a costurilor de productei sta in externalizarea lor pe seama statului : capitalistul arunca deseuri in afara proprietatii sale fara sa plateasca; isi procura input-urile fara a se ingriji de regenerarea lor; utilizeaza gratuit infrastructura construita pe cheltuiala colectivitatii s.a. In fine, impozitele  cresc continuu, ca urmare a democratizarii lumii si a ridicarii nivelului de trai: Oamenii cer  statului sa aloce mai multi bani pentru invatamant, sanatate, asigurari pe viata. Sunt opuneri, dar in cele din urma se accepta, caci acesta e pretul stabilitatii politice relative.

            TRANZITIA SISTEMICA – Ce inseamna ca un sistem sa intre in criza sistemica? Inseamna ca mecanismele folosite pentru a tine sistemul in echilibru nu mai pot functiona. Ca nu mai pot fi stapanite contradictiile sistemului. Ca acesta e pe cale sa intre intr-o perioada de haos si ca in cele din urma se vor crea mai multe sisteme noi. Inseamna ca rezultatul este incert si deschis creatiei.

            Revolutia Franceza si Revolutia Rusa au fost niste eforturi uriase si de lunga durata de a transforma lumea, dar ele au schimbat mult mai putin decat intentionau sa schimbe. Pe masura ce ele au implementat schimbarile preconizate, multe din acestea au fost rasturnate sau subminate. Politica haotica a tranzitiei este diferita. Este o politica de acaparare a avantajelor si functiilor intr-o vreme cand totul este posibil, cand confuzia ideologica si analitica devine realitate structurala, iar nu accidentala. Economia vietii de zi cu zi e supusa unor mari fluctuatii , masinaria sociala pare mai fragila, institutiile ce garanteaza siguranta imediata a cetateanului par sovaielnice.

            Care vor fi reactiile fortelor politice intr-o asemenea situatie? Majoritatea va impartasi confuzia generala si va recurge – cu si mai multa duritate – la traditionalele politici pe termen scurt. O minoritate, suficient de inteligenta ca sa priceapa ca sistemul actual se prabuseste, va dori ca si in noul sistem sa asigure pozitia privilegiata a membrilor sai. Ea va implementa forme atragatoare, radicale, progresiste, dar inselatoare. Este strategia : sa se schimbe totul ca sa nu se schimbe nimic. Dar, de cealalta parte a campului de lupta virtual, se vor afla toti cei ce ar dori sa reconstruiasca lumea astfel incat ea sa fie mai democrata, mai egalitara. Acestia reprezinta stanga si actioneaza acum cu nesiguranta, intr-o stare de depresie. Stanga nu are insa voie sa fie nici slaba, nici depresiva. Nu stim cine va castiga suprematia in aceasta lupta. Deocamdata nu exista nici o tabara castigatoare careia sa ne raliem. Exista numai lupta aspra in care trebuie sa facem sa predomine ratiunea.

Immanuel Wallerstein sau o noua strategie pentru stanga mondiala (II)

(urmare)

STRATEGIA STANGII MONDIALE – In ce a constat gresala strategica a stangii in sec.XIX si XX ? Stategia sa de baza a fost conceptia celor „doi pasi“: mai intai, obtinerea puterii in stat, apoi transformarea lumii. Ea a esuat pentru ca, odata realizat primul pas, noile regimuri s-au dovedit incapabile de a-l face si pe cel de al doilea. Iar aceasta nu pentru ca liderii lor „au tradat“ sau „s-au vandut“. In sistemul mondial capitalist cei de la putere nu pot face chiar orice doresc, ci sunt constransi de diverse institutii si de sistemul interstatal, la concesii. Aidoma copacilor in furtuna, aceste regimuri fie s-au indoit, fie au fost frante. Printre prejudecatile ce impingeau stanga spre o orientare etatista a fost si proclamarea drept lozinca a treimii „libertate , egalitate, fraternitate“. In practica, chiar la inceput, cei mai multi au renuntat la partea cu fraternitatea, pe motiv ca era mai mult sentimentala. Liberalii sustineau ca libertatea este singurul lucru important si ca egalitatea e un pericol pentru libertate. Stanga leninista a ripostat , insistand ca egalitatea economica sa aiba prioritate fata de libertatea politica. Era un raspuns gresit. Raspunsul corect este ca nu exista nici o posibilitate de a separa egalitatea de libertate. Nimeni nu poate fi liber sa aleaga daca optiunile sale sunt restrictionate de o pozitie inegala in societate.Si nimeni nu poate fi egal daca nu are gradul de libertate pe care il au si ceilalti, adica daca nu se bucura de aceleasi drepturi politice si de acelasi grad de participare la procesul decizional.

