Archive for October, 2008

MARX despre MARX

October 29, 2008

                               

                                              

             Reinhard MARX este arhiepiscopul catolic al orasului München din Bavaria. Tot el este si autorul recent al unei carti ce poarta titlul incitant „Das Kapital“ (Capitalul), cu subtitlul „O pledoarie pentru oameni“. Cartea incepe cu o scrisoare pe care autorul i-o adreseaza lui …Karl MARX (1818 – 1883). Intr-un interviu acordat revistei SPIEGEL din 27 oct. 2008, inaltul prelat explica de ce trebuie si astazi acordata atentie filosofului si economistului mort acum 125 de ani. Dau mai jos cateva pasaje din acest amplu interviu:

            „Biserica trebuie sa tina cont de analiza sociala din scrierile lui Marx. Miscarea marxista a avut cauze reale  si a dat multe raspunsuri justificate. Biserica catolica a pus insa in garda ca daca ideile lui Marx ar fi urmate pana la capat, rezultatele vor fi rele. In enciclica „Centesimus annus“, elaborata de Papa Ioan Paul al II-lea dupa prabusirea comunismului, scrie :  „Cand capitalismul nu rezolva problemele principiale ale echitatii, solidaritatii, libertatii oamenilor, ci sapa noi transee de lupta, atunci vechile ideologii vor reveni“. Iar prin asta se avea desigur in vedere marxismul.

            Unul dintre fondatorii teoriei sociale a catolicismului, Oswald von Nell-Breuning, spunea: „Toti stam pe umerii lui Marx“. El a fost criticat pentru asta, dar in fond avea dreptate. Noi, cei ce ne reclamam de la etica sociala catolica, niciodat nu am identificat opera filosofica a lui Marx cu Stalin sau cu Gulagul. Nu i se pot atribui lui Marx toate greselile epigonilor lui. Dar exista la Marx si o anumita gandire totalitara, o imagine despre societate, pe care eu nu o impartasesc. Conceptia opunerii claselor, a luptei oamenilor intre ei, nu are nimic crestinesc, caci noi crestinii vedem in fiecare om chipul lui Dumnezeu.

            Procesul de globalizare a fost intrevazut inca de Marx ca are in miezul lui globalizarea capitalului. Iar el a ajuns acum la o acumulare ce ii confera o noua „calitate“, cu trasaturi de nedreptate.Marx a evidentiat corect caracterul de marfa al muncii si economizarea multor domenii ale vietii. Marx renaste intr-un fel astazi, caci el a prezis disparitia capitalismului ca urmare a propriilor sale contradictii. Eu, ca episcop, nu am solutii pentru a preconiza cum trebuie tinut in frau turbo-capitalismul. Dar crestinii trebuie sa caute sa se implice in politica, pentru a-i schimba structura. Angajamentul caritativ nu e suficient. Economia trebuie reformata dupa principii morale, fara insa a desfiinta fortele pietii. Teoria sociala a catolicismului este de aceea critica la adresa capitalismului.

            Trebuie, cu regret, sa recunoastem ca exista o relatie intre prabusirea comunismului si capitalismul dezlantuit astazi. Capitalismul nu a mai simtit presiunea competitiei intre sisteme, s-a simtit liber si a trecut la specula fara limite, echivalent cu a comite un pacat. Trebuie sa ne intoarcem la o economie de piata supusa regulilor, nu prin revolutie, ci reformata. In plus mai sunt cateva intrebari la care nu doar piata trebuie sa dea raspunsuri : Ce poate ajuta omul? Sta oare omul in centrul preocuparilor? Cum capata el munca, cum capata el educatia? Explicatia pentru care am ajuns in impas este lacomia omeneasca. Sunt structuri care imping omul spre rau, ba chiar situatii in care raul e recompensat, pofta nesatioasa – laudata. Marx nu avea dreptate ca intreg raul sta in relatiile de proprietate. Faptul ca omul isi dobandeste prin munca o proprietate tine de virtutile umane. Iar o gresita intelegere a egalitatii in societate desfiinteaza libertatea. Proprietatea este – dupa Sf. Toma de Aquino – un principiu al libertatii. Cine nu poseda nimic, ci doar munca sa, va fi exploatat. Traim un moment in care toti se intreaba cum poate fi reperat capitalismul. Dar va veni timpul cand se vor pune si intrebarile esentiale, ale unei noi ordini mondiale, ale regulilor noului sistem si ale moralei sale. Biserica catolica se preocupa demult de reformele sociale, iar prin asta se deosebeste de marxismul revolutionar. In Germania, de pilda, asigurarea de somaj a fost introdusa de un preot catolic, care timp de 8 ani a fost ministru al muncii in guvernul republicii de la Weimar. Biserica a fost si este si o instanta caritativa, dar asta nu e suficient. Noi nu suntem in cautarea unei lumi ideale, dar dorim un stat social, o globalizare echitabila, sanse egale de participare pentru cei saraci si dezavantajati.“  

            Va puteti imagina un inalt prelat roman si ortodox care sa exprime puncte de vedere apropiate de cele ale episcopului german ? Eu nu (inca) !

“CE NE FACEM CU CAPITALISMUL?”

October 24, 2008

                                  

            Un sondaj de saptamana trecuta al canalului TV american CNN a aratat ca trei din patru americani sunt stresati, furiosi sau inspaimantati cand privesc la situatia tarii lor. Joe the Plumber (Joe instalatorul), care in campania electorala a devenit un simbol al paturii mijlocii, s-a saturat. El nu-i mai poate suporta pe cei de sus, de la guvern sau de la banci, adica pe cei ce reprezinta puterea, elita. Iar asta nu e o stare de moment, ci e mai veche decat criza financiara. Si care nu e specifica Americii. In Germania, la 60 de ani de la introducerea conceptului economiei sociale de piata si dupa aproape 20 de ani dupa ce acest concept si-a extins aplicarea si asupra celor 5 landuri din estul tarii (fosta RDG), se constata ca trei din patru germani considera aceasta ordine economica inechitabila. Iar o analiza asupra a 30 de tari bogate membre ale OCDE arata ca bunastarea si cresterea economica nu sunt distribuite corect, nici in interiorul natiunilor, nici intre ele.

            Oare sta lumea in pragul unei uriase revolutii, fara ca sa-si dea seama de asta ? Se stie ca Ludovic al XIV-lea al Frantei, in jurnalul sau intim a scris in ziua de 14 iulie 1789 doar un cuvant : „Rien“ ( Nimic). Nimic deci despre asaltul asupra Bastiliei din acea zi, care a declansat revolutia. Regele era incapabil sa inteleaga semnificatia timpului in care traia. In orice caz acum politicienii si ziaristii au un subiect bun de discutat cu care combat spre uimirea cetateanului, care nu prea pricepe prea bine despre ce e vorba. Pe deoparte sunt cei ce vor sa potoleasca spiritele, pentru ca accidentul crizei sa treaca cat mai repede si totul sa se poata intoarce la starea dinainte. Pe de alta parte, sunt cei ce subliniaza ca raul inca nu a venit, ca aceasta criza va atrage recesiunea, iar ea – depresiunea economica.

            Se stie ca intr-un recent si senzational discurs, Sarkozy a declarat ca „ideea atotputerniciei pietei care nu trebuie contrazisa de nici o reglementare, de nici o decizie politica, e o idee nebuneasca. […] S-a terminat cu autoreglarea, care ar rezolva de la sine toate problemele. S-a terminat si cu piata care are intotdeauna dreptate!“ Sa fie asta o dovada (tardiva) a sinceritatii unui presedinte care cu numai cateva luni in urma afirma de la tribuna exact contrariul ? Sau mai curand o ingenioasa adaptare la noua situatie a unui om politic ce se teme ca ar putea fi tras maine la raspundere pentru increderea orbeasca intr-un sistem vicios ?

            In Business Week din 16 octombrie 2008 a aparut un articol intitulat „Forget Adam Smith, Whatever Works“ (Uitati-l pe Adam Smith de vreme ce merge si asa). Adica sa uitam teoria mainii invizibile ce, in chip miraculos, ar regla nu numai schimbul de marfuri, ci si toate greselile, exagerarile si smecheriile celor ce manipuleaza banii cetatenilor. Iar in locul ei sa punem gandirea conducatorului chinez Deng Xiaoping : „Nu conteaza daca pisica e neagra sau alba, important e daca ea prinde soareci“. Deocamdata insa in acest an bancile au fost departe de a prinde „soareci“, ci s-au infundat pana la gat in credite numite acum „toxice“, adica au fost ele mancate de soareci. Ceeace ne indeamna sa citam pasaje din cateva articole aparute zilele aste ale unor personalitati. Nu de altceva, dar s-ar putea sa fie util sau amuzant sa ni le reamintim peste cateva luni…

            Vladimir Putin, primul ministru al Rusiei, intr-o cuvantare tinuta la Novosibirsk la 22 octombrie a.c. a spus ca daca o banca privata accepta sa ia bani din partea statului, „ea, intr-o anumita masura, nu mai este o banca comerciala, ci actioneaza ca agent al guvernului“. Cu alte cuvinte cele mai mari banci comerciale ale Rusiei trebuie sa inceteze a mai lucra avand in vedere doar interesele lor „egoiste“, asa cum e regula in afaceri, ci sa devina „insotitorii politicii statului. Iar statul este interesat cu asigurarea cu bani a tuturor participantilor la procesul economic, a bancilor, a economiei reale, a populatiei. Felul in care bancile vor credita alte banci va depinde de acum inainte de conditiile in care statul le va acorda fondurile necesare“.

            Philippe Douste-Blazy, fost ministru de externe al Frantei in guvernul de dreapta al lui De Villepin si actual secretar-general adjunct al ONU, si-a insusit prompt tonul presedintelui francez : „O paralela simpla, dar percutanta : 2.000 miliarde dolari stransi in doar cateva zile pentru a salva cateva banci, dar abia 100 miliarde dolari este ajutorul acordat desvoltarii, cand 150 miliarde ar fi fost deajuns pentru a asigura sanatatea si hrana unui miliard de oameni. Iar criza risca sa loveasca de doua ori tarilor cele mai sarace, atat franand comertul lor, cat si reducand contributia tarilor donatoare. Miliardele acordate bancilor nu sunt destinate lor.“

            Allen Greenspan , care timp de 19 ani a fost in fruntea Bancii Federale americane, a recunoscut zilele trecute in fata unei comisii a Congresului SUA ca „a facut o gresala in timp ce era presedinte, considerand ca bancile sunt capabile singure sa asigure corectitudinea operatiilor financiare“. Tot el a marturisit ca „nu intelege ce se petrece acum cu sistemul financiar“.

            Ulrich Beck, profesor de sociologie la Universitatea din München si la London School of Economics scrie : „De pe o zi pe alta, economia de piata, al carui misionar devenise Occidentul, a devenit o fictiune. El atrasese aversiunea impotriva comunismului si tinerea la distanta a sistemului chinez actual. Cu mult zel bancherii (numiti in popor „bancsterii“) cer acum sa le se nationalizeze pierderile. Oare modelul chinez al economiei socialiste de piata, ironizat si diabolizat, dar temut, va patrunde in cercurile anglo-saxone ale lui „laisser-faire“ ?  

            Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene, declara in ajunul intalnirii Asia-Europa (ASEM) ce are loc la Peking intre 24-25 octombrie, ca „spera in contributia importanta a Chinei la solutionarea crizei financiare. Este o mare ocazie pentru China de a demonstra simtul sau de responsabilitate“. In materie de „simt de responsabilitate“, Barroso se pricepe, caci el este cel ce pana de curand a facut presiuni constante asupra tarilor din estul Europei de a privatiza la maximum si a ridica orice reglementari in activitatea bancara.

            Arnaud Montebourg, fruntas al partidului socialist francez, scrie in Le Monde (20.0ct. 2008) : „Aceasta criza este, de la caderea zidului de la Berlin, cea mai mare infrangere pe care a suferit-o o ideologie, cu intreg cortegiul sau de minciuni si propaganda. Este un fel de cadere a zidului de la Berlin al capitalismului liberal si globalizat, al liberului schimb, al pietei libere si a refuzului indarjit de a accepta interventia politicului in economie“. (…) „Trebuie sa ne imaginam un alt mod de finantare a economiei. E normal ca si intr-o economie de piata unele sectoare sa fie supuse statului, atunci cand sectorul privat se dovedeste incapabil sa-si indeplineasca obligatiile. Ar fi deci sanatos sa conferim unor institutii fara scop lucrativ (non profit) distribuirea creditelor. Un serviciu public al creditului, condus de pilda de CEC, o institutie solida care s-a tinut departe de speculatii financiare, ar putea deci raspunde nevoilor de finantare a economiei“.       

            Alain Badiou, filosof si scriitor, scrie in „Le Monde“ (17.10.2008) : „S-a vorbit deseori in aceste zile de „economia reala“(productia de bunuri), opusa „economiei virtuale (speculatiile) dela care ar veni tot raul. Este o distinctie absurda, caci capitalismul financiar este, de cinci secole, parte componenta a capitalismului in general. Revenirea la „real“ nu poate fi deci trecerea de la speculatia „irationala“ a bancilor,  la productia sanatoasa a fabricilor. In realitate capitalismul este un banditism, irational in esenta si devastator in perspectiva. Cele cateva decenii de prosperitate, salbatic inegalitare, el a facut sa-i fie platite prin criza in decursul carora au disparut cantitati astronomice de valori, prin expeditii sangeroase de pedepsire in zonele pe care le-a socotit periculoase, prin razboaie in care se intrema. (…) Un sistem ce pune organizarea vietii colective in slujba tendintelor cele mai josnice, pofta de bani, rivalitate, egoism. Putem oare vorbi de „democratie“ atunci cand conducatorii statelor au devenit servitorii acapararii financiare private? Si care afirma ca nu au bani pentru asigurarile sociale, dar gasesc imediat miliardele pentru a umple golurile in bilantul bancilor?“.

            As putea continua cu citatele din declaratii si articole ce fac esentialul emisiunilor TV si ale presei saptamanale si cotidiene. Dar deja se anunta inchiderea primelor fabrici de automobile in Germania si Franta, precum si reducerea productiei siderurgice din acest motiv, cu punerea in somaj tehnic a mii de salariati. Asta nu mai e criza financiara, ci una din consecintele ei. Toate astea insa au loc in Occident, dar in Romania urmarile crizei inca nu au ajuns deocamdata a se face simtite. Sa nu fie oare departe momentul cand vom auzi ca se va solicita renationalizarea unor intreprinderi ?

Andrei Plesu in lupta cu stanga

October 20, 2008

                                             

            Andrei Plesu publica in „Dilema veche“ din 9 octombrie 2008 articolul intitulat „Cu stanga pe dreapta calcand“, in care isi exprima supararea pe care a incercat-o la un seminar in strainatate unde s-a trezit inconjurat de o majoritate a vorbitorilor si auditorilor ce era de stanga. Scrie dansul : „Stanga se simte mereu legitima, in vreme ce dreapta se simte mereu suspecta. Stanga a supravietuit tonic tuturor crimelor ei. (…) Discursul de dreapta are un ton stingherit sau, in orice caz, insular, excentric“. Si apoi isi exprima iritarea fata de ideile unui stangist „maghiaro-clujan“, Tamas Gaspar Miklos, care a dovedit nu numai ca e un „anarhist cochet, cu sclipiri marxizante“, ci avea si vina ca duela, intr-o engleza perfecta, cu criticii ideologiei de stanga.

            Articolul nu precizeaza cand a avut loc respectiva intalnire, dar e usor de presupus ca de curand. Adica tocmai in zile in care criza financiara mondiala, ii face pe multi politicieni occidentali, cunoscuti pana acum ca infocati aparatori ai liberalismului, sa justifice interventia statului in economie, idee considerata eretica cu numai cateva luni in urma. Se peroreaza de la tribunele din vest despre defectele de mult timp vizibile ale capitalismului, in presa si la televiziune sunt acuzate poftele de salarii uriase ale unor manageri si bancheri, se condamna pe toate caile egoismul si individualismul, carora trebuie sa li se puna in fine capat. Iar aceasta adoptare a catorva din argumentele stangii are loc folosindu-se tocmai capitularea treptata a stangii in ultimele decenii fata de cantecele de sirena ale liberalismului. Ar fi fost deci de asteptat ca si Andrei Plesu, fost ministru in guverne de dreapta, sa-si schimbe oportun atitudinea, prin imbratisarea discursului populist ce pare a deveni la moda. Nu a facut-o deocamdata, dar nu e exclus ca viitorul sa ne rezerve surprize.

            Ceeace ar fi de subliniat insa este ca in articol se repune din nou in discutie confruntarea intre stanga si dreapta. Cu numai un an in urma, in „Dilema veche“ din 30 august 2007, aparea un grupaj de articole sub titlul semnificativ „Ce a mai ramas din stanga?“, in care – pentru majoritatea autorilor – din stanga romaneasca nu a mai ramas nimic. Se arata acolo  , ca „din redutabila traditie a stangii nu a mai ramas decat o redutabila gramada de resturi“, iar „clivajul stanga-dreapta nu creaza decat confuzie“ si ca a disparut baza ideii marxiste, adica lupta de clasa. Iar asta s-ar datora „rupturii dintre intelectuali si proletariat“. Se punea patetic intrebarea „Ce rost mai are sa vorbim despre stanga si dreapta cand in occident societatea industriala care le-a generat a disparut de 20-30 de ani?“ si se adaoga cu tristete ca cetateanul roman se complace in discursuri despre stanga-dreapta, ceeace este „o saracire a uneltelor intelectuale de intelegere a vietii cotidiene“. Si iata ca dupa doar un an, directorul si fondatorul aceleiasi reviste participa la un dialog despre stanga si dreapta, la care isi da seama cu groaza ca trancaneala elitistilor romani despre disparitia stangii este complect decalata fata de spiritul vremii.

            Suparator pentru toti acesti domni de la Dilema veche este faptul ca binomul stanga-dreapta are inca circulatie in occident, ba chiar e considerat o conditie sine-qua-non a democratiei. Un sistem politic in care toate partidele s-ar reclama doar de la valorile dreptei  ar mai putea fi considerat acceptabil in societatea statelor democrate? Parlamentarismul a impus, in ultima analiza, reducerea opozitiei conceptiilor despre lume si viata, la doua forte care, de peste 200 de ani, au capatat numele conventionale de stanga si dreapta. Aceste denumiri au doar doua secole vechime, dar inca din antichitate cunoastem existenta unor viziuni morale diferite in faurirea politica a societatii. Ba unele fraze rostite de Iisus Cristos si consemnate de evanghelisti sunt nu numai clar de stanga, ci exprima indignarea revolutionara la adresa stapanitorilor (romani) si a bogatilor (farisei) ai timpului sau.

            Daca stanga si dreapta sunt notiuni cu precadere politice, esenta lor strabate si in alte domenii, ca de pilda filosofia, literatura sau arta. A afla daca o persoana e de stanga sau de dreapta nu necesita cunoasterea partidului cu care a votat la ultimele alegeri, ci mai curand ce opinii are cu privire la un ansamblu de probleme ce nu sunt legate de preferintele pentru diversi politicieni. Si anume : discrepanta crescanda intre saraci si bogati, atitudinea fata de principiul egalitatii (pentru femei, pentru minoritati, pentru oameni de orice origine sociala), felul in care se desvolta tara sau e gospodarit orasul in care traieste, aprecierea gradului de protectie a naturii, conditiile in care se asigura sanatatea populatiei, progresele sau regresele in invatamantul public, pareri despre politica mondiala si despre principalii sai actori (SUA, UE, Rusia, China etc). In fine exista uneori o sensibilitate de stanga, un „Weltanschauung“ de stanga, chiar si la persoane ce apoi, conjunctural, isi dau votul celor de dreapta. Pentru a nu si-i indeparta pe acestia, partidele liberaliste practica fara jena, in momentele de criza, un discurs cu tenta stangista.

            Criticii stangii recurg deseori la argumentul facil al identificarii ei cu comunismul, atribuindu-i crimele gulagului. Pretextul e folosit de domnul Plesu si in acest articol pentru a condamna „crimele“ stangii. Insa comunismul sovietic, dupa cum a aratat istoria, nu era decat un socialism degenerat ce capatase trasaturi opresive, cu interzicerea libertatilor individuale si colective, fapt pentru care a si fost respins de popor. Astazi partidele de stanga, chiar si cele ce si-au mentinut denumirea de comuniste, au evoluat, recunoscand virtutile economiei sociale de piata sau ale parlamentarismului democratic. A fi astazi de stanga inseamna, printre altele, si a respinge reintoarcerea la experimentul comunist.

            Ar mai fi inca unele reflectii de facut pe marginea acestui scurt articol in care se vede furia, ba chiar disperarea ganditorului de dreapta cand constata ca realitatile ii contesta convingerile de beton. Dar criza capitalismului, ce abia a inceput sa-si desfasoare efectele in occident, este neindoielnic ca va ajunge si pe malurile Dambovitei si ii va constrange pe multi sa-si revizuiasca opiniile in care se simteau atat de comod.

 

Salarii grase si recompense copioase…

October 17, 2008

                                    

            Criza financiara se pare ca ii obliga pe multi oameni politici sa faca parada de stangism. In parlamente si in conferinte de presa se tin discursuri si se manifesta indignarea la adresa nu numai a bancherilor, ci si a unor patroni de firme ce castiga sume exorbitante. In acest timp intre 10 si 20 procente din populatia celor mai bogate tari traieste sub nivelul oficial de saracie.

             Iata castigurile unor magnati ai economiei germane, date in vileag in aceste zile :

         J. Ackermann (Deutsche Bank) – 14,3 milioane euro/an

         P. Loescher (Siemens) – 11,5 milioane euro/an

         H. Samuelsson (MAN) – 3,65 mln. euro/an

         W. Wenning (Bayer) – 3,59 mln. euro/an

         K.P. Müller (Commerzbank) – 3,34 mln. euro/an

         W. Maylhuber (Lufthansa) – 3,2  mln. euro/an

         Georg Funke (Hypo Real Estate ) – 2,3 mln. euro/an

         W. Klein (Postbank)  – 1,72 mln. euro/an

            Dar aceaste cifre sunt mici in comparatie cu recompensele pe care le incaseaza unii sefi de companii americane, atunci cand – din diverse motive – sunt constransi sa paraseasca postul. Iata filodorma pe care au primit-o unii dintre acestia cand si-au dat demisia :

         Bob Nardelli (Home Depot) – 210 milioane dolari

         Hank McKinell (Pfizer) – 198 mln. dol.

         Richard Grasso (N.Y. Stock Exchange) – 187 mln. dol.

         Stan O’Neal (Merrill Lynch) – 159 mln. dol.

         Ch. Prince – (Citigroup) – 95 mln. dol.

         Carly Fiorina (Hewlett-Packard) – 21 mln. dol.

            Cu titlu informativ sunt publicate si salariile oficiale ale unor politicieni din diverse tari (valorile nationale au fost convertite in echivalent euro) :

            G. W. Bush (S.U.A)– 24.167 euro/luna

            Gordon Brown (U.K.)– 23.334 euro/luna

            Shinzo Abe (Japonia) – 21.910 euro/luna

            Angela Merkel (Germania) – 20.427 euro/luna

            Silvio Berlusconi (Italia ) – 18.900 euro/luna

            Nicolas Sarkozy (Franta) – 6.600 euro/luna

            Dimitri Medvedev (Rusia) – 4.800 euro/luna

            Hu Jintao (China) – 274 euro/luna  

            Zilele trecute revista CAPITAL a publicat, ca in fiecare an, lista celor 300 de nume ale bogatasilor din Romania. Daca in 2003 doar 15-20 de romani aveau o avere mai mare de peste 100 milioane euro, in 2007 numarul lor era de 80. In 2003 forta financiara a grupului celor 300 de bogati era in total de 11,5 miliarde euro, in 2007 ea sporise la 39 miliarde euro. Ponderea acestor averi in PIB al Romaniei in 2007 a fost de 33 %. Reamintesc ca salariul mediu pe economie al romanului este de numai 340 euro, situand tara noastra pe ultimul loc in Uniunea Europeana.

            Fara comentarii…

 

 

CALEIDOSCOP MONDIAL (VII)

October 16, 2008

                                             

            Cand esti considerat sarac in U.E. ? Pentru ca cineva, care traieste in una din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, sa intre in categoria saracilor, e necesara conditia ca el sa castige sub 60% din venitul mediu net din tara sa. In conformitate cu datele statistice ale lui Eurostat pe 2005, o familie (doi parinti cu doi copii minori) este considerata drept saraca daca venitul total lunar este mai mic decat : 2990 euro in Luxemburg;  2323 euro in Danemarca; 1889 euro in Austria; 1798 euro in Germania; 1673 euro in Franta; 1506 euro in Italia; 111 euro in Spania; 266 euro in Polonia; 231 euro in Letonia; 127 euro in Romania. In suma respectiva se cuprind cheltuielile cu chiria, caldura, hrana si imbracamintea. In Germania s-a socotit ca in 2006 in categoria saracilor intra 16,5 % din populatie, adica 13,5 milioane persoane (cu un milion mai putin decat in 2005). In Romania CASPIS (Comisia Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale) a calculat ponderea saracilor pe anul 2004 la 25,1 % din totalul populatiei (fata de cca. 7 % in 1989), iar a celor aflati in saracie extrema – la 8,6 %. Dupa acest an se pare ca nu s-au mai facut studii privind nivelul saraciei in tara noastra (vezi www.caspis.ro). Nici Banca Mondiala nu are date mai recente privind nivelul saraciei in Romania. Important este insa ca tara noastra intampina cea mai mare criza economica postbelica in conditii atat de precare. Este fie ignorant, fie naiv cel ce crede ca frigurile ce zgaltaie economia mondiala ne vor ocoli. Mai mult ca oricand este necesar ca in urmatorii ani la putere sa vina un guvern care sa aiba atat autoritatea, cat si priceperea de a carmui economia astfel incat sa evite un dezastru. Dezastru de care vor suferi mai intai paturile cele mai sarace…

                                                                       *

            Starea coruptiei in lume. – Se stie  ca pentru masurarea gradului de coruptie intr-o tara exista o organizatia internationala „Transparency International“ cu sediul la Berlin. Anual expertii acestei organizatii fac studii intr-un numar de 180 de tari si pun note. Nota maxima 10 este data celor la care nu s-a inregistrat nici un caz de coruptie, nota zero – echivaleaza cu un sistem foarte corupt. Datele de pe anul 2008 au fost recent date publicitatii. Tarile cu nota 9,3, deci cele mai putin lovite de flagelul coruptiei  : Danemarca, Noua Zeelanda si Suedia. Sigapore e pe locul 4 cu 9,2 puncte, urmata de Finlanda cu 9,0 puncte. Germania si Norvegia sunt pe locul 14 ambele cu 7,9 puncte; Marea Britanie pe locul 16 cu 7,7 puncte; Statele Unite pe locul 18 cu 7,7 puncte, Franta pe locul 23 cu 6,9 puncte; China pe locul 72 cu 3,6 puncte; Romania pe locul 74 cu un punctaj de 3,1 (alaturi de Algeria, Madagascar, Mauritania, Panama si Sri-Lanka); Nigeria pe locul 121 cu 2,7 puncte; Rusia pe locul 147 cu 2,1 puncte; Guineea, Sudan, Ciad  pe locul 173 cu 1,6 puncte; Afganistan pe locul 176 cu 1,5 puncte; Haiti pe locul 177 cu 1,4 puncte; Burma si Irak sunt pe locul 178 cu 1,3 puncte; iar pe locul 180 este Somalia cu 1,0 puncte.

                                                                       *

            ABC-ul capitalismului – Criza financiara ce a cuprins lumea i-a determinat pe cei de la marea editura berlineza Dietz-Verlag se reediteze de graba cele trei volume din „Capitalul“ de Karl Marx, in total 2500 pagini (35 euro). Presa germana semnaleaza asta („Die Zeit“ din 16 oct. 2008) ca un eveniment, deoarece in paginile cartii se intalnesc elemente ce par a descrie in chip uimitor situatia ivita astazi. Primul volum, aparut intaia data in 1867, arata ca piata e un mecanism ce serveste le distributia nu numai a bunurilor, ci si a muncii continuta in fabricarea lor. Se mai aminteste si de formarea „capitalului fictiv“ sub forma cursului actiunilor, care dau iluzia ca banii s-ar naste din circulatia automata a banilor. Iar in cel de al treilea volum, aparut postum (in 1894) Marx vorbeste despre „pleznirea basicii de sapun al capitalului nominal“, cand „criza financiara duce la productia in stoc si la blocarea ei“. In societatile pe actiuni, ca si in activitatea bancara, Marx vedea un fel de forme prealabile de socialism, deoarece in ele actioneaza persoane imputernicite sa gospodareasca „capitalul social“, iar nu banii proprii. Dar tocmai de aceea, scria el, atunci cand are loc criza, zguduirea economica e atat de puternica incat pericliteaza intreg sistemul financiar. Singura salvare este atunci statul, obligat sa intervina, argument ce pentru el justifica inca odata socialismul. La sfarsitul lui 1857 intr-un articol publicat in New York Daily Tribune si intitulat „Criza financiara in Europa“, Marx descria eforturile depuse in Germania de asanare a creditului prin cumpararea de guvern a hartiilor de valoare putrede si numea aceste actiuni „un fel de comunism“.

