FERNANDEZ

Probabil ca in zilele pe care le-ati petrecut ca turisti pe litoral nu ati avut curiozitatea sa intrati in biblioteca franceza „Arthur Rimbaud“ din Mangalia. Sunt doua camere la parterul unui bloc central, nu departe de hotelul si sanatoriul zis „Siemens“, burdusite cu mii de carti. Existenta ei se datoreaza pasiunii pentru limba si civilizatia franceza a d-nei Luminita Dumitrescu, care pe la inceputul anilor 90, a reusit sa emotioneze niste turisti dintr-un mic orasel – Villerupt – din nordul Frantei, care in mai multe randuri i-au trimis operele integrale ale lui Victor Hugo, Honore de Balzac, Gustave Flaubert, Corneille, Racine, Moliere, Montesquieu, insotite si de o gramada de alte volume de scriitori contemporani, mai mult sau mai putin cunoscuti. Pasiunea acestei profesoare, devenita bibliotecara, i-a convins si pe cei de la primaria orasului, care i-au facut rost de spatiul unde sa-si depoziteze aceasta bogatie culturala.
Acum zece ani a aparut la Paris cartea lui Dominique Fernandez „Rhapsodie roumaine“ (Grasset – 280 pag.), prilej pentru acest scriitor sa relateze un voiaj pe care tocmai il facuse in Romania, la invitatia Ambasadei Frantei la Bucuresti. Dl. Fernandez este autorul a numeroase romane, dar mai ales a unor carti despre calatorii in Italia si Spania, si in pitoresti orase (Budapesta, Amsterdam, St. Petersburg). In Romania el a fost insotit de un tanar fotograf (amantul lui pe atunci), impreuna cu care a vizitat delta Dunarii, Transilvania (Cluj, Sighisoara, Sibiu) si a mers pe urmele lui Brancusi in Oltenia. La Bucuresti a vazut ce a ramas din cafeneaua Capsa, restaurantul preferat a lui Paul Morand, dar si locurile unde au trait Mircea Eliade, Ionesco, Tristan Tzara, Paul Celan si unde Fernandez afla ca, prin romanul „Visul“ al lui Mircea Cartarescu, „viata culturala si intelectuala a Romaniei arde acum cu o vapaie de intensitate inca necunoscuta in Occident“. Sa fi invatat dl. Fernandez limba romana suficient de bine, in singura luna petrecuta in Romania, pentru a putea emite asemenea judecati de valoare?
In fine, el ajunge si pe Litoral, unde intamplarea il aduce si la biblioteca franceza din Mangalia, de unde pleaca indignat. „Horreur!“ exclama el, constatand ca „cele mai multe carti sunt romane de gara si colectii feminine, pe care un librar in Franta nu ar indrazni sa le puna in vanzare“. Este „o impostura“, prin acest „gunoi de hartie imprimata, Franta s-a facut vinovata de o infamie“, caci „Marea a devenit mai Neagra prin devarsarea de Europa pe malurile ei a acestor cadavre de carti“. Curioasa constatare, caci eu am petrecut cateva ore in aceasta mica biblioteca si nu am avut deloc impresia detestabila pe care ea i-a lasat-o rafinatului vizitator, daca lasam deoparte faptul ca in ea nu era de gasit nici o carte a lui Fernandez, culpa de neiertat. Oare cate orase din tara, mult mai mari decat Mangalia, se pot insa lauda ca poseda o biblioteca cu aproape cinci mii de carti straine? Volumele din cele doua camarute din Mangalia, cred ca au contribuit mai mult la raspandirea la noi a limbii si culturii franceze decat volumul, bogat ilustrat al unui scriitor destul de arogant, la turismul francez in Romania.
Anul trecut Dominique Fernandez a fost ales membru al Academiei Franceze. Cu aceasta ocazie, presa nu s-a sfiit sa sublinieze ca in randurile „nemuritorilor“ a intrat nu numai un scriitor ce isi afiseaza public homosexualitatea, ci si fiul unui mare critic literar antebelic, Ramon Fernandez, care in timpul razboiului a colaborat activ cu ocupantul german in randurile falangistilor lui Jacques Doriot. Iar zilele trecute a aparut o carte masiva (800 pagini) consacrata de Dominique tatalui sau, in care cauta sa explice traseul sinuos al existentei acestui literat de valoare, dar si inexplicabila lui atractie, spre sfarsitul vietii, pentru ideologia fascista. Pierre Assouline, comentand cartea si cazul lui Ramon pe blogul sau din „Le Monde“, scrie : „Era o infrangere a ratiunii, iluzia tragica ca, prin a te pune in slujba propagandei germane, s-ar putea gasi solutii politice unor probleme personale. Dar nu-l putem urma pe autorul cartii atunci cand face o paralela a scriitorilor colaborationisti cu intelectualii francezi care dupa razboi au facut apologia stalinismului, Sartre si cei apropiati lui. Caci este totusi o mare diferenta. Franta nu era ocupata de Uniunea Sovietica pe vremea cand ei o ridicau in slavi orbeste. Iar asta e mai mult decat o simpla nuanta. Ei au tradat poate gandirea, dar nu si tara lor.“

