FINAL AL EREI NEOLIBERALE

Criza economica in care am intrat, are si o consecinta ideologica : este sfarsitul epocii neoliberalismului. Triumful ideilor liberale, imbratisate cu atata entuziasm de guvernele de dreapta, se incheie intr-un impas, fara sa stim inca ce-i va urma. Recent a aparut la Paris cartea „La nouvelle raison du monde. Esai sur la societe neoliberale“ de Pierre Dardot si Christian Laval, in care se face o interesanta analiza a societatii neoliberale.
Pornind de la ideile filosofului Michel Foucault, autorii definesc neoliberalismul ca „ansamblul discursurilor, practicilor si dispozitivelor ce determina guvernarea oamenilor pe baza principiului universal al concurentei“. Pentru atingerea acestui scop este nevoie de un stat puternic, care sa-si impuna regulile, iar nu sa lase lucrurile sa mearga conduse de vestita „mana invizibila“. Facand o incursiune in timp, se arata ca neoliberalismul si-a afirmat valorile inca din 1938, cand la un mare conferinta a economistilor, Friedrich Hayek, Wilhelm Röpke si Jacques Rueff au cazut de acord – cu toate divergentele lor in alte probleme – ca in capitalism e nevoie de un model neoliberal, care sa puna capat lui „laisser-faire“ considerat pana atunci drept dogma a liberalismului, si care sa sporeasca rolul chee al statului.
Neoliberalismul este deci un interventionism de un fel anume. Pentru a face ca piata sa functioneze mai bine, neoliberalistii accepta interventia statului si resping pasivitatea guvernamentala. Totodata insa ei se opun ca aceasta interventie sa ridice piedici in jocul liber al concurentei intre interesele private. Aplicarea acestor idei a transformat organizarea firmelor, rolul statelor si chiar viata indivizilor, supusi fiecare presiunii concurentei intre interesele private.
Neoliberalismul a capatat aspecte variate conform conceptiilor austriece, americane si germane, iar Uniunea Europeana, inspirata din modelul ordo-liberalismului german, este in fond si ea de orientare neoliberala. De la Tratatul de la Roma pana la Tratatul constitutional european, o aceiasi logica – a concurentei – strabate aceste texte fundamentale. Schimbarile de guverne, de stanga sau de dreapta, nu au nici o importanta asupra fondului. De la Mitterrand pana la Tony Blair, guvernele de stanga nu au facut decat sa sprijine, pe fata sau nu, neoliberalismul. „Strategia neoliberala“, afirma autorii „a insemnat, si inseamna in continuare, orientarea sistematica a comportamentului indivizilor ca si cum ei ar fi, mereu si peste tot, angajati in relatii de negociere si de concurenta pe piata“. De aici insasi normele de conduita in activitatea publica sunt rascolite: are loc o birocratizare crescanda, controalele si stimulentele influenteaza activitatea diverselor functii si meserii, „de la cercetatori la politisti, de la infirmieri la postasi, supusi toti rigorilor competitiei“.
Cartea este o analiza remarcabila, desi nu subliniaza suficient caracterul profund inegalitar al neoliberalismului, si nici distanta ce s-a cascat in decursul timpului intre ideile celor ce au inspirat neoliberalismul si realitatea care s-a impus ulterior. De pilda Walter Lippman era in antebelic partizan al lui Keynes, sustinea lichidarea marilor mosteniri, un impozit progresiv ar fi urmat sa sanctioneze marile averi etc. El sustinea, citandu-l pe Aristotel, ca inegalitatile de venituri in societate sunt o problema politica si necesita deci interventia de corectare a statului. Dar neoliberalismul „real existent“ s-a departat mult de aceste sfaturi…

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: