Archive for November, 2008

ENERGIA – PROBLEMA SECOLULUI XXI

November 26, 2008

             Energia este problema cheie a cresterii bunei stari a natiunilor. Multe tari au din aceasta cauza un minister al energiei, pentru a desfasura o politica coerenta, interna si externa. Se stie ca rezervele cunoscute de petrol pe plan mondial sunt suficiente, la nivelul actual de consum, doar pana in 2040, iar cele de gaze naturale – pana in 2070. Se prognozeaza totodata ca pana in anul 2030 cresterea consumului de energie va fi cu 50% mai mare decat in 2003. In ce priveste tarile UE, dependenta acestora de importul din afara zonei se va accentua, de la 50% in prezent, la cca. 70% la orizontul 2030.

            In 1911, cand Winston Churchill a fost numit prim lord al amiralitatii, el si-a dat seama ca pe vasele flotei britanice, cazanele nu mai trebuie alimentate cu carbune, ci cu petrol. El a luptat contra cartelului carbunelui ca sef al marinei, apoi in parlament si a avut castig de cauza. Dar de unde sa ia Marea Britanie petrolul? Caci descoperirea titeiului in Marea Nordului a avut loc abia in anii 1960. Churchill a elaborat atunci o strategie energetica, care a servit tarii sale timp  de cincizeci de ani. „Nu trebuie sa fim depandenti de nici un stat, de nici un tip de energie, de nici un procedeu, de nici o cale de transport. Siguranta pe care ne-o da petrolul sta in diversificarea surselor lui“. El nu dorea sa fie subordonat lui Royal Dutch Shell, care pe atunci in Europa juca rolul pe care il are acum Gazprom. Si a reusit sa obtina in parlament milioanele de lire pentru a salva Anglo-Persian Oil Company, prin care Marea Britanie a capatat acces la campurile petrolifere din zona Golfului. Iar asta a ajutat Anglia nu numai in primul si al doilea razboi mondial, ci i-a permis ca in  anii 1920 sa puna in subordinea sa  aproape toate tarile din Orientul Apropiat.

            O strategie energetica consta in acordarea cu curaj de guvern a prioritatii energiei fata de alte probleme importante, avand ca tel asigurarea pe durata a aprovizionarii economiei cu cel mai avantajos combustibil. Din criza petrolului din 1973 tarile vest-europene au tras concluzia ca au nevoie de surse proprii de titei. Miliarde de dolari au fost bagati in prospectarea si exploatarea titeiului si gazelor din Marea Nordului. Franta si Germania, care nu aveau o portie suficienta acolo, au desvoltat atunci energia nucleara, pentru a sparge monopolul energiei seicilor arabi. La randul ei, China si-a deschis in mod sistematic in ultimii 15 ani surse de aprovizionare cu materii prime in toate partile globului, mai ales in zona Golfului, in Africa si in Asia centrala.

            Cand URSS s-a prabusit, concernele occidentale stiau deja ca in Marea Caspica zac mari cantitati de titei, ce necesita pentru exploatare capitaluri importante. Dar cei ce doreau sa investeasca bani aveau nevoie de cai de transport sigure ale cantitatilor extrase. S-au proiectat trasee de conducte prin tarile desprinse din trunchiul URSS, unele s-au si construit, dar problema nu este rezolvata pana astazi. Zilele trecute la Baku zece tari din UE, SUA, precum si Georgia si Azerbaidjan, au semnat un document privind extractia si transportul titeiului si gazelor din Marea Caspica. Dar documentul nu a fost semnat de principalele tari riverane : Rusia, Iran, Kazahstan si Turkmenistan. A aparut recent un nou Eldorado : Arctica. Sub grosul strat de ghiata ce acopera polul nord US Geological Survey banuieste ca se ascund un sfert din rezervele totale de titei ale globului, dar alti geologi contesta acest lucru. In mod paradoxal tocmai incalzirea climei datorita arderii hidrocarburilor, a dus la topirea partiala a  calotei glaciala, facand ca zone odinioara inaccesibile sa devina exploatabile. Rusii, dupa ce anul trecut au plantat, cu un submarin, un drapel la polul nord geografic, pretind ca masivul muntos Lomonosov, o creasta submarina lunga de 2.000 Km., ar fi prelungirea naturala a muntilor siberieni si deci ar apartine Rusiei. Dar canadienii, danezii si norvegienii nu recunosc aceasta luare in posesiune. Nimeni nu stie insa daca aceasta cearta internationala merita a fi dusa, caci doar rusii si norvegienii au descoperit ceva titei in Marea Barents, iar un conflict militar pentru titeiul inca nescos din fundul arcticii este putin probabil.

            Rusia insa are si alte planuri, printre care Europa. De mai multi ani Moscova priveste cu invidie la diverse intreprinderi europene ce cumpara gaz rusesc si apoi il revand la preturi mai mari. Alexei Miller, seful Gazpromului, a spus inca acum 6 ani ca nu are nevoie de intermediari si poate face singur distribuirea gazului, desi in Rusia se inchid unele exploatari. Derek Brower scrie in Petroleum Economist ca „deschiderea de noi platforme de extragere a gazului ar costa in urmatorii zece ani cca. 70 miliarde dolari“. Suma e enorma si de aceea rusii invita concernele europene sa ia parte la finantare, iar acestea se grabesc sa accepte. Companiei franceze Total i s-a permis sa foreze in Marea Barents, iar concernelor germane E.on si BASF li s-a cedat exploatarea unor campuri petrolifere in Siberia. Dar pentru asta Gazprom cere sa i se faciliteze intrarea pe piata europeana. Nici vorba deci de riscul ca rusii sa inchida la un moment dat robinetul de gaz spre Europa. Ei in fond traiesc tot mai bine din exportul de gaz. Numai ca Gazprom ar dori sa devina furnizor incepand de la extractie, apoi la pipeline si pana la firma de desfacere pe piata europeana. Iata ceeace poate fi pe drept numita o adevarata strategie energetica.

            Dar tara noastra? Acum doi ani guvernul a aprobat documentul „Politica energetica a Romaniei in perioada 2006-2009 – Energie sigura, accesibila si curata“. Acest material, desi cu date statistice ce se opresc la nivelul 2005, contine informatii interesante. Aflam de pilda ca Romania dispune de resurse cantitativ reduse de energie primara (titei, gaze, carbune, minereu de uraniu), dar ar avea un potential destul de mare de resurse regenerabile, in special in domeniul hidroenergetic, necesitand insa mari investitii. Productia de titei, care in 1976 era de 14,7 mln. tone, a scazut in 2005 la 5,2 mln. tone, cea de gaze s-a redus si ea la 12,9 mld. m.c. in 2005, facand ca perioada in care mai putem fi asigurati cu aceste doua surse energetice sa scada la 14 ani. Structura consumului de energie primara al Romaniei era in 2005 urmatoarea: 36% – gaze naturale; 25% – petrol; 22,5% – carbune; 16% – altele, pe total consumul pe locuitor fiind de cca. doua ori mai redus decat in celelalte tari ale UE. Se pun sperante in acest document in construirea unor mari conducte (Nabucco s.a. ) care se stie ca nu au iesit din faza de proiect. Se mai arata ca o buna parte, atat din conductele de transport al petrolului si gazelor, cat si din echipamentele centralelor termo- si hidroelectrice, sunt invechite sau uzate.

