O STARE DE SPIRIT INGRIJORATOARE

Romania. O tara unde mii de oameni stau la coada pentru a putea atinge cateva clipe moastele unui sfant ce cred ca ii va scapa de nevoi, aici si pe lumea cealalta. In aceiasi tara un popa exaltat convinge lumea ca semnele identificarii biometrice individuale contin cifre diabolice si deci a le purta in portofel e moarte curata, iar problema se discuta cu toata seriozitatea chiar si in parlament. Tot aici apare intr-un mare cotidian national informatia ca in anul 2025 pamantul va fi vizitat de extraterestri, stire ce este primita cu deplina incredere de cititorii ce o comenteaza pe internet aducand argumente. La cele de mai sus s-ar putea adaoga si alte cazuri din aceiasi categorie, capabile sa-l faca pe cineva din afara sa creada ca o buna parte din populatia tarii inca nu a iesit din evul mediu sau a cazut brusc prada unei maladii psihice grave.
Mai exista aici si multi care se sufoca, nu atat de prejudecatile conationalilor lor, cat mai ales de impasul politic si economic al intregii societati, ceeace ii face sa viseze la tarmuri cat mai indepartate de cele natale, unde totul nu poate fi, bineinteles, decat incantator. Pana a ajunge acolo ei se vaita ca traiesc intr-o tara “de cacat”, se simt deprimati de viata si moravurile din ea si striga “Traim intr-un stat de mafioti!”, considera ca lumea politica e, in totalitate, alcatuita din “jigodii, paranoici, imbecili, cretini, tembeli, pungasi, derbedei si mercenari”, sau se declara exasperati de o societate in care securistii bolsevici misuna peste tot. Profund dezamagiti de situatia din tara si vrand sa evadeze, ei nu suporta insa cand sunt calcati pe batatura nationala. Critica defectelor nationale o fi ea buna, cu conditia insa sa nu fie facuta de straini. Atunci se revolta, protesteaza ca valorile nationale sunt batjocorite, sunt indignati ca guvernul nu il pune la punct de indata pe vinovat.
Recent a aparut in romaneste cartea a doi autori francezi, Helene Sirven si Philippe Tretiack, intitulata “La limita vulgaritatii. Mic tratat de mare pudoare”, unde – in capitolul “Bulgaritatea” – ar fi aparut urmatoarele cuvinte : “Romania, tara de hoti si imputiti”. Nu am cartea pentru a verifica daca imbecilitatea acestei afirmatii apartine autorilor sau este doar reprodusa parerea cuiva. Am citit insa articolul despre ea din “Cotidianul” (17. IV. 2009) si am avut rabdarea sa parcurg comentariile pe net ale cititorilor. Ele sunt de doua feluri si este util a le releva deoarece parca reflecta mentalitatile predominante in societatea noastra la sfarsitul primului deceniu al secolului 21.
In prima categorie sunt cele unde abunda insultele, atat la adresa autorilor, cat a strainilor in general, care nu-si vad lipsurile proprii si se leaga de noi. Si se ia apararea specificului national : “Prefer putoarea de ceapa naturala” – scrie unul – “decat legumele lor modificate genetic si intoxicate cu pesticide”. Un altul crede ca : “Romanii sunt un popor obsedat de curatenie”, contrazis insa de altul ce sustine ca “noi romanii nu am avut timp sa ne spalam, deoarece am fost obligati sa aparam occidentul aici”. Un roman de la Paris apeleaza la comparatie: “Cel mai rau lucru in Franta este alienarea individului, in aceasta societate de consum unde sentimentele nu au aceiasi valoare ca in Romania. Biserica aproape nu exista, Papa e ridiculizat in mod grotesc. Parintii batrani sunt dusi la azil, etc. Romania e inca o tara vie, chiar daca are tragismul ei istoric. Apartinem la doua societati diferite: Franta e o tara capitalista avansata in care individul incepe sa degenereze fizic, Romania e in buna parte inca o tara rurala, cu o populatie tanara, de indivizi mult mai liberi”. Dar cei mai multi sunt cei care recunosc ca notele peiorative din carte sunt nu numai justificate, ci le considera insuficiente, deoarece situatia ar fi mult mai grava: Faptele astea sunt: consumul de sapun pe locuitor – cel mai scazut din Europa; mirosul din autobuze si din trenuri; murdaria si putoarea din closetele publice; aruncarea gunoaielor si laturilor de pe fereastra blocurilor; mormanele de gunoaie de pe Valea Prahovei; condusul masinii prin Bucuresti. Se pot da zeci de astfel de exemple, nimic din ele nu se intalneste cand treci granita de vest, cu exceptia situatiei cand intalnesti un grup de romani. Sa lasam patriotismul si sa ne privim mai des in oglinda.“ Un altul : „Daca vrei sa folosesti un WC public in Bucuresti, trebuie sa fii disperat ca sa intri, si de fier ca sa supravietuiesti. Romania e murdara si neingrijita. Pietele sunt intesate de boschetari care put a hoit, bantuite de maidanezi rapciugosi. Strazile sunt numai gropi, santuri, canale, totul se sapa de mii de ori si nu se mai termina. Bucuresti – o mahala labartata-n Baragan, raiul tiganilor si scursurilor fugite de acasa.” In fine : “Cel mai trist e ca nu exista trei domenii in care Romania sa mearga cu adevarat bine : agricultura, industria, invatamantul, sanatatea, toate sunt vraiste. Cei doi francezi nu au gresit deloc!” Traind in strainatate, sunt inclinat sa acord circumstante atenuante pentru lipsurile semnalate, revazand in minte oameni, locuri si momente admirabile petrecute pe pamantul patriei. Dar sunt oprit in aceste elanuri generoase de citirea altor marturii, nu ale unor anonimi, ci ale unor personalitati demne de tot respectul. Iata de pilda ce scria in “Jurnalul” sau doamna Alice Voinescu in anul 1943: “Suntem o tara de pungasi, asta e cert” (pag. 455). Se vede ca boala e veche si era timpul ca in cei 66 de ani de atunci natiunea sa se fi vindecat de betesuguri. Se pare ca nu e cazul, de vreme ce recent Altetea Sa Regala Principele Radu, a emis si el un panseu memorabil : “Noi romanii am pierdut instinctul binelui!” Iar pe 3 aprilie 2009 un actor renumit, Mihai Malaimare, scoate pe blog acest urlet : “M-am saturat de mizeria infioratoare in care traim in aceasta tara. M-am saturat de aceasta tara in care daca ai sapte ani de acasa nu esti decat un infractor, m-am saturat de aceasta mafie plina de betivi jegosi si curve patentate, m-am saturat de toata aceasta violenta odioasa din jurul nostru, pe strada, in institutii, la telefon. M-am saturat sa merg prin magazine tinandu-ma de buzunare. M-am saturat sa privesc in jur de parca in fiecare clipa un ins vrea sa ma injunghie. M-am saturat de acesti nemernici care sunt suspusi peste tot, care ne conduc, care ne duc spre nimic, care isi bat joc de tot ceea ce au crezut parintii si bunicii mei, de tot ceea ce am crezut eu, de tot ceea ce am adus in aceasta lume noi care ne-am luat soarta in maini pentru a edifica o lume in care mai binele si mai frumosul sa invinga, asa cum este normal in orice tara adevarata si normala.”
Observati ca in citatele de mai sus nu am inclus aproape nimic polemic privind clasa politica. Nu am pomenit nimic de dezamagirea ca s-a nascut roman a lui H.R. Patapievici din cartea sa “Politice”, deoarece a ajuns deja antologica scarba de care era cuprins privind concetatenii sai cel ce are acum suprema functie de laudator peste hotare al culturii romanesti. Nu am pomenit nici de o serie de articole ale lui Andrei Plesu din “Dilema” in care autorul isi arata repulsia pentru mediul in care continua sa traiasca (citez totusi : ”e imposibil sa nu intri in panica la gandul ca pietarul care te fura la cantar, clientul fidel al bodegii de alaturi , literatorul lipsit de caracter, compatriotul ce scuipa pe strada, soferul care te injura, , functionarul care cere bacsis si te alearga de la un ghiseu la altul, amicul sperjur, vecina barfitoare, degustatorul de manele date la maximum, poetul cetos si euforic, seful isteric si analistul politic incantat de sine, acestia toti, si in genere, toata menajeria din jur, vor decide prin votul lor “liber exprimat”, soarta ta si a tarii pentru urmatorii patru ani”). Si nu am facut-o deoarece virulenta atacurilor lor, aversiunea de care sunt cuprinsi cand amintesc de concetatenii lor alegatori, depind daca marele om politic ce le e simpatic si care ii sustine, este atunci la putere sau in opozitie. Odata cazut de la conducere, s-a prabusit cu el si bruma de afectiune pe care dansii o mai simteau fata de natia ce a catadixit sa mearga la vot. Atunci, – vorba lui Plesu – “tara trece printr-o criza de epilepsie”.
Ce concluzii putem trage totusi din contemplarea acestei stari de spirit, a frecventului desgust fata de situatia in care a fost adusa Romania? In primul rand, ca ea devine treptat un pericol national. A te simti strain in propria ta tara, a nu avea sentimentul de solidaritate cu cei cu care vorbesti aceiasi limba si cu care impartasesti succesele si esecurile comunitatii, este primul pas de capitulare in fata riscurilor in crestere intr-o lume framantata de evenimente contradictorii. Sentimentul national nu trebuie confundat cu nationalismul, dar fara acest sentiment se poate cu usurinta trada pretioasa mostenire lasata de predecesori.
In al doilea rand, vulgaritatea si mahalagismul, hotia si coruptia, trebuie combatute nu numai la nivel de stat, ci in primul rand individual, inclusiv prin exprimarea mandriei de a fi roman, chiar daca uneori realitatile te contrazic. Tara a avut suficiente figuri impozante in stiinta, cultura, sport, etc. pentru ca ele sa insufleteasca si sa inspire generatiile tinere, nelasandu-le prada indiferentei, resemnarii sau desnadejdii.
In al treilea rand, parghia politica trebuie folosita cu indemanare pentru a promova prin alegeri figuri politice demne de tot respectul, care prin cultura si devotamentul lor fata de treburile obstesti sa fie ascultate la reuniunile internationale si sa lase o amprenta durabila in istoria tarii. Este drept ca in aceasta privinta mediile de informare, supuse si unor interese financiare, prefera sa neglijeze rolul lor educativ, preferandu-l pe cel de divertisment sau de polemica facila. Romania nu are un ziar independent de mare anvergura, cu rol de vas-amiral al presei, editorialele caruia sa exprime cu responsabilitate interesele de moment si de durata ale natiunii, dand totodata tonul in desbaterea publica.
Anul acesta populatia este chemata de doua ori in fata urnelor : pentru alegerea reprezentantilor in parlamentul european si pentru alegerea unui viitor presedinte al republicii. Rezultatele acestor doua voturi vor reprezenta fie confirmarea increderii romanilor in ei insisi, intr-o politica inovatoare, sau din contra – prin pasivitate – vor adanci lipsa de bizuire in propriul lor viitor.

Advertisement

Impotriva lui Real Politics

Cetateanul roman, trecut in ultimii 70 de ani prin diverse regimuri extreme, are nevoie de educatie politica. O minima cultura politica menita sa-l faca sa evite repetarea erorilor trecutului si sa-i permita a distinge, in zgomotul apelurilor politicienilor, vocea celui preocupat sincer de viitorul tarii. Nu sunt multi oamenii politici ce inspira incredere sau care poseda intelepciunea si talentul de a se face auziti. Populismul bantuie si face ravagii in mentalitati, lasand ca principiile morale, acceptate din batrani, sa fie puse in discutie sau chiar contestate. Presa si televiziunea nu prea contribuie la lamurirea celui care, dupa ce a ascultat mult timp limba de lemn a propagandei oficiale, este acum obiectul argumentelor contradictorii ale unor formatori de opinie, ce deseori vor sa captiveze publicul prin limbaj libertin socant.
Am reflectat la acestea citind cartea Gabrielei Cretu intitulata <<Urasc “realismul” politic>> (Ed. Lumen – 2009). Autoarea (44 ani) este din 2005 deputata in Parlamentul European de la Strasbourg si fosta deputata (2004-2007) in parlamentul Romaniei. Volumul contine in marea sa majoritate fie editoriale aparute in ziarul “Cronica Romana”, fie luari de pozitie pe blogul autoarei (http://www.gabrielacretu.ro). Este una dintre cartile care trebuie citita de oricine nu s-a scarbit sau nu a disperat inca de calitatea politicii duse la noi in ultimii 20 de ani. Nu numai pentru ca este totdeauna ceva de invatat de la o tanara cu experienta politica interna si internationala, ci si pentru ca este rar de intalnit la noi o asemenea colectie de texte in care evenimentele sunt privite cu luciditatea unui om de stanga. Si nu al celui multumit sa repete ideile conjuncturale ale conducerii partidului din care face parte, ci al unui om politic critic, care lupta pentru convingerile lui chiar cand ele sunt in contradictie cu interesele tactice de moment ale miscarii in care este angajat. D-na G. Cretu contesta de pilda in mai multe randuri justetea adoptarii sistemului de vot uninominal, ca fiind “feudal” deoarece “angajamentul autentic fata de valori si obiective, precum si calitatile politice personale, sunt umbrite de doua cerinte – vizibilitate si bani”. Ipoteza ce se pare ca s-a confirmat la alegerile parlamentare de anul trecut, cand nu au catadixit sa-si voteze “uninominal” candidatul decat 39% din totalul electoratului.
Intr-un text de numai patru pagini se face o analiza succinta a capitalismului nostru, “salbatec, primitiv, de prada”. Se stie ca pentru a construi ceva e nevoie de trei lucruri : omul, natura si capitalul. In ultimii 18 ani omul nu a prea contat, ceeace explica raspandirea atator romani prin Europa, cautand ceva ce nu puteau gasi acasa. Nici naturii nu i s-a acordat atentie, taierea padurilor si poluarea atmosferei progresand fara nici un obstacol. In schimb a triumfat capitalul, prin retrocedari neindreptatite de proprietati, deseori prin sfidare a legilor si coruptie. “Chiriasi au ramas fara locuinta, iar cladiri destinate activitatilor culturale s-au transformat in crasme. Romania a renuntat la un viitor poate incert, pentru a se intoarce la un trecut iluzoriu”. Pentru cei ce in iunie se vor duce la vot pentru alegerea deputatilor in Parlamentul European, este util de cunoscut unele elemente esentiale ale felului in care functioneaza aceasta institutie si de ce este ea importanta pentru cetateanul roman. D-na G. Cretu consacra cateva pagini bune in carte lamuririi acestor probleme destul de aride, printre care si cea a relatiei antagoniste in majoritatea problemelor, intre grupurile socialist si cele de dreapta (popular si liberal) indiferent de tara careia ii apartin deputatii. Dar cat de departe pare atmosfera din incinta PE dela Strasbourg sau a Comisiei de la Bruxelles, de cea din Romania in problemele europene! Caci “aderarea Romaniei si integrarea ei in UE sunt doua lucruri deosebite. In loc sa scada, distanta pana la o Romanie europeana, se mareste – social si valoric – pe zi ce trece. Ne indreptam cu tot elanul spre o societate a omului care nu conteaza, condusa de prejudecati, aproape obscurantista si falsa”, spune autoarea, argumentand cu cateva cazuri elocvente.
