Vine epoca rascolirii politico-sociale

Nu exista tema mai pasionanta astazi in mass-media mondiala decat a avatarurilor crizei economico-financiare. Implicatiile ei politice, sociale, chiar psihologice, ii framanta pe analistii celor mai prestigioase publicatii. In cele ce urmeaza voi prezenta pe scurt consideratiile in aceasta privinta ale unui tanar, dar deja celebru istoric, Niall Ferguson, profesor de istorie la Harvard University, intr-un articol publicat in ultimul numar din Foreign Policy si intitulat „The Axis of Upheaval“.

Cand, cu sapte ani in urma, George W. Bush tinea discursul despre starea uniunii, el amintea de existenta unei „axe a raului“, formata din state preocupate sa pregateasca teroristi, sa se doteze cu arme de distrugere in masa si „sa se inarmeze pentru a ameninta pacea lumii“. Dupa Bush, aceasta axa era compusa din trei tari : Iranul, Irakul si Coreea de Nord. Politica administratiei americane impotriva acestei amenintari s-a pus in actiune prin invadarea peste un an a Irakului.
Pentru succesorul lui Bush la Casa Alba, necazul vine de acolo ca se confrunta acum cu o alta axa, mai ampla si potential mai dificila : axa rascolirilor politico-sociale. Ea are cel putin noua membri, si foarte posibil – mai multi. Iar ceeace ii uneste nu sunt intentiile malefice, cat mai mult instabilitatea lor, pe care criza financiara o face tot mai acuta pe zi ce trece. Iar pentru Statele Unite, aceiasi criza face tot mai dificil sa se raspunda adecvat acestui pericol.
In cartea „The War of the World“, studiind motivele rascolirilor brutale ale secolului 20, am ajuns la concluzia ca trei sunt factorii care determina locul si momentul declansarii violentei organizate. Primul este dezintegrarea etnica, violenta culminand in regiunile cu conflicte etnice acute. Al doilea factor este nesiguranta economica, care face ca amplitudinea socurilor economice sa faca mai probabila conflictualitatea. Al treilea factor ar fi imperiile in declin, care cand se faramiteaza devin terenuri propice pentru batalii politice sangeroase.
Cel putin in Orientul apropiat sunt prezente de la un timp doua din aceste conditii : conflictele etnice si scaderea influentei imperiale a St. Unite. Iar acum a venit si cea de a treia, criza economica mondiala. Conflictul din Gaza nu a contribuit deloc la slabirea tensiunii in aceasta regiune, ba din contra. In Iran aceasta a consolidat tabara aderentilor lui Ahmadinejad. In Afganistan eforturile de pacificare a tarii par tot mai greu de realizat. In tara vecina, Pakistan se poate spune ca domneste anarhia, iar guvernele de la Kabul si Islamabad sunt dintre cele mai slabe din lume. La astea se adaoga Somalia, unde pirateria e in floare, R.Dem. Congo – unde continua razboiul civil, Sudanul – cu conflictul din Darfur, iar in Zimbbwe, cu sumbrul regim al lui Mugabe. S-ar mai putea adaoga Indonezia, Thailanda si Turcia, unde criza economica exacerbeaza confruntarile politice interne. Axa rascolirilor are multi membri, dar lista nu e inchisa.
Problema este ca, pe intreg globul, tarile sunt mai mult preocupate de propriile lor probleme economice si neglijeaza amenintarile ce vin din alte tari. Instabilitatea economica, dezintegrarea etnica, plus un imperiu in declin, toate trei conditiile sunt deci stranse pentru ca epoca rascoalelor sa inceapa.

Advertisement

OMUL REVOLTAT

Sunt multe cazuri si situatii care ma revolta privind cele ce se intampla in Romania, dar nu voi relata azi decat doua :
1) Intre 12 si 16 februarie, parlamentara U.E. social-democrata Gabriela Cretu a fost cu o delegatie de observatori ai Uniunii Europene in Venezuela, pentru a vedea cum se desfasoara alegerile. Cum scrie dansa pe blog „a alergat ca o nebuna“ pe la diferite localuri de votare si cateva din constatarile sale ni le-a comunicat pe blog : „Batalia electorala a fost dura, cu excesele ei, dar democratica. Dreapta are o forta economica si mediatica uriasa, si un sprijin extern pe masura fortei. Sistemul de vot e transparent si avansat. Participarea la vot a fost de 70%. Rezultatele oficiale ale votului au fost date publicitatii dupa numai 3 ore : guvernul Chavez a castigat cu 54% fata de 46% pentru opozitie“. Dar iata ca pe 15 februarie, dl. Cristian Preda scrie – tolanit in fotoliul sau de consilier la Cotroceni – ca nu este asa, ca Gabriela Cretu ne minte, ca ce spune dansa e „o gluma socialista sinistra“, „o umilire a aparatorilor libertatii“, ca „onorabila parlamentara nu stie ce se intampla la fata locului“, deoarece el, de la Bucuresti, stie mai bine ca acolo s-au furat alegerile.Adica procedeaza la fel ca seful sau care in Romania in 2004 afirmase ca guvernul social-democrat furase alegerile. Ce tupeu, mi-am spus. Dar pe blogul sau,unde Cristian Preda emite aceste panseuri, sunt publicate si comentariile catorva admiratori ai dansului. La fel, si ei stiu prea bine ca niste alegeri castigate de stanga oriunde in lume, nu pot fi decat masluite. Ce s-ar putea spune despre asta? Convingerea celor de dreapta in biruinta ideilor elitiste ale unei societati ierarhizate, in care paturile de jos sunt sortite sa ii slujeasca etern pe cei privilegiati, este de neclintit. Dar cred ca o criza economica de proportii care ar face sa se zgaltaie convingerile reactionare bine insurubate in mentalitati in acesti 20 de ani, este singura care ar mai putea face ca opinia publica romaneasca sa revina la normal. Normal, in sensul ca stanga, social-democratia si socialismul, nu sunt notiuni ale diavolului, iar inchinarea la vitelul de aur liberal nu aduce, pe termen lung, nimic bun pentru bunastarea majoritatii populatiei. Dar pana atunci cum sa nu fii revoltat?
2)
Citesc multe ziare din tara si strainatate, care proiecteaza o imagine sumbra despre consecintele crizei economice mondiale ce nu si-a desvaluit inca toate grozaviile. Dar recent m-a impresionat cele scrise de Vl. Pasti, analistul meu politic preferat, in articolul „Revolta cateilor“ din CRONICA ROMANA. Guvernatorii bancilor nationale din Cehia, Polonia, Ungaria si Romania s-au intalnit si, in declaratia data apoi, „par a fi convinsi de existenta unei conspiratii vest-europene impotriva estului european, care consta in incalcarea tratatului informal de aderare la UE. Tratatul informal de aderare al acestor tari la UE este sintetizat exceptional de guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, in mai putin de trei randuri din cele 21 care alcatuiesc declaratia sa oficiala de presa. Este, evident, vorba de un targ, care suna cam asa: noi va predam, prin privatizare, controlul economiei reale si strategiile de restructurare ale acesteia, iar voi ne finantati dezvoltarea, cumparand de la noi ceea ce voi ati decis ca noi sa producem, finantand acele investitii pe care voi decideti ca noi sa le facem si asigurand convergenta economiilor foste comuniste catre media economiei europene. Pentru Romania acest targ a functionat fara mari sincope in toata perioada care s-a scurs de la incheierea negocierilor de aderare si pana la declansarea crizei financiare mondiale.. Apoi a venit criza, iar financiarul occidentului dezvoltat, care domina pietele, a incalcat tratatul informal. In loc sa transfere venituri catre noii veniti, a utilizat pozitiile castigate in procesul de aderare pentru a transfera costuri. Au repatriat capitaluri, au taiat investitiile, au interzis accesul pe pietele financiare, au redus accesul la fondurile structurale, au blocat importurile din Europa de est si au descris-o ca pe o bomba cu ceas, care nu poate fi oprita decat prin finantarea publica pe scara mai larga a… Occidentului. Pe scurt, au aratat ca nici democratia si nici Tratatul UE nu este pentru catei. Ce n-au luat in considerare este “revolta cateilor”, care si-au incordat muschii pana la a incerca sa devina haita. O disperata incercare a tehnicienilor economiilor estice de a impune respectarea tratatului informal de aderare. Pasul urmator este sustinerea lui politica.“
Lung citatul, dar face. S-ar parea ca suntem in cardasie cu niste gangsteri, ajunsi la disperare in urma propriilor lor greseli si care cauta partenerul cel mai slab asupra caruia sa-si descarce vinovatia, chit ca asta l-ar putea face sa sucombe. Dar despre asta nu se vorbeste nimic in presa internationala, ci din contra, se subliniaza mereu ca „Romania e in pragul unui colaps economic“, ca Ungaria a cerut zece miliarde dolari ajutor de la FMI , dar are nevoie de mai mult, ca Cehia si Polonia au niste presedinti dificili cu care nu se poate discuta etc. Dar revoltati pe adversari din occident ce ne vor raul, ii uitam pe cei din tara care ne-au adus in aceasta situatie. Uitam ca in decursul anilor s-au vandut toate bancile (mai putin C.E.C.), ca s-au privatizat toate marile intreprinderi, profitabile sau nu, dupa care au fost in majoritate achizitionate de firme straine. Uitam de dispretul cu care era intampinata de asa zisa elita presupusul slogan „Nu ne vindem tara!“. Tara a fost vanduta, acum suntem constransi sa ne imprumutam dingreu la cei ce ne-au cumparat-o. Cum sa nu fii revoltat?

COMISIA U.E. FATA IN FATA CU CRIZA

Criza economica devine tot mai dura, iar incercarile statelor de a evita cu forte proprii consecintele ei – tot mai frecvente. Cine spera sa capete retete anti-criza de la Bruxelles, va fi dezamagit. Caci conducerii Comisiei U.E. ii lipseste pentru asta competenta, banii si unele minti clarvazatoare. Aceasta e concluzia la care ajunge revista „Der Spiegel“, intr-un articol din ultimul sau numar (8 / 2009) pe care il voi prezenta pe scurt in cele de mai jos. In saptamanile viitoare sefii statelor U.E. se vor intalni de trei ori : de 1 martie la un sommet de criza convocat in mod exceptional; peste inca trei saptamani la obisnuita lor intalnire de primavara; in luna mai – la o intalnire de lucru. Este insa putin probabil ca din aceste intalniri sa iasa ceva. In momente de criza, guvernele prefera sa recurga la masuri de protectie a economiei nationale proprii, decat la actiuni comune pe scara europeana.
La inceput Barroso si Comisia sa au subestimat total amploarea si viteza crizei. Dar in luna noiembrie tonul s-a schimbat radical. Presedintele Comisiei a adoptat o postura de vajnic combatant in lupta contra crizei si a prezentat un program indraznet in valoare de 200 miliarde euro pentru inviorarea economiei. Dar Comisia nu are aceste fonduri. La sfarsitul lui ianuarie s-a pus pe masa o lista de masuri concrete, pentru care mijloacele financiare necesare se ridica la suma de 76 milioane euro. Expertii de la Centre for European Policy Studies (CEPS) considera ca masurile sunt corecte, dar total insuficiente pentru a da rezultate.
Dar daca Bruxelles nu poate ajuta prea mult, poate in schimb sa adopte decizii care fac rau. Ca de pilda propunerea comisarului pentru mediu, Stavros Dimas, de a pune niste limite severe pentru degajarile de CO2 la camioane, care ar fi o frana suplimentara pietei pentru aceste mijloace de transport. Sau planul propus de comisarele Neelie Kroes si Viviane Reding, de a reduce cu 70% taxele la pretul telefoanelor mobile, care le-ar costa miliarde pe concernele de telecomunicatii. Comisarul pentru industrie Günther Verheugen le-a atras atentia colegilor sai ca „acum trebuie sa facem totul pentru a repune in miscare economia, iar nu a-i crea noi bariere“.
Dupa ce criza a iesit din sectorul financiar, ea a atins nu numai industria auto, ci si a otelului, cea electrotehnica, chimica, textila. In trimestrul 4 / 2008 intreaga economie U.E. a scazut cu 1,5%. Numarul falimentelor a sporit : in Italia el a crescut in anul trecut cu 30%, iar in Germania se asteapta in acest an ca falimentele sa atinga 35.000 de cazuri, printre care si firme proeminente. Intreg spatiul U.E este afectat, iar institutul de cercetari financiare IFO din München arata ca „tari ca Romania stau in fata falimentului“. Ministerul sanatatii din Grecia nu are bani pentru achitarea medicamentelor necesare spitalelor. Toate acestea provoaca reactiunea oamenilor politici: in Suedia, guvernul promite ajutorul statului daca fabricatia automobilelor Saab si Volvo va suferi din cauza partenerilor straini, iar Berlusconi a dat asigurari uzinelor FIAT ca daca vor fi amenintate de criza, le va sari in ajutor guvernul. Presedintele Sarkozy a promis zilele trecute sase miliarde euro uzinelor PSA Peugeot Citroen si Renault pentru a pastra productia auto in Franta, iar nu in alte tari est europene. Dar aceste subventii statale sunt protectionism pur, incalcarea flagranta a regulilor concurentei, tocmai ceeace combate cu tarie Comisia de la Bruxelles. Tot mai multe tari U.E. iau insa atitudini nationaliste si contesta deciziile Comisiei. Banca Hypo Real Estate din München a primit pana acum 40 miliarde euro pentru a fi salvata, si la Berlin se discuta acum nationalizarea ei. Si Commerzbank din Frankfurt a.M. a obtinut garantii financiare din partea guvernului. Cancelara Merkel si ministrul de finante Steinbrück sunt suparati insa pe „birocratii“ de la Bruxelles, ce pun bete in roate in vremuri de criza. Economia europeana e insa strans impletita, iar de sprijinul pe care Franta il acorda industriei sale auto profita si Germania, caci in fiecare masina Peugeot sunt 20% produse fabricate dincolo de Rin.
Dupa parerea celor de la CEPS, Comisia nu poate face decat foarte putin pentru combaterea crizei. Tot ceeace depaseste problemele reglarii concurentei si se refera la politica economica, e lasat pe seama statelor. Nu exista un „spirit de corp“ in interiorul Comisiei si Europa e doar atat de tare pe cat este vointa de cooperare a celor 27 de state. Tarile din estul Uniunii Europene mai cred inca in forta de autovindecare pe care ar avea-o piata. Fapt care il infurie pe ministrul de finante olandez, Wouter Bos, cand vorbeste de tarile „care nu fac nimic si doar asteapta avantajele pe care le aduce si lor politica activa a celorlalti“. Presedintele Cehiei, Vaclav Klaus, risca chiar o gluma: „Cu criza e precum cu gripa. Ea dureaza o saptamana daca ma duc la doctor, si sapte zile daca nu ma duc“.

