Archive for March, 2009

CE VINE DUPA CAPITALISM ?

March 30, 2009

O asemenea intrebare ar fi fost aproape de neconceput cu numai 2-3 ani in urma. Caci pana si China, tara cu regim comunist, a fost atrasa in orbita economiei de piata, iar tari precum Cuba sau Coreea de nord nu pot fi considerate adversari reali ai capitalismului. O serie de concerne multinationale au o putere economica mai mare decat multe dintre statele nationale. Dar criza capitalismului e reala. Sistemul bancar american inregistreaza pierderi cifrate la 3000 miliarde dolari, cu consecinte grave si pentru economia tarilor europene. Rusia si China sunt si ele afectate de recesiunea mondiala. FMI prevede o scadere a PIB al tarilor UE in 2009 de 3%. Intr-un raport al secretariatului UNCTAD (Conferinta Natiunilor Unite pentru comert si desvoltare) publicat la 19 martie, scrie : „Dogma liberalizarii pietelor care a fost aplicata in ultimii 20 de ani a esuat in mod spectaculos. Ea a permis tot soiul de activitati financiare speculative. Acest cazinou trebuie inchis“. Iar cu numai cateva zile inainte de deschiderea intalnirii G20 de la Londra, sute de mii de manifestanti defileaza pe strazile capitalelor europene purtand panouri cu cuvintele „Nu vrem sa platim noi pentru criza voastra!“.
Cele de mai sus il indreptatesc pe Geoff Mulgan , director al Young Foundation din Marea Britanie, sa se intrebe (Prospect Magazine – April 2009) ce ne asteapta dupa o criza care va zgudui din temelii edificiul capitalismului. El nu crede in disparitia capitalismului, deoarece economiile tarilor sunt prea interconectate, dar el va deveni periferic, nu va mai domina societatea si cultura asa cum o face astazi. Capitalismul va devenii o sluga, mai curand decat un stapan. Iar niste idei considerate marginale se vor precipita ca principale, asa cum Schopenhauer descria evolutia in trei stadii a tuturor noilor adevaruri : intai sunt luate in deradere, apoi combatute cu violenta si, in fine, acceptate ca evidente.
Pe la mijlocul secolului trecut se discuta cu interes ce sistem ar putea inlocui capitalismul. Raspunsurile mergeau de la comunism la un socialism de tip suedez si la managerism. Inca recent se mai intalnesc la World Social Forum sustinatori radicali ai schimbarii, desi nimeni nu poate prezenta solutii clare. Forta intelectuala a marxismului a constat in ideea ca capitalismul se poate distruge pe sine prin contradictiile interne dintre fortele si relatiile de productie. Faptul ca acest lucru nu a avut loc, a redus considerabil din forta de atractie a ideilor marxiste. Dar autodistrugerea capitalismului este o ipoteza reala. Daniel Bell a subliniat si el „contradictiile culturale ale capitalismului“ si anume ca treptat se erodeaza normele pe care traditional se bazeaza : dorinta de a munci din greu, de a-si transmite copiilor experienta si etica, de a evita fuga in exces dupa placeri.
Sunt numerosi alti critici ai capitalismului, dar interesante sunt opiniile recente ale economistei sud-americane Carlota Perez. Ea sustine existenta unor cicluri pe termen lung ale progresului tehnologic, in care perioade de avant sunt urmate de frenezia investitiilor speculative, pentru ca sa urmeze prabusiri dramatice : 1797, 1847, 1893, 1929 si 2008. Potentialul noilor tehnologii si infrastructuri se poate desfasura deplin numai dupa crearea de noi institutii puse de acord cu datele noi ale economiei. De pilda dupa marea criza din anii 1930, nu era clar care inovatii institutionale se vor dovedi mai bune (fascismul, comunismul, corporatismul etc.), dar dupa cel de al doilea razboi mondial a aparut un nou model de capitalism cu interventia statului (constructia de autostrazi, protectia sociala, managementul macroeconomic etc.) care au relansat cresterea. Carlota Perez afirma ca si acum suntem in pragul unei mari perioade de inovare institutionala, care va duce la noi compromisuri intre cerintele capitalului si cerintele societatii si naturii. Aceste acomodari periodice sunt la fel de proprii capitalismului ca si crizele financiare, caci doar prin crize se poate adapta capitalismul la mediul in continua schimbare. In a doua jumatate a secolului 19 el s-a adaptat de teama revolutiei si a acordat pensiide stat, educatia universala, activitatea sindicatelor, si votul universal. O alta acomodare a venit dupa 50 de ani, in urma depresiunii si razboiului, si a creat variante de democratie sociala si crestina in toate tarile desvoltate, introducand mana vizibila a statului pentru a indruma mana invizibila a pietei.
O noua mare acomodare este pe cale sa apara acum, modelata sub presiunea a trei factori : ecologia, globalizarea si demografia. Nu are sens sa se prognozeze in detaliu cum se va concretiza ea, caci sunt atat posibilitati maligne, cat si posibilitati benigne, de la renasterea militarismului si autarhiei la stigmatizarea minoritatilor si accelerarea colapsului ecologic. Dar noile tehnologii (noi sisteme energetice, retele de comunicatii de mare viteza, medicina genetica etc.) au un punct comun : fiecare va face capitalismul sa se simta sluga, iar nu stapan, in lumea finantelor, a muncii si in viata de toate zilele a statului. Trei sunt problemele ce demonstreaza ca a venit timpul schimbarii naturii capitalismului :
a.- Una din ciudateniile economiei contemporane este ca sistemul functionarii capitalului s-a desprins de economia reala. Fondurile pentru cercetarea stiintifica vin in majoritate de la guvern, iar nu de la firme de productie si servicii. Acestea din urma isi creaza intern fondurile necesare, iar nu le obtin din operatiile de la bursa. Un alt lucru bizar este sporirea capitalului in mainile fundatiilor si administratiilor sub tutela, care nu stiu ce sa faca cu atatia bani. Bill Gates s-a gasit de pilda intr-o astfel de dilema atunci cand i s-a aratat ca importante sume ale fundatiei sale erau investite in domenii contrare obiectivelor pentru care aceasta fusese creata.
b.- Combaterea consumerismului este alt domeniu din aceasta lista. In tarile cu mari datorii (SUA si UE) va trebui sa se consume mai putin si sa se economiseasca mai mult. Paradoxal insa, multe din masurile ce se adopta acum pentru combaterea recesiunii cauta tocmai sa stimuleze consumul. Totusi au inceput sa apara asociatii cooperative ai caror membri consuma din produsele create de ei. Va spori mult informatia pusa la dispozitie gratuit, ca de pilda internetul si Wikipedia.
c.- In fine mari schimbari vor avea loc in domeniul muncii. Au si aparut firme ce sunt proprietatea comuna a salariatilor (Mondragon, John Lewis s.a.). Tot mai multi sunt cei ce doresc sa depuna o munca utila, nu numai pentru castig banesc, ci ca satisfactie personala. In ultimele decenii relatiile capitaliste au patruns in sanul familiei, dar tot mai evidente sunt tensiunile ce apar intre munca salariata si cea depusa pentru ingrijirea membrilor familiei.
In toate aceste domenii trebuie ca statul sa se implice direct pentru socializarea avantajelor si riscurilor. Este de regandit sistemul de asigurare a celor batrani, de credite pe perioada somajului sau a recalificarii, de finantare a construirii de locuinte si a altor elemente in educatie si sanatate, pentru faurirea unei noi arhitecturi a societatii. Statul va fi chemat sa aiba un rol mai activ pentru ca populatia sa se simta solidara cu obiectivele lui. Vor exista state ce se vor deplasa mai rapid in sensul socializarii, iar altele ce vor prefera sa mentina multe din regulile sistemului capitalist. Intrepatrunderea relatiilor de piata cu cele sociale nu se face automat, dar conexiunea lor trebuie cultivata si recompensata.
Ceeace ne-a invatat aceasta criza este ca sunt numeroase formele de conducere ce au succes. Societatile care nu au privatizat totul au supravietuit mai bine decat cele care au facut-o. China, alaturi de India si Brazilia, vor deveni factori dominanti in noua configuratie. G20 va scoate din functiune G8. Vor apare probabil noi institutii internationale care vor administra pe intreg globul emisiunile de bioxid de carbon, migratia populatiilor, reglementarea biotehnologiilor s.a. Nimeni insa nu stie astazi cate din aceste posibilitati se vor dovedi rodnice. Un lucru este insa cert : se deschide un vast spatiu politic, la inceput cu multa teama si confuzie, dar in cele din urma cu o noua viziune a societatii in democratie.
Geoff Mulgan : „Acum cateva secole cele mai mari cladiri erau cetatile, bisericile si templele; dupa un timp mai mari au fost palatele monarhilor. In secolul 19 acestea au fost puse in umbra de cladirile publice, de gari si de muzee, iar in secolul 20 le-au luat locul cladirile bancilor. Putini sunt cei ce cred ca asta va mai dura. Dar cine le va lua locul ? Universitati si galerii de arta? Stadioane si gradini suspendate? Sau niste palate ale biotehnologiilor? Trebuie sa ne inflacaram imaginatia pentru ca, prin furtuna ce se pregateste, sa intrevedem contururile a ceeace ne asteapta.“