Desi aflata mult timp ocupata in activitatea peste hotare, situatia tot mai critica din tara nu ii scapa din vedere autoarei si de aceea scrie : “Societatea romaneasca sufera in acest moment de o mare lipsa : o viziune a viitorului. Ii lipseste insa si o viziune clara asupra prezentului.(…) Politicile publice sunt propuse cel mai adesea dupa ureche, fara fundament in realitati. Nu exista nici un studiu serios de pilda asupra inegalitatilor crescande din tara. Incotro ne indreptam? Cum va arata Romania peste 20 de ani? La asemenea intrebari politicienii ar pica examenul pe capete”. Pe de alta parte politicienii romani “nu cred in egalitate”. Teza democratiei romanesti – afirma doamna G. Cretu – este ca “suntem inegali”. Din pacate si dreapta si stanga accepta aceasta premisa, pentru ambele ea fiind un destin ce trebuie asumat. Uneori se mai vorbaste de “egalitate de sanse”, ceeace nu este decat “o contradictie in termeni”. Problema care o framanta cel mai mult pe d-na G. Cretu este cea a rolului secundar harazit femeilor in societate, indeosebi in cea romaneasca. Este abordata si in cartea “Urasc “realismul” politic”, dar autoarea i-a consacrat un volum special : “Femeile sunt de vina” (Ed. Lumen – 2009). Prostitutia, violenta in familie, invinuirea femeilor pentru declinul demografic, rolul minor rezervat femeilor in politica, sunt cateva din temele acestei pledoarii pasionate in favoarea schimbarii atitudinei fata de femei intr-o societate croita pe calapodul barbatilor. Democratia, chiar si in capitalism, nu inseamna neaparat competitie (concurenta) intre femei si barbati, ci recunoasterea reciproca a valorii sociale. Ea implica privirea femeii drept partener, iar nu ca adversar ce trebuie invins, presupune combaterea structurilor retrograde, deseori patriarhale, imbacsite de prejudecati. Se uita de cele mai multe ori ca femeia este in situatia de a impaca simultan mai multe identitati : femeie, mama, sotie, fiica de parinti batrani, salariata. “In lumea noastra, a creste copiii, a ingriji batranii, a reproduce biologic si cultural societatea nu are relevanta politica si nu face parte din social”, scrie emotionant d-na G. Cretu.
Ce este sintagma “real politics”, continutul careia autoarea il uraste atat incat l-a pus ca titlu al uneia din cele doua carti? Este vorba despre “viziunea extrem conservatoare in care interesul politic, militar sau economic al celui mai puternic inlocuieste principiul de drept.” Cazul independentei provinciei Kosovo, impotriva tuturor regulilor dreptului international, este unul dintre numeroasele exemple ce ilustreaza “realismul” politic. Ar mai fi multe de citat si comentat din aceste volume care imbogatesc cititorul cu informatie si argumente. Ca de pilda : “saracii nu sunt saraci din vina lor, ci a regulilor societatii in care traiesc. Saracia economica a parintilor favorizeaza saracia culturala a copiilor, pentru ca le limiteaza accesul la educatie. Iar cei saraci economic sunt saraci si politic, pentru ca sunt exclusi de la decizie, sunt saraci social prin implicare redusa la activitatile civice.”
Recent am aflat ca partidul social-democrat a alcatuit lista candidatilor propusi pentru alegerile din 2009 in Parlamentul European, lista in care, surprinzator, numele d-nei Gabriela Cretu lipseste. O atare lipsa intriga si cere explicatii. Este greu de cunoscut animozitatile ce s-au creat in decursul anilor in sanul grupului socialist roman in PE, ceeace ar putea fi una din explicatiile acestei neasteptate decizii. Deasemenea nu se cunosc presiunile exercitate asupra conducerii partidului de diferiti fruntasi PSD din provincie si negocierile de tip “ce-mi dai, ca sa iti dau un loc pe lista candidatilor”, sustinatorii d-nei G. Cretu nefiind probabil la inaltimea celorlalti. Lasand deoparte aceste sforarii de culise, ar mai ramane o ipoteza a eliminarii dansei din randul posibililor alesi : independenta opiniei sale, atitudinea critica in numeroase probleme fata de deciziile adoptate sau in curs de adoptare, principialitatea acolo unde realismul politic cere acceptarea chiar si a neprincipialitatii. Si in plus, profilarea sa intransigenta ca politician de stanga, iar nu de centru-stanga (unde nu se stie niciodata cat centru si cata stanga, ba chiar si cata dreapta intra in reteta compromisurilor permanente). Sunt numerosi politicienii de stanga ce se simt tot mai stingheriti in mijlocul unui partid ce face concesii adversarului sau principal si care astfel si-a pierdut o buna parte a alegatorilor. Aparitia posibila a unui nou partid al stangii moderne, autentice, situat in opozitie cu o social-democratie ce a abandonat din principii de dragul intrarii in guvern, ii va atrage ca un magnet pe toti cei nemultumiti de concesiile repetate facute neo-liberalismului de cei ce mai poarta inca nemeritat blazonul stangii. Va fi o mare surpriza cand se va vedea cat de numerosi sunt cei ce vor parasi fara regrete PSD pentru a se dedica luptei pentru valorile stangii veritabile, adica a apararii intereselor oamenilor saraci, a muncitorimii, taranimii, micului functionar, pensionarilor si somerilor, femeilor casnice etc., care toti formeaza majoritatea covarsitoare a acestui popor. Sunt aproape sigur ca d-na Gabriela Cretu va fi printre ei.

SOCIALISMUL A ESUAT, CAPITALISMUL E FALIMENTAR. CE VINE IN LOCUL LOR?

Marele istoric britanic Eric Hobsbawm a publicat recent in ziarul The Guardian (10.04 2009) un articol cu titlul de mai sus in care sustine ca, indiferent de denumirea care se adopta pentru sistemul ce va veni, mutatia de la piata libera la interesul public presupune schimbari mai mari decat cele intelese astazi de oamenii politici. Reproduc mai jos cele mai importante pasaje din acest articol. Unele detalii biografice despre Hobsbawm pot fi citite pe acest blog la data de 4 martie a.c.

Secolul 20 a trecut, dar nu am invatat sa traim in secolul 21, sau cel putin nu stim sa gandim in felul apropriat acestuia. S-ar parea ca nu e atat de greu, deoarece ideile de baza ce au dominat economia si politica in ultimul secol au disparut in vartejul istoriei. E voba de modul de a concepe economiile industriale moderne in termenii a doar doua poluri reciproc opuse : capitalismul sau socialismul.
Am trait si am vazut cele doua sisteme in forma lor cea mai pura: economia de stat planificata centralizat de tipul sovietic si economia total nelimitata si necontrolata a pietei libere capitaliste. Prima s-a prabusit in anii 1980 si odata cu ea si sistemele politice comuniste din Europa. Cea de a doua se prabuseste chiar in fata ochilor nostri intr-o criza a capitalismului mai mare decat cea din 1930. Mai mare, deoarece pe atunci globalizarea economiei nu era atat de avansata ca astazi, iar criza din 1930 nu a afectat economia planificata a URSS. Nu stim inca cat de grave si de durabile vor fi consecintele actualei crize, dar fara indoiala ca ele pun capat capitalismului pietei libere care a tinut captiva lumea si guvernele ei in anii ce au urmat Margaretei Thatcher si lui Ronald Reagan.
Dau dovada de sterilitate toti cei care mai cred fie intr-un capitalism pur, de piata, fara participare a statului, adica un fel de anarchism international burghez, fie intr-un socialism planificat necontaminat de cautarea neincetata a profitului privat. Ambele au dat faliment. Viitorul apartine economiilor mixte in care sectorul public si privat vor fi impletite intr-un fel sau altul. Dar cum? Aceasta este astazi problema tuturor, indeosebi pentru cei de stanga.
Nimeni nu se mai gandeste in chip serios la reintoarcerea unui socialism de tip sovietic. Nu numai din cauza greselilor sale politice, ci si din cauza ineficientei sale economice, desi nu trebuie sa subestimam impresionantele lui realizari in domeniul social si educational. Pe de alta parte, pana cand piata libera de pe glob a explodat anul trecut, social-democratii sau alte partide ale stangii moderate din tarile bogate ale capitalismului au contribuit tot mai mult la succesul capitalismului pietii libere. Intr-adevar, de la caderea URSS si pana azi, nu imi amintesc de nici un sef de asemenea partide care sa fi denuntat capitalismul ca inacceptabil. Iar nici unul nu a fost atat de atasat lui ca partidul laburist britanic. Atat Tony Blair, cat si (pana in octombrie 2008) Gordon Brown pot fi considerati in privinta politicii lor economice niste Thatcheri in pantaloni. Acelasi lucru se poate spune si de partidul democratic din SUA.
Ideea de baza a laburistilor in ultima jumatate de secol a fost ca socialismul nu e necesar deoarece sistemul capitalist poate genera mai multa bogatie decat oricare alt sistem, iar singurul lucru pe care stanga trebuie sa-l faca e sa asigure o mai justa distributie a ei. Dar din 1970, odata cu accelerarea globalizarii, acest lucru a devenit tot mai dificil si, in cele din urma a subminat baza traditionala a partidului laburist, ca de altfel a tuturor partidelor social-democrate. Incepand din 1997 partidul laburist si-a insusit integral ideologia, mai bine spus teologia, fundamentalismului pietii libere globale. Marea Britanie si-a dereglementat pietele, si-a vandut industriile celui ce a oferit mai mult, a incetat de a mai produce pentru export si si-a investit toti banii in servicii financiare, devenind paradisul banilor spalati. Iata de ce impactul crizei mondiale asupra lirei sterline si a economiei britanice este acum mai mare decat in orice alta tara occidentala.