IMPASUL ALEGERILOR DIN ISRAEL

Cu aproape o suta de ani in urma, miscarea sionista, slaba si persecutata, a inceput actiunea de colonizare si de faurire a unui stat al evreilor. Avand Biblia ca drept de proprietate asupra unor teritorii ocupate majoritar de arabi, dar si fluturand capitalul de suferinte indurate de poporul evreu in urma masacrelor naziste, proiectul sionist a reusit sa creeze micul stat al Israelului. Victorioase in razboiul din 1948, dar si in urmatoarele razboaie (1956, 1967 si 1973), fortele israeliene – cu ajutorul mai intai al Frantei – dar apoi al Statelor Unite – s-au impus in fata statelor arabe ce le atacau. Drept urmare in 2002, statele din Liga Araba, inclusiv reprezentantii Organizatiei de Eliberare a Palestinei (OLP), vazand superioritatea armata a Israelului, au recunoscut acest stat in limitele frontierelor sale din 1967. Dar Israelul nu era satisfacut cu aceste granite, si sub diverse guverne a continuat implantarea de noi colonii in teritorii ce nu sunt international recunoscute ca apartinandu-i.
Asa cum scrie Shlomo Sand in ultimul numar din „Le Monde diplomatique“, recenta agresiune israeliana asupra teritoriului Gaza, „a demonstrat ca pentru a proteja viata catorva „soldati evrei“, Israel este gata sa sacrifice mai multe sute de civili „neevrei“. Majoritatea victimelor la Gaza au fost femei, copii, batrani, ucisi de bombardamente aeriene, tiruri din helicoptere, tancuri sau vase de razboi, inainte de intrarea trupelor de infanterie. Nu departe de locurile unde mitologia biblica aminteste de uriasul Goliat, acesta a revenit echipat cu cel mai modern armament. Rolurile s-au inversat, Goliat a devenit evreu si el este cel victorios. Micul David este acum musulman, calcat in picioare dupa confruntari interminabile. Iar pacea a devenit inca odata imposibila“.
Dar conflictul din Gaza a fost provocat tocmai acum si datorita apropierii alegerilor pentru Knesset, fiecare partid dorind sa demonstreze electoratului ca va continua politica dura fata de palestinieni, indiferent de venirea la Casa Alba a unui presedinte cu tendinte pacifiste. Nu este complect indiferent daca acum, dupa ce se cunosc rezultatele scrutinului din 11 februarie, viitorul guvern va fi condus de Tsipi Livni, al carei partid de centru, Kadima, cu 29 de locuri in parlament din totalul de 120, a depasit putin partidul lui Bibi Netaniahu, seful partidului Likud (28 locuri). Intrucat nici unul din aceste mari partide nu poate guverna singur, castigatorul real al alegerilor este Avigor Liberman, seful unui partid ultranationalist (Israel Beitenu), care a obtinut 15 locuri, in fata partidului laburist al lui Barack. Drept urmare, centrul de gravitate al viitoarei coalitii guvernamentale va inclina si mai spre dreapta decat cea precedenta a guvernului Ehud Olmert. Iar aceasta se va traduce prin inghetarea oricarei incercari de solutionare pasnica a conflictului israelo-palestinian. Pe de alta parte, partidul extremist palestinian Hamas iese consolidat din confruntarea din Gaza, fata de Fatah, partidul palestinienilor moderati.
Care ar mai fi sansele de a clinti situatia din impasul actual? Ele pot fi cautate doar la Washington. Mentalitatea lumii arabe fiind modelata tot mai accentuat impotriva Israelului, iar in Israel fiind tot mai greu de intalnit persoane clarvazatoare, care sa solicite o alta politica decat cea a razboiului pana la capat, apare necesar ca noul trimis al presedintelui Obama pentru Orientul Apropiat, senatorul Mitchell, sa propuna ultima varianta, demult necesara : faurirea unui stat palestinian alaturi de cel al Israelului. Nu este exclus ca aceasta solutie sa nu fie acceptata de la inceput sau sa nu duca imediat la rezultate, dar ea ofera conditiile unor tratative dintre doua state suverane, tari care in viitorul mai indepartat ar putea chiar descoperi avantajele cooperarii, in locul confruntarii.

DECLARATIA ADUNARII MISCARILOR SOCIALE DE LA FORUMUL SOCIAL MONDIAL 2009

Intre 27 ianuarie si 1 februarie a.c. la Belem (Brazilia) a avut loc Forumul Social Mondial, care – ca si forumurile sociale precedente de la New Delhi si Porto Allegre, se constitue intr-o manifestare de opozitie la Forumul economic de la Davos. La forum au luat parte numeroase personalitati, printre care presedintii unor tari sud-americane : Evo Morales (Bolivia), Rafael Correa (Ecuador), Fernando Lugo (Paraguay), Hugo Chavez (Venezuela) si, bineinteles gazda, Luiz Inacio Lula da Silva (Brazilia), care toti au subliniat „sfarsitul lungei si tristei nopti a liberalismului”,suprematia muncii omului fata de dominatia capitalului, necesitatea unei reforme a Organizatiei Mondiale a Comertului, FMI si Bancii Mondiale, “, nevoia urgenta a unui socialism al secolului 21. Cu aceasta ocazie Adunarea miscarilor sociale a elaborat si a dat publicitatii o declaratie cu titlul : „Nu noi vom plati pentru criza. Bogatii trebuie sa plateasca!“. Intrucat in presa romaneasca nu s-a vorbit mai nimic despre acest forum la care au luat parte peste o suta de mii de persoane de pe intreg globul, prezint in cele de mai jos aceasta declaratie cu unele prescurtari neesentiale.