Caleidoscop mondial (XII)

March 27, 2009

Firma fara actionari. Cine a trecut prin Marea Britanie nu se poate sa nu fi intalnit un magazin al concernului John Lewis. O firma diferita de altele, deoarece proprietarii ei sunt cei 69.000 de salariati. Toti angajatii sunt in ea parteneri egali, primind pe langa salariul lor si partea cuvenita din beneficiul firmei. John Spedan Lewis este cel care, acum cateva decenii, in urma unui accident ce l-a tintuit in pat, dar si influentat de ideile socialiste, a avut originala idee sa lase propria firma condusa de un consiliu al salariatilor, din care facea si el parte. Pe atunci J. S. Lewis, a fost privit ca un excentric. Dar in 1950 el a trecut in intregime firma in proprietatea salariatilor. Firma John Lewis este astazi un grup comercial britanic cu o mare retea de magazine (cca. 20% din intreaga piata de retail), magazinele sale universale „Waitrose“ avand un sortiment ce variaza de la produse alimentare pana la textile si mobila.
In 2008 concernul John Lewis a avut o cifra de afaceri de 7 miliarde lire sterline, iar beneficiul impartit in mod egal tuturor salariatilor (numiti acolo „parteneri“) a fost de 13% din salariul mediu anual. Acest bonus suplimentar a fost insa cu 20% mai mic decat in anul precedent, deoarece si firma Lewis a avut de suferit in anul trecut de pe urma crizei. Concernul nu e condus de un consiliu de administratie, ci de un asa numit „parlament“ compus din 80 de persoane alese in mod democratic de toti salariatii. „Parlamentul“ alege consiliul de conducere pe o durata de zece ani, ceeace se considera ca ii confera firmei un avantaj in adoptarea de decizii pe termen lung.
Modelul de firma proprietate a salariatilor este original, dar nu este unic. In Statele Unite reteaua de supermarket Publix cu 140.000 salariati si o cifra de afaceri anuala de 24 miliarde dolari (17,5 miliarde euro) apartine si ea in majoritate propriilor salariati. Asemanator este si cazul firmei concurente Hy-Vee cu 51.000 salariati. In Europa este citat concernul industrial, comercial si financiar spaniol Mondragon, cu 100 mii salariati si o cifra de afaceri de 16 miliarde euro, ce se mandreste ca functioneaza intr-un sistem de intovarasire, profitul fiind distribuit salariatilor, iar nu unor actionari.
*
Coruptie la nivel inalt. Stirea de mai jos, pe care am gasit-o in Frankfurter Allgemeine Zeitung (26.03.2009), banuiesc ca nu a fost publicata in ziarele romanesti. In orice caz ea ar fi trebuit insotita de precizarea ca intamplarile descrise nu au nici o legatura cu personalitati politice din Romania, desi unele analogii poate s-ar impune…
La Taipeh a inceput procesul fostului presedinte al Taiwanului , Chen Shui-bian. El este acuzat de coruptie, de spalare de bani si de abuz de putere in rastimpul anilor 2000-2008 intre care el a ocupat cea mai inalta functie in stat. Martor al acuzarii este un om de afaceri care afirma ca i-ar fi dat lui Chen Shui-bian si sotiei acestuia suma de 400 milioane dolari taiwanezi (cca. 8,7 milioane euro) pentru a-i facilita la guvern achizitionarea unor terenuri. Fostul presedinte a recunoscut ca sotia sa a incasat banii, dar nu era vorba de mituire, ci de un ajutor pentru partid. Alti 20 milioane de dolari transferati in strainatate el afirma ca au fost luati de sotia sa fara sa-l fi informat. In total acuzatiile de coruptie la adresa sa privesc o suma de 104 milioane dolari taiwanezi (2,3 milioane euro). In proces sunt implicati pe langa fostul presedinte si sotia sa, fiul sau, sotia acestuia, un cumnat si alte rude si prieteni. Chen Shui-bian (58 ani) este sub stare de arest din luna decembrie 2008, deoarece exista riscul ca el sa dispara in strainatate. El se plange insa ca intreaga afacere nu este decat o razbunare a adversarilor politici si in special a actualului presedinte, Ma Ying-jeou.