S-ar putea spune ca acum totul s-a terminat si nu avem decat sa ne intoarcem la o economie mixta, inclusiv la nationalizari. Se dovedeste insa ca nu prea stim ce e de facut. In primul rand, nici un guvern, vreo banca centrala sau o alta institutie internationala financiara nu stie cum sa fie stapanita actuala criza. Toti sunt ca niste orbi ce incearca sa-si gaseasca drumul pipaind peretii cu bastonul. In al doilea rand, subestimam in ce masura guvernele si cei ce iau decizii mai sunt dedati viciilor care i-au facut sa traiasca atat de bine decenii la rand. Ne-am desprins oare de ideea ca obtinerea de profit este cea mai buna cale de conducere a unei firme private? Sau ca sistemul de organizare si contabilitate din afaceri trebuie aplicat si in sectorul public, in educatie si in cercetarea stiintifica? Sau ca prapastia crescanda intre cei super-bogati si ceilalti nu conteaza prea mult, atat timp cat fiecare (cu exceptia celor saraci) capata o faramitura in plus? Sau ca cele de ce are nevoie o tara sunt – in toate conditiile – o maxima crestere economica si competitivitate comerciala? Eu nu cred asta.
Dar o politica progresiva necesita mai mult decat detasarea de conceptiile economice si morale ale ultimilor 30 de ani. Trebuie sa ne intoarcem la convingerea ca abundenta si cresterea economica este o cale, iar nu un scop. Scopul este ceeace ea aduce vietii, oportunitatilor de trai si sperantelor populatiei. O politica progresiva nu sprijina sectorul privat, ci pe cel public, nu sta in sporirea venitului si consumului individual, ci in extinderea posibilitatilor de desvoltare a tuturor prin actiune colectiva. Iar asta inseamna initiative publice non-profit, chiar si numai in redistribuirea acumularii private, inseamna decizii ale statului vizand o desvoltare sociala din care existenta tuturor oamenilor sa iasa castigata. Iata baza unei politici progresive, iar nu maximizarea cresterii economice si a veniturilor personale. Iar cel mai important in acest secol va fi aplicarea acestei politici la criza mediului inconjurator.
Orice denumire ideologica i s-ar da noului sistem, el va insemna o mutatie majora de la piata libera spre activitatea publica, mai mult decat au putut gandi guvernele pana acum. Si, datorita acuitatii crizei economice, va fi o mutatie destul de rapida, caci timpul nu asteapta.

G20 – MAREA DEZAMAGIRE

De peste sase luni opinia publica mondiala este tinuta sub tensiunea declansarii celei mai mari crize a secolului. O criza financiara, care a devenit a economiei reale si ameninta a fi o criza sociala. Au falimentat banci celebre, vechi societati de asigurari si-au inchis portile, vestite concerne si mari fabrici de automobile striga dupa ajutor. Nu numai mediile de informare sunt cele ce trag semnalul de alarma, ci presedinti de state si prim-ministri ai unor mari puteri fac declaratii solemne ca principalul vinovat de depresiunea in care a intrat lumea nu este altul decat…capitalismul. Capitalismul si piata cat mai libera, neingradita in extragerea profitului maxim, adica vitelul de aur la care cea mai mare parte a oamenilor politici se inchinau cu devotiune pana nu demult. Din gura unor politicieni de dreapta au iesit pana de curand fraze pe care nici un social-democrat nu ar fi indraznit sa le pronunte, pentru a nu fi acuzat de radicalism stangist. S-a ajuns pana acolo incat publicatii renumite, cu tiraje de milioane de exemplare (The Economist, Newsweek s.a.) nu s-au sfiit sa anunte pe prima pagina ca odata capitalismul decedat, ceea ce vine nu poate fi decat socialismul.
Desigur ca oamenii politici nu puteau ramane cu mainile in san, ei trebuiau sa pregateasca o perioada “after capitalism”, cu reforme sociale drastice, cu nationalizari ale bancilor si chiar ale unor industrii, cu interventia statului in toate domeniile economiei. Pentru aceasta ministrii de finante, apoi cei ai economiei si in fine primii-ministrii s-au intalnit de mai multe ori, pentru a pune la punct un plan de salvare care sa fie sanctionat final de intalnirea de la Londra a sefilor celor 20 de state. Cele doua zile in care si-au expus punctele de vedere cei 20 de inalti reprezentanti ai unor state ce insumeaza 85% din PIB mondial si 65% din populatia planetei, ar fi fost desigur insuficiente, data fiind gravitatea problemelor, pentru a se lua decizii istorice. Dar totul fusese din timp pus la punct de experti, asa incat practic nu s-au inregistrat divergente. Iar rezultatul arata ca la aceasta conferinta nu numai ca nu s-au desbatut problemele de fond, dar ca nici macar nu a existat intentia aducerii de reforme capitalismului.