Noi, miscarile sociale din intreaga lume, ne-am reunit cu ocazia Forumului Social Mondial la Belem, in America de sud, unde in decursul ultimului deceniu s-au intalnit miscarile sociale ci miscarile indigene, care pun in discutie radical sistemul capitalist. America latina a dus in ultimii ani lupte sociale foarte radicale, care au dus la rasturnarea guvernelor neoliberale si la venirea in locul lor a unor guverne ce au dus la capat reforme pozitive, ca de pilda nationalizarea unor sectoare vitale ale economiei si reforme constitutionale democratice. Miscarile sociale din America de sud au actionat adecvat hotarand sa sprijine masurile pozitive adoptate de aceste guverne, pastrand in acelasi timp capacitatea de critica la adresa lor. Aceste experiente ne vor ajuta sa intarim rezistenta popoarelor contra politicii guvernelor, marilor firme si a bancherilor care descarca efectele crizei pe seama celor oprimati.
In prezent noi, miscarile sociale ale planetei ne confruntam cu cu o sfidare de dimensiune istorica. Criza capitalista internationala ce aduce prejudicii umanitatii se exprima pe diverse planuri : este o criza alimentara, climatica, energetica, de migratie, de civilizatie, care insoteste o criza a ordinii si structurilor politice internationale. Suntem in fata unei crize globale provocata de capitalism, dar care nu are solutie in interiorul sistemului. Toate masurile adoptate pentru a iesi din criza nu cauta decat sa socializeze pierderile pentru a asigura supravietuirea unui sistem bazat pe privatizarea sectoarelor strategice ale economiei, ale serviciilor publice, ale resurselor naturale si energetice, la comercializarea vietii si la exploatarea muncii si naturii, ca si transferul resurselor de la periferie la centru si de la cei ce muncesc la clasa capitalista.
Acest sistem este condus de exploatare, de o concurenta acerba, de promovarea interesului privat individual in detrimentul interesului colectiv si de acumularea frenetica a avutiilor de o mana de imbuibati. Asta da nastere la razboaie sangerose, alimenteaza xenofobia, rasismul si extremismele religioase, intareste exploatarea femeilor si criminalizarea miscarilor sociale.In contextul acestei crize, drepturile popoarelor sunt mereu negate. Agresiunea salbatica a guvernului israelian impotriva poporului palestinian reprezinta o violare a dreptului international si constitue o crima de razboi, o crima contra umanitatii si un simbol al negarii drepturilor de care sufera si alte popoare in lume. Aceasta impunitate, ce porneste din convingerea ca nu vor putea fi pedepsiti orice ar face, trebuie sa inceteze. Miscarile sociale isi reafirma sprijinul activ cu poporul palestinian, ca si cu toate actiunile popoarelor lumii impotriva opresiunii.
Pentru a ne putea opune crizei este necesar sa mergem la radacina problemei si sa avansam cat mai rapid posibil spre constructia unei alternative radicale care sa puna capat sistemului capitalist si dominatiei patriarhale. E necesar sa se construiasca o societate bazata pe satisfactia nevoilor sociale si a respectului drepturilor naturii, ca si participarea populara in conditii de deplina libertate politica. E necesara garantarea indeplinirii tuturor prevederilor din tratatele internationale asupra drepturilor civile, politice, economice, sociale si culturale.(individuale si colective) care sunt indivizibile.
In aceasta perspectiva trebuie sa luptam pentru a da impuls unei cat mai largi mobilizari populare printr-o serie de masuri urgente, precum:
– nationalizarea fara indamnizatii si sub control social a sectorului bancar;
– reducerea timpului de munca fara scaderea salariului;
– garantarea suveranitatii alimentare si a suveranitatii energetice;
– oprirea razboaielor, retragerea trupelor de ocupatie si lichidarea bazelor militare straine;
– garantarea dreptului asupra pamantului, teritoriului, muncii, educatiei si sanatatii pentru toti;
– democratizarea mijloacelor de comunicare si cunoastere.

Procesul de emancipare sociala urmarit de proiectul socialist, ecologist si feminist al secolului 21 aspira la eliberarea societatii de dominatia capitalistilor asupra marilor mijloace de productie, de comunicatii si de servicii, prin sprijinirea unor forme de proprietate de interes social : mica proprietate familiala, proprietatea publica, proprietatea cooperativa, proprietatea comunala si cea colectiva. Se va pune accentul pe alternativa feminista, caci nu se poate fauri o societate a justitiei sociale si a egalitatii in drepturi, daca jumatate din umanitate este exploatata si oprimata. In fine, ne angajam sa imbogatim procesul de edificare a unei societati bazata pe calitatea vietii, recunoscand aportul populatiilor indigene.
Noi, miscarile sociale, ne gasim in fata unei ocazii istorice pentru desvoltarea emanciparii pe scara internationala. Doar lupta sociala a maselor poate scoate popoarele din criza, iar pentru a-i da impuls trebuie dusa o munca de constientizare si mobilizare la baza societatii. Cerinta fata de miscarile sociale este acum de a reusi sa organizeze convergenta mobilizarii pe scara intregii planete si sa intareasca capacitatea de actiune a tuturor miscarilor ce incearca sa reziste formelor de opresiune si exploatare.
Ne luam angajamentul :
– sa organizam o saptamana de actiune globala contra capitalismului si razboiului intre 28 martie si 4 aprilie 2009;
– o mobilizare impotriva lui G20 din 28 aprilie;
– o mobilizare contra razboiului si crizei la 28 martie;
– o zi de solidaritate cu poporul palestinian pentru a da impuls boicotului si sanctiunilor contra Israelului – pe 30 martie;
– mobilizarea contra celei de a 60.a aniversari a NATO;

Deasemenea, sa intarim mobilizarile anuale:
– de 8 martie, ziua internationala a femeii;
– 17 aprilie, ziua internationala a suveranitatii alimentare;
– 1 mai, ziua internationala a celor ce muncesc;
– 12 octombrie, mobilizarea globala a luptei pentru Pamantul Mama, contra colonialismului si comercializarii vietei.

Vom face un plan de masuri pentru rezistenta contra intalnirilor la varf : a G8 din Sardinia, summitul climatic de la Kopenhaga; summitul tarilor americane de la Trinidad-Tobago s.a. Vom raspunde astfel crizei prin solutii radicale si initiative emancipatoare.

Afganistan: mai mult sau mai putin razboi?

In Afganistan continua un razboi pe care, in timpul campaniei electorale, Barack Obama a promis ca vrea sa il castige. Minimum 7.000, poate chiar 30.000 de soldati vrea el sa-i trimita suplimentar in aceasta tara pentru a-i infrange pe talibani si Al-Qaida, deoarece aici – spune noul presedinte al Americii – este „frontul principal al luptei contra terorismului“. Daca insa el crede sincer asa ceva, inseamna ca pentru oamenii din aceasta tara vor veni zile grele. Interventia in Afganistan este o actiune careia aliatii europeni ai Americii ar dori sa-i puna capat imediat, deoarece ei au inteles demult ca Afganistan este „mormantul marilor puteri“. Aici a fost infrante intai imperiul britanic, apoi armata rosie, acum e lovita forta militara americana impreuna cu aliatii ei. Dar nici plecarea occidentalilor nu prezice vremuri bune pentru populatia de acolo, daca ar fi lasata pe mana unor extremisti sangerosi.
Expertii care cunosc bine aceasta tara sunt insa convinsi ca escaladarea unui razboi asimetric nu va face decat sa agraveze situatia. In schimb apare tot mai evident ca s-ar impune o schimbare de strategie, printr-o treptata dezarmare nu numai militara, ci si verbala si ideologica. Retorica necesitatii acestui razboi serveste doar stimularii talibanilor. Bombardamentele avioanelor NATO, carora le cad victime numerosi civili, sunt prezentate drept exemplu de dispretul pe care occidentalii il au pentru vietile si obiceiurile locuitorilor neoccidentali si fac sa sporeasca numarul recrutilor in randurile miscarii de rezistenta afgane. Credinta ca printr-un numar mai mare de soldati straini se va putea stabiliza situatia, nu face decat sa intareasca o veche idee falsa de pe vremea administratiei Bush.
Au trecut opt ani de cand s-a declansat acest razboi si situatia este acum urmatoarea : din cei 32.000 soldati americani si 18.000 sub comanda ISAF (International Security Assistance Force), au fost ucisi 1004, din care 625 americani. Aproape 40% dintre acestia au cazut in ultimele 4 luni. De partea afgana, majoritatea victimelor sunt persoane civile, doar in anul 2008 fiind ucisi intre 1000 – 1500 de civili, ceeace a provocat indignarea pana si a lui Karzai si a autoritatilor de la Kabul. In acesti ani nu s-a reusit sa se indeplineasca nici una din sarcinile de lichidare a Al-Qaida si democratizare a tarii, puse ca tel de America indata dupa atentatul din 11 septembrie 2001. Este clar ca Al-Qaida nu poate fi infranta pe cale militara, caci nu se prea stie unde e frontul contra ei. Exista tendinta ca operatiile sa fie extinse in regiunile de frontiera ale Pakistanului. Asa zisul razboi contra terorismului i-a infrant pe talibani in octombrie 2001, dar nu a facut sa dispara fundamentalismul, care e cauza relatiilor feudale inca persistente in societatea afgana. In locul talibanilor s-au instalat sefii unor triburi, care au mentalitati apropiate lor. Desi pana acum “ajutoarele” acordate de SUA si Uniunea europeana din 2001 acestei tari s-au ridicat la suma de 35 miliarde dolari, in prezent – dintr-o populatie de 26 milioane locuitori, 20 milioane traiesc sub nivelul de saracie oficial (sub 2 dolari pe zi). Circa 70% din populatia adulta este analfabeta. Cei 40 de ani de razboi au distrus soselele afgane, stare la care a contribuit si miscarea de rezistenta, care cauta sa impiedice transporturile de aprovizionare a trupelor americane si ISAF din regiunile mai izolate.
Doua sunt propunerile prin care se crede ca s-ar aduce o licarire de speranta in dilema geostrategica a acestui conflict. Prima ar fi pregatirea in culise a unei conferinte de pace la care sa ia parte toate statele limitrofe, inclusiv deci India, Pakistanul si Iranul, alaturi de SUA si Uniunea Europeana, la care sa se discute nu numai chestiunea talibanilor, ci si cele ale comertului cu droguri si contrabandei de arme. Cea de a doua este legata de insasi soarta acestui stat. Caci nimeni nu mai crede posibila crearea unui stat centralizat democratic, sub indrumare occidentala. Afganistanul este o tara fragmentata, pulverizata in mainile a douazeci de mii de sfaturi locale, care fiecare primeste credite pentru reconstructie si intretinerea administrativa. Tocmai in sprijinirea acestor mici unitati locale, pentru construirea unui canal de apa, a unei scoli sau a unui dispensar medical, ar sta – dupa parerea celor care au participat cu mari riscuri la ajutorarea refacerii tarii in acesti 7 ani – cheia unui progres lent in directia pacii.
Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a spus acum cateva zile ca in Afganistan e nevoie, mai mult decat orice, de personal civil de ajutorare: tehnicieni, medici, invatatori. Poate ca in aceasta declaratie este si recunoasterea esecului militar al NATO, dar in orice caz dovedeste intelegerea faptului ca alta este calea de aplanare a conflictului. Chiar in St. Unite sunt numeroase organizatiile care cer tot mai tare incetarea acestui razboi, asa cum se poate constata pe site-urile internet : http://www.iacenter.org; http://www.antiwar.com; http://www.votenowar; http://www.moveon.org; http://www.commondreams.org; s. a.

DIN ISTORIA STATULUI SOCIAL

Se vorbeste in prezent despre economia sociala de piata, despre moralizarea capitalismului, despre rolul statului in combaterea exceselor institutiilor financiare. Toate acestea au insa o lunga traditie si au la baza lupte ale salariatilor pentru a li se recunoaste drepturile. Este bine sa ni le reamintim.
Se stie ca in 1878 cancelarul german Otto von Bismarck emisese celebra „Lege impotriva straduintelor periculoase pentru comunitate ale social-democratiei“. Vazand insa ca prin masuri represive nu reuseste sa zdrobeasca miscarea muncitoreasca, el foloseste tactica zaharelului, facand sa se aprobe in Reichstag, cu toata opozitia unor fractiuni parlamentare, trei legi sociale : de asigurare obligatorie a salariatilor impotriva bolilor (1883), de asigurare impotriva accidentelor profesionale (1884) si de creare a pensiei de batranete si invaliditate (1889). Era pentru prima oara in lume cand se adoptau asemenea legi. In Statele Unite nici pana astazi nu e in vigoare asigurarea medicala obligatorie pentru intreaga populatie, numarul celor neasigurati ridicandu-se in prezent la 47 milioane persoane.
Scopul urmarit prin aceste legi de un mare proprietar (Juncker) reactionar cum era Bismarck a fost cel „de a insufla celor lipsiti de orice proprietate simtul conservator, asa cum se formeaza el la cei ce au dreptul la pensie si asigurare“. Dar, impotriva asteptarilor sale, miscarea soc.-democrata a continuat sa creasca in proportii, astfel incat in 1897, cu un an inainte de a muri, Bismarck recunostea esecul politicii sale: „Problema sociala trebuia atunci rezolvata cu metode politienesti. Acum va trebui sa scoatem armata pentru a-i zdrobi pe socialisti“. Desi cateva decenii mai tarziu imperiul german s-a prabusit, totusi sistemul de asigurare sociala introdus de el a rezistat razboaielor, revolutiilor si crizelor si s-a extins in toate celelalte tari europene.
Printre cei ce au contribuit decisiv la afirmarea rolului statului in combaterea starilor de criza este desigur de amintit John Maynard Keynes (1883-1946). Considerandu-se, in chip modest, doar un publicist ce doreste sa-i avertizeze pe contemporani de necesitatea unor reforme pentru „protejarea de revolutie a civilizatiei fragile“, Keynes respingea ideile politice ale lui Marx, dar accepta unele din analizele lui economice. Apartinand aripei de stanga a partidului liberal al Marei Britanii, el dorea sa imbine eficienta economica cu libertatea politica si cu dreptatea sociala. In calitate de consilier al guvernului britanic, Keynes a scris in 1919 cartea „Consecintele economice ale pacii“, dar celebru a devenit prin cartea „Teoria generala a ocuparii fortei de munca, dobanzii si banilor“ (1936). In ea se demonstreaza ca societatea capitalista nu creaza in mod automat o deplina ocupare a fortei de munca, asa cum afirmau adeptii liberalismului clasic cu al lor „laissez-faire“. Este o obligatie a statului sa intervina in momentele de criza pentru stimularea cererii si consumului, prin introducerea unor impozite diferentiate progresiv si prin extinderea sistemului de asigurari sociale. Statul social (Wellfare State) si-a capatat astfel, prin lucrarile lui Keynes, o justificare economica. Faima lui Keynes si a aderentilor sai a determinat ca, in fruntea delegatiei engleze, el sa conduca in 1944 lucrarile conferintei de la Bretton Woods, la care s-au pus bazele sistemului monetar post-belic. Cu aceasta ocazie economistul britanic a propus infiintarea unei „International Clearing Union“, o banca cu un etalon monetar propriu („bancor“), care sa echilibreze deficitul sau surplusul balantelor statelor. Propunere senzationala, la care s-a opus insa ferm seful delegatiei Statelor Unite, Harry Dexter White, care a propus si a obtinut infiintarea Fondului Monetar International (IMF). Prin aceasta SUA capata putere de veto in toate deciziile, iar rezervele de valuta ale tuturor natiunilor urmau sa fie tinute numai in dolari, indiferent cat de mare ar fi fost datoria nationala a Americii. Daca s-ar fi adoptat propunerile lui Keynes, lumea ar fi aratat astazi poate altfel
Keynesianismul a avut o perioada de glorie intre anii 1941 si 1979, a intrat apoi intr-un con de umbra intre 1979 si 2007 datorita monetarismului si neo-liberalismului, dar incepand din 2008 revine puternic in actualitate, datorita crizei economice mondiale si a nevoiei de moralizare a capitalismului. In 2008 premiul Nobel pentru economie s-a acordat unui cunoscut keynesian, prof. Paul Krugman.
Nu putem incheia aceasta succinta trecere in revista a problemei statului social fara a aminti ceva si despre economia sociala de piata, al carui reprezentant este considerat Ludwig Erhard, fost ministru al economiei (1949-1963) in guvernele lui Konrad Adenauer si apoi cancelar al Germaniei (1963-1969). Situatia Germaniei era dramatica in primii ani dupa incetarea razboiului : lipseau locuintele, desi nu se intorsesera inca din prizonierat 1,5 milioane soldati; industria nu era capabila sa satisfaca cererile de marfuri, numarul somerilor era inca mare. In plus, izbucnirea razboiului din Coreea a raspandit panica inceperii unui al treilea razboi mondial. Atunci, in 1949, s-au luat masurile ce au dus la ceeace ulterior s-a numit „Wirtschaftswunder“ (Minunea economica). In conceptia lui Erhard, aceasta consta in primul rand in separarea stricta a politicii economice de cea sociala. Economiei i s-a trasat sarcina ca printr-o desvoltare dinamica, sa sporeasca rapid nivelul de trai. Efectele dure ale unei asemenea incordari (de pilda 50 de ore de munca saptamanal) trebuiau corectate prin politica sociala. Dar intre eficienta economica maxima si scopurile politicii sociale (egalitate, siguranta locului de munca, solidaritate) va fi mereu un conflict. De aceea s-au adoptat legi stricte de protectie a salariatului : atragerea sindicatelor la adoptarea de decizii in consiliile de administratie, sporirea pensiilor in ritmul cresterii salariilor, asigurarea medicala obligatorie, grija fata de batrani si de cei handicapati, s.a. In acelasi timp in politica macroeconomica s-au luat masuri keynesiene pentru desfasurarea corecta a concurentei, pentru controlul masei monetare, pentru interventia statului in evitarea perturbarilor grave (recesiune, depresiune, crize), pentru o impozitare in trepte, si indeosebi printr-o ampla politica de investitii publice structurale (autostrazi, retele de telecomunicatii, scoli, un vast program de locuinte sociale etc.). Aceasta politica a dat repede rezultate pozitive, dar ulterior i s-au adus o serie de corecturi in dauna componentei sociale. Actuala criza economica este de natura a scoate dramatic la iveala lacunele politicii liberaliste germane din ultimele doua–trei decenii.

CEI DE SUS SI CEI DE JOS LA NEW YORK

Acum trei zile, presedintele Obama a cerut ca, data fiind situatia de criza in care este acum economia americana, bursa de pe Wall Street sa dea dovada de mai multa responsabilitate. Sfat care urma informatiei ca in cursul anului 2008 bursa new-yorkeza a acordat prime (bonus) in valoare de 18,4 miliarde dolari, in buna parte tocmai managerilor care contribuisera la falimentul bancilor. Printre acesti reprezentanti ai elitei financiare doua persoane sunt acum tinta indignarii populare.
Cand criza era in plina desfasurare, John Thain, seful bancii Merrill-Linch, a dispus sa i se schimbe aranjamentul biroului sau. Mobila, covoarele, tapetul si alte detalii au costat nu mai putin de 1,2 milioane dolari. Doar cosul de hartii a valorat 1400 dolari. Soferul sau avea un salariu de 230.000 dolari pe an. Totusi Thain a spus ca nu intelege de ce, la sfarsitul anului ar trebui sa renunte la bonusul de 2 milioane dolari, desi banca sa era falimentara.
Fostul sef al bancii Lehman Brothers, Richard Fuld, a vandut sotiei sale, pentru suma de 100 dolari, o vila in Florida, care cu cinci ani inainte fusese evaluata la 14 milioane dolari. Conducerea bancii Citigroup dispusese acum cateva zile cumpararea unui avion de 50 milioane dolari, desi cu putin inainte banca solicitase din partea guvernului un ajutor de 45 miliarde dolari pentru a nu intra in faliment. Prin asemenea trucuri bancherii incearca sa isi salveze o parte din averile considerabile, amenintate de procese deschise de clientii lor ce se considera escrocati. Dar ies la iveala si altfel de inselatorii de proportii. Dupa arestarea lui Madoff, saptamana trecuta politia l-a arestat pe un mare profesionist al finantelor, Nicholas Cosmo, care i-a tras pe sfoara pe niste investori creduli cu suma modica de 380 milioane dolari. Exemplele pot continua, dar acesta este doar unul din cei doi poli ai societatii new-yorkeze, cel al privilegiatilor sistemului, departe de celalalt pol, al miilor de saraci „homeless“.
Zilele trecute primarul orasului, Mike Bloomberg, a oferit la hotelul Grand Hyatt o masa catorva bancheri – printre care seful lui JP Morgan Chase, Jamie Dimon – si catorva investori imobiliari, printre care Stephen Ross si Jonathan Tisch. Dar abia se asezasera la masa si usile au fost date deoparte, iar in sala au navalit vreo suta de demonstranti, purtand pancarde prin care primarului i se cerea sa se intereseze mai mult de soarta celor fara domiciliu, decat de bancherii vinovati de recesiune. Cu 7 ani in urma cand a ocupat postul, Bloomberg promisese ca va reduce cu doua treimi numarul celor fara locuinta. In prezent insa in New York situatia acestora este mai rea decat acum 25 de ani. La inceputul lunii februarie se inregistrasera 35.275 persoane, din care 15.049 copii, ce erau adapostiti in timpul noptii in camine pentru cei lipsiti de locuinta. Acestora li se mai adaoga inca minimum 3000 de persoane ce dorm noaptea in statii de metrou sau prin parcuri.
De regula pentru a lupta cu numarul in crestere al saracilor lipsiti de domiciliu, asociatiile filantropice fac apel la banci si mari concerne. Printre aceste asociatii este „Donors Choose“ care sprijina copiii saraci din scoli, „Doctors without Borders“, „Habitat for Humanity“ sau „United Way of New York City“. In 2007 de pilda, banca Lehman Brothers aflata acum in faliment, daruise la 200 de asociatii de binefacere suma de 39 milioane dolari. Dar odata cu sporirea crizei, sumele acordate de concerne si banci pentru scopuri filantropice au scazut considerabil.
Saptamana trecuta in Times Square s-a instalat o asa zisa „Bailout Booth“ destinata sa-i ajute pe cei aflati la stramtoare. Cei ce doresc sa fie ajutati trebuie sa povesteasca in fata camerei TV ce i-a adus in aceasta situatie si ce au de gand sa faca cu banii primiti. Bailoutbooth.com este un Website comercial, care face si reclama pentru produse si servicii. Dar oamenii nu se sinchisesc de asta si coada saracilor ce asteapta sa apara cersind pe micul ecran este lunga…