            Parcurgand acest document de strategie energetica, esti surprins ca in el nu se vorbeste nici un cuvant de prezenta in Romania a unor importante concerne straine ce au achizitionat atat cea mai mare parte din unitatile de productie si distributie a energiei electrice, cat si a celor de extractie si distributie a petrolului si gazelor. Situatia este prezentata ca si cum statul, adica  Ministerul Economiei si Comertului care la noi se ocupa, printre altele, si de problemele energiei, ar fi – ca pe vremea socialismului – unicul factor ce dispune de viitorul acestei ramuri esentiale. Nu se spune nimic daca aceste firme straine, carora li s-a incredintat viitorul energetic al tarii, si-au luat vre-un angajament de respectare a prevederilor optimiste de crestere a productiei si de extindere si modernizare a retelei de distributie a energiei in Romania. In documentul respectiv se arata in schimb ca, desi pana in 2005 doar 70% din sectorul energetic era liberalizat (adica privatizat), acest procent va spori pana in anul 2009 la 100%. Intre timp insa a survenit criza financiara, urmata de recesiunea economiei reale, iar mai toate tarile economiei de piata simt ca participarea statului e indispensabila pentru salvarea din dificultati a unor intregi ramuri industriale. Oare cand vom auzi ca, pentru garantarea independentei energetice a tarii, se impune renationalizarea catorva unitati energetice cheie ? Mi se pare ca viitorul guvern ar trebui sa revizuiasca grabnic actuala politica energetica. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                   

 

 

CALEIDOSCOP MONDIAL (IX)

November 24, 2008

                                                

            SCLAVAJUL  IN AMERICA – Casa Alba, resedinta viitorului presedinte al Statelor Unite a fost construita de sclavi negri. Si cladirea Capitoliului, unde pe 20 ianuarie Barack Obama va depune juramantul de presedinte al SUA, a fost edificata tot cu munca sclavilor. Cu exceptia lui John Adams, cel de al doilea presedinte, de profesiune avocat, toti ceilalti parinti fondatori ai Americii aveau mosii pe care lucrau  sclavi. George Washington, primul presedinte, si-a eliberat cu putin timp inainte de a muri cei 124 de sclavi negri. A facut-o in mod public, pentru ca urmasii sai sa nu ii incalce apoi dorinta.

            Thomas Jefferson (al treilea presedinte al SUA) avea peste o suta de sclavi ce munceau pe plantatia sa de la Monticello, dar acest lucru ii chinuia constiinta. El era de parere ca unui sclav negru i se poate permite sa citeasca, dar nu si sa scrie, caci atunci ei ar putea fi tentati sa-si confectioneze documente de identitate false pentru a evada din sclavie. Jefferson este autorul principal al Declaratiei de Independenta in care e prevazuta egalitatea tuturor oamenilor, dar el nu era convins de posibilitatea integrarii negrilor in societatea americana. Era de parere ca negrii nu vor uita niciodata felul in care au fost tratati de stapanii lor albi si deci preconiza segregarea rasiala sau in cel mai bun caz expedierea negrilor in tarile lor de origine.

             In 1850, Statele Unite aveau o populatie de 23 milioane locuitori, din care 3,2 milioane erau sclavi. Sclavagismul a fost abolit in St. Unite abia la 1 ianuarie 1863 prin proclamatia lui Abraham Lincoln, cel de al 16-lea presedinte. Lui i s-a ridicat un monument la Washington, pe treptele caruia la 28 august 1963 Martin Luther King a rostit celebrul discurs privind „visul“ sau despre o lume multirasiala.

            In discursurile sale, Barack Obama si-a exprimat convingerea ca Fondatorii Americii ar fi dorit sa aboleasca sclavia, dar nu au trecut la fapte, deoarece doreau sa pastreze unitatea tarii. Intr-adevar reprezentantii Carolinei de sud, stat unde populatia era formata in proportie de 60 % din negri, declarasera ca vor parasi Uniunea daca se proclama eliberarea sclavilor. Constitutia americana nu pomeneste nimic despre abolirea sclaviei. Ba mentinerea acesteia era indirect stimulata prin prevederea ca o populatie mai numeroasa a unui stat permite trimiterea unui numar mai mare de reprezentanti in Congres.

            A doua zi dupa alegerea lui Obama, monumentul lui Lincoln a fost inconjurat de un sir de panouri pe care, in zilele urmatoare, mii de oameni au venit si au scris mesaje de speranta si imbarbatare adresate omului ce este privit ca facand deja parte din linia generoasa a Fondatorilor.

 

 

 

            SALVAREA INDUSTRIEI AUTO AMERICANE – La 18 noiembrie, patronii companiilor General Motors, Ford si Chrysler au venit la Washington si s-au vaicarit in fata Congresului pentru obtinerea de urgenta a unui ajutor. Ei au afirmat ca daca nu li se dau fara intarziere 25 miliarde dolari, din cele 700 miliarde garantati de stat pentru salvarea sectorului bancar si financiar, ei vor fi obligati sa-si inchida portile. Allan Mullaly, seful firmei Ford a intrebat: „Are industria de automobile americane un viitor? Este util pentru America un imprumut garantat de stat pentru aceasta industrie? Eu cred ca raspunsul la aceste doua intrebari este da“. Richard Wagoner (General Motors) a adaogat „Este vorba de a evita o catastrofa nimicitoare pentru Statele Unite“. Iar Robert Nardelli (Chrysler) a spus: „Recunosc ca nu e vorba despre o suma mica, dar cred ca solicitarea noastra este solutia cea mai putin costisitoare in comparatie cu oricare alta“.

            Fraze emotionante, care insa nu au convins Comisia Congresului insarcinata cu analiza problemei. Membrii ei ar fi dorit ca cei trei patroni sa-si ceara mai intai iertare pentru starea in care au adus industria de automobile americana. Dar acestia au preferat sa joace cartea inspaimantarii, aratand ca falimentul firmelor lor ar pune pe drumuri milioane de locuri de munca si deci, prin naufragiul lor, se duce la fund intreaga economie. Pe YouTube este difuzat un video-clip al lui General Motors in care se afirma ca 13 milioane de locuri de munca, inclusiv soferii de taxiuri si cei ce spala masinile, depind de industria auto. Chrysler are si el un video-clip in acelasi sens, dar in care falimentul celor trei giganti auto ar afecta  4,5 milioane locuri de munca. Iar un organism independent de evaluare a ajuns la concluzia ca doar 3 milioane de locuri de munca depind, direct sau indirect, de industria auto americana si ca falimentul acesteia, nu va duce la disparitia taxiurilor.

            Celor trei patroni nu li s-a aprobat (inca) cererea. Dar un membru al Comisiei a intrebat daca starea de jena financiara pe care o prezinta i-a determinat sa vina la Washington cu un avion de cursa regulata. Raspunsul celor trei a fost negativ : toti au zburat cu avioanele lor personale.  

 

Mistificarea deliberata a cetateanului roman

November 22, 2008

                                                

            A avea o privire obiectiva asupra situatiei politice actuale, din lume si din tara, presupune indeplinirea a cel putin doua conditii :

            – Sa accepti ca experienta comunista, cunoscuta si de noi romanii, s-a incheiat definitiv si iremediabil in 1989.  Ca de pilda in Rusia – patria revolutiei comuniste din octombrie 1917 – unde planificarea centralizata a intregii economii a fost inlocuita cu jocul fortelor pietii, prin distributia fostelor proprietati ale statului unor oligarhi, care in cel mai scurt timp au devenit fabulos de bogati. Ca de pilda in China, unde la putere e partidul comunist, iar tezele clasicilor marxism-leninismului sunt pomenite cu sfintenie, dar in practica peste 30.000 patroni sunt milionari, iar zeci de milioane de chinezi muncesc in conditii de extrema saracie. Cele doua tari – Cuba si Coreea de nord – in care comunismul se mai aplica in forma sa aproape „clasica“, sunt nesemnificative ca performante economice pentru a fi luate drept model de altii.

            – Sa accepti ca am intrat intr-o epoca in care capitalismul de tip occidental, cunoscut si de noi, este in criza, ca s-a dovedit ca are defecte ce impun ca el sa fie reformat fara intarziere. Ca de pilda in Statele Unite, unde guvernul a alocat de la buget 700 miliarde dolari pentru salvarea unor banci pe cale de a da faliment, contravenind astfel principiului proclamat al neamestecului statului in jocul liber al fortelor pietii. Ca de pilda in Germania, Franta, Italia, unde niste guverne liberal-conservatoare au consimtit sa acorde garantii de sute de miliarde de euro unor mari banci aflate in aceiasi situatie, insotindu-si asta de cuvantari indignate privind abuzurile capitalismului.

            Dar nu toti analistii politici accepta fara reticenta aceste doua premise, caci ele deranjeaza gandirea conformista, ce se impacase cu noua ordine mondiala victorioasa dupa prabusirea comunismului. Intr-adevar, ce confortabil era sa ai un dusman asupra caruia iti arunci sagetile, atunci cand stii ca el este la pamant, fara sanse de a se mai ridica. Si cat este de suparator atunci cand vezi ca edificiul clasicilor liberalismului a devenit fragil ca faurit din carti de joc, urmare a rapacitatii unor speculanti bursieri. Indeosebi aceasta reactie de respingere o au o cativa ziaristi si eseisti romani, ingrijorati de eventualitatea unor reforme economice prea radicale, care le-ar putea fisura convingerile de beton.

            Unul dintre marii luptatori pe frontul mistificarii cetateanului este TRaian Ungureanu, ziarist preferat al presedintelui tarii (detaliu important, caci prin intermediul TRU putem patrunde mai usor in profunzimile gandirii basesciene). Pentru TRU victoria lui Obama la alegerile din SUA (v. Cotidianul – 2 noiembrie 2008) este echivalenta cu venirea la putere a „socialismului stangii politico-intelectuale“, intruchipat de „un idol cu experienta politica nula“. In acest fel „America va fi impinsa spre o ideologie straina de valorile ei fundamentale“, „nervul libertatii va fi domesticit in numele justitiei sociale“, „avutia va intra intr-o schema birocratica“, etc. Pe scurt Obama la Casa Alba e un dezastru. De ce oare toata aceasta aiureala, fara nici legatura cu realitatea prognozata de analisti occidentali de prestigiu? Pentru a-i inspaimanta pe romanii ce peste putin vor intra in cabina de vot. Caci, dupa TRU, Romania se va afla in fata unei dileme asemanatoare : sa opteze pentru capitalism (nu precizeaza cine este aparatorul lui, dar probabil PD-L) sau pentru socialism, intruchipat de PSD. Cum ? „PSD va inabusi rapid viata sectorului productiv“, iar „instinctul libertatii va fi curmat de revenirea servitutii“. Sigla TRU poate fi citita si ca Trancaneala Urata.

            Pentru acelasi ziarist reactionar (v. Cotidianul din 20 noiembrie 2008) suntem in plin „razboi de uzura morala impotriva lumii romanesti educate“. Floarea oraselor romanesti n-ar mai vrea sa se oboseasca ducandu-se la vot (unde, daca ar face-o, bineinteles ca ar vota doar cu partidul intelectualului suprem al tarii). Pericol mare deci, caci – crede TRU – in joc e „o miza totala“: venirea la putere a „celui mai antiurban si pro-marlanesc regim politic de la brutele staliniste incoace“. Populatia rurala, cca. 40% din cea a tarii, este probabil deja considerata pierduta pentru cauza basesciano-stolojenisto-macovei. Dar acum aflam ca exista riscul ca si cei de la orase sa se leneveasca, sa nu inteleaga ca „a sta acasa e pasul spre a doua colectivizare“. Naluciri, cosmaruri in stare treaza, halucinatii de intelectual frustrat ? Mai curand insa este expresia unei atitudini imorale, de inselare constienta a cetateanului credul ce i-ar putea  acorda o bruma de credit acestui textier, angajat pentru propaganda electorala cu promisiunea ca va fi recompensat cu un post in diplomatie.

            Mai subtil si mai rafinat, deservind insa aceiasi cauza, este un articol al lui Andrei Plesu din 5 noiembrie intitulat „Intre comunism si capitalism“. La 19 ani de la prabusirea regimului comunist si instalarea si in Romania a capitalismului mult dorit, constatam ca – in plina campanie electorala – se mai recurge la argumente pentru a-i convinge pe cei inca oscilanti, ca singurele optiuni politice continua sa fie doar cele doua ideologii si sisteme economice. Autorul ne asigura ca sunt inca multi cei care – datorita crizei economice – considera comunismul „mai uman, mai grijuliu, mai putin periculos decat capitalismul“. Si dl. Plesu il intreaba pe bietul alegator aflat in pragul cabinei de votare : „Ce preferati? Preferati sa va fie frica de persecutie, de puscarie, de fiecare cuvant care va iese pe gura, sau sa va fie frica de irosirea economiilor de-o viata? Preferati cenzura, sau roiul de libertati smintitoare ce insotesc democratia? Sa fiti proprietari sau sa vi se lase in ograda strictul necesar unei subzistente minimale?“ etc. etc. Desigur ca, in urma acestor intrebari retorice, toti vor vota cu entuziasm partidul celui ce a elaborat si aprobat Raportul lui Tismaneanu. Dar scoaterea din nou la fereastra a regimului comunist ca sperietoare, face ca procedeul sa nu se deosebeasca cu nimic de manipularea din articolele lui Tr. Ungureanu. Nu exista azi nici o optiune politica care sa sustina readucerea in Romania a comunismului, a colectivizarii, a cenzurii, a hranei pe cartela, a indoctrinarii politice si a cultului personalitatii. Exista insa sansa unor propuneri pe plan mondial privind corecturi radicale de adus capitalismului, care nu mai e privit de tot mai multi ca „un liman fericit al umanitatii“. Exista sansa ca si in Romania sa se traiasca mai bine prin reforme eficiente, iar nu prin promisiuni goale de tipul „Sa traiti bine!“. Exista sansa unei economii sociale de piata, iar nu a uneia in favoarea doar a catorva rasfatati de soarta. Exista inca multe sanse, cu conditia ca lor sa li se dea o …sansa prin sprijinirea, la alegeri si dupa alegeri, a stangii !

Soarta intelectualului american neoconservator

November 18, 2008

                                                

            Prezint mai jos, in rezumat, articolul lui Mark Lilla, cunoscut eseist american si autor al mai multor carti, ce preda cursul de „Istoria ideilor“ la Columbia University, N.Y. L-am tradus (din saptamanalul german „Die Zeit“ – 13 noiembrie 2008) pentru ca – pastrand proportiile – el poate sugera unele analogii cu evolutia posibila a intelectualitatii de dreapta romanesti, ce simte cu disperare ca se apropie sfarsitul anilor in care au crezut ca vor domina fara riposta spatiul cultural, deoarece ideile lor ar corespunde, pentru lunga durata, spiritului vremii. 

 

 

            „Finita la commedia“. Multe au luat sfarsit la 4 noiembrie cand Barack Obama a fost ales cel de al 44-lea presedinte al Statelor Unite. Americanii au sarbatorit sau au plans a doua zi, in functie de felul in care au votat. Indiferent insa de asta noi, atat democrati cat si republicani, am ciocnit impreuna paharele rasufland usurati cand Sarah Palin s-a reintors la postul ei din Alaska.

            Farsa cu candidatura lui Palin va fi pentru mult timp inca, subiectul preferat al comicilor si al istoricilor, ceeace nu e putin lucru. Ar fi insa regretabil daca hohotele de ras nu ar lasa loc si unei reflectii serioase asupra celor petrecute. Asa cum s-a scris deja, alegerea de catre John McCain a Sarei Palin drept candidata la postul de vicepresedinte al SUA nu este  nici un accident datorita senilitatii, nici o decizie luata la disperare. Este mai curand rezultatul unei indelungate cautari a intelectualilor conservatori dupa o figura populista tanara, de fusta careia sa se poata tine agatati in viitor.

            Dar despre ce intelectuali este vorba ? Cu 40 de ani in urma, rasareau ca ciupercile institutele de cercetari neoconservatoare, iar reviste ca The Public Interest si Commentary devenisera lectura obligatorie a tuturor celor care le impartaseau ideile. Principalii purtatori de idei ai noului curent erau Irving Kristol, Nathan Glazer, Daniel Patrick Moynihan, Gertrude Himmelfarb, Peter Berger, Jeane Kirkpatrick, Norman Podhoretz. In perioada confuza a circului politic de dupa 1968, cand intelectualii de stanga nu erau capabili sa dea raspunsuri coerente la intrebarile grave ale momentului, cuvantul acestor aparatori pasionati ai societatii democratice parea singurul credibil.

            Cum a fost posibil atunci ca, patru decenii mai tarziu, cei de la National Review si la Weekly Standard, urmasi ai lui William F. Buckley si ai neoconservatorismului, sa sustina o candidata ca Sarah Palin, care – cu ignoranta, provincialismul si demagogia ei populista – intruchipeaza tocmai ceeace combatusera vechii ganditori conservatori? Explicatia e ca inca in anii `80, o serie de conservatori de frunte, frustrati de atitudinea persistenta de stanga a presei si a establishmentului universitar, au inceput sa vorbeasca despre „cultura antagonica a intelectualilor“. Vedeau peste tot numai adversari si au decis sa mizeze pe „americanul normal“, pe care insa nu il cunosteau aproape deloc. Irving Kristol si-a schimbat radical discursul pe la mijlocul anilor 1980, scriind ca „ratiunea sanatoasa a americanului de rand“ a fost tradata de „elitele noastre dezorientate“ in probleme ca educatia si criminalitatea. A avut deci loc o intoarcere spre populism, ca solutie salvatoare a dreptei conservatoare. Acesti noi conservatori se afirmau explicit ca „anti-intelectuali“, desi mai toti erau absolventi ai celor mai renumite universitati de pe coasta de est. Ei vor sa faureasca un front impotriva paturii educate ce este majoritar de stanga, ironizeaza sfaturile economice date de laureatii premiului Nobel si acorda pretuire „intuitiei politico-financiare“ a unor muncitori instalatori sau din constructii. Ei ridiculizeaza ambasadorii si diplomatii si ii ridica in slavi pe ziaristii „patrioti“ ce nu au pasit niciodata in afara Statelor Unite si nu stiu nici o limba straina. Si cu ajutorul televiziunii si a blogurilor, ei au reusit sa gaseasca un larg public popular, ce accepta cu placere dispretul fata de intelectualitate. Ei spera sa influenteze acest public, cand in realitate acest public reactionar ii influenteaza pe ei.

            Conservatorilor traditionali le era repulsie de populism, deoarece ei considerau elitele  ca parte componenta a vietii politice in democratie. Este normal ca in democratie elitele sa-si afirme pozitia pe baza experientei si talentului lor. Iar faptul ca sunt mai educate, trebuie doar sa serveasca bunastarii obstesti. Societatea are nevoie de elite, dar ele trebuie sa fie atasate democratiei si sa o apere de vulgaritate si de nivelarea egalitarista. David Brooks scria intr-un articol din New York Times ca dispretul conservatorilor „fata de intelectualitatea de stanga“ s-a transformat in „dispretul lor fata de paturile educate“. Si ca nu cumva tocmai asta i-a facut pe multi alegatori educati de a nu mai vota cu partidul republican. Mie imi este complect indiferent viitorul partidului republican. Dar nu-mi este indiferenta calitatea gandirii politice in aceasta tara. A fost un timp in care intelectualii conservatori ridicau nivelul desbaterii publice in America si contribuiau la luciditatea ei. Asta a trecut. Ce caracterizeaza acum calitatea evaluarii politice este alegerea Sarei  Palin ca eventual om politic de factura mondiala. Partidul republican si dreapta politica vor supravietui, dar traditia intelectuala conservativa e deja moarta. Moartea ei i-a facut pe toti mai saraci, chiar si pe liberalii de stanga si pe mine.   

EUROPA SI GAZUL RUSESC

November 16, 2008

                                               

            S-a incheiat si conferinta de la Washington a celor 20 de state consacrata iesirii din criza financiara si evitarii unei recesiuni economice mondiale. Presa afirma ca la ea s-au manifestat doua conceptii diferite, cea a a Statelor Unite si cea a Frantei, presedintele francez vorbind totodata si in calitate de presedinte in functiune al Uniunii Europene. Divergentele s-au concentrat asupra modelului economic mondial (Sarkozy – reconsiderarea premiselor capitalismului; Bush – infailibilitatea economiei de piata), asupra raspunderii pentru criza financiara (Sarkozy – Statele Unite; Bush – alte tari, printre care in primul rand China) si asupra unor aspecte politice ale crizei. Dar intrucat presedintele George W. Bush nu mai are de stat decat putine saptamani la Casa Alba, s-a decis sa se reia discutiile in luna aprilie la Londra, din partea Statelor Unite venind de aceasta data noul presedinte, Obama.

            Desigur ca problemele financiare, ca si problemele climei si incalzirii planetei, sunt importante. Dar economia mondiala depinde in tot mai mare masura de asigurarea cu energie, iar in aceasta privinta Uniunea Europeana se gaseste intr-o dilema. Deoarece resursele proprii de hidrocarburi sunt reduse, ea este constransa sa importe din afara continentului cantitati uriase de petrol si gaze naturale. Principala tara ce livreaza gaze este, dupa cum se stie, Rusia (cca.40%). Dar, asa cum s-a vazut in trecut, aprovizionarea cu gaz din nordul Siberiei poate suferi stagnari, fie din motive politice, fie tehnice, ce nu depind totdeauna de Moscova.  Comisarul U.E. pentru problemele energiei, letonul Andris Piebalgs, sustine ca Europa trebuie sa scape de dependenta aprovizionarii cu gaze din Rusia, pentru a nu risca sa fie santajata politic. El cauta surse sigure in Algeria, Norvegia, Azerbaidjan, Irak si Irak.  Dar care este situatia reala in care se gasesc cele 27 de tari membre ale U.E. in aceasta privinta ?

            O politica energetica unitara a U.E. este dorita in vorbe de toti, dar in practica se dovedeste ca fiecare tara urmareste interesul propriu. Astfel societati din Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Turcia si Germania au planuit construirea conductei Nabucco pentru aducerea in vestul Europei, peste 8-10 ani, de gaz din Marea Caspica si mai ales din Iran. Traseul conductei trece insa in mod obligatoriu pe teritoriul Turciei, care nu vrea sa fie doar tara de tranzit a gazului, ci doreste sa-l comercializeze singura mai departe. Dar nici principala sursa de gaz, Iranul, nu e o problema rezolvata, asa incat Nabucco va mai astepta. In schimb concernul italian ENI propune sa incheie cu Gazprom un contract pentru construirea conductei de gaz „South Stream“, care – instalata pe fundul Marii Negre – ar ocoli Turcia si Georgia.  Cel de al doilea ca marime furnizor cu gaz al U.E. este Norvegia. Dar si aici Gazprom duce discutii cu norvegienii privind o eventuala exploatare a marilor zacaminte descoperite recent sub calota polara (Marea Barents). Concernul german E.on Ruhrgas are un contract de lunga durata cu Gazprom si poseda chiar o cota-parte la capitalul firmei rusesti, asa incat e interesat in bunul mers al afecerilor ruso-germane. Alt concern german (BASF – Wintershall) are si el o avantajoasa intelegere cu Gazprom privind extractia si distribuirea gazului din nordul Siberiei. Franta si Italia aduc gazul necesar industriei lor in principal din Libia si Algeria, dar la recenta vizita a lui Moammar Gadhafi la Moscova, s-a incheiat un acord preliminar pentru participarea rusilor la transportul gazului libian in Europa occidentala.

            Deci in lipsa aplicarii unei strategii energetice comune europene, in practica Rusia incheie contracte bilaterale cu fiecare din tarile membre. In aplicarea unei politici care sa se dispenseze treptat de gazul rusesc, se mai iveste insa si alta dificultate. Reteaua de distributie in interiorul Europei este conceputa in sens unic, doar pentru aducerea gazului din rasarit. Aducerea lui mai intai in vest din nordul Africii si apoi trimiterea de aici spre tarile din centrul si estul continentului, ar necesita noi pipe-lines si statii de pompare, care nu sunt nici macar proiectate. Pe de alta parte U.E. are ferma intentie de a reduce degajarile de CO2 pana in 2020 cu 20% fata de nivelul din 1990. Pentru asta e nevoie ca in loc de petrol sa se arda gaz, iar solutia e aducerea lui din Rusia, la orice pret. In privinta energiilor inlocuitoare, in timp ce Franta mizeaza in continuare pe energia nucleara, Germania investeste masiv in folosirea energiei eoliene si solare, dar asta nu priveste decat cca. 10% din energia consumata.  Toate cele de mai sus explica de ce a fost atat de cordiala intalnirea din 13 noiembrie de la Nisa dintre Sarkozy si Medvedev :  presedintele rus a promis ca in urmatorii 5-10 ani sa extinda considerabil productia si livrarile de gaz rusesc pentru satisfacerea nevoilor Europei.

            Cine ar putea spune acum, date fiind implicatiile geopolitice de durata ale asigurarii cu gaz a Europei,daca Romania are la randul sau o politica energetica coerenta si in ce consta ea?

 

INTELECTUALUL DE STANGA

November 10, 2008

                                  

           Cu cativa ani in urma am scris articolul de mai jos, pentru ca mi se parea ca tacerea celor cu conceptii de stanga in tara noastra se datoreaza si zgomotului pe care il fac intelectualii de dreapta, care isi striga stapanirea deplina pe care o au asupra spatiului cultural romanesc. Departe de a se fi ameliorat de atunci situatia, ea s-a agravat, dreapta este de 4 ani la putere, fie la Cotroceni, fie la guvern, iar intelectualitatea de stanga e tot mai timida, rusinata parca sa se afirme ca atare in public. Lucru care face ca Romania sa se deosebeasca si prin aceasta de tarile occidentale ale Europei. Este o explicatie si o justificare pentru publicarea si aici a acestui articol, care nu si-a pierdut deloc din actualitate.

 

            Ce este oare un om ce poarta numele de intelectual ?       El nu este desigur numai un om care a citit mult, desi aceasta e si ea una din trasaturilesale. Nu este nici omul ce se crede in posesia adevarului si arata semenilor sai – de la amvon sau de la tribuna – unde este ascuns dusmanul ce impiedica schimbarea in bine a lumii, desi un angajament politic sau moral este deseori si el un apanaj al intelectualului veritabil.

            Mihail Ralea scria in 1936 ca intelectualul trebuie sa fie in primul rand un om inteligent, adica acela „care nu confunda niciodata punctele de vedere. Iar asta exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton“.

            Jean Paul Sartre credea ca o caracteristica a intelectualului este spiritul de nesupunere si luciditate. El spunea ca „un intelectual este cineva care e fidel unui ansamblu politic si social, dar care nu inceteaza de a-l contesta. Se intampla desigur sa apara si contradictii intre fidelitatea si contestarea sa, dar asta e un lucru bun, este o contradictie fructuoasa. Daca insa exista fidelitate fara contestare, atunci omul nu mai e liber“.

            In fine, Regis Debray sublinia ca intelectualul nu este doar cel ce gandeste lumea, ci si cel ce are puterea de a transmite celorlalti gandirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-si face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, caci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune si in pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rosteste adevarul, caci adevarul raneste, loveste in interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda, desi o stiu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“

            Mi se pare ca tocmai de asemenea „intelectuali“ suntem inconjurati noi astazi, adica de cei ce fac cu alte mijloace jocul celor aflati la putere, de cei care in spatiul culturii sunt avocatii noilor boieri ai politicii. Se petrec lucruri ciudate cu intelectualitatea de astazi. Odinioara, atat la noi cat si in alte tari, una din datoriile de onoare ale scriitorului ce nu isi punea vocatia in slujba divertismentului cititorului, era sa ia, cu talentul sau, apararea celor multi si oropsiti.  A desvalui nedreptatile cele mai strigatoare ale unei societati imperfecte, a pune cu pana sa la stalpul infamiei pe cei ce asupreau fara mila taranul, muncitorul, micul functionar, pe cei ce smulgeau painea de la gura copiilor infometati, a celor ce constrangeau pensionarii la sinucidere, iar femeile – la prostitutie,era nu numai mesajul operei lui Charles Dickens, Lev Tolstoi, Upton Sinclair, Emil Zola, Heinrich Böll, ci si al lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, I.Al. Bratescu-Voinesti, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, s.a. si m-am gandit numai la opera lor antebelica. Dar si astazi in occident, scriitori ca Umberto Eco, Saramago, Günter Grass, Nadine Gordimer, unii dintre ei laureati ai premiului Nobel, nu se sfiesc sa-si afirme opiniile politice de stanga, uneori chiar radicale. Aceasta traditie a scriitorului umanist, ce isi ridica cu indignare glasul in apararea omului slab, pare ca a disparut astazi la noi. Oare s-au evaporat si abuzurile, nedreptatile, infractiunile nepedepsite, ticalosiile nesanctionate,inegalitatile tipatoare, ce ar justifica o atitudine idilica ? Situatia este din contra alta : analizele CASPIS arata ca mizeria cuprinde cca. 15 % din populatie, iar inegalitatea e in crestere in societatea noastra. Atunci de ce aceasta tacere asurzitoare ? Un raspuns ar fi ca, in societatea de piata, in care fondurile alocate prin buget culturii sunt minime, multi oameni de litere isi pun condeiul in slujba unor idei in care nu cred, doar pentru a supravietui. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem insa este daca mai exista la noi acea constiinta a natiunii, acea sira a spinarii morala, care ar trebui sa impiedice pe intelectual sa-si negocieze atat de jos autoritatea numelui punandu-l in slujba unor cauze dubioase.

            Dar ce este intelectualul de stanga si ce il deosebeste de cel de dreapta. Profesorul Radu Florian, intr-un celebru articol scris cu putin inainte de a muri, adica cu zece ani in urma, intitulat „ De ce nu sunt de dreapta ?“ arata ca : „Inscrierea la dreapta pentru multi dintre intelectualii de azi vine din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta ce au dominat in trecut cultura romaneasca, a instalarii pe pozitiile acum comode ale dreptei antebelice revansarde, a imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti.“ Si adaoga : „Nimeni dintre ei nu se simte jenat ca sub comunism a beneficiat de diverse avantaje care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre ei nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta“.

            Intelectualul de stanga are insa o alta scara a valorilor si respinge ideea, tot mai frecvent repetata, ca astazi nu ar mai exista deosebiri esentiale intre stanga si dreapta, sub pretextul ca recunoasterea unanima a virtutilor pietii, i-ar fi facut pe toti mai mult sau mai putin liberali. Delimitandu-se de politica autoritarista a dictaturilor comuniste  ce au compromis valorile socialismului, stanga moderna are in centrul preocuparilor sale apararea drepturilor cetateanului, justitia sociala, nediscriminarea oamenilor dupa rasa, nationalitate sau sex. Idealurile stangii nu pot fi indeplinite decat intr-o societate democratica, in care consultarea desvaluie aspiratiile poporului, iar cucerirea puterii nu este un scop in sine, ci calea prin care aceste aspiratii pot fi traduse in viata. Stanga se opune dreptei ce doreste reducerea la minim a rolului statului, adica faurirea unei societati in care politicul sa stea in slujba economicului, dar totodata este impotriva exagerarii rolului statului, asa cum fac cei ce doresc un stat autoritar avand in frunte un sef atotstiutor si atotputernic. Dar stanga se opune si populismului, cu discurs demagogic, nationalist si mistic religios. Stanga moderna nu este egalitarist-nivelatoare ca in comunism, ci sustine o egalitate reala de sanse pentru toti cetatenii. Omul de stanga nu mai este internationalist , deoarece internationalismul a fost tradus in viata de marile concerne multinationale, ce promoveaza aspecte negative ale globalizarii. Dar el este patriot, caci isi iubeste tara si nu-i intelege pe cei ce contesta calitatile acestui popor. Stanga moderna se opune capitalismului salbatec, dar nu capitalismului in general, si sustine o politica ce urmareste imblanzirea lui. Stanga  crede in libertatea de expresie, doreste desvaluirea in mass-media a racilelor unei societati imperfecte, dar este critica fata de modul abuziv in care se foloseste aceasta libertate pentru manipularea opiniei publice in interese de grup sau personale.Stanga este singura miscare politica capabila sa lupte cu sinceritate impotriva saraciei. Ea este principial contra razboiului, dar nu este pacifista, adica prefera rezolvarea conflictelor mondiale prin tratative, iar nu prin exercitarea fortei. In fine, omul de stanga intelege ca pentru progresul societatii e nevoie permanent de un dublu compromis : intre capital si munca pe de o parte, si intre stat si piata, pe de alta parte.    

In alegerile din Statele Unite a castigat STANGA

November 6, 2008

            S-au incheiat alegerile din SUA, cele mai pasionale nu numai pentru toti americanii, ci si pentru numerosi europeni, asiatici si mai ales africani. Ziarele si posturile de televiziune au consacrat lungi reportaje cu privire la starea de spirit din America, la biografia noului presedinte, la sarcinile deosebit de grele ce-i revin acestuia in politica interna si externa dupa incheierea presedintiei celui considerat drept unul dintre cei mai slabi ocupanti ai Casei Albe. Desigur in mijlocul entuziasmului general, se aud si note false.