Advertisement

MOSTENIREA LUI DARWIN

Anul 2009 este anul astronomiei (400 de ani de la construirea de Galileo Galilei a primului telescop), aniversarea a 250 de ani de la nasterea lui Fr. Schiller si a 200 de ani de la nasterea lui Edgar Allan Poe, Felix Mendelsohn-Bartholdy si Nicolai Gogol. Dar este si anul in care acum doua secole, la 12 februarie 1809, s-a nascut Charles Darwin, savantul englez care se poate spune ca a schimbat radical conceptiile despre aparitia si evolutia vietii pe pamant.
Sondajele arata ca aproape 50% dintre americani mai cred ca oamenii, animalele si plantele au fost create de Dumnezeu acum vreo 6000 de ani, exact in forma in care sunt astazi. Iar aproape tot atat de multi cetateni ai SUA cred ca intreaga viata pe pamant a aparut cu miliarde de ani in urma pe baza unui plan detaliat, faurit de o fiinta supranaturala. Asemenea prejudecati nu sunt intalnite numai in America, ci si in unele tari europene. Totusi, cu 150 de ani in urma Charles Darwin demonstrase in cartea sa „The Origin of Species“ ca fiecare fiinta este inrudita cu oricare alta, ca noi suntem un produs intamplator al istoriei naturii si ca existenta noastra de astazi e datorata capacitatii naturale de adaptare, iar nu este creatia unui stapan atotputernic din ceruri.
Daca teoria lui Darwin despre originea vietii este mereu complectata si confirmata de analize genetice, de noi descoperiri de fosile si oseminte, nu sunt putini cei ce o contesta pe motive religioase, culturale sau politice. „Creationistii“ sunt activi impotriva „evolutionistilor“ si folosesc termenul de „darwinism“ drept o insulta. In limbajul curent notiunea de „darwinism social“ este asociata cu dreptul celui mai tare intr-o societate in care se duce o lupta fara mila pentru supravietuire si a fost abuziv folosit pentru ideologiile de extrema dreapta. Dar cand astazi se vorbeste despre criza capitalismului, se subintelege criza unui anumit darwinism, cel al concurentei si egoismului. Chiar si unii filosofi, ca de pilda J. Habermas, vorbesc despre nevoia depasirii „politicii mondiale social-darwiniste deslantuite“. Dar Charles Darwin nu a contribuit prea mult la interpretarile date ulterior teoriilor sale.
Aportul istoric al lui Darwin e de necontestat. Este primul care a formulat o teorie generala a vietii, i-a pus existentei omului o baza naturala, materiala. Prezentand un mecanism plauzibil al evolutiei fiintelor, el a contestat ca nimeni inaintea lui modelul aparitiei speciilor, in vigoare pe vremea sa. Dar el a avut si erori, considerand de pilda ca teoria evolutionista explica teoria suprapopularii pamantului elaborata anterior de Thomas Malthus.Dupa cum se stie acesta afirma ca sporul demografic fiind exponential, iar cresterea hranei – lineara, consecinta inevitabila ar fi o foamete generalizata. In prefata la editia 5-a a cartii sale despre originea speciilor (1869), Darwin scrie: „Lumea ar trebui sa se abtina de a se mai casatori, pentru a-i feri pe copiii lor de chinurile saraciei. Saracia nu e doar un rau, ea duce la continua sa sporire“. Exagerat impinsa mai departe, teoria evolutiei a permis unora sa afirme ca deosebirile culturale in societatea umana sunt fixate genetic, ca genele ghideaza comportamentul si ca, invers, comportamentul uman se depune in gene. Preferinta acordata de Darwin insusirilor naturale, innascute ale omului, fata de cele dobandite, a dus si ea la concluzii greu de acceptat azi: oamenii s-ar naste buni sau rai, stapani sau slugi, doar pentru ca biologia i-a facut asa.
Darwin nu a acceptat rasismul. El ii considera pe toti oamenii, indiferent de culoarea pielii, ca reprezentanti ai unei specii unice si a luptat intreaga viata impotriva sclavagismului. El considera totusi ca rasele (in sensul acceptat pe vremea sa) se deosebesc prin grade diferite de desvoltare. Pe unele, carora le apartine si el, selectia naturala le-a favorizat, dar celelalte vor trebui sa mai astepte cateva generatii pana cand vor ajunge pe aceiasi treapta. Idee care stim astazi ca nu are sens, chiar si numai daca privim la cel ales recent de americani ca presedinte. Un alt domeniu in care teoria darwinista a esuat este credinta ca progresul uman este rezultatul concurentei intre indivizi. Astazi insa, in sistemele biologice chiar, cooperarea iar nu competitia, este privita drept principiul conducator, pe orice treapta a evolutiei. Si ar mai fi ceva de adaogat: evolutia culturala nu se desfasoara dupa teoria lui Darwin, ci mai curand dupa cea a lui Lamarck. Insusiri ca limba, manuirea uneltelor, cunostintele medicale, sunt transmise prin cunostinte ce se deprind si invata, iar nu prin gene. Informatia curge mai repede decat sangele.
Mort la 73 de ani , lui Darwin i s-a recunoscut geniul si a fost inmormantat la Westminster Abbey alaturi de Isaac Newton.

O SOLUTIE PENTRU CRIZA FINANCIARA : NATIONALIZAREA BANCILOR

Zilele trecute saptamanalul german „Die Zeit“ a publicat un amplu articol al fostului cancelar social-democrat Helmut Schmidt, intitulat „Cum sa evitam caderea in depresiune?“. Se stie ca Helmut Schmidt a implinit recent varsta de 90 de ani, ocazie cu care a fost sarbatorit ca unul dintre cei mai intelepti oameni politici ai Germaniei post-belice. In articolul sau el analizeaza mai intai cauzele crizei financiare mondiale, subliniind ca de vina au fost in primul rand americanii si britanicii, care au lasat institutiile bancare fara o stricta supraveghere. El arata apoi ca alocarea de catre guverne a unor colosale sume pentru salvarea bancilor aflate in dificultate, nu va duce la rezultate atata timp cat ele nu vor fi insotite de reguli stricte, incalcarea carora putand fi pasibila de severe sanctiuni. Reintoarcerea increderii in functionarea corecta, nespeculativa, a bancilor, va fi posibila numai daca se va pune capat modului neglijent prin care pana acum consiliul de supraveghere al bancilor analiza corectitudinea operatiilor lor. Si el preconizeaza un numar de 6 masuri obligatorii, neglijate sau ignorate pana acum de bancile private, dar care ar trebui pe viitor sa asaneze activitatea bancara si sa se gaseasca sub un sever control din partea guvernului. Ar fi de stabilit prin lege sau prin decret urmatoarele:
1. Toate institutiile financiare (banci de investitii, banci de ipoteci, fonduri de investitii sau de pensii, hedgefonds, Equity Trusts, societati de asigurari etc.) si toate instrumentele financiare de pe piata, vor fi supuse acelorasi organe de supraveghere si control;
2. Organele de supraveghere a activitatilor bancare si financiare vor stabili ferm, pentru toate ramurile institutiilor financiare private, nivelul minim al capitalului propriu;
3. Institutiilor financiare li se va interzice – sub pedeapsa penala – efectuarea altor operatii decat cele prevazute in bilantul propriu (si calculul castig-si-pierderi);
4. Institutiilor financiare sa li se interzica – cu riscul sanctionarii – sa negocieze derivate financiare si certificate care nu sunt acceptate si notificate la o bursa recunoscuta a hartiilor de valoare;
5. Tuturor institutiilor financiare sa li se interzica strict sa vanda, pe un termen ulterior, hartii de valoare si instrumente financiare care in momentul vanzarii nu se gasesc in posesia lor. Prin asta se va face mai dificila specula pe cursurile in scadere („Shortselling“);
6. Se vor interzice sub riscul pedeapsei penale depunerile si creditele financiare in favoarea firmelor si persoanelor care sunt inregistrate juridic in „oaze“ de impozite si supraveghere.“