            Astazi stanga e in mare dificultate. Erorile stangii si strategia ei esuata fac parte din dezordinea cauzata de criza generala a sistemului mondial capitalist. Ce putem face acum noi, cei de stanga? In primul rand – o analiza pe lunga durata a economiei mondiale, deosebind ritmurile ciclice de tendintele seculare, pentru a distinge perioadele de functionare normala de cele de criza structurala. Analiza va trebui sa aiba drept tel scoaterea din gandirea noastra a categoriilor mostenite din sec.XIX. Dar analiza, urgenta si importanta desigur, nu inseamna actiune. Actiunea presupune organizare. Iar sistemul centralismului democratic, adica un grad inalt de coordonare in cadrul unei structuri ierarhice unice, nu e adecvat pentru organizare in noile conditii. Trebuie create noi tipuri de coalitii de stanga, punandu-se pentru asta accentul pe trei directii.

            Prima directie este „fortarea liberalilor sa fie liberali“. Retorica liberala se bazeaza pe optiunea individuala, insa in practica ei nu doresc sau nu pot sa-si aplice propria retorica. In teorie liberalii pretind neamestecul guvernului in deciziile oamenilor de afaceri. In practica insa ei fac apel la stat pentru a fi salvati la ananghie. Dar cand cineva esueaza pe piata nu trebuie salvat de stat, caci capitalistii daca isi iau profitul cand reusesc, trebuie sa-si asume si pierderile cand dau gres.

            A doua directie este intocmirea unui program pozitiv propriu, in care ideea centrala trebuie sa fie reducerea inegalitatilor. Sistemul mondial capitalist a dus la cea mai mare polarizare geografica a privilegiilor pe care a cunoscut-o vreodata omenirea. Trebuie sa se vorbeasca insa nu numai de depasirea inegalitatilor economice, ci si a inegalitatilor de clasa, gen, rasa, etnie, generatie.

            A treia directie este reconstruirea institutiilor noastre economice de baza. In cazul in care capitalismul se va prabusi, va trebui sa avem o alternativa pentru indeplinirea obiectivului socialist traditional, un sistem care sa amplifice la maximum utilitatea colectiva si distribuirea echitabila. Azi nu mai exista nici o miscare sau un partid de stanga care sa militeze in continuare pentru socializarea sau nationalizarea mijloacelor de productie. Avantajele proprietatii private pot fi insa pastrate, eliminand totusi trasaturile negative, prin plasarea activitatilor productive in cadrul unor structuri de marime medie, descentralizate, competitive si non-profit. Problema fundamentala nu e forma de proprietate si nici controlul asupra resurselor economice, ci decomercializarea proceselor economice ale lumii. Decomercializare inseamna eliminarea categoriei profitului. Capitalismul a fost un program de transformare a tuturor lucrurilor in marfuri, cu consecintele negative pe care le stim. Socialismul trebuie sa fie un program pentru decomercializarea tuturor lucrurilor.

            Intrucat sistemul actual se prabuseste, trebuie sa desbatem structurile posibile ale sistemului social istoric pe care vrem sa-l construim, sa gandim structuri alternative pentru urmatoarea jumatate de secol, pe timpul perioadei de tranzitie, sa le incercam ca experiente mentale, dar si ca experienta reala. Daca vom ignora acest aspect, dreapta va veni cu noi alternative neocapitaliste, ale unei ordini ierarhice inegalitare.

            Analizam aceste aspecte sub asediul constant al celor ce doresc sa impiedice realizarea obiectivelor noastre fundamentale si care au la dispozitie resurse puternice. Traim intr-un timp de haos al tranzitiei care ofera oportunitati, dar in acelasi timp creeaza o stare de confuzie si ne preseaza sa renuntam la reconstruirea pe termen lung a sistemului social-istoric in favoarea unor solutii pe termen scurt la problemele urgente. Obiectivul fundamental al stangii mondiale este realizarea unei lumi relativ democratice, relativ egalitare. O astfel de lume este posibila. Modul in care va arata nu poate fi prezis, dar aceasta lume nu este nicidecum imposibila.     

COMPLEXUL MILITAR-INDUSTRIAL al STATELOR UNITE

                                                

                       

 

            Prezint pe scurt in cele de mai jos, un articol aparut in saptamanalul german „Die Zeit“ din 4 septembrie 2008, sub semnatura lui Manfred Berg, profesor de istorie americana la Universitatea din Heidelberg.

 

         La 17 ianuarie 1961 intreaga America asculta la radio si televiziune discursul adresat natiunii de presedintele Dwight D. Eisenhower cu ocazia parasirii de catre el a Casei Albe, dupa 8 ani de mandat. Dar, in locul unei cuvantari de God bless America, ei au avut o surpriza. Pentru prima oara, spunea Eisenhower, tara este amenintata sa ajunga sub dominarea unei puternice aliante alcatuita din militari si industria de armament. Deja 3,5 milioane de locuri de munca depind de productia militara, iar cheltuielile anuale pentru securitatea nationala au depasit cifra de afaceri netto a firmelor americane. „Influenta economica, politica si chiar spirituala se resimte in fiecare oras, in parlamentul fiecarui stat, in fiecare institutie publica“ a avertizat presedintele si a adaogat : „In deciziile noastre politicetrebuie sa fim mereu atenti la influenta, si asa exagerata, a complexului militar-industrial. Este pericolul ca o putere scapata de sub control sa aiba urmari dezastroase. Nu trebuie sa permitem ca acest complex sa ameninte libertatea si democratia noastra.“

            Acest discurs venea din partea unui presedinte republican ce fusese ales in noiembrie 1952 tocmai pentru gloria sa militara si de la care sperau sa duca o politica dura in razboiul rece cu URSS. Un astfel de om si-a ales insa cuvintele cu grije si a subliniat ca stie bine ca un viitor razboi ar putea insemna sfarsitul civilizatiei. Ca presedinte, Eisenhower a fost preocupat de pastrarea primatului politicii si, cu toata retorica anticomunista, a evitat orice confruntare majora cu Moscova. Era un conservator de scoala veche, ce considera cheltuielile excesive in scopuri militare drept daunatoare. In 1953, la sfarsitul celor 3 ani de razboi din Coreea, el a spus chiar ca productia de arme e „un furt din buzunarul celor saraci“, caci  inarmarea ar inghiti 60% din bugetul statului. In timpul mandatului, el a reusit sa reduca putin aceasta povara, in primul rand prin reducerea numarului soldatilor cu 600.000.

            Trebuie spus ca pana la cel de al doilea razboi mondial America a fost o tara profund antimilitarista. Desi au existat presedinti alesi din randul militarilor : George Washington (1789-1897); Zachary Taylor (1849-1850) si Ulysses S. Grant (1869-1877), ei au aparat ferm primatul politicii. Statele Unite nu intretineau in timp de pace decat o armata de cateva zeci de mii de oameni si o flota pentru protectia comertului maritim. In timp de razboi, numarul soldatilor era complectat cu voluntari. Serviciul militar obligatoriu nu a fost folosit decat pentru scurt timp, in primul razboi mondial. Economia acorda preferinta producerii bunurilor de consum civile, industria grea nu era interesata de problemele militare. Andrew Carnegie, magnatul otelului, era un pacifist militant si a finantat generos Liga Antiimperialista fondata in 1899. In anii 1920 SUA a depus eforturi pentru incheierea unui acord destinat dezarmarii mondiale. Neincrederea fata militari era atat de mare incat in anii 1930 Congresul a initiat o ancheta pentru a afla daca intrarea Americii in primul razboi mondial nu s-a datorat unui complot al producatorilor de armament. Ancheta nu a scos nimic la iveala, dar a condus la adoptarea unor legi rigide de neutralitate, care l-au impiedicat mult timp pe presedintele Franklin D. Roosevelt sa intre in razboi impotriva Germaniei naziste.

            In timpul celui de al doilea razboi mondial si apoi, in timpul razboiului rece, St. Unite au devenit o putere mondiala conducatoare, iar ideile izolationiste s-au volatilizat. Orice rezistenta fata de sporirea cheltuielilor militare costisitoare a fost infranta. Totodata s-au risipit si iluziile ca oceanele Atlantic si Pacific ar reprezenta bariere de netrecut pentru securitatea Americii. Cursa inarmarii in razboiul cu miza ideologica dus cu URSS obliga la punerea tuturor resurselor la dispozitia militarilor. In anii 1950, sondajele de opinie aratau ca aproape jumatate din americani cred ca statul cheltuieste prea putin pentru inarmare. Si totusi in 1965 cheltuielile militare nu se ridicau decat la 7% din produsul social brut, caci accentul s-a pus pe inarmarea nucleara, ce parea mai ieftina („more bang for the buck“ – mai multa forta de distrugere pe dolar). Avertismentele lui Eisenhower se uitasera complect si lumea era martora unei stranse impletiri a intereselor industriale si militare, impreuna desigur si cu cele ale unor oameni politici.

            Astazi, pe langa mari concerne preponderent de armament (Lockheed Martin, Boeing, McDonnell Douglas sau Northrop Grumman), sunt si companii ce produc tehnologii de varf pentru acestea (General Electric, Honeywell, IBM etc.) sau care asigura infrastructura necesara armatei (aprovizionare, alimentare cu combustibil, constructii, etc.). Una din cele mai cunoscute este Halliburton-Group, al carui presedinte intre 1995 si 2000 a fost actualul vicepresedinte Richard Cheney. De pilda compania Brown & Root, filiala a lui Halliburton, a construit in Kosovo baza Camp Bondsteal , cea mai mare din cele 800 de baze americane in intreaga lume. Brown & Root este totodata si umbrela unor firme, ca DynCorp (Reston – Virginia) sau Blackwater (Africa de sud) ce ofera pe plan international trupe de mercenari ce actioneaza militar in Irak. In 2004 in Irak erau in actiune 20.000 de „soldati“ ai firmelor private, formand al doilea contingent ca marime, inaintea chiar al celui britanic.

            Un alt stalp al complexului militar-industrial este cercetarea stiintifica. Inca in 1946 saptamanalul TIME punea intrebarea : „Preiau oare militarii stiinta si, pe viitor, cei mai buni oameni de stiinta ai nostri vor cauta doar sa obtina rezultate utile in scop militar?“. De la proiectul Manhattan de construire a bombei atomice si pana la introducerea Internet-ului, cercetarea de varf a fost tot mai militarizata. Massachussets Institute of Technology sau Johns-Hopkins University din Baltimore efectueaza cercetari de miliarde de dolari pentru Pentagon. Toate universitatile lupta pentru a obtine bani de cercetare din aceasta sursa bogata.

            Functionarea politica a complexului militar-industrial se obtine prin finantarea campaniilor electorale si a unei armate de lobby-sti, formati in buna parte din fosti ofiteri. Intrucat contractele de inarmare se fac deseori fara a fi declarate si impozitate, cazurile de coruptie sunt frecvente. Multi critici vad de aceea intregul complex drept un biotop favorabil intrigilor, falsurilor si manipularilor. Dar majoritatea politicienilor nu au nevoie sa fie mituiti pentru a sprijini alocarea de cheltuieli militare tot mai ridicate. Pe deoparte, domneste un larg consens public ca Statele Unite trebuie mentinute cu orice pret in fruntea marilor puteri militare ale lumii. Pe de alta parte, sunt nenumarati membri ai Congresului care nu au o preocupare mai mare decat ca in circumscriptia lor electorala sa curga cati mai multi bani pentru armament.

            Cat de mult ii costa pe americani complexul militar-industrial este greu de evaluat. Bugetul oficial al apararii pe anul fiscal 2008 se ridica la 481 miliarde dolari, plus 142 miliarde pentru razboaiele din Irak si Afganistan. Dar cheltuieli legate de inarmare sunt ascunse si in bugetele altor ministere, ca de pilda cercetarea in armamentul nuclear – in cel al ministerului energiei. Mai sunt si cheltuieli ce sunt secrete din motive de securitate, ca de pilda bugetul serviciilor secrete. Dupa evaluari ale unor experti, cca. 50 % din totalul bugetului federal merg spre scopuri militare. Aparatorii acestei politici arata insa ca astazi ponderea in PIB a cheltuielilor pentru inarmare este mai redusa decat pe vremea presedintelui Reagan, cand acestea se ridicau la 2.000 miliarde dolari. Dar tocmai intalnirea dintre R. Reagan si M. Gorbaciov de la Reykiavik din 1986 a insemnat inceputul reducerii inarmarilor. Dupa sfarsitul razboiului rece cheltuielile de inarmare au scazut cu un sfert, ceeace dovedeste ca vointa politica poate exercita influenta asupra complexului militar-industrial. Dar dupa 11.09.2001 cheltuielile au crescut iar, iar invadarea Irakului ii va costa pe contribuabilii americani cca. 3.000 miliarde dolari, dupa evaluarile lui Joseph Stiglitz.

            Mai grave decat sarcinile financiare, sunt insa consecintele complexului militar-industrial asupra culturii politice. A aparut un „nou militarism american“, cum este numit de politologul Andrew Bacevich de la Boston. Armata se bucura acum de o mai mare incredere in populatie decat Congresul si nici un om püolitic nu mai poate permite sa i se reproseze ca nu face suficient pentru securitatea nationala. Barack Obama, civil fara armata facuta, incepe sa resimta asta in campania contra eroului de razboi John McCain. Pentagonul a influentat indirect si cultura de amuzament, prin finantarea a numeroase filme cu subiect militar ale Hollywood-ului („Top Gun“ s.a.).

            In timpul razboiului rece se argumenta ca in fata complexului militar-industrial american, sta unul echivalent sovietic. In timp ce capitalismul american dinamic a putut suporta apasarea unor asemenea cheltuieli, suprainarmarea a dus de rapa URSS-ul. Acum insa Rusia, datorita miliardelor pe care le incaseaza din petrol si gaze, a inceput sa-si refaca forta militara. Umbra unui nou razboi rece pe baza crizei din Caucaz poate face ca iarasi complexele militar-industriale ale celor doua tari sa inghita sume uriase, bani ce ar fi arzator necesari pentru rezolvarea altor probleme acute, ca de pilda efectele schimbarii climei. Mesajul de ramas bun al lui Eisenhower este mai actual ca oricand.

 

 

 

REALISM MADE IN USA

 

                            Realism made in USA

 

         Guvernul american a decis ieri, 8 septembrie 2008, sa puna sub tutela statului doua mari banci, Fannie Mae si Freddie Mac, care in urma crizei impbiliare erau amenintate cu falimentul. Datoriile de acoperit ale celor doua banci se ridica la 5.400 miliarde dolari. Masura luata este cea mai elocventa dovada despre amploarea crizei financiare prin care prima putere economica din lume. Ea dovedeste totodata ca administratia republicana trece peste considerentele de ordin ideologic si face dovada de pragmatism atunci cand situatia o cere. Caci nu e vorba de o nationalizare, ci statul va aduce treptat fondurile necesare celor doua institutii de credite, pe masura nevoilor lor. Ceeace au subliniat imediat ambii candidati aflati in cursa pentru alegerile prezidentiale, Barack Obama si John McCain.

            Interventia statului in salvarea unor intreprinderi private, contrara principiilor economiei de piata, are insa precedente in America. Administratia lui Richard Nixon a salvat la fel de la dezastru firma Lockheed, cea a lui Jimmy Carter – pe Chrysler, iar administratia Bush a acordat 15 miliarde dolari unor companii de aviatie dupa atacul din 11 septembrie 2001 si a salvat acum 6 luni banca de afaceri Bear Stearns. La sfarsitul anilor  `80 o criza imobiliara de mare anvergura a dus la falimentul a peste 2000 banci in SUA, obligand statul sa aloce de la buget suma de 124 miliarde dolari. Scoaterea din impas a lui Fannie Mae si Freddie Mac s-ar putea sa coste statul chiar mai mult.

            Aceasta este situatia, asa cum a fost expusa, sec si concis, in ziarul francez „Le Monde“. Iata acum cateva comentarii ale cititorilor :

            JRV : Realismul capitalismului se reduce, ca intotdeauna, la nationalizarea pierderilor (suportate de populatie) dupa ce s-au privatizat profiturile in beneficiul actionarilor.Ce mai pragmatism, cu adevarat…

            Michel B. : Privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor este alfa si omega liberalismului.

            Jean-Francois A. : Singura intrebare ce se pune e : cand vor reincepe bancile jongleriile lor financiare, de vreme ce stiu ca este contribuabilul cel ce va plati ?