            In Romania, de pilda, unde un sondaj precedand alegerile a aratat ca majoritatea populatiei l-ar prefera pe Obama presedinte al Americii, sunt ziaristi care se vaicaresc in paginile ziarelor pentru aceasta optiune. Tr. Ungureanu (Cotidianul) si Victor Roncea (Ziua) prezic ca prin venirea unui „socialist“ la carma St. Unite, intreaga America isi pierde identitatea, iar restul lumii necondusa de la Washington va ramane debusolata, prada intentiilor agresive ale Rusiei. Iar un alt ziarist de la Ziua, intr-un articol intitulat „Un negru la Casa Alba“, are neobrazarea sa scrie : „Eu ma uit la televizor si, cu gandul la Romania, incerc sa fac un exercitiu de imaginatie plecand de la intalnirile idilice dintre Bill Clinton si domnisoara Lewinsky din Biroul Oval, imagini pe care le coroborez cu vorbele cu conotatie sexuala rostite de Basescu in prezenta unui grup de jurnalisti: “Decat sa s… p… la mai multi licurici mici, mai bine s… p… la Marele Licurici”. Desi nu sunt dus prea des pe la biserica, mi se fixeaza in minte o imagine a unui film deocheat cu Barack Obama si Traian Basescu in rolurile principale, film ce ar urma sa ruleze prin lume, iar Romania si romanii sa aiba de castigat. Voi puteti?“. Inca odata se constata enormul decalaj dintre Romania si Occident, atat in ce priveste intelegerea fenomenelor politice de unii analisti, cat si respectarea de ei a unor elementare reguli ale bunei cuviinte in discursul public. Dupa insuportabila limba de lemn a fostului regim, s-a trecut in ultimii ani la un libertinaj in vocabular si la folosirea in pagina scrisa de expresii ordinare, fara nici o riposta, fapt pentru care asta  e considerat de multi tineri ca semn al modernitatii si neconformismului. Lacunele grave in comportamentul civilizat al unora din presa romaneasca sunt insa o tema ampla ce ar merita o discutie separata.

            Revenind la alegerea lui Obama ca presedinte al Statelor Unite, e cert ca atitudinea lui de pana acum este indiscutabil cea a unui om cu convingeri „liberale“, adica de stanga. A fi de stanga este departe de a insemna imbratisarea ideilor socialiste, ci reflecta o preocupare prioritara in capitalism pentru : sanatatea publica (in SUA sunt 47 milioane de persoane fara asigurare medicala); pentru reducerea sau chiar anularea impozitelor pentru paturile dezavantajate ale populatiei (fata de administratia Bush ce a revizuit impozitele in favoarea celor bogati); pentru o protectie sporita a mediului ambiant si a combaterii incalzirii planetei (prin semnarea si de St. Unite a Acordului de la Kyoto); pentru o mai mare independenta fata de petrolul si gazele din import, prin folosirea de energii regenerabile.

            Dar a fi de stanga inseamna mai mult decat atat. Recentul laureat al premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman, scrie in blogul sau :  „Victoria de ieri nu a fost doar o victorie a tolerantei; nu a fost doar un mandat pentru schimbari progresive; a mai insemnat, sper, ca s-a pus capat anilor monstruosi. Inteleg prin asta ca in ultimii 14 ani viata politica americana a fost dominata de monstri. Monstri ca Tom DeLay, care a sugerat ca impuscarea elevilor la Columbine a avut loc deoarece scolile ii invata pe copii teoria evolutiei. Monstri ca Karl Rove, care a declarat ca liberalii „au intelegere“ pentru teroristi. Monstri ca Dick Cheney, care in atentatul de la 11.09.2001 a vazut o ocazie de a dispune torturarea. Iar in discursul public s-a pretins ca acesti oameni ar fi persoane rezonabile, respectabile. A declara insa ca ei au fost niste monstri, s-a considerat strident si dur („shrill“).“

            In „The Nation“, directoarea ziarului, d-na Katrina vanden Heuvel, scrie : „Angajarea in favoarea maselor, ca si fondurile record pe care le-a obtinut, au contribuit la victoria lui Obama. Dar miscarea lui trebuie sa mearga mai departe, criticand fortele banului si puterea establishmentului, doua obstacole in fata schimbarii. Se aud deja apeluri ca noua majoritate democratica sa nu faca excese, sa nu isi foloseasca mandatul pentru a repudia conservatismul instalat din 1980. Aceste apeluri trebuie ignorate, caci miza alegerilor a fost terminarea erei Reagan si inceperea a ceva nou. Cerinta restabilirii unei mai mari egalitati in societate nu inseamna socialism, ci doar respingerea ideilor conservatoare ale administratiei Bush.“

            In editorialul din 5 noiembrie al ziarului „New York Times“ se scrie: „Triumful lui Obama a fost decisiv si cuprinzator, pentru ca el a vazut ce este rau in aceasta tara : totalul esec al guvernului de a-si proteja cetatenii. El ofera o conducere care nu incearca sa rezolve orice problema, dar va face lucruri ce depasesc puterea unui simplu individ : sa puna in ordine economia, sa mentina un aer pur si o hrana curata, sa asigure ca bolnavul sa aiba acces la ingrijire, sa-i educe pe copii pentru a izbandi intr-o lume globalizata. (…) Natiunea e implicata in doua razboaie – unul necesar, in Afganistan, si unul nebunesc, in Irak. Ceeace i se cere lui Obama este retragerea din Irak fara a mai aprinde alte conflicte, astfel incat Pentagonul sa se poata concentra asupra frontului real de lupta cu terorismul, in Afganistan.“

            In articole ale altor mari ziare ca Washington Post („ „America’s History Gives Way to It’s Future“), Le Monde („L’Homme qu’il faut“), Frankfurter Allgemeine Zeitung („Amerika rückt nach links“), Die Zeit („Der weiss-schwarze Präsident“) se subliniaza alte caracteristici ale politicii de stanga anuntata deja de Obama : redistribuirea corecta a avutiei nationale, iar nu principiul egalitatii de sanse, care in fond nu inseamna nimic; sprijinul pe care statul poate si trebuie sa-l dea economiei, atat direct, cat si printr-un control al functionarii pietei; redeschiderea dialogului in probleme si in locuri pe glob unde el era abandonat.

            Principalul termen ce se impune privindu-l pe Obama este pragmatismul. Prin lozinca unei schimbari credibile („change we can believe in“), noul presedinte a anuntat ca va face tot ce e posibil pentru a reduce nedreptatile, a ajuta oamenii sa aiba un adapost deasupra capului si sa capete un loc de munca. Toate acestea sunt trasaturi caracteristice ale stangii moderne. Ele pot sa inspire si sa conduca in campania electorala si pe oamenii politici romani ce afirma ca fac parte din aceasta familie de idei.               