Este interesant ca singur partidul Die Linke (Stanga) a lui Oskar Lafontaine si Gregor Gysi, a reactionat la acest important articol si a cerut ca propunerile lui Helmut Schmidt sa fie desbatute in Bundestag si adoptate ca lege.
In cautarea de solutii, se preconizeaza de unii economisti din SUA crearea de catre fiecare guvern a unei „Bad Bank“, care sa cumpere toate hartiile de valoare fara acoperire ale celorlalte banci. Dar cand toate bancile isi vor varsa gunoiul in aceasta „Banca rea“ ar insemna sa se stearga cu buretele greselile facute in decurs de ani, valoarea acestor hartii fiind suportata de contribuabili. In plus, nimeni nu stie inca, inainte de luarea unei asemenea masuri, cat de multe sunt „hartiile putrede“, bombe cu declansare intarziata, ce se ascund in bilanturile unor banci. Iar dupa ce bancile se vor fi scapat de acest gunoi, nimeni nu poate garanta ca practicile bancare daunatoare nu vor fi repetate.
Totodata nu e o solutie nici cea de a lasa bancile sa dea faliment, asa cum in SUA a dovedit-o falimentul bancii Lehman Brothers. De aceea unii economisti germani preconizeaza (v. DIE ZEIT ONLINE din 23 ianuarie a.c.) nationalizarea bancilor (“verstaatlichung”) ce se clatina. Statul german a acordat pana acum celei de a doua ca marime banci private Commerz Bank din Frankfurt suma de 18 miliarde euro, dar nevoile acestei banci sunt mai mari. Si alte banci ale landurilor au stringenta nevoie de ajutor. Iar periodice injectii cu credite pentru garantii sau alti colaci de salvare, se vor dovedi mult mai costisitoare decat trecerea bancilor in subordinea guvernului. Constatand ca masurile de asanare a bancilor britanice luate de guvern nu au restabilit nici ele increderea, Willem Buiter, profesor la London School of Economics si fost membru in conducerea lui Bank of England, recomanda si el nationalizarea si adaoga : „Poate ca o astfel de masura dura nu e corecta politic, dar in orice caz ea e inteleapta si mult mai ieftina“.

CARTILE CARE L-AU FACUT PE OBAMA

Ce inseamna un presedinte al Statelor Unite caruia ii place sa citeasca? se intreaba Pierre Assouline pe blogul sau „La Republique des Livres“ din ziarul „Le Monde“. Inseamna mult. Face bine sa stii ca mereu el are o carte la indemana. Calitatile sale de orator au fost mult laudate, dar s-a uitat esentialul ce face bogatia cuvantarilor sale: faptul ca e un mare cititor. Michiko Kakutani, temuta critica a ziarului New York Times, atat de aspra cu majoritatea scriitorilor, este numai miere cu acest nescriitor, autor a doar trei carti : doua texte autobiografice si un discurs asupra rasei in America. Dansa a intocmit inventarul bibliotecii sale ideale, adica acele carti care au contribuit la cel ce a devenit.
Adolescent, el i-a citit pe toti marii autori negri: James Baldwin, Langston Hugues, Ralph Ellison, Richard Wright, W.E.B.Du Bois, inainte de a se cufunda in Nietzsche si Sf. Augustin, paralel cu studiile lui de drept. Apoi a inghitit biografia lui Martin Luther King in mai multe volume scrisa de Taylor Branch. Erau carti care i-au alimentat ideile privind conceptia asupra lumii. Dar asta nu l-a impiedicat sa citeasca atent tragediile lui Shakespeare, „Moby Dick“, scrierile lui Abraham Lincoln, eseurile lui Ralph Waldo Emerson, „Cantecul lui Solomon“ al laureatei premiului Nobel Toni Morrison, „Carnetul de Aur“ al al lui Doris Lessing, poemele africanului nobelizat Derek Walcott, memoriile lui Gandhi, textele teologului protestant Reinhold Niebuhr care au avut o puternica influenta asupra lui Martin Luther King, iar mai recent, „Gilead“ romanul de succes din 2004 al Marylinne Robinson, sau „Team of rivals“ pe care istorica Doris Kearns Goodwin il consacra geniului politic al lui Lincoln, devenita carte de referinta a noului presedinte.
In fine era sa uitam ce e mai important, cartea cartilor, BIBLIA, of course