De ce scriu ei in franceza ?

March 21, 2009

Ieri 20 martie a fost ziua internationala a francofoniei. Prilej pentru ca francezii sa isi puna intrebarea daca cunoasterea limbii lor peste hotare nu este in declin, in timp ce engleza isi continua marsul triumfal. Dar daca franceza isi pierde din influenta pe plan mondial, trebuie recunoscut ca in randul scriitorilor ea isi mentine forta de atractie de odinioara. Sunt numerosi scriitorii ce si-au abandonat limba materna si au inceput sa-si scrie cartile in limba lui Moliere : Beckett, Cioran, Ionesco, Arrabal, Panait Istrati, Milan Kundera si multi altii. Iar in 2008 premiile literare franceze au fost acordate astfel : Goncourt – lui Ariq Rahimi (limba materna afgana); Renaudot – lui Tierno Monenbo (Guineea); premiul Academiei Francaise – lui Seimus Dagtekin (Kurdistan). Ceeace demonstreaza ca a gandi si a scrie in franceza atrage pe multi autori originari de pe intreg globul. Listei careia i se pot adaoga alte nume de scriitori premiati in anii trecuti sau care au avut semnificative succese de piata : Jonathan Littell (american), Hector Bianciotti (argentinian); Eduardo Manet (cubanez), Vassilis Alexakis (grec); Brina Svit (slovena); Andrei Makine (rus); Anne Weber (germana); Aki Shimazaki (japonez); Bjorn Larsson (suedez); Pia Petersen (daneza); Carlo Iansiti (italian); Andrei Vieru (roman din Rep. Moldova); Ying Chen (Chinez) s.a.
Ziarul Le Monde (21 martie 2009) isi pune intr-un articol intrebarea de ce toti acesti scriitori talentati au decis la un moment dat sa renunte a mai scrie in limba lor materna si au adoptat franceza . Din nevoie? Din cauza unui concurs de imprejurari? Datorita bogatiei vocabularului? Sau pentru atractia numelor prestigioase de autori ce au scris in aceasta limba? Raspunsurile sunt variate cum era de asteptat. Iar cazul limbei franceze nu este singular, engleza avand nume celebre de scriitori veniti din alte culturi: Joseph Conrad, Rushdie, Kureishi, Ishiguro, Zadie Smith, Monica Ali, etc. care au pus capat ideei ca exista un centru al literaturii si niste periferii, impunand o „angloworld literature“, o literatura globala, la scara mondiala.
Sunt interesante marturisirile scriitorilor ce au adoptat franceza pentru a-si pune pe hartie ideile : cum au invatat limba, cum au iubit-o si cum ii descopera inca comorile. Iata de pilda ce scrie Andrei Vieru, care are rusa ca limba materna, care si-a facut studiile in romana si scrie acum in franceza: „Este o limba ca imi permite sa pun o oarecare distanta intre mine si cele ce scriu. Barierele care trebuie depasite cand scrii in alta limba te fac sa rezisti la ispita grafomaniei, care pentru mine face parte dintre bolile rusinoase“.
Aflam cu aceasta ocazie ca in luna mai va apare la Paris o revista cu denumirea „Gulliver“, care este destinata literaturii in franceza scrisa de autori din alte tari. Scriitorul Michel Le Bris care va conduce editarea acestei publicatii cu un tiraj de 30.000 ex. spune: „Reteaua scriitorilor in limba franceza acopera globul. Nu ne va fi deci deloc greu sa gasim autori pentru articole!“

STANGA ASTAZI (I)

March 14, 2009

Peisajul politic german pare, la prima impresie, destul de apropiat de cel din Romania. Clasa politica se framanta din cauza crizei, facand apel la stat pentru salvarea bancilor, fara insa a se atinge de sistemul economiei de piata libere. La putere este un guvern de coalitie al celor doua mari partide de dreapta si de stanga, opozitia in parlament neavand o pondere suficienta pentru a putea impiedica adoptarea oricarei hotarari luata de cei doi. Deosebirile sunt totusi mari. In timp ce la noi stanga nu e reprezentata decat de social-democrati, in Germania – stanga are doua componente : una moderata (SPD – social-democratii la putere) si una radicala (Die Linke – extrema stanga in opozitie). Pe de alta parte, daca in Romania asupra spectrului politic apasa inca amintirea totalitarismului ceausist, servind munitie dreptei in lupta cu stanga, in Germania, in acest an al alegerilor in Bundestag, sporesc disensiunile in cadrul coalitiei guvernamentale, datorita nemultumirii electoratului fata de concesiile pe care ambele partide au trebuit sa le faca reciproc pentru a se mentine la putere. Totodata unele acuzatii cu privire la trecutul politic comunist, cu referire la SED (partidul unic din RDG), sunt utilizate indeosebi in disputa social-democratilor cu stanga extrema.
Am facut aceasta introducere pentru a prezenta o carte intitulata „Was ist heute links?“ (Ce este astazi stanga?) aparuta chiar in acest an in Campus Verlag. In ea sunt mai multe articole si interviuri luate unor oameni politici social-democrati, printre care un articol al lui Franz Müntefering, presedintele partidului social-democrat german, unul al lui Johano Strasser, scriitor si politolog, presedinte al PEN-Clubului german si altul al Heidemariei Wieczorek-Zeul, ministru al colaborarii economice si desvoltarii. Dar poate mai important in acest volum sunt cele „63 de teze ale unei Stangi a viitorului“, elaborate de un grup al tineretului SPD german, care in aceasta tara reprezinta aripa critica, de stanga, a social-democratiei. Aceste teze nu sunt lipsite de interes nici pentru cei cu simpatii de stanga de la noi din tara, deoarece arata ca social-democratia, supusa in epoci de criza contestarii concesiilor facute liberalismului, se reintoarce la valorile perene ale stangii, ce fusesera neglijate in asaltul din ultimii ani dat de liberalism.
„Ce este astazi stanga?“. Este o intrebare fireasca, dupa ce criza capitalismului, pe care politicienii de dreapta ne-o anunta calmi si fara nici un sentiment de vinovatie, a si inceput sa loveasca o buna parte a populatiei. Apare tot mai limpede ca dogma neoliberala a dereglementarilor si liberalizarii pietelor, a privatizarilor si a lasarii economiei nationale pe seama deciziilor unor banci din strainatate, nu duce la bunastare pentru toti, ci din contra – pe langa o sporita inegalitate sociala – produce nesiguranta si teama pentru ziua de maine.

Problema centrala a stangii este astazi critica capitalismului. Devenit principiul de baza al societatii, capitalismul este sursa inegalitatii crescande in societate, cu impartirea lumii in putini castigatori si multi pagubiti. De aici si ambivalenta statului : pe deoparte el poate contribui la progresul social, dar totodata asigura mentinerea in vigoare a principiilor capitalismului. Capitalismul este azi in plin proces de globalizare. Internationalizarea economica nu a atras insa dupa sine si o internationalizare a reglementarilor politice, care sa il tina in frau. Are apoi loc o crescanda precarizare, nesiguranta a muncii. Se reduce numarul muncitorilor implicati in munca industriala, concomitent cu inrautatirea conditiilor de lucru si cu sporirea dificultatii organizarii intereselor colective ale celor ce muncesc. In fine are loc o polarizare sociala crescanda, tot mai multi oameni simtindu-se marginalizati, exclusi si incapabili de a se organiza pentru a-si impune punctul de vedere in problemele educatiei, muncii, democratiei.
Dand raspuns la intrebarea „Ce inseamna a fi de stanga astazi?“, Fr. Müntefering crede ca ceeace-l caracterizeaza pe omul de stanga e nevoia consecventa de progres, dar numai insotita de cateva idei fundamentale :
Libertatea, pentru cat mai multi, iar nu pentru putini, libertatea de constiinta si de opinii, eliberarea de teama si nevoi. In programul SPD de la Godesberg (1959) scrie: „Social-democratii tind spre o societate in care fiecare om sa-si poata desvolta personalitatea in libertate, iar ca membru al societatii, sa ia parte responsabil la viata politica, sociala si culturala a celorlalti“. Social-democratii nu au nici un motiv sa lase ideea libertatii individuale doar pe seama celor ce flutura liberalismul.
Dreptatea, ca premisa a libertatii. Toti oamenii au pretentia indreptatita de a avea drepturi egale, sanse egale la educatie, munca, cultura si democratie, bineinteles – in aceleasi conditii de pornire. Dar cerinta dupa dreptate nu este si garantia obtinerii egalitatii in toate domeniile. Justitia sociala presupune egalitate de sex, egalitate intre generatii, egalitate in distribuirea bunurilor economice;
Solidaritatea, ca premisa si experienta a miscarii muncitoresti. Cine ajunge in nevoie, trebuie sa conteze pe solidaritatea de grup si sociala, om pentru om si generatie pentru generatie;
Socialul, ca forma organizata de catre stat a solidaritatii. Statul social nu se bazeaza pe acte de caritate, ci pe indatoriri si drepturi, pe responsabilitatea pentru soarta cetatenilor sai. Statul social sprijina pe cel bolnav, ca si pe cel ce si-a pierdut locul de munca, iar aceste garantii, inscrise in Constitutie, sunt rezultatul unor indelungate lupte duse de social-democratie;
Democratia, idee straveche a conducerii de popor si prin popor, a fost pusa cu adevarat in aplicare prin eforturile miscarilor de stanga. Stanga doreste un stat democratic, fiindca fara stat nu putem avea democratie. Democratia pare un lucru de la sine inteles azi, dar ea trebuie aparata constant, caci nu este o lege a naturii, nu e protejata de atacurile dusmanilor sau de aventurieri. Iar democratia nu poate functiona fara partide, ce exprima diversele interese ale categoriilor de cetateni;
Internationalismul, ca veche traditie a miscarii muncitoresti. Telurile si conceptiile stangii nu se limiteaza la statul national. Social-democratia da ajutor populatiilor in mizerie, supuse violentei si discriminarii, si lupta pentru libertate si drepturile omului. Scopul politicii noastre in sec.21 este globalizarea democratiei sociale;
Pacea este o premisa a colaborarii internationale. SPD este un partid al pacii, dar nu unul pacifist. Noi suntem pentru ca, sub autoritatea ONU, sa se intervina militar in vederea impiedicarii genocidelor sau a opririi confruntarilor violente ce pericliteaza democratia;
Pragmatismul este o trasatura a miscarii social-democrate. Discrepanta de odinioara intre programul si activitatea practica, intre dorinta aducerii candva a raiului pe pamant si obtinerea imediat a unei pauze in programul de lucru, nu mai exista astazi. Libertatea nu mai este o utopie a viitorului indepartat, ci este in acelasi timp cale si scop. In programul partidului nostru sta scris acum: „Nu sistemele, ci oamenii schimba relatiile. Un viitor mai bun nu vine de la sine, el trebuie gandit si desbatut. Un partid poate fi solid numai prin taria oamenilor care ii impartasesc valorile si scopurile“. (va urma)

Ce ne facem cu clasa mijlocie?

March 11, 2009

In numarul din 14 februarie 2009 al revistei britanice ECONOMIST este publicat un raport consacrat problemei clasei mijlocii. Am aflat cu prilejul asta ca in aceasta categorie intra acum peste jumatate din populatia lumii.Ce semnificatie poate avea aceasta informatie? Si mai intai ce este in fond aceasta „clasa mijlocie“ ? Conform unei definitii, ar intra aici cei ce au un venit suficient pentru ca o treime din el sa fie consacrat altor cheltuieli decat hranei si locuintei. Adica cei care nu sunt nici bogati, cu o avere suficienta pentru a nu mai lupta pentru existenta, dar nici saraci, traind de pe o zi pe alta. In clasa mijlocie intra deci cei in masura sa achizitioneze diferite obiecte tehnice de consum, sa se ingrijeasca mai bine de sanatate si sa dea bani pentru o buna educatie a copiilor. Revista mai arata ca in numeroase tari in curs de desvoltare, in special din Asia, a sporit in mod exploziv in ultimii ani numarul celor care, pana atunci saraci, au intrat in clasa mijlocie. Aceasta se datoreste in primul rand castigurilor obtinute de aceste tari prin comertul international, ca urmare a salariilor scazute. Fenomenul cresterii clasei mijlocii e insotit de o rapida urbanizare, atunci cand fermierii isi abandoneaza munca agricola pentru a lucra in fabrici. Este ceeace s-a petrecut in China intre anii 1990 si 2005, cand ponderea clasei mijlocii a sporit de la 15% la 62% din totalul populatiei, dar si ceeace se petrece acum in India. In intreaga lume cresterea ponderii clasei mijlocii – scrie revista – va continua pana in 2030, cu importante consecinte sociale, deoarece experienta europeana si nord-americana a aratat ca cei ce apartin acestei clase sunt mult mai bine informati si mai activi politic decat cei din patura saracilor.
Clasa mijlocie in tarile desvoltate, in St. Unite, in Marea Britanie si in Germania inregistreaza un declin al ponderei claselor mijlocii, indeosebi prin sporirea clasei celor saraci. In Franta, un studiu din martie 2009 al CREDOC (Centre de Recherche pour L’Etude et l’Observation des Conditions de vie) evalueaza clasa mijlocie la cca. 52% din ansamblul populatiei, fata de 48% in 1981. In aceasta categorie mediana intra cei ce castiga intre 1120 si 2600 euro pe luna brut (in medie 1474 euro dupa plata impozitelor). Din ansamblul populatiei 30% sunt saraci (sub 1120 euro) si foarte saraci (sub 780 euro/luna), iar 10 % – bogati si 10% – foarte bogati. Conform acestui studiu, dupa platirea impozitelor, cei din clasa mijlocie raman cu 1475 euro pe luna, din care 38% sunt bani consacrati „cheltuielilor obligate“(chirie si intretinere, apa, gaze, electricitate, telefon, asigurari) si 42% unor „cheltuieli inevitabile (alimentatie, transport, educatie, sanatate). Unui francez mediu ii raman deci cca. 20% (294 euro/luna) pentru cheltuieli de distractie, vacanta, imbracaminte, dotare cu obiecte tehnice si economii. Ca acest lucru nu e suficient o arata faptul ca in 2008, din clasa mijlocie 48% nu s-au putut duce in vacanta, 34% nu poseda o masina auto, 50% nu au acces la Internet acasa, iar 40% nu au carnet de CEC. Recesiunea ce se anunta in 2009-2010 va lovi indeosebi clasa mijlocie, din care peste 70% declara de pe acum ca si-au impus un regim de economii in bugetul familial. Se indeparteaza totodata perspectiva ascensiunii sociale, deoarece in ritmul actual de crestere a consumului, ar fi nevoie de 32 ani pentru ca un francez din clasa mijlocie sa atinga nivelul de trai al categoriei imediat superioare.
In Romania nu sunt studii detaliate despre clasa mijlocie. Intr-un articol din Cotidianul din 2007 se evalueaza clasa mijlocie romaneasca la 18.000 persoane, care castiga peste 1500 euro pe luna, adica sub unu la mie. In alt articol al sociologului Mircea Kivu se afirma – pe baza unor sondaje din 2007 si a unei alte definitii – ca la noi aceasta clasa sociala ar reprezenta cca. 20% din populatie, adica nu este categoria cea mai importanta a societatii ca in alte tari desvoltate.Totusi toate partidele politice se adreseaza clasei mijlocii, sustinand ca ea trebuie sprijinita, intrucat se spune ca o tara este prospera daca are o clasa mijlocie solida. Cand insa patura mediana este roasa la ambele capete, atat prin sporirea avutiei celor bogati, cat si prin cresterea numarului celor saraci ce cersesc ajutorul statului, capitalismul in tara respectiva nu o duce prea bine. Criza economica pe cale sa se deslantuie si la noi, va lovi tocmai aceasta clasa, deoarece ea este majoritar alcatuita din persoane sub 35 ani, are relatii si depinde de firmele internationale ce isi restrang activitatea, membrii ei au luat multe credite pe care vor fi constransi sa le returneze rapid, au case si actiuni ce isi scad drastic valoarea. Toate astea vor crea noi si severe presiuni asupra clasei politice. Iata de ce este util sa vedem si ce spune teoria marxista despre clasa mijlocie.
Marxismul defineste clasele sociale in functie de relatiile lor cu mijloacele de productie : nobilimea poseda pamantul, capitalistul poseda capitalul, iar muncitorul are doar forta de munca pe care trebuie sa si-o vanda pentru a putea trai. Marxismul nu vorbeste deci de clasa mijlocie, ci de burghezie, care in societatea capitalista este in realitate clasa conducatoare, cea care poseda cea mai mare parte a mijloacelor de productie (pamant, fabrici, banci, resurse), dar si care controleaza mijloacele de constrangere (politia, fortele armate, sistemul judecatoresc si cel al inchisorilor). Marx facea distinctia intre „capitalistii functionali“ care conduc efectiv intreprinderile, si „rentierii“, cei care primesc venitul proprietatilor lor sau dobanda capitalului investit, fara nici o participare in procesul de productie. Marx arata ca orice noua valoare este creata doar prin munca si deci, daca cineva face bani fara sa munceasca, inseamna ca altii, care muncesc, nu primesc valoarea cuvenita a muncii lor.
Aceasta punct de vedere este contestat insa de alti ganditori, care arata ca asa numita „nomenclatura“ in tarile comuniste nu era decat tot o burghezie pe care se sprijinea sistemul capitalismului de stat. Reamintind cuvintele lui Marx ca „burghezia a jucat un rol revolutionar in istorie“, filosoful Guy Debord subliniaza ca ea este unica clasa pentru care desvoltarea economica a fost atat cauza, cat si consecinta cuceririi societatii. Mai poate insa avea clasa mijlocie un rol revolutionar astazi? Iata o tema vasta, ce ramane deschisa comentariilor si interpretarilor…

STANGA AMERICANA SI SANSA DEMOCRATIEI PARTICIPATIVE

March 9, 2009

Se stie prea putin la noi despre stanga americana si despre principalii sai animatori. Printre numeroasele bloguri si publicatii ale miscarilor progresiste din SUA, un loc de frunte il ocupa saptamanalul The Nation, unde scriu Joseph E. Stiglitz, Naomi Klein, Barbara Ehrenreich, Bill Fletcher Jr., Katrina vanden Heuvel s.a. Criza economica mondiala, care inca nu si-a aratat in intregime fata hidoasa, ii determina pe multi activisti ai stangii sa isi puna intrebari ce ar fi fost considerate insolite cu doar un an in urma. Asa este de pilda articolul scriitoarei B. Ehrenreich si al fruntasului sindical afro-american B. Fletcher Jr. publicat in The Nation (6 martie 2009), in care ei se intreaba „Daca am intrat in spirala mortii capitalismului, se poate spune ca vine socialismul?“, pe care il voi prezenta pe scurt in cele ce urmeaza.

Daca nu auziti socialisti care sa vorbeasca despre prabusirea capitalismului, aceasta se datoreste faptului ca nu suntem prea multi cei care se pronunta cu voce tare in aceasta chestie. Noi stim capacitatea de adaptare a capitalismului, care si-a refacut sanatatea dupa crizele majore din 1877, 1893 si 1930. In fond Manifestul Comunist al lui Marx poate fi citit nu numai ca un cantec de prohod al capitalismului, ci si ca o lauda adusa dinamismului lui.
De aceasta data insa s-ar putea ca pacientul sa nu se mai scoale de pe masa de operatie, oricate socuri electrice i-ar fi administrate de stat. Caci se pare ca s-a intrat in spirala mortii, cand cresterea somajului duce la reducerea consumului si de aici la o si mai mare sporire a somajului. Satisfactia noastra ca sefii de concerne isi vor pierde avioanele jet personale, iar cei ce conduceau pana mai ieri lumea isi sterg de pe fata ouale clocite aruncate, este adumbrita de mizeria ca vedem ca se intinde in jurul nostru. Azilurile pentru saraci si corturile unde se distribuie supa zilnica, nu vor mai fi de ajuns, iar milioane de persoane vor intampina anii batranetii fara pensie si fara nici un ban pus deoparte.
Nu ne imaginam ca lucrurile se vor desfasura asa. Ne asteptam la o revolutie, de preferat democratica si neviolenta, atunci cand poporul se va fi saturat sa traiasca din faramiturile ce cad de la masa celor bogati si cand va decide sa preia pentru sine avutia nationala. Am presupus ca aceasta revolutie isi va crea de la sine o infrastructura pentru guvernare, bazata pe sindicate, pe uniunile comunitare, pe unele grupari de ajutorare ale celor saraci, pe alte noi forme organizatorice. Totodata credeam ca va fi un lucru simplu ca massele sa treaca in proprietatea lor infrastructura capitalismului industrial (asa zisele „mijloace de productie“) si le vor pune sa functioneze in folosul comun. Dar multe din aceste mijloace de productie sunt astazi delocalizate in China, acest bastion al capitalismului autoritar. Cand privim acum in jurul nostru si vedem ruinele capitalismului financiar, aceste banci, societati de asigurari, agentii de evaluare a creditelor, constatam ca printre ele nu sunt si intreprinderi productive, de pilda din industria alimentara sau farmaceutica. In anii din urma capitalismul a devenit tot mai mult un lucru abstract. Cei mai buni studenti se duc la facultati de finante, iar nu la inginerie. Cele mai mari cladiri adapostesc firme de soft-ware si computere, iar nu laboratoare, linii de montaj sau amfiteatre scolare. Iar industria automobilelor ar necesita transformari majore daca ar dori sa treaca de la fabricatia de SUV, la cea de rotoare eoliene si de mijloace de transport in comun.
Ceeace este si mai suparator este ca acum capitalismul ne paraseste lasand planeta mai saraca decat acum 400 de ani cand el a aparut. Marx isi inchipuia un capitalism industrial care ar fi rezolvat potential problema veche a foametei, iar o redistribuire echitabila a bunurilor ar satisface nevoile omenirii. Dar capitalismul industrial, beneficiind si de sprijin si din partea comunismului, lasa un nivel de devastare al mediului care ameninta specia umana si nenumarate alte specii. Clima se supraincalzeste, rezervele de petrol scad, zonele de desert sunt in crestere, nivelul marii se ridica si oceanele contin tot mai putin peste pentru hrana.
In aceasta situatie, in care supravietuirea biologica si economica este la ordinea zilei, unica problema relevanta este : avem oare un plan? Are oare stanga o cale de iesire din impas, pentru a ne asigura un viitor just, democratic si durabil? Sa fim sinceri : nu avem asa ceva. Nu avem un proiect de organizare a societatii, deoarece pentru noi socialismul era doar o problema de reorganizare a proprietatii si a redistribuirii bunurilor, precum si a unei mai corecte guvernari. Dar nu ne imaginam ca vom fi confruntati cu un mod de viata complect nou si cu un mediu inconjurator ce trebuie facut durabil. Mai mult chiar decat atat : istoria socialismului a fost desfigurata de o serie de persoane care aveau planuri „perfecte“, care pentru a fi aplicate necesitau doar o lovitura de stat sau un numar suficient de oameni pentru a se sacrifica pentru ei in prima linie.
Dar stim prea bine ca absenta unui plan sau a unui proces deliberativ a ceeace e de facut nu este partea esentiala. Marea fagaduiala a capitalismului, imaginata prima data de Adam Smith si mai recent de „fundamentalismul pietii“, este ca nu trebuie sa ne preocupam, deoarece piata va avea grije de toate in locul nostru. In loc de a stimula increderea de sine, liberalismul a dus la pasivitate in fata acestei divinitati enigmatice care este Piata. Deregularizarea, coborarea salariilor la nivelul lor “natural“, transformarea a ceeace i-a mai ramas guvernului intr-o sursa nesfarsita de gratificatii pentru patroni, adica tot soiul de solutii care au esuat. Dar ideea de baza a socialismului ramane valabila : oamenii se pot strange si impreuna sa conceapa cum sa-si rezolve problemele in mod colectiv. Iar nu piata, sau capitalistii sau un mic grup de experti, ci NOI trebuie sa ne luam in maini destinul. Avem experienta miscarilor pentru drepturile omului, ale drepturilor femeilor, ale celor muncitoresti, ca si a nenumaratelor cooperative. Este vorba despre o „democratie participativa“, in care toate vocile se aud si toata lumea e la fel de respectata. Nu avem insa un model de democratie participativa la scara mare, careia acum i se cere participarea a sute de milioane de persoane, poate chiar miliarde.
Ca socialisti stim insa care este spiritul in care trebuie animat acest vast proiect de salvare colectiva : este spiritul solidaritatii. O notiune straveche, care s-a reaprins recent in energica campanie a lui Barack Obama. Lozinca „Yes We Can!“ era sloganul miscarii fermierilor (United Farm Workers) si a fost adoptat de numeroase sindicate si organizatii populare pentru a arata ceeace un mare numar de oameni pot realiza printr-o actiune colectiva. Daca ideea unei planificari democratice, a stapanirii propriei soarte, este continutul intelectual al socialismului, atunci solidaritatea este sursa sa de energie emotionala, intelegerea faptului ca indiferent de schimbari si provocari, stam stransi impreuna.
Dar solidaritatea fara organizare este un sentiment gol, iar a gandi impreuna si a munci alaturi pentru a tine in contact miscarile sociale, inseamna a combate zi de zi nedreptatea. Noi vedem ce colosala ocazie avem acum, cand milioane de americani au fost facuti inutili prin somaj de economia capitalista si deci sunt liberi pentru a se dedica fauririi unei alternative mai drepte si mai durabile. Pentru asta trebuie sa faurim organizatii, inclusiv unele explicit socialiste, care sa mobilizeze acest talent, sa dea nastere la conducatori si sa castige luptele duse pe plan local. Si va trebui sa facem asta cu toata seriozitatea, deoarece elitele capitaliste care ne-au condus pana acum si-au risipit increderea avuta si au pierdut total respectul cuvenit, in timp ce noi, progresistii de toate culorile, am ramas singurii maturi.