DORUL DUPA UN NOU RAZBOI RECE

November 4, 2008

                                                

                Ziarul „Cotidianul“ din 30 octombrie publica un articol cu titlul „Obama sau McCain, care e mai bun pentru Romania?“ in care, dupa ce se arata ca romanii, in proportie de 44% il vor presedinte al Americii pe Obama, in timp ce doar 24% l-ar dori pe McCain, sunt intrebati cativa specialisti in politica externa si analisti, care sunt de alta parere.

                Astfel istoricul Armand Gosu este categoric pentru McCain, deoarece candidatul republican „are un discurs apropiat liderilor din zona“, adica „mai apasat la adresa Rusiei si a sprijinit Georgia“. El ar fi deci „mai avantajos securitatii zonei Marii Negre“. Iulian Chifu, directorul Centrului pentru Prevenirea Conflictelor si Early Warning, are acelasi punct de vedere. „Angajamentul si interesel american in zona Marii Negre ar fi mai prezente daca republicanul va castiga alegerile.“ Dar isi exprima speranta in rolul pe care l-ar putea juca, in eventualitatea castigarii alegerilor de Obama, vicepresedintele Biden, „datorita backgroundului sau axat pe relatiile cu Rusia“ si care deci ar putea influenta orientarea presedintelui. Daca Iulian Fota, directorul Colegiului National de Aparare il prefera pe Obama, totusi cand vine vorba despre Rusia, „subiect delicat al intereselor de securitate ale Romaniei“, crede si el ca „ideile lui McCain, desi alegerea sa nu va fi aclamata in Europa de vest, sunt mult mai clare, iar multe din tarile din Europa Centrala ar prefera aceasta optiune“.        

                           Sa fie Rusia si rolul ei in Marea Neagra o preocupare noua a „specialistilor“ romani sau este doar continuarea obsesionala a mentalitatii depasite a razboiului rece, pe care neoconservatorii presedintelui Bush au imprimat-o si presedintelui Romaniei si aderentilor sai infocati? Iar culmea o reprezinta articolul din Cotidianul de azi al lui Tr. Ungureanu intitulat „Obamism si socialism“ in care victoria candidatului republican prevesteste o abandonare de America a identitatii sale si trecerea (vai!) la valorile europene. Si la noi s-ar putea repeta la apropiatele alegeri acest pericol prin inselarea de PSD a alegatorilor printr-un fals socialism.

                 Sa vedem mai intai ce puncte de vedere fata de Rusia au cei doi candidati la presedintia Statelor Unite. Obama sustine ca daunele razboiului de 5 zile din Georgia pot fi reparate. La 11 august el declara : „Lucrurile trebuie sa fie clare: noi dorim sa avem un parteneriat cu guvernul Rusiei si legaturi de prietenie cu poporul sau“. Dar pentru McCain nici vorba de asa ceva, caci obiectivul sau este de a exclude Rusia din grupul G-8, de a sprijini militar  si financiar tarile pro-occidentale apropiate de granita Rusiei si de a face totul pentru ca Georgia si Ucraina sa intre in NATO, pentru a fi aparate de americani si europeni in cazul invadarii lor de rusi. La 11 august McCain propunea ca SUA si aliatii sai „sa se consulte cu Ucraina si alte tari expuse, asupra masurilor de luat pentru a le asigura independenta“, subliniind ca problema e urgenta „atunci cand flota rusa din Marea Neagra ocupa apele teritoriale georgiene si dispune de o baza navala in Crimeea“. Totodata el facea apel ca SUA sa intervina cu „o operatie pentru protejarea conductei de titei Baku-Tbilisi- Ceyhan“, care sa mearga pana la trimiterea de trupe americane in Georgia, Azerbaidjan si regiunile apropiate. Iar intr-un discurs din 26 august, criticand pozitia lui Obama in problema Georgiei, McCain declara ca Occidentul a castigat razboiul rece datorita „unitatii marilor democratii, plasata sub conducerea ferma si hotarata a Statelor Unite“. In schimb Obama evoca deseori razboiul din Irak si daunele pe care invadarea acestei tari le-a avut pentru Uniunea Europeana si America. El doreste cu tarie restabilirea intelegerii intre ele, bazata pe o mai echitabila repartizare a puterii. Din cele de mai sus se vede ca Obama este un om ce priveste spre viitor, preocupat de framantarile ce zgaltaie planeta, in timp ce McCain priveste inapoi si traieste inca pe vremea cand lumea se organiza in jurul rivalitatii ce opunea St. Unite si URSS.

                Evenimentele insa evolueaza rapid, iar criza finaciara, pe cale de a deveni o recesiune cu caracter mondial, a pus pe un loc secundar tendintele americane de destabilizare politica a Rusiei, aspectul particular al carora a fost si impingerea lui Saakashvili de a ataca Osetia de sud, provincie aliata Moscovei. Pentru o serie de analisti romani insa problema principala a securitatii tarii continua se pare sa ramana pregatirea in eventualitatea unei invazii rusesti. Ipoteza putin plauzibila, pe deoparte deoarece tara noastra nu are frontiera comuna cu Rusia, iar pe de alta parte pentru ca Rusia nu a dat dovada in ultimii 18 ani de intentii agresive fata de nimeni. Recentul conflict din Osetia nu a fost provocat de Rusia, dar Moscova era obligata sa raspunda asa cum a facut-o, deoarece daca ar fi dovedit pasivitate, asta ar fi stimulat tendinte nationaliste centrifuge si in alte regiuni ale Federatiei Ruse. Analistii romani, inspirandu-se din proza ziaristilor neoconservatori americani, uita ca Rusia de astazi nu mai e Uniunea Sovietica, ce era animata de teluri politice planetare si care din prioritati ideologice a invadat Ungaria (1956) si Cehoslovacia (1968). Conducerea ei actuala este preocupata de pastrarea integritatii tarii si de evitarea oricaror actiuni internationale care ar ameninta fluxul de valuta din vanzarea gazului si titeiului rusesc Occidentului. Pe de alta parte o serie de tari vest-europene doresc ca in termen cat mai scurt sa se puna in discutie reformarea capitalismului si inlocuirea dominatiei financiare a Statelor Unite cu o politica economica multilaterala. Cum va reactiona noul sef al Casei Albe la aceste intentii este greu de intrevazut, dar pozitia sa va fi desigur cea de aparare a intereselor americane. Cu toate ca ambii candidati la presedintia americana sustin ca doresc o schimbare a politicii duse de guvernul Bush, mai angajat in aceasta directie pare Obama. O serie de politicieni romani cred ca implicarea cat mai mare, militara si economica, a americanilor in tara noastra, ca post inaintat intr-o politica de presiune asupra Rusiei, nu le poate aduce decat avantaje. Este cea mai plauzibila explicatie de ce ei spera in castigarea alegerilor de McCain, iar ziaristii fideli lor confirma acest lucru. Ramane deschisa intrebarea daca, in aceasta ipoteza, o atitudine antiruseasca ar fi, pe termen lung, si in interesul Romaniei.