            Stephanie L. : Pai si in Franta, ca si in St. Unite, superbogatii, actionarii si speculantii la bursa sunt ascultati atent de catre stat …

            Thierry W. : Ma sufoc de furie : nu sunt bani pentru scoli, pentru sanatate, pentru cultura, dar sute de miliarde sunt dati pentru a acoperi greselile unor „iluminati“ ai marei finante !

            Daniel C. : Spatiul privat al cetateanului se restrange, chipurile pentru „salvarea democratiei“! I se absorb pana la maduva din modestele lui capacitati financiare, pentru a evita prabusirea minunatului edificiu al sistemului „liberal“, sporind profiturile grase ale a 0,05 din populatie! Este un lucru nu numai imoral, dar de o absurditate economica consternanta!

            Joel Didier E. : Culmea cinismului sta in atitudinea pretins „realista“ a celor ce au impins firmele in una dintre cele mai mari crize de lichiditate cunoscuta. Ei ii acuza pe democratii din SUA ca „nu inteleg nimic din capitalismul financiar“ si ca nu sunt decat niste ideologi. Ce mai vreti? Totul este bine, de vreme ce poporul de jos plateste nota piparata.

 

 

 

MAI MULTI BOGATI CA NICIODATA

                                    

             Cu incepere din anii `80 numarul celor mai bogati oameni din lume a inceput sa creasca exponential. Pana atunci era nevoie de una sau doua generatii pentru a se strange averi fabuloase ca cele ale lui Rockefeller, Carnegie sau Vanderbilt in Statele Unite, sau ale fratilor Albrecht, ale familiei Quandt sau Otto in Germania. Dar cu 20-25 de ani in urma, in America lui Ronald Reagan a aparut turbocapitalismul, investorii financiari s-au implicat in treburile firmelor industriale si comerciale, le-au fragmentat sau le-au vandut, au concediat personal si au pretins managerilor performante superioare. Dereglementarile si reducerile de impozite au inceput in America si s-au extins in celelalte tari. Au aparut intreprinderi Hightech  cu profituri uriase (Google, Microsoft) ce si-au umplut de milioane salariatii. Toti erau castigati din aceasta : bancherii ce finantau, managerii de companii ce pretindeau salarii de milioane, hedgefonds-managerii ce sfatuiau unde sa fie investiti rentabil banii proaspat castigati. Iar in noile tari ale capitalismului Brazilia, Rusia, India, China au aparut averi fabuloase, in parte prin indrazneala, in parte prin protectie, in parte prin privatizarea intreprinderilor de stat si in parte prin vanzarea de titei si alte materii prime. Speculantii au facut si ei afaceri bune folosind buna credinta si lipsa de experienta a celor ce abia intrasera pe noile piete. 

            Revista americana „Forbes“ cerceteaza anual sa afle numarul miliardarilor (in US dolari) pe glob si, ultima data, a ajuns la cifra de 1125. Impreuna luati ei poseda 4.400 miliarde dolari. Dintre ei  473 traiesc in USA, 87 – in Rusia, 59 – in Germania. Numarul lor creste cel mai repede (cu 8-10% pe an) in China, India, Rusia si Kazahstan. Cei mai bogati oameni de pe glob sunt : Warren Buffet (SUA – investitii) – 62 mlrd. dol.; Carlos Slim Helu (Mexic – Telecom) – 60 mlrd. dol.; Bill Gates (SUA – software) – 58 mlrd. dol.;  Lakshmi Mittal (Marea Britanie – Siderurgie) – 45 mlrd. dol.; Mukesh Ambani (India – chimie) – 43 mlrd. dol.; Anil Ambani – (India – industrie) – 42 mlrd. dol.; Ingvar Kamprad (Suedia – mobila-Ikea) – 31 mlrd. dol.; K.P.Singh (India – imobiliar) – 30 mlrd.; Oleg Deripaska – (Rusia – aluminiu) – 28 mlrd. dol.; Karl Albrecht (Germania – comert-ALDI) – 27 mlrd. dol.    