Obama si sporirea cheltuielilor militare ale SUA

March 7, 2009

Presedintele Barack Obama doreste ca pentru anul bugetar 2010, cheltuielile pentru armata sa sporeasca cu 20,4 miliarde dolari, concomitent insa cu o drastica reducere a programelor costisitoare ale Pentagonului. Daca in acest an bugetul alocat activitatilor Pentagonului a fost de 513,3 mlrd. dolari, pentru anul 2010 el se va ridica la 533,7 miliarde, adica un spor de 4%. In aceasta suma nu sunt cuprinse costurile razboaielor din Irak si Afganistan si nici cele 20 miliarde pentru armamentul nuclear, care nu intra in domeniul ministerului apararii. Cheltuielile pentru cele doua razboaie, care in acest an s-au ridicat la 144 miliarde dolari, vor fi reduse la 130 miliarde. Adunate (cheltuielile Pentagonului, costurile razboiului si cele ale inarmarii nucleare) pe anul 2010 se ridica in total la 663,7 miliarde dolari. „ Va trebui sa verificam – a spus presedintele – costul de 681 miliarde dolari la care se ridica in 2009 sistemele prea costisitoare de armament. Noile programe ale Pentagonului sunt sunt cele mai complicate tehnic si cele mai costisitoare din cele de pana acum. Dar ele sunt insotite de riscuri, pot duce la esecuri, la suplimentarea devizelor si la prelungirea termenelor de finalizare.“ De aceea, a spus Obama, „trebuie sa urmarim teluri mai realiste in programele de armament“ si a cerut „o restructurare a fortelor armate pentru a fi mai bine adaptate cerintelor strategice viitoare“. Iar pentru asta va trebui, a subliniat dansul „sa se sporeasca efectivele armatei si marinei“, concomitent cu o crestere a soldei soldatilor.
Informatiile de mai sus arata ca sperantele celor ce credeau ca Obama se va detasa hotarat de politica razboinica a predecesorului sau, sunt desarte. Cei 17.000 soldati suplimentari in Afganistan si cerinta ca in Irak sa mai ramana inca 50.000 de GI dupa retragerea oficiala, demonstreaza nu numai ca se continua cursul administratiei Bush, dar el se va inaspri (vezi http://www.defensenews.com/story.php?i=3964359). In aceste conditii, multi isi pun intrebarea unde oare va gasi Obama bani pentru reforma sistemului de asistenta medical-sanitara si pentru ambitiosul program de educatie promis in timpul campaniei electorale?