            Aparent istoria se repeta. Dar evaluarile de acum 140 de ani nu se prea potrivesc cu capitalismul activitatilor de servicii si cel informational al zilelor noastre. Teoria este insa utila, caci scoate la iveala un aspect : capitalismul contine tendinta opusului sau, adica a economiei de comanda, in care deciziile riscante ale unor mici grupe sau chiar a unor indivizi, pot avea consecinte de amploare mondiala. Iar in asemenea cazuri e nevoie nu de libertatea pietelor, ci de reglementarea si controlul lor. Prin asta unele crize pot fi evitate, dar nu toate. Nu trebuie sa fii marxist pentru a sti ca un capitalism strans interconectat va duce mereu la o succesiune de mari succese si grave esecuri.

“Le Monde diplomatique si alegerile americane

October 14, 2008

                      

            Cu circa un an in urma, a incetat aparitia editiei in limba romana a revistei lunare „Le Monde diplomatique“. Motivele nu au fost numai economice, ci si politice, caci revista franceza are o orientare clara de stanga, fapt care ii determina pe editorii in romana sa nu publice decat relativ putine din articolele editiei originale. Cateva articole ale revistei au mai  aparut pe internet in romaneste pana in luna iunie, dar de atunci intelectualul roman este privat de a mai fi la curent cu punctul de vedere ale acestei publicatii de prestigiu, care in editie tiparita apare in 21 de tari. Fapt care ma indeamna sa prezint pe scurt doua articole din numarul pe octombrie 2008, consacrate alegerilor din Statele Unite.

 

            Directorul revistei, Serge Halimi, scrie in editorialul „In cucerirea vestului“ ca, in fata crizei financiare ce obliga statul american sa intervina cu o suma de 700 miliarde dolari, partidul republican adopta, in locul atitudinei ultraliberale afisata pana acum, o alta ce s-ar rezuma la lozinca „Country first“ (Tara mai intai). Se vorbeste deci despre patriotism si de atasarea americanilor la valorile traditionale, se lauda povestea d-nei Sarah Palin, mama a cinci copii, guvernatoare a statului Alaska, sotie a unui campion de curse de sanii trase de caini, dar si biografia lui John McCain, erou american ce a bombardat Vietnamul inainte de a zace 5 ani in prizonierat. Cu patru ani in urma si George W. Bush castiga alegerile punand accentul pe credinta lui religioasa, dar si pe lupta contra terorismului, impotriva avortului si a casatoriei homosexualilor. Tot el nu inceta sa agite iarasi resentimentele opiniei publice americane impotriva elitei intelectuale, artistice si tehnocrate, care de regula sustine partidul democrat. Iar Obama este acum si el acuzat ca ar fi prea intelectual, prea de stanga, prea neexperimentat, prea negru. Alegerile din luna noiembrie din SUA se vor castiga treptat, stat cu stat. Unele dintre state (California, New York, Illinois, Texas etc.) par deja cucerite de o tabara sau de cealalta. Dar vestul republican pare a oscila, iar Obama tocmai acolo duce acum lupta. Prin „vest“ se inteleg cele 13 state situate la apus de Colorado (Montana, Wyoming, Colorado, New Mexico, Idaho, Utah, Arizona, Nevada, Washington, Oregon, California, Alaska si Hawai), din care doar in trei (California, Oregon si Washington) este aproape cert ca vor castiga democratii. Aici, in vest, republicanii combat cu lozinca celor trei „G“: „God, gays and guns“ (Dumnezeu, homosexualii si armele de foc). Democratii nu se lasa atrasi pe acest teren, caci stiu ca, de pilda in Montana sau Wyoming, cine pomeneste de interzicerea armelor poate fi sigur ca va pierde alegerile. Dar tot mai frecvent se aud oameni spunand ca vor vota „cu cel ce face cel mai putin rau“. Rau pentru locuitorii acestor state este acum poluarea de catre  industrie a raurilor si aerului. „Obama va garanteaza accesul la paduri si la zonele cu vanat, in timp ce McCain spune ca terenurile trebuie vandute“, este o lozinca democrata a locului. Ecologia a devenit o tema pretioasa in campania electorala : se atrage atentia ca trebuie incetat ca tara sa depinda de petrolul arab si trebuie valorificata din plin energia eoliana.

 

            Michael T. Clare, profesor la Hampshire College din Amherst (Massachussets), scrie in articolul „Lumea vazuta de la (viitoarea) Casa Alba“, ca – desi cei doi candidati la alegerile prezidentiale din SUA sunt constransi sa aiba o pozitie comuna privind apararea intereselor americane in lume – ei au in alte privinte numeroase divergente. John McCain (72 ani) este un om al razboiului rece, in timp ce Barack Obama (47 ani) cauta sa gaseasca noi raspunsuri la problemele ce rascolesc azi geopolitica mondiala. Pentru McCain este inacceptabil ca Rusia sa redevina o mare putere. Pentru el Rusia de azi nu se deosebeste prea mult de Uniunea Sovietica, iar pentru aceasta NATO trebuie sa-i tina piept. „Natiunile occidentale trebuie sa demonstreze ca NATO formeaza un front unit de la Marea Baltica la Marea Neagra si ca alianta va deschide breatele tuturor democratiilor ce vor sa apere libertatea“, spunea el in 2007. Mai recent el a sustinut ca Rusia sa fie eliminata din grupul G-8.  Pentru Obama nu Rusia si NATO sunt problemele prioritare, ci cele aparute dupa prabusirea URSS : terorismul, armamentul biologic, epidemia de SIDA, incalzirea planetei. Divergente mai serioase intre cei doi candidati apar insa in problemele Irakului si Iranului. Pentru McCain Irakul este frontul principal al luptei contra terorismului. Pentru Obama lupta contra lui Al-Qaida trebuie dusa in Afganistan, si chiar pe teritoriul Pakistanului. In privinta Iranului, Obama preconizeaza inceperea unor tratative cu guvernul de la Teheran pentru sistarea programului de imbogatire a uraniumului, idee respinsa categoric de McCain. In conflictul din Caucaz, Obama sustine  ducerea de tratative cu Moscova si Tbilisi, in timp ce McCain are o atitudine belicoasa, condamnand fara drept de apel Rusia. El a facut aluzie la trimiterea de vase americane sau ale NATO in Marea Neagra, pentru a contracara, cu acordul Ucrainei, prezenta flotei ruse acolo. Tot el sustine trimiterea de trupe americane in Georgia si Azerbaidjan pentru protejarea conductei de titei Baku – Tbilisi – Ceyhan. In relatiile SUA cu Uniunea Europeana, ambii candidati sunt de acord ca ele trebuie imbunatatite, dar McCain sustine ca aceasta colaborare trebuie “plasata sub conducerea ferma si hotarata a Statelor Unite“.

           