            Daca luam in consideratie categorie vasta a celor ce poseda o avere de peste un milion US-dolari (fara valoarea caselor lor), se constata (cf. Scorpio-Partnership) ca  in Statele Unite sunt 3.114.000 milionari, in Japonia – 765.000, in Marea Britanie – 557.000, in Germania – 375.000, in China – 373.000, in Franta – 304.000, in Italia – 280.000, in Canada – 266.000,  in Brazilia – 199.000, in Elvetia – 189.000, in Australia – 180.000, in India – 141.000, in Mexic – 136.000, in Rusia – 131.000, in Olanda – 125.000, in Spania – 121.000, in Africa de sud – 107.000, in Arabia Saudita – 62.000,  in Polonia – 54.000.

            Atati oameni bogati nu au fost niciodata in istorie. Sunt multe cauze ale acestui fenomen, dar ele au un efect : in intreaga lume se restrange categoria mijlocie a populatiei, in timp ce extremele – saracii si bogatii – sporesc. Dupa parerea lui Liam Bailey, economist-sef al firmei londoneze de imobile de lux Knight Frank „Bogatii vor deveni tot mai bogati. Lumea se imparte de pe acum in doua grupe : plutonomia si restul. Consumatorii bogati sunt in numar mic, dar proportional ei reprezinta o mare parte din venituri si din consum“. Studiile lui Kevin Phillips din SUA au aratat ca cei 22% ce formeaza patura cea mai bogata in societatea americana au 60% din consumul total, in timp ce cei 20% de la partea de jos a societatii reprezinta doar 3% din consum.

            O explicatie pentru asta e economica si o stie orice om de banca : cu cat ultrabogatii acumuleaza o mai mare avere, cu atat dividentele sunt mai grase. Iar de la un anumit punct, ei se imbobatesc chiar fara sa mai intreprinda nimic. Pot face speculatii bursiere perdante, ceeace este rar, caci sunt inconjurati de cei mai buni consilieri financiari, dar asta nu le mai afecteaza esential situatia. Economistul Austan Goolsbee de la Universitatea din Chikago a socotit ca „patronul firmei de software Larry Ellison ar trebui sa cheltuiasca 183.00 dolari pe ora doar pentru a nu deveni si mai bogat“. Dar alta explicatie este de ordin psihologic. Bogatasii isi cumpara iahturi cu helicoptere si cu cascada artificiala la bord, invita pop-staruri care sa cante la party-urile lor, cumpara zeci de ceasuri scumpe la bijutieri din St.Moritz, platesc 6.000 euro o sticla de sampanie. Ei simt ca isi pot permite orice fantezie, dar odata dorinta indeplinita – cauta o alta noua, originala.

            S-ar putea spune ca asta nu ar trebui sa deranjeze, caci banii acestor mari consumatori se reintorc iarasi in economie : din ei traiesc chelnerii, ceasornicarii, fabricantii de iahturi, s.a. Dar Chuck Collins de la Institute for Policy Studies din Washington arata ca aceasta furie de consum a ultrabogatilor se rasfrange negativ asupra clasei mijlocii. Bogatasii cumpara cele mai frumoase plaje si locuri de odihna, avioanele lor private blocheaza aeroporturile, ocupa cele mai bune cartiere de locuit in orase, rezerva cele mai bune scoli pentru copii lor. „In America se duce o lupta mare pentru a capata un loc la un colegiu privat. Aceste colegii ii prefera pe cei ce platesc mai mult. Iar fiindca sunt bogati destui, guvernul reduce cheltuielile publice pentru invatamant. Multor copii li se inchide astfel drumul spre viitor.“

            Sunt si ultrabogati care traiesc modest, de  pilda „regele“ software-ului din India, Azim Premji, sau magnatul lemnului din SUA, Tim Blixseth, dar ei sunt rari. Mai frecvent intalniti sunt cei care, preocupati de a-si folosi intelept banii, fac donatii spectaculoase sau creeaza fundatii de binefacere. Este in prezent un boom in Statele Unite al acestor fundatii, mai ales dupa exemplul dat de sotii Gates care au alocat peste douazeci de miliarde dolari pentru o fundatie destinata eradicarii malariei si saraciei. Baroneasa Marion Brandstetter, figura de baza din high-society de la Monaco, recomanda : „Daca doresti sa te stabilesi aici, la Monte-Carlo, trebuie sa participi mai intai la niste festivitati de binefacere, unde sa iti daruiesti cam 20% din avere. Abia apoi poti spera sa fii primit in inalta societate“.