Emmely si lupta de clasa

March 6, 2009

Cele de mai jos s-au intamplat in Germania. Emmely, casierita timp de peste 30 de ani la unul din magazinele din Berlin ale retelei alimentare Kaiser’s nu a decontat un bon de garantie pentru niste sticle goale in valoare de 1,30 euro. Ea a fost imediat concediata cu toate protestele ei de nevinovatie. Desfacerea contractului de munca a fost contestata la tribunalul conflictelor de munca, iar zilele trecute justitia germana si-a spus cuvantul : actiunea conducerii firmei e justificata, iar concedierea – valabila, dar nu pentru ca Emmely s-ar fi dovedit vinovata, ci pentru ce „asupra ei pluteste banuiala ca ar fi instrainat o suma cuvenita firmei“.
Poate ca acest caz ar fi trecut neobservat, ca multe altele, dar suntem intr-un an in care criza economica arunca o alta lumina asupra abuzurilor sociale. Emmely este aruncata in strada pentru 1,30 euro, atunci cand managerii unor banci falimentare primesc bonusuri de milioane din partea consiliilor de administratie, iar statul se indatoreaza cu miliarde, pentru a salva niste banci ce au facut afaceri speculative. Presa germana si chiar numerosi oameni politici comenteaza cazul, insotind sentinta tribunalului de adjective critice ca „nedreapta“, „brutala“, „cinica“. Magazinele Kaiser’s si-au facut desigur prin asta o uriase contra-reclama, dar problema nu sta aici.
Emmely era sindicalista si participase la cateva demonstratii ale salariatilor pentru sporirea lefii. Asa ceva trebuia sanctionat, iar reclamatia unei colege la adresa ei venea tocmai la timp pentru ca firma sa se descotoroseasca de ea si sa dea totodata un avertisment celorlalti. Sindicatul salariatilor din comert a organizat demonstratii de solidaritate si a solicitat oficial parlamentului schimbarea legii, pentru ca pe viitor „sa nu se mai produca asemenea cazuri tipatoare de protejare a intereselor capitalului in defavoarea salariatului banuit de incorectitudine“.
Am relatat aceste lucruri, deoarece am intrat intr-un an in care si in Romania este probabila eventualitatea unor concedieri masive, sub diverse pretexte. Cu toate ca se crede de unii ca lupta de clasa s-ar fi incheiat odata cu prabusirea comunismului, numai solidaritatea celor ce muncesc poate impiedica atitudinea abuziva a celor ce vor ca tot salariatii sa suporte consecintele crizei de care nu se fac vinovati.

Secretele vietii lui Eric Hobsbawm

March 4, 2009

Eric Hobsbawm este – daca trebuie sa o mai reamintesc – un celebru istoric britanic. Cartea sa „Secolul extremelor“(Age of Extremes) aparuta in 1994 si tradusa in 40 de limbi, printre care si in romana (Ed- Lider), prezinta intr-un mod original istoria secolului 20, „cel mai scurt secol“ deoarece el s-ar intinde din 1914 pana in 1989. Biografia acestui om de stiinta este semnificativa pentru secolul trecut.
Nascut in 1917 la Alexandria (Egipt), Hobsbawm si-a pertecut copilaria la Viena si Berlin, de unde a fugit cu parintii in 1933 din cauza persecutiilor rasiale, stabilindu-se la Londra. A absolvit King’s College Cambridge, unde – inca student, intra in 1936 in partidul comunist britanic. Angajamentul sau politic face ca abia in 1970 sa devina profesor de istorie la universitatea din Londra, iar in 1978 – membru (Fellow) al Academiei Britanice. In 1956 condamna invazia Ungariei de trupele sovietice si paraseste partidul comunist, mentinandu-si insa convingerile marxiste. In 1959 publica prima sa mare carte despre istoria banditismului, „Primitive Rebels“, iar in 1962 incepe publicarea trilogiei asupra istoriei „lungului secol 19“ cu „The Age of Revolution (1789-1848), urmat de „The Age of Capital“ (1848-1875) si de „The Age of Empire“ (1875-1914). Mai recent el e autorul volumului „Marx si istoria“, in care incearca sa demonstreze ca, desi stalinismul a denaturat marxismul si a condamnat astfel speranta continuta in revolutia din octombrie, marxismul ramane o sursa de neinlocuit de inspiratie pentru a intelege istoria. Iar in ultima sa carte „Globalisation, Democracy and Terrorism“ el isi expune parerile despre secolul 21. In 1998 Hobsbawm este facut Companion of Honor, importanta distinctie de care in Marea Britanie beneficiaza doar 45 de persoane. Si inca un detaliu biografic, oarecum neobisnuit : Hobsbawm este un recunoscut specialist mondial al … muzicii de jazz.
Ei bine, la varsta de 91 de ani, istoricul britanic isi scrie biografia si, dorind sa precizeze unele amanunte ce ii scapau din memorie, se gandeste sa se adreseze, oare cui?, desigur lui Secret Intelligence Service MI5. Care insa ii raspunde ca nu ii poate pune la dispozitie dosarul spre consultare, deoarece acesta ar putea contine informatii ce intereseaza siguranta statului. Decizie care insa intra in contradictie cu legea (Data Protection Act), care obliga MI5 sa-i prezinte dosarul oricarui cetatean ce nu are intentii ostile, la cererea acestuia. Drept urmare guvernul laburist va trebui sa explice in fata parlamentului ce ar fi justificat urmarirea timp de decenii de serviciile secrete a unui cetatean recunoscut pe plan mondial. Si, mai ales, ce secrete importante contine dosarul lui Hobsbawm, care ar interzice cercetarea lui de cel interesat. De altfel se stie ca MI5 a intretinut dosare de urmarire si pentru alte persoane prestigioase cu opinii de extrema stanga, azi decedate, ca de pilda George Orwell, WHAuden, Olivia Manning, Arthur Ransome si Sylvia Towsend Warner. Principala explicatie a retinerii manifestata de cei de la MI5 pare a fi, conform opiniei lordului Lipsey impartasita ziarului The Guardian, ca in dosar ar fi pomenite si importante nume ale actualei clase politice britanice, ce doresc sa isi pastreze anonimatul.
Toate cele de mai sus ma fac sa reflectez cu tristete la pericolul de care se simteau amenintate, si probabil se mai simt inca, guvernele laburiste, deci social-democrate, de persoane cu convingeri marxiste, adica de stanga, indiferent de celebritatea si varsta acestora…