Paul Krugman, laureat al premiului Nobel

October 13, 2008

Profesorul american Paul Krugman a primit premiul Nobel pentru economie. Ma intrebam daca laureatul acestui premiu va fi tot un american, dar nu banuiam ca in acest an cel ales va fi un contestatar al regimului Bush si un critic al sistemului economic american. Profesor la universitati celebre (MIT si Princeton), el a publicat numeroase articole pe teme economice in New York Times, ce pot fi citite pe www.pkarchive.org, in care a semnalat pericolul sporirii prapastiei intre bogati si saraci, in Statele Unite si in lume, dar si riscurile globalizarii capitaliste. Iata ce scria el intr-un articol de acum 6 ani : “Ar fi fost de asteptat ca dupa sporirea discrepantei veniturilor, oamenii politici sa reactioneze, propunand sa se ia celor bogati o parte din surplusul de bani, deoarece asta ar fi o masura populara si deci ea le-ar fi adus ceva voturi in plus. In loc de asta se observa ca politica economica ii favorizeaza doar pe bogati. Cele mai importante reduceri de impozite au avut doar acest scop, caci cei bogati finanteaza campania electorala a partidelor. Nu este intamplator faptul ca opiniile conservatorilor ce se opun impozitarii celor bogati gasesc ecou chiar si in public. Cu bani se poate cumpara nu numai influenta directa, ci se poate modela si felul in care lumea percepe lucrurile. Organizatia “People for the American Way” a publicat un raport ce arata sumele imense ce se aloca de fundatiile conservatoare pentru a intretine institute de cercetari si medii de informare destinate promovarii ideilor de dreapta”. Iar in alta parte Paul Krugman scrie : “Inegalitatea veniturilor ne-a adus pe noi, americanii, in situatia din anii ’20 cand cativa bogatasi beneficiau de uriase privilegii, ce contrastau cu mizeria oamenilor de rand. Se faureste cu timpul o elita ereditara, cu averi fabuloase , care poseda si o enorma forta politica. Sa fiu oare eu prea pesimist ? Sa ii ascult pe cei ce imi spun sa nu imi fac griji, caci sistemul nostru e elastic, iar clasa mijlocie rezista? S-ar putea insa ca ei sa priveasca in retrovizor, iar optimismul lor, ca natiunea isi va gasi in fine drumul corect, sa se bizuie pe trecut, un trecut in care St. Unite erau o societate a clasei mijlocii. Dar ea era pe atunci o alta tara decat cea de azi.”

Actuala criza financiara, ce a inceput sa devina recesiune, inainte de a deveni depresiune economica, justifica spusele lui Krugman. Iar premiul ce i s-a acordat de Academia Suediei este pe deplin justificat… Paul Krugman, lauréat 2008 du prix Nobel d'économie.

ESTE CAPITALISMUL PE DUCA ?

October 11, 2008

           Nu toti observa astazi ca, odata cu desvaluirea in intreaga sa amploare a crizei, ce a incetat deja sa fie doar financiara si incepe sa se transforme in recesiune a economiei reale, apar tot mai des in presa citate din mari economisti ai secolului 20 : John Maynard Keynes, John Kenneth Galbraith, Joseph Schumpeter, Nikolai Kondratiev. Adica a unor personalitati pe care neoliberalismul le prefera uitate, deoarece facusera „gresala“ sustinerii rolului statului in relansarea capitalismului in epoci de criza grava. In cartea sa despre criza americana din 1929, Galbraith povesteste ca, la hotelurile la care clientii solicitau o camera, receptia ii intreba daca o doresc spre a dormi sau pentru a se sinucide sarind pe fereastra. In aceasta toamna, nu mai e insa vorba de indivizi ce sar, ci de banci intregi, de institutii de credit foarte prospere pana recent. Datoria publica americana se ridica la fantastica suma de10.299 miliarde dolari, otrava cu efect intarziat ce curge prin vinele sistemului si pentru care suma de 700 miliarde acordata de buget prin planul Paulson se dovedeste un ser insuficient de viguros. Zeci de miliarde de euro necesita si acoperirea creantelor putrede ale unor banci britanicem germane si franceze. Si nu se poate spune ca pericolul nu fusese semnalat din timp de economisti eminenti, unii dintre ei laureati ai Premiului Nobel. Dar conducatorii bancilor nu vedeau nimic, nu spuneau nimic, nu invatasera nimic. Banci care acordau credite aberante de 40 de ori mai mari decat fondurile disponibile, erau frecvente, ca si familiile ce primeau o casa pe credit fara sa fi facut nici un efort pentru a obtine si mentine proprietatea. Bancile dereglasera termometrul pentru a nu mai arata febra, sacrificasera realul – imaginarului. Si cum scrie Eric Fottorino, directorul ziarului Le Monde (12.10.2008), pentru a iesi din situatia creata, „ca la un put de titei in flacari, unde doar o enorma incarcatura de dinamita permite ca prin suflul ei sa stinga incendiul, trebuie si aici o actiune concertata de o amploare echivalenta, singura capabila sa faca atacul reusit“. Adica pentru obtinerea unei noi reusite a capitalismului, de data asta ingradit de reguli si constrangeri severe, pentru a nu mai zburda neingradit, pana la marginea prapastiei…

            Dar sunt ganditori carora actiunile pompieresti ale statului li se par minore data fiind gravitatea starilor de lucruri. O asemenea persoana este profesorul Immanuel Wallerstein, de la Yale University, fondator al Centrului Fernand Braudel pentru studiul economiei sistemelor istorice si al civilizatiilor. El considera ca de 30 de ani s-a intrat in faza terminala a sistemului capitalist, deoarece sistemul deviaza prea mult si prea des de la situatia de stabilitate si e incapabil a-si regasi echilibrul. „Situatia a devenit haotica, incontrolabila pentru fortele ce o dominau pana atunci si incepe o lupta intre toti cei ce doresc sa-i ia locul. Suntem in plina criza a capitalismului, iar acesta este pe duca. Se vor face eforturi de conducerile firmelor si ale statelor pentru ca in urmatorii 2-5 ani sa se iasa din criza, dar eu nu cred ca vor reusi. Cei mai inteligenti actori ai acestui proces au inteles ca este nevoie de ceva cu totul nou, dar majoritatea se zbat si tatoneaza in mod dezordonat si inconstient.  Cum va arata viitorul este greu de presupus astazi. Probabil peste zece ani va fi mai limpede, dar noul sistem va apare cu claritata peste 30-40 de ani. Ceeace nu inseamna ca din acest haos al tranzitiei nu ar putea apare un sistem de exploatare inca si mai violent decat capitalismul, in locul celui mai egalitar si redistributiv, pe care il dorim cu totii“, e de parere Wallerstein.

      Dar tot el adaoga : „Actuala criza concorda cu ciclul politic al hegemoniei americane, care a luat fiinta in anii ’70. Statele Unite vor ramane un actor important, dar ele nu vor putea niciodata recuceri pozitia dominanta in fata multiplicarii altor centre de putere, Europa occidentala, China, India. Daca tinem seama de perioada timpului lung al lui Braudel, o noua putere hegemonica ar putea apare peste 50 de ani. Nu se stie ce trasaturi si caracter va avea aceasta putere. Pana atunci, consecintele politice ale acestei crize vor fi enorme, in masura in care in SUA se vor cauta vinovatii pentru prabusirea hegemoniei lor. Jumatate din poporul american nu va accepta cele ce sunt acum in curs de desfasurare. In interiorul SUA vor izbucni grave conflicte interne, iar tara noastra va deveni tara cea mai instabila politic din lume. Si nu uitati ca noi, americanii, posedam fiecare o arma…“

BLOGUL : O NOUA ERA A CONVERSATIEI

October 11, 2008

                                 

            Am in fata cartea lui Pierre Assouline „Breves de blog“ (Scurte stiri de blog), aparuta acum o luna la Paris (Ed. Les Arenes – 427 pag. – 21 euro). Pierre Assouline este autor de romane (Le Portrait, Hotel Lutetia, La Cliente s.a.) si de biografii (Gallimard, Simenon, Kahnweiler s.a.), iar timp de 20 de ani a condus revista de critica literara „LIRE“. Cu patru ani in urma el a fost rugat de cotidianul Le Monde sa deschida pe situl ziarului un blog in care sa prezinte si sa comenteze informatii din domeniul literaturii, din Franta si din lume. In scurt timp situl sau intitulat „La republique des livres“ (passouline.blog.lemonde.fr/livres) a devenit unul dintre cele mai frecventate bloguri culturale in limba franceza, articolele sale avand zilnic intre una si cateva sute de comentarii ale cititorilor (un articol a depasit chiar o mie de comentarii)..

            Din cele cca.150.000 comentarii aparute in cei 4 ani despre cele mai variate subiecte, Assouline a selectat vreo 600 mai interesante, originale sau amuzante, pe care le publica insotite de o introducere a sa de 50 de pagini. In ea reflecteaza asupra acestui mod nou si original de a schimba pareri prin intermediul Internetului, avantajele si limitele blogului, experienta neobisnuita de a fi gazda si totodata tinta, a mii de necunoscuti care rivalizeaza in eruditie, in talent literar sau in confidente, in riposte – uneori spirituale, alteori violente. Blogul lui Assouline a devenit un fel de salon literar de pe vremuri, ai carui participanti depasesc frontierele Frantei. Consideratiile autorului despre acest mod al conversatiei, specific secolului XXI, nu se limiteaza la literatura, ci in multe privinte intereseaza blogosfera in ansamblu, asa cum voi arata in cele ce urmeaza.

            Care e caracteristica unei conversatii pe net? In ea nimeni nu se sinchiseste de ceeace fac oamenii – ce avere, meserie sau putere au – ci de ceeace sunt ei, desi invizibili unul altuia. Blogul este un carnet de bord sau un jurnal extim (contrar deci unuia intim), intretinut de o singura persoana, deci diferit de un sit, colectiv prin esenta. In numai cativa ani el a devenit in multe tari un fenomen societal, un fel de „laborator al ideilor de maine“, un spatiu al controverselor intelectuale, al desbaterilor, calme sau pasionate. „Orice blog deschide de facto un forum de discutii, chemat sa suscite in cel mai bun caz un dialog platonician, iar in cel mai rau – gaura neagra a gandirii in actiune.. Dar el are particularitatea ca faptul public si cel privat se confunda, Agora devine piata de schimb, sofistii se invecineaza cu discipolii lui Socrate, cetatenii – cu sclavii. Blogul trebuie privit ca un viguros banchet, unde fiecare internaut poate fi un orator. Nu cand s-a trecut de la incunabul la imprimat a avut loc ruptura, ci cand s-a trecut de la carte la ecran. Adevarata revolutie a scrisului nu a fost Gutenberg, ci numericul, caci abia acum s-a schimbat radical suportul, in timp ce inainte se trecea de la hartie la o alta hartie“, e de parere Assouline.

            Cum ar putea fi numit mai adecvat cel ce isi prezinta opiniile pe blog? „Comentator“, desigur, dar e un termen prea banal; „glosator“, e corect, dar mai putin de inteles; „postor“ sau „postator“ poate sugera unora termenul de „impostor“. Autorul sugereaza adoptarea unui nou neologism : „intervenaut“, pentru a nu recurge – ca orice francez ce se respecta – la termenul anglosaxon de blogger . Iar acestia se folosesc de pseudonime, dand dovada de o uimitoare imaginatie in alegerea noii identitati. Ei ce vor sa separe astfel lumea reala de cea a web-ului, persoana in carne, tacuta in viata de toate zilele, de persoana noua, inventata, guraliva, ce se manifesta sub pseudonim in spatiul public. Odata mascati sub pseudonim, unii comentatori folosesc prilejul pentru a se scrie lucruri ce n-ar avea nici o sansa sa apara tiparite pe hartie. Assouline adaoga : „Avantajul scrisorilor anonime a fost ca nu trebuia sa li se raspunda. Dar internetul este singurul loc unde se poate raspunde celui ce ne trimite o scrisoare anonima“.

            Numerosi scriitori scriu pentru ca nu au decat acest mijloc de a vorbi fara sa fie intrerupti. La fel este si cu comentatorii pe blog, care uneori uita tema pusa in discutie si se disputa intre ei, neglijandu-l pe tutelarul blogului. Assouline crede ca vor apare teoreticieni si exegeti ai desbaterilor prin internet, carora le sugereaza oportunitatea scrierii unei „Critici a ratiunii blogosferice“ sau un „Tratat de conversatie on line“. Internetul este desigur o fereastra spre lume, dar se neglijeaza a se adaoga ca, la randul sau, permite si lumii sa ne priveasca : nu incetam sa-i informam pe altii despre noi, despre obiceiurile, moravurile, maniile, gusturile noastre. Conversatia pe blog participa la faurirea „inteligentei colective“, in care sunt deja instalate Google, Facebook, eBay, Wikipedia, Amazon s.a. Ce urmaresc oare acesti mii de oameni ce vor sa se exprime pe blog? Asteapta, intr-un tarziu, o recompensa ? Greu de presupus! Mai curand cautarea unui pic de atentie, marturia interesului altora. Comentez, deci sunt. Scriu, deci exist, isi spun aproape toti.

            In limba romana nu avem nici pe departe, dupa cate imi pot da seama, un blog cultural de amploarea celui al lui Assouline, cu o atat de mare afluenta, cu comentarii atat de profunde si erudite, dintre care unele au necesitat fara indoiala ore intregi pentru elaborare. Dar, ca si in numeroase bloguri autohtone, si in blogul francez se intalnesc, pe langa texte ce uimesc prin finetea analizei si vasta cultura, si cele ce etaleaza cinism si josnicie, meschinarie si limbaj violent. 

            Revelarea sensurilor in continua evolutie a notiunii de blog nu este insa scopul principal al acestei carti, ci punerea in evidenta a bogatiei de informatie pe care il aduce, in problemele literaturii contemporane, dialogul cu publicul prin intermediul internetului. Temele ce au suscitat cele mai multe comentarii au fost – in ordine – cele legate de arta traducatorului, de zguduitoarea carte a lui Jonathan  Littell „Les Bienveillantes“, biografia lui Michel Houellebecq si cartea sa „La possibilite d’une ile“, boicotarea scriitorilor israelieni, Wikipedia, vieta si opera lui Heidegger, reeditarea lui Mein Kampf in franceza, Paul Celan, Emil Cioran, Franz Kafka, francofonia, televiziunea, s.a. Daca tinem seama ca numarul celor ce citesc articolele de pe blogul literar al lui Assouline este de cateva ori mai mare decat al celor ce fac comentarii la ele, se poate afirma cu certitudine ca daca franceza a pierdut mult din autoritatea intelectuala mondiala din trecut, literatura in aceasta limba are inca un numar impresionant de cititori fideli si admiratori devotati.

            P.S. Un alt articol despre rolul blogului in societatea contemporana poate fi citit pe acest blog la data de 25 iulie 2008, sub titlul „Blogul pe glob“.

NOAM CHOMSKY DESPRE CATEVA PROBLEME ACTUALE

October 7, 2008

             Noam Chomsky a acordat zilele acestea un interviu lui Gabor Steingart, redactor al saptamanalului german „Der Spiegel“ (No. 41 din 6.10.2008). Se stie ca Chomsky (79 ani), profesor la MIT, este considerat un reprezentant eminent al stangii americane prin numeroasele sale carti in care critica politica guvernului american si ataca cu vehementa activitatea concernelor multinationale. In cele de mai jos prezint cateva pasaje mai interesante din acest interviu.

  

            Steingart : Catedralele capitalismului se prabusesc, in ultimele luni ale guvernului conservator american se fac planuri de etatizare. Cum resimtiti asta?

            Chomsky : Momentele sunt prea serioase, dificultatile prea mari pentru a ne bucura de necazul altora. Constat insa ca, daca nu dimensiunea, cel putin natura acestei crize, era previzibila.

            S. : Ce anume ati prevazut ?

            C. :  Ca in  domeniul financiar, ca dealtfel si in alte domenii, exista riscuri care nu au pret si deci nu intra in calcule. Cand imi vindeti un automobil, s-ar putea ca noi sa fi facut o buna afacere. Dar aceasta afacere are si asupra altora repercursiuni, care nu sunt evidente in socoteala noastra. Ca de pilda poluarea mediului, cresterea pretului benzinei, aglomerarea circulatiei, etc. Sunt costurile externe ale micii noastre afaceri, care insa – in cazul bancilor – se ridica la valori uriase.

            S. : Dar nu intra in specificul activitatii bancare sa aiba riscuri? Oare nu face parte riscul din esenta lor?

            C. : Desigur! O banca bine condusa, precum Goldman-Sachs, poate tine in frau riscurile si acoperi pierderile. Dar nici o banca nu poate stapani riscurile sistemice. De aceea acestea sunt minimalizate, se risca mereu mai mult, ca si cum ar fi bine pentru economie. Prin abolirea reglementarilor oficiale, prin marsul triumfal al liberalismului, a crescut insa enorm pericolul riscurilor sistemice si a aparut posibilitatea unui tsunami financiar.

            S. : Dar e corect ca intreaga vina sa se arunce doar pe capul Wall Street-ului ? In fond clasa mijlocie americana traieste tot din credite, care in cele din urma vor trebui returnate!

            C. :  Gradul de indatorare al familiilor americane este enorm. Dar nu as invinui pentru asta indivizii, ci consumismul. Iar el se bazeaza pe faptul ca suntem o societate dominata de interesele de afaceri. O uriase propaganda ii indeamna pe toti la consum. Statele Unite sunt o societate foarte libera. Consumul e bun pentru castig, dar si pentru establishment-ul politic. Consumul deviaza oamenii, ii abate in alta directie. Societatea poate fi controlata cu greu de armata, dar poate fi abatuta de la telurile ei prin consum.

            La 1787, James Madison, unul dintre parintii fondatori, a spus ca puterea in stat are drept sarcina „sa protejeze minoritatea avuta de majoritatea populatiei“. De aceea Senatul SUA are doar 100 de membri, care in majoritate sunt oameni bogati, carora li s-au acordat cele mai multe puteri. Camera Reprezentantilor, cu mai multe sute de deputati, este ceva mai democratica, dar are mult mai putine imputerniciri. Chiar si un liberal ca Walter Lippmann, unul din intelectualii de frunte ai sec.XX, era de parere ca intr-o democratie ce functioneaza bine, minoritatea intelectuala destinata sa conduca, trebuie protejata de „tropaielile si ragetele multimii ratacite“. Recent vicepresedintele Dick Chenney a demonstrat ce intelege el prin democratie. Intrebat daca este pentru continuarea razboiului din Irak, chiar daca majoritatea poporului american il respinge, el a raspuns : „Ei si ?“.

            S. : „Change“ (schimbare) este cuvantul la moda in actuala campanie prezidentiala din SUA. Vedeti sanse pentru ca in curand sa aiba loc in SUA schimbari consistente ? Sunteti „fired up“ (imboldit, incitat) cand auziti acest strigat de lupta al lui Obama ?

            C. : Nici de cum. Reactia din Europa fata de Obama este o iluzie proprie europenilor.

            S. : El pronunta mereu fraze frumoase, de mult asteptate de europeni, despre parteneriatul transatlantic, de prioritatea diplomatiei si despre impacarea societatii americane.

            C. : Toate sunt doar retorica, ca dealtfel tot ce se vorbeste in aceasta campanie despre speranta, schimbare, etc., dar nimic despre problemele de fond.

            S. : Dar de cealalta echipa, a lui McCain – Palin ce parere aveti ? Ultraconservatorii si alegatorii religiosi par incantati de ea.

            C. : Acest fenomen Sarah Palin este ceva curios. Daca cineva de pe planeta Marte ne-ar privi, ar putea crede ca tara noastra a innebunit. Sa nu uitam ca tara asta a fost fondata de niste fanatici religiosi. Fundamentalistii religiosi au jucat in toate alegerile un mare rol, de la Jimmy Carter, care s-a prezentat publicului ca un fel de Cristos renascut. De atunci, organizatorii campaniei electorale fac urmatorul calcul : prezinta-te ca fanatic religios si in mod automat capeti o treime din voturi. Pe vremea presedintelui Lyndon B. Johnson, in anii 60, nimeni nu intreba daca el se duce in fiecare duminica la biserica. Bill Clinton este probabil  la fel de religios ca si mine, adica deloc, dar managerii sai l-au obligat ca in fiecare duminica dimineata sa se duca la biserica baptista si sa cante imnuri religioase.

            Dar nimeni nu trebuie sa-si faca iluzii. Statele Unite sunt in esenta un sistem cu un partid unic mereu la putere, iar acesta este Business-Party.

            S. : Exagerati, caci in aproape toate problemele decisive, de la impozitarea bogatilor pana la energia nucleara, pozitiile celor doua partide sunt diferite, in primul rand in privinta razboiului si a pacii. Republicanii doresc sa lupte in Irak pana la victorie, chiar daca ea va fi peste o suta de ani, cum spune McCain. Democratii pretind elaborarea unui plan de retragere.

            C. : Daca privim aceste „diferente“ mai de aproape, vom vedea ca ele sunt limitate si cinice. „Ulii“ spun ca daca continuam, vom invinge. „Porumbeii“ spun ca e prea scump. Puteti sa-mi aratati un politician american care sa fi spus ca aceasta agresiune e o crima?. Problema nu e daca castigam sau nu razboiul, daca e prea scump sau nu. Amintiti-va de invazia sovietica in Afganistan. S-a dus oare atunci vreo discutie daca Uniunea Sovietica poate sau nu sa castige razboiul? Poate ca asta s-a discutat la Kremlin sau in Pravda. Dar asta este o desbatere ingusta, ce vedem ca se duce in statele totalitariste: cine castiga si cine pierde. Daca generalul Petraeus s-ar putea lauda cu aceleasi succese pe care le-a avut Putin in Cecenia, el ar fi incoronat rege. Problema este deci daca noi judecam cu aceleasi criterii de masura ca ceilalti.

            S. : Cine-i impiedica pe intelectuali sa puna aceste intrebari si sa raspunda critic la ele? Mai inainte ati laudat libertatea de opinie in SUA.

            C. : Lumea intelectuala este profund conformista. Hans Morgenthau, unul din fondatorii Realismului Politic, a condamnat supusenia unei parti din intelectualitate fata de putere. George Orwell scria ca nationalistii (dar de regula intreaga clasa intelectuala a unei tari), nu numai ca nu vor desaproba crimele statului propriu, dar au capacitatea remarcabila ca nici macar sa nu auda despre ele. Vorbim mult despre crimele altora, dar in ce priveste ale noastre, suntem cu toti nationalisti in sensul lui Orwell.

            S. : Nu este, in SUA si in lume, o miscare de protest impotriva razboiului din Irak ?

            C. : Impotriva razboiului din Irak sunt acum proteste mai mari decat erau la inceput impotriva razboiului din Vietnam. Cand in 1962 Kennedy a trimis consilieri militari in Vietnam, lumea a cascat, iar chiar dupa ce s-au anuntat primii 4.000 de morti si trimiterea a 150.000 soldati, nimeni nu s-a sinchisit de asta.

            S. : Ce nu mai puteti spune despre starea natiunii dvs. ?

            C. : Societatea americana este astazi mai civilizata decat inainte, iar asta – datorita evolutiei din anii 1960. Societatea noastra, dar si cea europeana, era pe atunci mai libera, mai deschisa si de aceea, pentru unii, ea inspira teama. E motivul pentru care ea a fost condamnata. Dar efectele ei s-au aratat …