Punerea in scena a fost la inaltime, televiziunile i-au aratat pe Obama, Medvedev si Berlusconi razand fericiti, pe Merkel si Sarkozy imbratisandu-se incantati, ba chiar au fost numiti si cativa din vinovatii crizei (paradisurile fiscale, Hedge funds, agentiile de evaluare etc.). S-a decis sa se consolideze cu o suma uriase Fondul Monetar International, in principal “pentru ajutorarea tarilor celor mai sarace”. Dar nici un cuvant despre reorganizarea sistemului monetar international si despre introducerea unei noi monede etalon in locul dolarului. Nici un cuvant despre mijloacele de combatere a uriaselor dezechilibre comerciale, care in buna masura au fost responsabile ale crizei. Nici un cuvant despre modul in care statele sa-si asaneze pe viitor sistemul financiar propriu, prada a numeroase proceduri speculative. Iar sprijinul consimtit a fi acordat FMI-ului are loc fara a se solicita ca acesta sa-si revizuiasca radical politica dusa pana acum, discreditata dupa cum se stie de numeroase esecuri, inclusiv cel al subprimelor imobiliare americane. Nu s-a discutat macar ca la FMI si la Banca Mondiala deciziile sa se adopte pe baza principiului “o tara = un vot”, asa incat si pe viitor deciziile vor fi luate aici tot de marile puteri.
Noua lume, asteptata de multi, va arata dupa G20 la fel cu cea veche. Mondializarea liberala a triumfat pe toata linia, fisurile capitalismului au fost reparate cu mii de miliarde de dolari. Toata lumea stie ca principalele paradisuri fiscale, in care este sacru secretul depunerilor bancare, sunt niste tari europene : Elvetia, Luxemburg, Belgia, Austria, Lichtenstein, Insula Jersey si Andora. Nici una din ele nu a fost numita la G20, ci lista neagra contine doar patru state “vinovate” de acest pacat : Costa Rica, Malaezia, Filipine si Uruguay. Remuneratiile scandalos de mari ale conducatorilor unor firme si concerne, care au continuat sa le fie acordate chiar si dupa ce criza a scos la iveala incompetenta acestor persoane, nu au primit din partea G20 o sanctiune, ci numai o recomandare de limitare, dar si asta pe o durata limitata. Iar toata aceasta zugraveala a unor ruine a primit sanctiunea favorabila a Chinei, ce oficial isi zice “comunista”, desi are mii de miliardari, poseda banci de stat implicate adanc in specula bursiera, iar conditiile de exploatare a fortei de munca sunt greu de conceput in alte locuri pe glob ce nu isi zic marxiste.
G20 a demonstrat ca logica neoliberala ramane neatinsa. Motorul cresterii mondiale va ramane consumul, in primul rand cel al americanilor, care vor continua sa se indatoreze, in timp ce fondurile speculative vor continua sa speculeze si managerii sa bage in buzunar sume scandalos de mari. Doar o puternica mobilizare populara ar putea zgaltai edificiul actual, permitand punerea apoi a unor fundatii pe care sa se ridice o lume in care finantele sa stea in slujba oamenilor, iar nu invers. Caci criza economica inca nu si-a spus cuvantul si nu este exclus ca ea sa faca iluzorii deciziile de la Londra a G20.

Cei care cred ca pot scoate agricultura din impas

La masa rotunda cu tema “Solutii pentru scoaterea din criza a agriculturii” (25 martie 2009), presedintele Basescu , aflat in plina campanie electorala, le-a reamintit specialistilor agricoli ca Romania are 1,2 milioane fermieri, din care cea mai mare parte poseda ferme de subzistenta, ca in 2008 au ramas nelucrate 3,5 milioane hectare, ca importam 70 % din produsele alimentare si ca din creditul de 90 milioane euro pentru refacerea sistemelor de irigatii acordat de Banca Mondiala, s-au utilizat in decurs de 5 ani doar 10 milioane. Ar fi fost deci suficiente motive ca participantii sa intrebe ce a facut presedintele in anii petrecuti la Cotroceni pentru a nu lasa agricultura sa ajunga in aceasta situatie. Nu au indraznit insa, probabil temandu-se ca ii va asigura ca, de va fi votat, tot el va duce agricultura in urmatorii 5 ani pe culmi de glorie. Ceeace ar fi pus capat pe loc mesei rotunde…
Problema agriculturii romanesti a ajuns insa atat de grava incat specialisti din alte domenii isi dau cu presupusul ce e de facut. Iata-l de pilda pe Ionut Popescu, fost ministru de finante liberal si actualmente fruntas PD-L, care intr-un articol din revista CAPITAL intitulat “Agricultura si impozitele” e de parere ca solutia e simpla : impozitarea pe suprafata de teren a taranilor, deoarece ei astazi sunt in afara fiscalitatii. Iata argumentul lui : daca o firma serioasa doreste sa investeasca in agricultura, ea stie ca va trebui sa plateasca statului impozite pe salarii, pe profit. Dar daca micii producatori, concurentii firmei, nu platesc nici o taxa, ea nu va indrazni sa intre in competitie cu ei si astfel pamantul va ramane in continuare in parloaga. Simplu, nu? Gandirea neoconservatoare emisa din birou, ignora realitatile de pe teren si naste asemenea monstri. Fapt care a determinat ca articolul lui Popescu sa fie intampinat de peste o suta de comentarii ale cititorilor care, in proportie covarsitoare, au fost nu numai indignati, dar au insotit parerea lor si de epitete plastice : ignorant, bandit, nemernic etc. Ce ii spun unii dintre acesti cititori, multi dintre care se vede ca mai sunt inca in contact cu realitatile agriculturii noastre?