UN FORUM DEVENIT INUTIL : DAVOS

Zilele trecute s-a incheiat in statiunea elvetiana luxoasa, Davos, intalnirea anuala a celebritatilor lumii politice si de afaceri, intitulata Forumul Economic Mondial. Creat in anii `70 de profesorul de economie Klaus Schwab, FEM a avut initial ca tel crearea conditiilor pentru contacte si schimb de experienta intre mari manageri de firme, ce erau confruntati cu problemele noi ale globalizarii. Treptat insa caracterul lui s-a schimbat, la el incepand sa ia parte nu numai patroni si conducatori de banci si concerne, ci si oameni politici celebri ai momentului si chiar personalitati ale spectacolului si culturii, ce credeau ca au ceva interesant de comunicat.
In ianuarie 2009 situatia organizatorilor Forumului a fost dificila. Tematica desbaterilor in acest an a purtat titlul „Shaping the Post-Crisis World“ ( Sa conturam lumea de dupa criza). Idee care putea fi interpretata divers : fie ca s-a depasit deja criza, fie ca anul 2009 si inca inca cativa ani dupa el sunt trecuti la pierderi si nimeni nu mai doreste sa discute despre ei. Principalele intrebari in jurul carora s-au invartit discutiile au fost : ce putem salva din aceasta criza, ce masuri trebuie luate pentru a iesi teferi din ea, ce se poate face ca bancile sa supravietuiasca si, odata cu ele, economia si intreaga lume? Au fost insa ocolite alte intrebari ce erau mai importante : Ce am facut oare gresit de am ajuns in aceasta situatie? Cum i-am inselat pe clientii nostri? Pentru ce fapte ar trebui sa fim trasi la raspundere?
Toti analistii rezultatelor Forumului recunosc ca mesajul desbaterilor s-a redus la acceptarea ideii ca bancile, concernele de asigurari si firmele economice nu au facut in general nimic rau, iar furtuna ce bantuie s-a datorat convergentei intamplatoare a crizelor imobiliare si de credit, socului pretului petrolului, unor probleme monetare si altor evenimente de piata, care impreuna au dus la clatinarea esafodajului economiei si finantelor mondiale. Toate acestea erau imposibil de prevazut si, intrucat toata lumea e nevinovata, este legitim ca politica, statele, societatea sa sara in ajutor. Nu trebuie insa sa ai o memorie deosebita pentru a-ti aminti ca pana recent ideologii pietelor tineau alt discurs. In care ei vorbeau doar despre dereglementare, flexibilizare, liberalizare, in care statul era privit ca principalul obstacol ce trebuie depasit, iar institutiile internationale erau doar niste frane ce impiedicau jocul cat mai liber al fortelor pietei. Acum insa, cand catastrofa a venit, totul e pe dos : statele trebuie sa plateasca datoriile bancilor private, comunitatea internationala trebuie sa reglementeze, pe ici, pe colo si nu prea mult, unele excese (de pilda paradisurile fiscale), iar somerii sa fie convinsi ca pentru ei nu e nimic de facut.
Desigur, Forumul a oferit ocazia ca unii actori ai crizelor internationale sa se poata intalni si schimba opinii. In conflictul din Orientul apropiat s-au confruntat violent presedintele Israelului si primul ministru al Turciei. Si cuvantarile primilor ministri ai Rusiei si Chinei si sefa cancelariei germane au fost momente importante, desi s-ar putea pune intrebarea de ce acestia au ales tocmai aceasta tribuna elitista pentru a-si expune ideile. Dar esential este faptul ca in problemele economice, domeniul sau de competenta, intalnirea de la Davos a dat dovada de slabiciune. Chiar Klaus Schwab a recunoscut ca, cu numai un an in urma, nimeni dintre participanti nu a lasat sa se banuiasca ceva despre criza ce se apropia, ba mai mult chiar, s-a continuat sa se vorbeasca de prezent ca despre „epoca de aur“ a economiei. Ziarul „Neues Zürcher Zeitung“, de regula cu simpatie fata de cercurile financiare, scria la deschiderea Forumului : „Desi criza a fost precedata de tot soiul de confuzii si zapaceli prostesti, incorecte, iresponsabile pana a deveni criminale, nu se gaseste nimeni dintre figurile luminate, exponente ale firmelor si ale politicii economice, care sa recunoasca ca ei poarta raspunderea.“ Incheiem prin a reproduce un pasaj semnificativ dintr-un articol al saptamanalului „Der Spiegel“ : „Poate ca acum 20-30 de ani intentia organizatorilor Forumului a fost de a oferi celor de la carma economiei ocazia de a gasi impreuna caile spre o lume mai buna. Dar Bill Clinton, in cuvantul sau la Davos a spus clar ca nu economia este cea care trebuie sa dea tonul in aceasta privinta. Economia nu cunoaste, si nu trebuie sa cunoasca, decat interesul, si ea are nevoie, ca instanta morala, de politic si de planurile sale. El a mai amintit ca suma de 700 miliarde dolari acordata de guvernul SUA pentru salvarea grabnica a finantelor, este egala cu suma alocata pe plan mondial in ultimii zece ani ca ajutor de desvoltare tarilor sarace. In principiu nu e nimic rau ca marii conducatori ai economiei sa se intalneasca si sa schimbe punctele de vedere cu principalii oameni politici. Dar nu acesta mai este telul Forumului de la Davos. In centrul intalnirii sta acum grija de imagine a membrilor sai, a unor sefi de concerne ce sponsorizeaza, din salariile lor fabuloase, organizarea si propaganda Forumului, devenit o foarte costisitoare platforma de reclama de care nimeni – afara de cei invitati – nu mai are nevoie. Davos nu mai are de adus lumii nimic decat trancaneli pline de falsitate. Forumul este croit pentru categoria celor de sus, care nu se sinchisesc de cei de jos.“