UN ALT FEL DE A PRIVI ISTORIA…

Capitalismul e in criza si conducatorii celor mai puternice tari se pregatesc febril sa gaseasca solutii pentru a face mai suportabile pentru populatie chinurileprovocate de ea. Economistii se transforma in istorici, analizand cauzele marei crize ce a pornit tot din America in 1929 si efectele ei devastatoare. Se reafirma – pentru a cata oara? – ce pretioase pot fi invatamintele istoriei, daca ele sunt descifrate si intelese corect. Si nu numai ale istoriei ce se ocupa cu faptele care s-au petrecut in realitate, ci si ale istoriei virtuale, adica cea a cailor posibile, dar neutilizate de personalitatile ce au avut odata un cuvant greu de spus in adoptarea unei decizii ce s-a dovedit apoi cu grave consecinte.
Am in mana o carte aparuta in SUA acum aproape zece ani si intitulata „What if? The World Foremost Military Historians Imagine What Might Have Been“ (Ce ar fi fost daca? Cei mai mari istorici din lume isi imagineaza ce s-ar fi putut intampla). Sub redactia lui Robert Cowley, in aceasta carte 37 dintre cei mai renumiti istorici britanici si americani se opresc asupra catorva momente critice ce li s-au parut decisive asupra soartei omenirii, care au incetinit sau accelerat mersul istoriei, momente fara de care lumea de astazi ar fi aratat probabil altfel.
Fara Temistocle, care i-a condus pe greci in lupta de la Salamina contra persilor (480 i.d.Cr.), poate ca mugurii civilizatiei occidentale nu ar fi rasarit, conform opiniei istoricului V. Davis Hanson. Daca lupta de la Poitiers din anul 732 s-ar fi terminat altfel, Europa ar fi devenit un spatiu islamic, dupa parerea lui Barry S. Strauss, iar daca Ginghiz Han nu ar fi murit subit in 1242, Europa pana la Atlantic ar fi fost parjolita si nici vorba nu ar mai fi fost de renastere si iluminism, afirma Cecilia Holland. Venind mai aproape de epoca noastra, Stephen Ambrose evoca posibilul esec al debarcarii trupelor americane in 1944 pe coastele Normandiei, datorita furtunii ce bantuise pana in ajun pe mare. Consecinta unui asemenea esec ar fi fost poate inlocuirea generalului Eisenhower de la comanda trupelor, demisia guvernului Churchill, iar aliatii ar fi fost probabil nevoiti sa recurga la folosirea bombei atomice nu in Japonia, ci mai intai in Europa.
Cel mai interesant si plauzibil punct de vedere din carte mi s-a parut cel expus de marele istoric britanic John Keegan, in eseul intitulat „Cum ar fi putut Hitler castiga razboiul“. Conform ipotezei acestuia, Hitler – dupa ce cucerise Balcanii – ar fi putut acorda preferinta nu atacarii in 1941 a URSS, ci cuceririi mai intai a Orientului mijlociu. Keegan scrie : „Distrugerea Uniunii Sovietice era cel mai drag proiect strategic si ideologic al lui Hitler. Privind insa retrospectiv se poate afirma ca o ofensiva directa impotriva URSS nu era cea mai buna cale de a atinge acest tel. Pentru aceasta ar fi trebuit desigur ca Wehrmacht-ul sa intre in lupta cu Armata Rosie si sa o infranga. Totusi victoria militara era numai unul dintre scopurile planului „Barbarossa“. Un alt scop, poate la fel de important daca Hitler ar fi dorit sa-si incordeze fortele pentru a continua lupta contra Angliei, era capturarea bogatiilor naturale ale Uniunii Sovietice si in primul rand rezervele ei de titei. Indiferent de rezervele de petrol ale Romaniei, care si asa erau insuficiente pentru satisfacerea nevoilor armatei, Germania nu avea sub controlul ei direct nici o sursa de petrol.“
Cu toate acestea, observa Keegan, din clipa in care Hitler a cucerit Grecia, el avea in apropiere, in Irak, Iran si in Arabia Saudita, uriase cantitati de titei. Tarile din Orientul Apropiat erau slab aparate : in Siria, 38 mii de soldati francezi ai regimului de la Vichy, fara aviatie si armament modern, iar in Palestina, Egipt si Liban, sapte divizii britanice, de altfel blocate de ofensiva lui Rommel in Africa de nord. Dupa opinia lui Keegan, ar fi fost suficient sa se intareasca fortele germano-italiene, aflate deja aici, pentru cucerirea acestei regiuni, cu atat mai mult cu cat conducerile locale arabe simpatizau cu nemtii.
Lui Keegan i se par plauzibile doua variante de actiune ale lui Hitler, in cazul in care el ar fi adoptat in 1941 planul de actiune pentru cucerirea Orientului Apropiat. Prima dintre ele ar fi prevazut debarcarea in Cipru si Liban, pornindu-se din Dodecanez (insula Rodos apartinea Italiei). Ar fi urmat marsul spre Bagdad si spre campurile petrolifere de la Mosul, in Irak. Nu ar fi fost nevoie de mai mult de 20 de divizii pentru aceasta si pentru a face, pana la sfarsitul anului 1941, jonctiunea cu armata lui Rommel. Iar acest numar de divizii era echivalent cu fortele armate germane ce a trebuit sa fie utilizate in 1942 doar pe portiunea din sudul frontului rusesc. Dar dupa ce ar fi pus mana pe rezervele de petrol din Irak si Iran, aflandu-se deci in imediata apropiere a Caucazului, Hitler ar fi avut o pozitie mult mai favorabila pentru declansarea ofensivei contra URSS.
Cea de a doua varianta a ocuparii de nemti a Orientului Apropiat ar fi constat, dupa Keegan, in invadarea Turciei, tara pe atunci slaba din punct de vedere militar, printr-un atac lansat din Bulgaria. Dupa cucerirea Istanbulului si trecerea Bosforului, trupele germane ar fi traversat Anatolia si ar fi intrat in Irak si Iran, mergand apoi mai departe, spre Arabia Saudita sau mai departe spre India, spre a face jonctiunea cu armatele japoneze ce ocupasera deja Birmania.
„Din fericire, – spune Keegan – viziunea strategica a lui Hitler era tinuta in frau de unele ingradiri de natura juridica si ideologica. Juridic – el nu putea gasi motive de conflict cu Turcia, datorita politicii acesteia de stricta neutralitate. Ideologic – ura lui de bolsevism era atat de puternica, incat nu i-a permis sa gaseasca o alternativa la dorinta de a termina cu Uniunea Sovietica altfel decat printr-un atac frontal. El nu a regretat niciodata hotararea luata, nici macar in 1945 cand obuzele rusesti cadeau asupra bunkerului lui la Berlin. Trebuie sa fim fericiti ca in primavara lui 1941 el nu a adoptat o strategie indirecta si mai bine gandita.“
Cartea „What If?“ si in general ipotezele istoriei virtuale stimuleaza reanalizarea modului de a duce politica si arunca uneori o lumina noua asupra motivelor ce au determinat ca unele evenimente sa se petreaca asa cum le stim si nu altfel. Sa ne imaginam de pilda ce s-ar fi intamplat daca in 1985 Gorbaciov nu ar fi fost ales secretar general al PCUS si in locul lui venea Romanov, un conservator continuator al politicii brejneviste. Sau daca George W. Bush nu ar fi ascultat de consilierii sai si nu s-ar fi angajat in doua razboaie (Afganistan si Irak) care au contribuit la scaderea autoritatii SUA in problemele internationale. Sau daca in 2004, la alegerile prezidentiale din Romania, Adrian Nastase s-ar fi confruntat cu Stolojan si primul ar fi devenit presedintele tarii, oare politica interna si externa din ultimii patru ani ar fi fost mult diferita? In detalii poate ca da, dar in esenta – e dificil sa credem ca ar fi avut loc transformari radicale…

WAITING FOR OBAMA

Venirea primului presedinte de culoare la Casa Alba, care in timpul campaniei electorale a promis in mod repetat ca politica lui va fi cea a schimbarii, este privita nu numai in America, ci in intreaga lume cu speranta sau macar cu curiozitate. Intr-o omenire aflata in plin mars al globalizarii, sunt la ordinea zilei cateva mari probleme ce isi asteapta rezolvarea: clima, explozia demografica, saracia majoritatii populatiei globului, asigurarea consumului cu apa potabila, dezarmarea, pentru a nu mai aminti si de criza financiara si economica. Ce semnal asteapta acum lumea din partea presedintelui celei mai bogate si mai bine inarmate tari a lumii?
In primul rand universul lui Obama va inceta sa mai fie unipolar. Intr-o lume multipolara este cert ca, indata dupa depunerea juramantului, el se va pronunta in privinta relatiilor Statelor Unite cu Rusia, cu China si cu Europa. In relatiile internationale, doua sunt optiunile posibile: confruntarea sau cooperarea. Dar nici una din marile probleme amintite nu-si pot gasi solutie continuand politica de confruntare, careia Bush ii acordase preferinta. Va fi aproape cert abandonata si doctrina lui septembrie 2002, prin care SUA isi arogase dreptul de a declansa orice razboi, chiar preventiv si fara mandat din partea Consiliului de securitate.
Aceasta nu inseamna ca America se va retrage ca un melc in gaoace, reinviind izolationismul intr-o lume tot mai interconectata. Obama si ministrul sau de externe, Hillary Clinton, vor afirma vocatia SUA de Primus inter Pares (primul intre egali), ceeace presupune o mai mare incredere acordata ONU si deciziilor adoptate acolo. Iar relatia Americii cu restul lumii va fi pusa la incercare peste doar doua luni si ceva, pe 2 aprilie, cand la Londra va avea loc reuniunea sefilor celor 20 de tari mai importante de pe glob, pentru a desbate si a decide reformarea capitalismului. Nicolas Sarkozy, caruia ii place rolul de figura conducatoare a Europei, s-a si pronuntat pe 8 ianuarie : „ Am fost mereu partizan al unei aliante stranse cu Statele Unite, dar sa ne fie clar: in secolul XXI nu mai exista nici o natiune care sa spuna celorlalte ce trebuie facut si ce trebuie gandit“. Si a adaogat : „In 1945, la Bretton Woods exista dolarul ca moneda unica, pe baza careia s-a faurit prosperitatea lumii. Dar in 2009 sunt mai multe monezi, si fiecare tara trebuie sa si-o gospodareasca singura pe a sa. Nu mai exista o tara unica, care sa spuna celorlalte: platiti voi datoriile noastre. Europa nu trebuie sa astepte acordul SUA pentru adoptarea unei reforme a capitalismului financiar. Contribuabilii din intreaga lume asteapta rezultate. Ele pot fi mai usor obtinute daca vom cadea de acord cu Barack Obama, dar asta nu mai e o conditie sine qua non.“
In privinta relatiilor cu Rusia, cel de al 44-lea presedinte al SUA este de presupus ca va abandona politica de confruntare, va renunta la instalarea de rachete si sisteme radar la frontierele acesteia si va relua controlul armamentelor si plafonarea inarmarii, chiar si ideea dezarmarii nucleare, abandonate de predecesorul sau. Probabil ca noua line de politica externa americana se va inaugura prin inceperea tratativelor cu toate puterile nucleare pentru prelungirea acordurilor SALT si START. In relatia cu China, tara cu care economia americana este strans interconectata, nu se vad deocamdata probleme politice majore, confruntarea China-Taiwan aplanandu-se cu timpul intre cele doua tari, fara nici o interventie din afara. Dar rolul Chinei in faurirea unei noi ordini mondiale este crucial.
Mult mai dificila va fi rezolvarea conflictelor din Orientul Apropiat. Pe 13 ianuarie d-na Clinton a declarat ca va stabili contacte diplomatice cu Siria si Iran si va sprijini gasirea unei solutii pasnice in confruntarea dintre palestinieni si israelieni.“Trebuie sa folosim o asa zisa „smart power“ (putere inteligenta), cu toate instrumentele la dispozitie – diplomatice, economice, militare, politice, legale si culturale, alegandu-l pe cel mai potrivit in functie de fiecare situatie. Politica externa trebuie sa se bazeze pe impletirea principiilor cu pragmatismul, fara ideologie rigida. Trebuie sa ne bazam pe fapte si dovezi, iar nu pe emotii sau prejudecati“.
Toate cele de mai sus ridica multiple dileme in fata politicienilor romani. Odata cu Obama va intra intr-un con de umbra, si inca pe mult timp, neo-conservatismul agresiv, pe care mizase politica de dreapta romaneasca. Era o pozitie care nu a dovedit prin nimic ca e rodnica, dar era in spiritul tranzitiei. Este deci de presupus ca, respectand toate obligatiile ce-i revin din apartenenta la Uniunea Europeana, diplomatia romaneasca va folosi acest an de revizuire critica in intreaga lume a ideilor ultimilor doua decenii, pentru a-si orienta obiectivele geopolitice in sensul intereselor proprii, iar mai putin de satisfacere a pretentiilor diversilor „licurici“ situati de o parte sau alta a Atlanticului.

CAPITALISMUL IN CRIZA : PRIMELE VICTIME

Am intrat in anul in care se prezice apogeul crizei mondiale a capitalismului si deja au aparut cateva cazuri ce pun pe ganduri.
Zilele trecute un mare industrias german, Adolf Merkle, sef al unui holding ce cuprindea doua mari firme farmaceutice (Ratiopharm si Phoenix) si una de materiale de constructii (Heidelberg Cement), totalizand 100.000 salariati si cu o cifra anuala de afaceri de 30 miliarde euro, s-a aruncat in fata trenului. Este dificil de imaginat disperarea unui miliardar de 74 ani care se sinucide pentru ca speculatiile la bursa l-ar fi obligat sa renunte la o parte din colosala avere acumulata. Iar asta reaminteste de bancherii de pe Wall Street in 1930, care cuprinsi de panica in fata crahului financiar, se aruncau in strada de pe fereastra sgarie-norilor.
Cu cateva zile inainte era descoperit cazul unui celebru speculant bursier american, Bernie Madoff , care in decurs de decenii edificase un ingenios sistem piramidal (Ponzi scheme) prin care sustrasese actionarilor suma fabuloasa de cca. 50 miliarde dolari. Printre cei escrocati sunt si unii dintre cei mai buni prieteni ai sai, de pilda Elie Wiesel, fundatia caruia incredintase toate fondurile sale (15 milioane dolari) lui Madoff. Dar victime au fost si numeroase banci si hedgefonds din SUA, Europa, Japonia si Hong Kong, avide de castig usor, ca de pilda Fairfield Sentry Ltd., pagubita cu 7,3 mlrd. USdol. Un investor francez ce depusese banii clientilor sai in afacerea Madoff s-a sinucis la aflarea arestarii in luna decembrie 2008 a speculantului. La descinderea politiei la domiciliul lui Madoff s-au descoperit cecuri adresate unor rude si prieteni in valoare de 147 milioane dolari si care erau gata a fi distribuite, impreuna cu numeroase bijuterii. Presa americana il numeste pe drept cuvant pe Madoff „cel mai mare escroc al secolului“.
Dar cel mai senzational eveniment, pe care insa mass-media il minimalizeaza in mod voit, este intrarea statului in capitalul celei de a doua banci germane, Commerz Bank, capatand deci dreptul de a participa la luarea celor mai importante hotarari. In luna noiembrie aceasta banca primise deja din partea statului un ajutor de 8,2 miliarde euro. Acum, cand Commerz Bank este pe cale de a inghiti Dresdner Bank, cea de a treia banca privata a Germaniei aflata in dificultati, s-au mai solicitat inca 10 miliarde, statul devenind, cu o pondere de 25% in capitalul bancii, cel mai important actionar al sau. Bursa, neobisnuita cu interventia directa a statului in treburile unei banci private, a reactionat printr-o scadere cu cca. 20% a valorii actiunilor lui Commerz Bank. Dar s-ar putea ca evolutia crizei financiare in acest an sa determine si alte mari banci sa recurga la sprijinul statului, iar nu numai in Germania.
Tot mai multi analisti marturisesc ca le este greu sa inteleaga ce se petrece astazi in economie. De ce finantele americane au explodat in toamna, tocmai cand problema creditelor imobiliare scazuse in intensitate? De ce falimentul bancii Lehman Brothers a constituit o lovitura aproape paralizanta pentru intregul sistem bancar mondial ? De ce criza financiara s-a propagat fulgerator in industria auto? Economistul britanic Robert Skidelsky scrie ca doar Dumnezeu e in masura sa inteleaga criza financiara, „caci doar Dumnezeu e perfect informat. Dar el nu speculeaza le bursa“.

BANII SI POLITICA

Deseori m-am intrebat, naiv desigur, din ce traieste un om politic? Din ce bani isi intretine familia, plateste masina si casa, calatoriile, un om care – inainte de alegeri – nu era nici avocat sau medic renumit, nici om de afaceri prosper, nici mostenitor al unei frumoase averi. Adica un om politic ideal, cinstit, modest, dedicat doar apararii interesului public si propasirii patriei, sacrificandu-si interesele proprii. Mi-am amintit insa ca, cu peste o suta de ani in urma, peste jumatate din membrii parlamentului Romaniei erau mari proprietari si nimeni nu le cerea socoteala, caci asa era inteleasa democratia pe vremea aia.
Vremurile s-au schimbat peste tot in lume, si totusi se ridica intrebarea cum au reusit unii, din salariul si indemnizatiile de ministru, de senator sau deputat, sa poata da, in scurt timp, declaratii ca poseda niste averi considerabile. Am tras concluzia ca, pentru ca cineva sa faca cu succes politica, o conditie indispensabila este de a avea in prealabil o meserie banoasa, care sa-i permita luxul de a practica apoi, precum un hobby, si activitatea de membru in executiv sau legislativ, in conducerea unui partid de dreapta, de stanga, dar de preferinta, cat mai de centru. Sau, din contra, sa foloseasca functia castigata in alegeri, pentru a strange relatii folositoare care sa-i deschida ulterior portile unei cariere bine remunerate in industrie, comert, banci.
Preocuparea oamenilor politici de a folosi increderea pusa in ei de cetatenii ce i-au votat pentru a-si rotunji veniturile pe diverse cai nu e o caracteristica a clasei politice romanesti, ci functioneaza in orice tara ce considera democratia reprezentativa drept cel mai bun sistem politic in comparatie cu toate celelalte, proaste bineinteles. In cele de mai jos voi prezenta editorialul publicat sub semnatura lui Serge Halimi in revista „Le Monde diplomatique“ pe luna ianuarie 2009, care ilustreaza prin cateva cazuri, tocmai aceasta stransa impletire a politicii cu banii.

Atunci cand problema „reintoarcerii la ajutorul statului“ este pusa aproape peste tot, trebuie sa ne intrebam cui ii serveste aceasta? Caci coruptia politica capata uneori forme pe care legea nu le sanctioneaza.
Cu un an in urma, in ianuarie 2008, fostul prim-ministru britanic Anthony Blair a fost recrutat de banca americana JPMorgan Chase drept consilier pe timp partial. Timp partial insa bine remunerat: un milion de lire sterline pe an. Greu de imaginat ca JPMorgan ar fi acordat o asemenea sinecura, daca dl. Blair, pe vremea cand locuia in Downing Street 10, nu ar fi luat unele masuri de prevenire de stat a unei prabusiri financiare. Si nu e deloc intamplator ca Gerhard Schröder a devenit in martie 2006, contra unui salariu de 250.000 euro pe an, consilierul unei firme de pipe-lines, filiala a Gazprom, pe care chiar el o binecuvantase pe vremea cand era cancalar al Germaniei.
Este randul lui George W. Bush sa se ingrijeasca de viitoarea sa cariera. Ne-o spune chiar el intr-un interviu: Voi tine cateva discursuri, ca sa-mi umplu cuferele. Nu stiu cat cere pentru o conferinta tatal meu – ceva intre 50.000 si 75.000 dolari. Clinton a castigat si el multi bani cu asta.“ Dar fostul presedinte democrat va trebui sa supuna unui comitet de etica al Departamentului de Stat lista cu numele celor care i-au retribuit discursurile. In asa fel, nimeni nu o va putea banui pe d-na Hillary Clinton ca dirijeaza politica externa a Statelor Unite in asa fel incat sa il imbogateasca pe cale ocolita pe sotul sau…
Anul trecut in luna iulie, revista franceza Le Point a dat publicitatii cateva reflectii ale presedintelui Sarkozy. El ar fi spus: „In 2012 voi avea 57 de ani si nu voi mai candida. Mai fac asta timp de 5 ani si apoi voi urma exemplul lui Clinton, cu 150.000 euro de conferinta.“ Sa vinzi sfaturile si sa ceri retributii grase pentru discursuri? O alta varianta ar fi sa devii patronul unei mari intreprinderi. Sarkozy o poate face usor, caci a fost si ministru de finante. Iar apoi sa sugi de la sanul mamei-stat atunci cand acesta da miliarde pentru a salva bancile private de la faliment. Robert Rubin, consilier economic influent al lui Barack Obama cunoaste bine procedeul, caci el a trecut de la conducerea lui Goldman-Sachs la cea a ministerului de finante, iar apoi la conducerea lui Citigroup-
Ministru francez al economiei, finantelor si industriei intre 2005 si 2007, Thierry Breton, a facut eforturi pe atunci pentru ca fiscalitatea sa devina cat mai „atractiva“ pentru cei cu venituri mari. El va putea aprecia avantajele acestor masuri acum, cand este presedintele societatii pentru servicii informatice ATOS, unde va primi, conform declaratiilor proprii „un salariu anual fix de 1,2 milioane euro, apoi o parte variabila in functie de rezultate de max.100% din salariul fix si in fine 233.000 de stock-options pe anii 2009, 2010 si 2011“. MOdest el a adaogat : „Am cerut sa nu mi se dea nici o retributie suplimentara la incetarea contractului“. Desigur, criza impune si ea sacrificii tuturor…
Atunci cand cucerirea puterii in stat este fie doar o etapa necesara pentru faurirea unei cariere lucrative in afaceri, fie refugiul unor oameni de afaceri ce doresc sa-si recapete
elanul, mai putem oare spera ca responsabilii crizei vor lua partea ce le revine in lichidarea pagubelor ei?

A POVESTI ALTFEL VIATA

Anul trecut (2008) la Paris s-a acordat Premiul Marguerite Duras scriitoarei Annie Ernaux (66 ani) pentru cea de a 17-a carte a sa „Les Annees“ (Gallimard – 242 pag.). Este o pasionanta carte autobiografica, rod a numerosi ani de observatii si mii de notite consemnate de autoare intr-un fel de jurnal, ce au asteptat momentul in care a gasit forma cea mai potrivita pentru a le publica. Caci forma este originala, relatarea (niciodata la persoana intaia) fiind alcatuita din scurte imagini intrevazute si ramase pe retina, din mici constatari si intamplari personale ale unei femei sensibile, dar si din mari evenimente ale lumii ce o inconjoara, extinse pe o perioada de 60 de ani si comentate in cateva cuvinte. Departe de a fi o opera nostalgica a „frumoaselor timpuri de odinioara“, reflectiile asupra ultimilor doua decenii lasa sentimentul unei dezamagiri, in deosebi cand observa: „Este din nou la oameni o dorinta de servitudine si de ascultare a unui sef“. O carte ce stimuleaza gandul ca fiecare dintre noi tinem inchise imagini, impresii, sentimente, reflectii, ce ar putea constitui materia unei ample si unice relatari. Redau in cele ce urmeaza cateva pasagii ce mi s-au parut semnificative din acest bilant al unei epoci si al unei vieti.

Extrase din cartea „Les Annees“ de Annie Ernaux (Gallimard – 2008)

Nu avem decat istoria proprie si ea nu ne apartine. Jose Ortega y Gasset

Da. Vom fi uitati. Asa e viata, nu-i nimic de facut. Ceeace astazi pare important, grav, plin de consecinte, ei bine, va veni un moment in care aceasta se va uita sau nu va mai avea importanta. Si curios este ca nu putem sti astazi ceeace ce va fi considerat odata important si mare, sau mediocru si ridicol. Se poate de asemenea ca viata de astazi la care luam parte sa fie intr-o zi privita ca bizara, neconfortabila, lipsita de ratiune, insuficient de curata si, cine stie, chiar vinovata. Anton Cehov

Toate imaginile vor disparea. Ele se vor sterge toate deodata, la fel ca milioanele de imagini ce erau in spatele fruntilor bunicilor nostri morti acum o jumatate de secol sau ale parintilor, morti si ei. Imagini din poze in care – copii, eram inconjurati de persoane deja disparute, la fel cum in memoria noastra sunt prezenti copiii alaturi de parintii nostri sau de colegii de scoala. Si intr-o buna zi vom figura in memoria copiilor nostri alaturi de nepoti si de persoane care inca nu s-au nascut. Caci, precum dorinta sexuala, memoria nu se opreste niciodata. Ea apropie mortii de cei vii, fiintele reale de cele imaginare, visul de istorie.
Se vor anula brusc miile de cuvinte ce au servit sa dea nume lucrurilor, figurilor de oameni, actelor si sentimentelor, care au pus in ordine lumea, au facut sa bata inimile si au umezit sexul. Sloganurile, inscrisurile pe ziduri si pe peretii de WC, poemele si anecdotele, titlurile si termenii dificili, frazele ce ar fi trebuit demult uitate, citatele, insultele, cantecele, expresiile iesite din uz, cuvintele rostite si lipite pentru totdeauna de figura unui individ.
Totul se va sterge intr-o clipa. Dictionarul acumulat din leagan pana la patul ultim se va duce. Va fi liniste si nici un cuvant pentru a o spune. Din gura deschisa nu va iesi nimic. „Ni je, ni moi“. Limba va continua sa puna in cuvinte lumea. In conversatiile de la o masa sarbatoreasca vei fi pomenit cu un nume, lipsit din ce in ce mai mult de figura, pana cand vei disparea in masa anonima a unei generatii indepartate.
*
In trancaneala meselor cu multi membri ai familiei, copiilor le ajungeau la urechi povesti despre origini. Apareau nume de barbati si de femei carora li se atasa titlul de „bunic“, „strabunica“, „unchi“, redusi la o trasatura de caracter, la o anecdota amuzanta sau tragica legata de gripa spaniola, de o embolie, de un accident. O cohorta de persoane pe care nu le vom cunoaste niciodata. Uneori apareau fiii unor rude indepartate, cu care eram legati prin legaturi de sange sau cu care nu aveam si nu vom avea nimic comun.
O relatare de familie este o povestire sociala. Vocile celor de la masa delimitau spatiul tineretii lor : casa de la tara unde traisera odinioara ca argati bunicii lor, fabrica unde unii se intalnisera, se frecventasera si se casatorisera, micul comert deschis de cei mai ambitiosi dintre ei. Erau descrise intamplari ce se reduceau la nasteri, nunti si doliuri, fara calatorii in afara celor ale regimentului in orase de provincie. Niste existente ocupate cu munca, pline de asprimea si uzura ei, de amenintarea caderii in patima bauturii. Scoala era un fond de decor mitic, o scurta epoca de aur in care invatatorul era un dumnezeu aspru ce pedepsea batand cu rigla la palma.
Din mana in mana treceau fotografii deja patate de degetele ce le tinusera la alte mese de familie. Despre o poza ti se spunea ca esti chiar tu, prunc intins pe o blana sau o perna, o creatura apartinand unui timp mut si inaccesibil.
*
(…) Locurile unde acum se expunea marfa erau din ce in ce mai mari, frumoase, colorate, curatate meticulos, zilnic renascand in splendoarea si abundenta primei zile a paradisului, dar in contrast cu tristetea statiilor de metrou, oficiilor postale si liceelor publice. Chiar consumand un borcan pe zi, un an nu ar fi fost suficient pentru a incerca toate sorturile de iaurturi si deserturi lactate. Substantele depilatoare erau diferite pentru barbati si pentru femei, diferita era si hrana pentru pisici adulte, tinere, batrane sau de apartament. Nimic din corpul omenesc, din functiile sale, nu scapa atentiei industriasilor. Alimentele erau fie „usurate“, fie „imbogatite“ de substante invizibile, vitamine, fibre, omega 3. Tot ceeace exista, aerul, caldura, frigul, sudoarea si sforaitul nocturn, puteau servi sa dea nastere la infinit unor marfuri si unor produse pentru o subdivizare continua a realitatii si o inmultire a obiectelor. Imaginatia comerciala era fara limita. Ea anexa limbajul in profitul sau, se impodobea cu umanism si justitie sociala, ne indemna „sa luptam impreuna contra vietii scumpe“, ne sfatuia „faceti-va o placere“, „intrati in afaceri“. Ea stabilea ordinea sarbatorilor traditionale. Era o morala, o filosofie, forma de necontestat a existentelor noastre. Viata. Cea adevarata. Carrefour.
Era o dictatura blanda si fericita impotriva careia nu se revolta nimeni, cu conditia de a te proteja de excesele ei, prin educarea consumatorului, definitie primara a individului.Pentru toata lumea, inclusiv pentru imigrantii inghesuiti intr-o barca plutind spre coasta spaniola, libertatea avea drept contur un centru comercial, super-marketuri incarcate de marfuri. Ca produsele intrau liber pe piata venind din toate colturile pamantului era normal, dar si ca fiintele umane erau respinse la frontiera. Pentru a trece granitele, unii se inchideau in camioane, se prefaceau marfa inerta, mureau asfixiati, uitati de sofer pe un parking. Ne aduceam aminte de reprosul parintilor: „Nu esti oare fericit cu tot ce ai?“. Acum stiam ca ceeace aveam nu era suficient pentru fericire. Dar nu era un motiv pentru a renunta la lucruri. Iar ca unii oameni erau indepartati, exclusi de la ele, parea inclus in pretul de platit, o cota indispensabila de vieti sacrificate pentru ca majoritatea sa se bucure in continuare de ele.(…)
Se trecuse la filmele DVD, la aparatul foto digital, la MP3, iPod, GPS, la ecranul plat, totul fara incetare. A nu trece la ceva nou insemna ca ai acceptat imbatranirea. Pe masura ce pielea fetei se uza, iar corpul se deforma, lumea ne alimenta cu alte noi lucruri. Uzura noastra si mersul lumii aveau sensuri inverse. Oamenii care nu stiu sa foloseasca un computer vor dispare asa cum au disparut cei ce nu stiau sa foloseasca telefonul sau masina de spalat. Ne jena doar faptul ca nu ne mai puteam reprezenta modul de viata peste zece ani, iar si mai putin – felul in care ne vom adapta unor tehnologii inca necunoscute. Deveneam mutanti, fara a cunoaste noua noastra forma. Oare se va putea vedea odata, imprimata in creierul omului, intreaga sa existenta, tot ce el a facut, spus, vazut si auzit?
*
Miile de lucruri traite prin care sa se salveze ceva din timpul in care nu vom mai fi niciodata.

CUM SA COMBATEM CRIZA ANULUI 2009?

Suntem la inceput de an si putin umor nu strica. Intreaga mass-media ne asigura ca anul 2009 va fi ingrozitor si trebuie sa ne pregatim bine pentru toate eventualitatile, pentru falimente si somaj, pentru conflicte interne si internationale. Care ar fi deci masurile de luat pentru a ne strecura fara prea mult necaz in lunile ce urmeaza ? Sa verificam daca avem portofelul plin, sa facem provizii de zahar si faina, sa ne prindem centura politica de siguranta,? Robert Sole in ziarul Le Monde (31.XII.2008) are insa alte doua solutii :
1.- Sa trecem direct la anul 2010. Pentru asta trebuie sa ne luam elan si sa facem un salt urias. Dar nu toti sunt capabili de asta si risca sa aterizeze prea aproape, tocmai in plina criza.
2.- Sa ne agatam de anul 2008, asa cum fac multi. In Franta chiar s-a creat un Front de opozitie fata de Noul An (www.fonacon.net), care lupta curajos impotriva timpului ce trece. Iar pentru ca „anul 2009 sa ramana in germene“, baietii lui fonacon au propus diferite actiuni, printre care arderea publica a ceasornicelor cu cuc.
Inca nu se vad efectele acestei actiuni, lumea inconstienta continuand sa sarbatoreasca venirea lui „annus horribilis“ prin focuri de artificii si tot soiul de pocnitori. Un lucru este insa sigur: conducerea Uniunii Europene a trecut din mainile presedintelui Frantei in cea a primului-ministru al Cehiei. Si iata ce scrisoare (ipotetica) s-a imaginat ca Nicolas Sarkozy i-ar fi trimis lui Mirek Topolanek (in Le Monde din 2.01.2009):
„Dragul meu Mirek,
Tara ta preia deci presedintia UE. Trebuie sa recunosc ca esti ghinionist. Ai fi putut urma unui grec, naclait in lupte de strada, sau unui italian, ce trage dupa el procese de coruptie sau chiar unei nemtoaice, lipsita de orice charisma. Dar soarta a vrut ca sa-mi succedezi mie, care in sase luni am schimbat fata Europei, ba poate chiar a lumii. Mica ta tara nu a adoptat nici euro, nici tratatul de la Lisabona. Presedintele tau, Vaclav Klaus, este un euro-sceptic cunoscut, iar guvernul tau de coalitie atarna de un fir de par in parlament. Dar tu te poti baza pe ajutorul meu. Luni voi pleca in Orientul Apropiat pentru a rezolva problema palestino-israeliana. La inapoiere, voi lua mai multe initiative pentru a pune capat crizei economice mondiale. Ceeace nu ma va impiedica ca de indata sa opresc emisia de gaze cu efect de sera si sa pun capat definitiv incalzirii climei planetei.
Nu te nelinisti, Mirek. Nici nu vei simti cum vor trece aceste sase luni de presedintie. Curaj! Toate complimentele mele d-nei Topolanek!“.

Sa radem cu comicii vestiti ai politicii mondiale !