“Adevaratii tarani, cei care transpira la sapa si care ii vor hrani pe romani dupa ce aroganta noilor ciocoi va esua, acei batranei ce aprovizioneaza inca piata cu urzici, cu oua proaspete si legume nationale, nu au posibilitatea sa va raspunda pe internet. Dar taranimea e populatia cea mai fragila si totodata cea mai solida” ii spune un comentator. “Biruri puneau si domnitorii fanarioti si uite unde am ajuns!” aminteste un altul. “Va spun eu, care traiesc la tara, ca peste 50 % din terenuri sunt nelucrate de 3-4 ani, pentru ca astazi micul producator nu are nici un profit. Daca i se mai pune impozit acestui taran si asa sarac, o sa lase dracului de tot si putina agricultura pe care o facea. In loc sa gasiti solutii pentru a pune la dispozitie taranilor tractoare si utilaje, va orientati din start catre impozitare” adaoga altul. Sunt amintiti si noii latifundiari (Culita, Porumboiu s-a.) “care numai tarani nu sunt”.
Uneori mai intervin in discutie si romani din strainatate, care amintesc situatii ce par necunoscute lui Ionut Popescu : “Suprafata medie de exploatare in Franta e de 71 ha., ceva mai redusa pentru cei ce cultiva legume, dar mai mare pentru cei ce cultiva grau, porumb si floarea soarelui. Doua treimi sunt ferme traditionale, iar o treime au adoptat forma de asociatie agricola sau de exploatatie agricola cu responsabilitate limitata (EARL). Numarul angajatilor in agricultura franceza este de 751.000 persoane, deci 3 angajati la 100 ha. In 1988 erau 4,7 pers./ha. In Franta agricultorii reprezinta cam 3% din populatie, dar toti sunt de acord ca ei sa fie protejati, deoarece reprezinta nu numai radacinile traditionale ale tarii, dar si securitatea ei alimentara”. Se aminteste ca agricultura in tarile UE desvoltate a fost timp de decenii subventionata, si mai este si astazi pe timp de criza. Altul mentioneaza : “Sa ne uitam la Serbia, unde cea mai mare parte din PIB e data de agricultura, cu doua directii principale : legume si fructe congelate si produse bio”. Se mai pomeneste si ca in Romania mari suprafete agricole au fost cumparate deja de italieni si israelieni. „Spre deosebire de Italia, unde un ha. de teren agricol se vinde cu 15-30 mii dolari, in Romania mii de hectare s-au cumparat de investori straini cu 250 USdol./ha.“.
„Domnule Popescu, ati fost vreodata la tara? Stiti ca 70-80% dintre tarani sunt batrani? Stiti ca majoritatea lor ar da pamantul in asociatii, dar nu vrea nimeni sa organizeze asa ceva? Stiti ca totusi cei ce obtin productie nu au cui sa o vanda? Credeti ca daca ar fi impozitat pamantul, s-ar schimba ceva? (…) Solutiile sunt la primarii care trebuie sa stimuleze infiintarea de asociatii. Ajutati infiintarea de firme de colectare produse, informati-i si instruiti-i pe tarani. Impozitarea terenurilor nu ar determina decat specula si vanzarea pamantului pe nimic. Ce spuneti dvs. In articol seamana cu “daca are casa derapanata si neingrijita, sa ii dam foc ca sa-l obligam sa-si construiasca una noua si frumoasa”. Este parerea unui comentator, caruia i se raspunde : “Cred ca intentiile nu sunt de a redresa agricultura, ci exista pericolul ca terenurile agricole sa fie cedate fondurilor speculative straine, asa cum in anii ’90 a fost cedata industria si cava mai tarziu – finantele tarii. Presa romana nu vorbeste deloc despre marile achizitii de terenuri care se fac nu numai in Africa si America latina, ci si in Ucraina. Romania se gaseste pe lista tarilor pe care le vor fondurile. In Romania nu se cultiva banane, dar ea e pe cale sa devina o tara bananiera”. Cred ca am citat destul dintr-o tema, cea a soartei agriculturii, care ii framanta si intristeaza pe multi romani, in majoritate fii sau nepoti de tarani. Ai impresia citind toate aceste comentarii ca suntem martorii unei catastrofe nationale, careia nimeni nu ii poate gasi o solutie. Sau se asteapta ca lucrurile sa se desfasoare de la sine, crezand in virtutile mainii invizibile ale liberalismului. Cea care, in alte tari pe glob, a alungat taranii la oras, unde au creat uriase periferii de slums, cartiere de cocioabe in care clocesc drogurile, prostitutia si criminalitatea. Si totusi o iesire din impas poate fi gasita atat in solidaritatea nationala, cat si intr-o alta politica, radical deosebita de cea actuala. Care sa puna soarta a aproape 40 % din populatia tarii, taranimea, printre prioritatile unei conduceri responsabile.