REINTOARCEREA LUI MARX

Mediile de informare ne aduc zilnic la cunostinta noi episoade ale crizei economice si financiare, ce inca nu si-a aratat intreaga forta destructiva. In SUA pierderile pe anul 2008 se evalueaza la 47 miliarde dolari, PIB inregistrand in ultimul trimestru cea mai mare scadere din ultimii 27 de ani. In ziua investiturii noului presedinte american, cu tot entuziasmul general, bancile au avut scaderi de 20-30% la bursa. In Anglia, Franta si Germania, statul pompeaza fara efect bani in banci, dar aceste sume fac sa creasca enorm deficitele bugetare. Somajul sporeste cu repeziciune si criza pare imuna la toate tratamentele cu cere e combatuta. Sefii de stat tin discursuri ingrijorate, preconizand vremuri grele. Sarkozy spune ca intreg sistemul financiar si monetar international trebuie regandit de la zero si nu se sfieste sa pomeneasca vinovatul: capitalismul unui liberalism desantat. Cancelarul german, Angela Merkel, declara si ea la Davos ca „o piata complect descatusata are enorme riscuri financiare, iar lumea are nevoie de reguli clare pentru a lupta impotriva unor iresponsabili ce au deslantuit criza.“
In aceste conditii, multi si-au adus aminte de un ganditor uitat, sau chiar repudiat in ultimii 20 de ani : Karl Marx. Editura berlineza Karl-Dietz-Verlag anunta ca in 2008 s-au vandut 1500 exemplare din primul volum al cartii acestuia „Das Kapital“, fata de numai 500 ex. in 2005. Noii lui cititori ar face parte din noua generatie de intelectuali care au constatat falimentul neo-liberalismului. Iar cineva remarca : „O societate ce simte nevoia sa-l reciteasca pe Marx, este o societatepe care o doare ceva“. In Franta, Jacques Attali publica articolul „Karl Marx, sau spiritul lumii“, iar revista „Le Magazine litteraire“ consacra un numar intreg filosofului german. Peer Steinbruck, ministrul german al finantelor, declara intr-un interviu acordat saptamanalului „Der Spiegel“ ca „anumite parti ale teoriei lui Marx nu sunt deloc gresite“. Jose Saramago, laureat al premiului Nobel de literatura – 1996, e si el de parere ca „niciodata cele scrise de Marx nu au fost mai actuale“. Dar ce a scris oare Marx atat de corect, incat isi pastreaza valabilitatea chiar si dupa un secol si jumatate?
Intr-un recent articol din „Le Monde diplomatique“ (decembrie 2008) intitulat „Marx contra-ataca“, filosoful Lucien Seve scrie : „Aproape se reusise a ne convinge ca istoria se terminase, capitalismul era forma ultima a organizarii sociale, victoria ideologica a dreptei era definitiva. Dar seismul financiar din octombrie 2008 a spulberat brusc acest edificiu. La New York manifestanti agita acum pancarde in fata bursei din Wall Street pe care scrie : „Marx avea dreptate!“. E aproape de necrezut ca, de pilda, cele de mai jos au fost scrise de el in ajunul revolutiei din 1848, iar nu astazi : „Pentru ca arisocratia financiara dicta legile, indruma administratia statului, avea la dispozitie toate puterile publice si domina opinia publica prin fapte si prin presa, se reproducea in toate sferele, de la curte pana la ultima cafenea, aceiasi prostitutie, aceiasi inselaciune nerusinata, aceiasi pofta de imbogatire nu prin productie, ci prin sterpelirea avutiei altuia“. […] Se spune ca de vina acum ar fi esecul „economiei virtuale“, ca si cum ea insasi nu ar fi „reala“. Drama virtualului isi are insa radacini in real. Iar in cazul acesta „realul“este ansamblul mondializat al puterii de cumparare. In spatele bulei speculative formata de umflarea finantelor, sta acapararea de capital a bogatiei create prin munca. Iar sub aceasta distorsiune, in care partea ce revine salariilor a scazut colosal cu zece puncte, este un sfert de secol de austeritate pentru cei ce muncesc, in numele dogmei neo-liberale.“
In vol.1 din „Capitalul“, Marx scrie ca „acumularea bogatiei la un pol“, are drept consecinta „acumularea proportionala a mizeriei“ la celalalt pol, fapt ce determina reaparitia inexorabila a unor crize bancare si comerciale violente. Mentionand ca azi se vorbeste de „moralizarea capitalismului“ ca solutie de ocolire a crizei, Lucien Seve o considera ca meritand un premiu de humor. „Nu ca n-ar trebui sa ne preocupe aspectele morale, ba chiar din contra. Dar problema nu sta in delicventa unor patroni, inconstienta unor bancheri sau in „parasutele aurite“ acordate cu indecenta. Ceeace are capitalismul inacceptabil este insasi principiul sau : activitatea umana care creaza bogatiile are statutul de marfa si deci este tratata nu ca un scop in sine, ci ca simplu mijloc. In asta sta imoralitatea sistemului. Daca se doreste cu adevarat moralizarea vietii economice, trebuie atacat ceeace o demoralizeaza. Si se ajunge iarasi la Marx, la problema alienarii. Concept ce indica, pe de o parte, blestemul care il constrange pe salariat sa nu produca bogatie pentru altul decat faurind propria sa saracire materiala si morala (boli profesionale, salarii insuficiente, concedieri in masa etc., fara a aminti de neparticiparea la luarea deciziilor ce ii privesc direct). Iar pe de alta parte, capitalul – reproducand fara incetare separarea radicala intre mijloacele de productie si producatori (uzinele, birourile, laboratoarele, nu sunt ale celor ce lucreaza in ele), lasa activitatile productive si cognitive pe seama anarhiei concurentei, care le transforma in niste gigantice forte necontrolabile si oarbe, care le subjuga si le zdrobesc. Nu oamenii fac istoria, ci istoria este cea care ii face. Criza financiara, criza ecologica, criza antropologica, adica cea a vietilor umane : nimeni nu a dorit aceste crize, dar toti le suporta.“
Se tot repeta ca Marx, desi bun la critica, nu mai are credibilitate dupa esecul comunismului, pus la incercare in estul Europei. Dar socialismul stalinisto-brejnevian nu a avut nimic comun cu viziunea lui Marx, care era la antipodul a ceeace se intelege azi prin termenul „comunism“. Si la asta se aduce insa o obiectie : a dori un altfel de societate este o utopie, deoarece omul nu poate fi schimbat. Doar gandirea liberala stie ce este omul: un animal, un calculator pus in miscare doar de interesele individului – Homo oeconomicus – cu care nu e posibila decat o societate de proprietari privati aflata in concurenta „libera si nedenaturata“. Dar si aceasta idee – spune Lucien Seve – a dat faliment. Faliment stiintific, prin absenta unor gene care ar exprima etern esenta umana, dar si etic, prin lichidarea programata a solidaritatilor sociale, concomitent cu extinderea dictaturii financiare. Aici intervine iarasi Marx, care – in a 6-a teza asupra lui Feuerbach – scrie : „Esenta umana nu e o abstractie inerenta individului luat separat. In realitate, ea este ansamblul raporturilor sociale“.
Incheind aici scurta trecere in revista a articolului lui Lucien Seve, se poate afirma ca Marx este actual mai mult decat s-ar crede, cu conditia de a a privi critic, in lumina experientei deceniilor trecute, ideile sale ce au inflacarat atatea generatii. Oare ce ar fi spus Marx si Engels astazi, vazand ca aplicarea ideilor lor s-a lovit in practica de dificultati ce tin daca nu de natura umana, cel putin de incapacitatea conducatorilor statului socialist de a adapta teoria realitatilor ? Chiar in Manifestul Partidului Comunist (MPC) autorii lui priveau cu anumita relativitate propriile convingeri, considerand ca principiile trebuie mereu raportate la conditiile social-economice concrete. In prefata la editia germana din 1872 a MPC, ei scriau ca principiile din el „ar avea nevoie pe alocuri de unele indreptari“. Iar aplicarea lor practica „va depinde, pretutindeni si intotdeauna, de conditiile istorice date. De aceea masurile revolutionare propuse in MPC la sfarsitul cap.II nu prezinta o importanta speciala. In prezent acest pasaj ar suna in multe privinte altfel“. Chiar si Lenin, cand a constatat in 1920 ca tara sovietelor moare de foame in urma aplicarii stricte a principiilor, a recurs la un NEP salvator prin ingaduinta acordata unor forme ale economiei de piata. Nu este adevarata parerea ca gandirea lui Marx a fost total tradata de epigonii sai. Dar sunt multe argumente impotriva dogmatizarii marxismului, pentru privirea noilor stari de lucru cu flexibilitate, adica cu o minte deschisa la schimbarile ce au avut si au loc in lume.