BANII SI POLITICA

Deseori m-am intrebat, naiv desigur, din ce traieste un om politic? Din ce bani isi intretine familia, plateste masina si casa, calatoriile, un om care – inainte de alegeri – nu era nici avocat sau medic renumit, nici om de afaceri prosper, nici mostenitor al unei frumoase averi. Adica un om politic ideal, cinstit, modest, dedicat doar apararii interesului public si propasirii patriei, sacrificandu-si interesele proprii. Mi-am amintit insa ca, cu peste o suta de ani in urma, peste jumatate din membrii parlamentului Romaniei erau mari proprietari si nimeni nu le cerea socoteala, caci asa era inteleasa democratia pe vremea aia.
Vremurile s-au schimbat peste tot in lume, si totusi se ridica intrebarea cum au reusit unii, din salariul si indemnizatiile de ministru, de senator sau deputat, sa poata da, in scurt timp, declaratii ca poseda niste averi considerabile. Am tras concluzia ca, pentru ca cineva sa faca cu succes politica, o conditie indispensabila este de a avea in prealabil o meserie banoasa, care sa-i permita luxul de a practica apoi, precum un hobby, si activitatea de membru in executiv sau legislativ, in conducerea unui partid de dreapta, de stanga, dar de preferinta, cat mai de centru. Sau, din contra, sa foloseasca functia castigata in alegeri, pentru a strange relatii folositoare care sa-i deschida ulterior portile unei cariere bine remunerate in industrie, comert, banci.
Preocuparea oamenilor politici de a folosi increderea pusa in ei de cetatenii ce i-au votat pentru a-si rotunji veniturile pe diverse cai nu e o caracteristica a clasei politice romanesti, ci functioneaza in orice tara ce considera democratia reprezentativa drept cel mai bun sistem politic in comparatie cu toate celelalte, proaste bineinteles. In cele de mai jos voi prezenta editorialul publicat sub semnatura lui Serge Halimi in revista „Le Monde diplomatique“ pe luna ianuarie 2009, care ilustreaza prin cateva cazuri, tocmai aceasta stransa impletire a politicii cu banii.

Atunci cand problema „reintoarcerii la ajutorul statului“ este pusa aproape peste tot, trebuie sa ne intrebam cui ii serveste aceasta? Caci coruptia politica capata uneori forme pe care legea nu le sanctioneaza.
Cu un an in urma, in ianuarie 2008, fostul prim-ministru britanic Anthony Blair a fost recrutat de banca americana JPMorgan Chase drept consilier pe timp partial. Timp partial insa bine remunerat: un milion de lire sterline pe an. Greu de imaginat ca JPMorgan ar fi acordat o asemenea sinecura, daca dl. Blair, pe vremea cand locuia in Downing Street 10, nu ar fi luat unele masuri de prevenire de stat a unei prabusiri financiare. Si nu e deloc intamplator ca Gerhard Schröder a devenit in martie 2006, contra unui salariu de 250.000 euro pe an, consilierul unei firme de pipe-lines, filiala a Gazprom, pe care chiar el o binecuvantase pe vremea cand era cancalar al Germaniei.
Este randul lui George W. Bush sa se ingrijeasca de viitoarea sa cariera. Ne-o spune chiar el intr-un interviu: Voi tine cateva discursuri, ca sa-mi umplu cuferele. Nu stiu cat cere pentru o conferinta tatal meu – ceva intre 50.000 si 75.000 dolari. Clinton a castigat si el multi bani cu asta.“ Dar fostul presedinte democrat va trebui sa supuna unui comitet de etica al Departamentului de Stat lista cu numele celor care i-au retribuit discursurile. In asa fel, nimeni nu o va putea banui pe d-na Hillary Clinton ca dirijeaza politica externa a Statelor Unite in asa fel incat sa il imbogateasca pe cale ocolita pe sotul sau…
Anul trecut in luna iulie, revista franceza Le Point a dat publicitatii cateva reflectii ale presedintelui Sarkozy. El ar fi spus: „In 2012 voi avea 57 de ani si nu voi mai candida. Mai fac asta timp de 5 ani si apoi voi urma exemplul lui Clinton, cu 150.000 euro de conferinta.“ Sa vinzi sfaturile si sa ceri retributii grase pentru discursuri? O alta varianta ar fi sa devii patronul unei mari intreprinderi. Sarkozy o poate face usor, caci a fost si ministru de finante. Iar apoi sa sugi de la sanul mamei-stat atunci cand acesta da miliarde pentru a salva bancile private de la faliment. Robert Rubin, consilier economic influent al lui Barack Obama cunoaste bine procedeul, caci el a trecut de la conducerea lui Goldman-Sachs la cea a ministerului de finante, iar apoi la conducerea lui Citigroup-
Ministru francez al economiei, finantelor si industriei intre 2005 si 2007, Thierry Breton, a facut eforturi pe atunci pentru ca fiscalitatea sa devina cat mai „atractiva“ pentru cei cu venituri mari. El va putea aprecia avantajele acestor masuri acum, cand este presedintele societatii pentru servicii informatice ATOS, unde va primi, conform declaratiilor proprii „un salariu anual fix de 1,2 milioane euro, apoi o parte variabila in functie de rezultate de max.100% din salariul fix si in fine 233.000 de stock-options pe anii 2009, 2010 si 2011“. MOdest el a adaogat : „Am cerut sa nu mi se dea nici o retributie suplimentara la incetarea contractului“. Desigur, criza impune si ea sacrificii tuturor…
Atunci cand cucerirea puterii in stat este fie doar o etapa necesara pentru faurirea unei cariere lucrative in afaceri, fie refugiul unor oameni de afaceri ce doresc sa-si recapete
elanul, mai putem oare spera ca responsabilii crizei vor lua partea ce le revine in lichidarea pagubelor ei?

Tags: , , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: