CRIZA SI PEDEAPSA

O jumatate de an dupa ce banca americana Lehman Brothers s-a prabusit, criza financiara americana a devenit o criza a sistemului. Economistul britanic John Maynard Keynes spunea dupa criza mondiala din 1929 : “Capitalismul se bazeaza pe strania convingere ca niste oameni lipsiti de valoare si animati de motive egoiste, se pot ingriji de bunastarea generala”. Ceeace s-ar putea spune si despre situatia de astazi. Nu numai niste muncitori speriati de spectrul somajului, ci si multi oameni de stat, bancheri, manageri si experti financiari sunt profund clatinati in convingerile lor despre virtutile economiei de piata. Dupa noul presedinte american, “problema principala a capitalismului” ar fi ca e “o cultura in care unele persoane castiga enorm de multi bani punand intreaga economie ca miza la un joc de noroc”. Indignarea fata de acesti oameni, care pana acum un an erau sarbatoriti drept eroi, s-a raspandit pe tot globul. In America ei sunt numiti “prosti lacomi si nerusinati” (greedy and shameless bastards), in Franta managerii firmelor sunt luati ostateci de grevisti, Papa ii avertizeaza pe credinciosi “sa nu se impace cu ideea exploatarii oamenilor de alti oameni”.
Iar revista germana “Der Spiegel” (nr. 20 din 11 mai 2009), scrie ca tot mai multi isi pun acum cateva intrebari sfredelitoare : “Ce sistem este cel care poate fi dus pe marginea prapastiei de falimentul unei banci? Iar daca pofta de a castiga cat mai multi bani este cauza intregului colaps economic, poate sistemul functiona in continuare daca motorul lacomiei proprietarilor de fabrici, a managerilor lor, a bancilor este tinut in frau de catre stat? Daca nesatioasa ahtiere a catorva poate impinge societatea in criza in loc de a servi interesului public, atunci mai este legitima proprietatea privata? Ce sistem este cel in care statul fereste de ruina proprietatea privata prin sute de miliarde euro luati din punga contribuabilului? Ce fel de oameni politici mai sunt cei care au ingaduit si chiar au stimulat comportamentul afacerist al marilor banci? Si, in fine, ce democratie mai e si asta in care politicienii asteapta ca alegatorii sa-i sustina pentru a continua traficul de influenta (Lobbyism)?”. Intrebari suparatoare, care i-ar face pe elitistii romani atotstiutori de tipul Patapievici sa le aplice pe loc stampila de gandire bolsevica.
In continuare articolul amintit mai pune doua intrebari esentiale pentru relatia dintre stat si piata : “Cum putem salva capitalismul de sine insusi? In ce societate vrem in fond sa traim?”. Caci criza financiara a impins clasa politica occidentala intr-o criza ce este mai mult decat economica. Presedintele Germaniei, Horst Köhler, fost presedinte al FMI, nu se jeneaza sa declare ca modelul occidental al economiei de piata si al democratiei parlamentare este responsabil pentru faurirea acestui “monstru” ce este conglomeratul dintre politica si capitalul financiar si care a dus lumea aproape de ruina. Acestui capitalism trebuie sa i se puna deci intrebari stanjenitoare, carora la Washington li se da un altfel de raspuns decat la Peking, Moscova sau Berlin. Capitalismul american este in competitie cu capitalismul de cadre chinez, cu capitalismul de stat rusesc, cu cel social suedez, cu cel centralizat francez si cu capitalismul lui laisser-faire britanic.Fiecare dintre ele are insa un alt raspuns, in functie de cat de mare e interventia statului, cat de mult aport social si de cata democratie e nevoie, de cata rapacitate a bancilor este permisa.
Paul Krugman si Joseph Stiglitz, laureati ai premiului Nobel, sunt doi economisti americani preocupati de intrebarile ce framanta astazi omenirea. Krugman, profesor la Princeton University, sustinator al lui Obama in timpul campaniei electorale, recunoaste acum ca noua administratie este prea strans legata de interesele bancilor, prea captivata de “market mystique”. Aceasta se vede din insasi incercarea de a potoli criza cu ajutorul speculantilor bancari, pe seama contribuabililor, fara schimbarea sistemului financiar. Stiglitz, profesor la Columbia University, e convins ca si managerii sunt responsabili de criza, deoarece ei cred cu sfintenie in “forta de autocontrol a pietelor”. Si el critica planul lui Obama : “Asa zisul socialism american este cel care socializeaza pierderile si privatizeaza profiturile”. Iar Robert Shiller, profesor la Yale University, recunoaste in capitalismul contemporan “the animal spirit”, spiritul de turma ce, irational si necontrolabil, este permanent in goana dupa cat mai multi bani. Mana invizibila a pietii nu poate duce la ordine si buna stare generala, ci doar la crize si excese. Capitalismul este un foarte complicat mecanism, care nu poate functiona corect decat prin interventia statului.
Reflectiile acestor trei somitati ale gandirii economice contemporane, dar si ale altor ganditori occidentali, ii umplu de nervi pe talibanii dreptei neoconservatoare romanesti, ce nu inceteaza in editorialele lor sa “demaste” si sa “condamne cu tarie” orice reforma a capitalismului ce trebuie lasat sa zburde in deplina libertate. Credinta lor ca este etern capitalismul animalelor de prada (“predator capitalism”, “Raubtierkapitalismus”) se bazeaza pe unele semne ale depasirii crizei, inainte ca ea sa atinga un nivel grav. Fara sa se invatat nimic, se revine pur si simplu la sistemul anterior. Cercurile financiare au inceput deja sa-si reia practicile cunoscute, faurind la bursa “platforme alternative” (“dark pools”) in care banii se investesc la adapost de orice control. Apoi rapacitatea bancherilor, desvaluita de presa in lunile trecute, nu a scazut cu nimic. Kenneth Lewis, director general al lui Bank of America, salvata de fiasco datorita unui ajutor de 45 miliarde dolari din partea statului, declara acum o luna ca are drept tel platirea cat mai repede a datoriei, deoarece “apoi vom putea remunera la nivel normal cadrele de conducere ale bancii, restabilind sistemul de bonificari”. Adica castigurile de milioane de dolari ale speculantilor sunt ceva “normal”, iar practica lor trebuie restabilita cat mai repede.
In cartea aparuta la Paris “L’Argeant sans maitre” a lui Charles-Henri Filippi, fost pana recent patron al unei mari firme, se explica cum, in decursul secolelor, banii – ce odinioara erau un mijloc de emancipare, de iesire din starea de dependenta – au devenit o religie. Iar lacomia, “stimulent individual”, a devenit un veritabil “sistem de guvernare, baza institutionalizata a unei imbogatiri fara motiv real si fara o limita serioasa”. Si, trebuie recunoscut ca, cel putin in Europa, nu s-a luat pana acum nici o masura serioasa de stabilire prin lege a unei impozitari gradate a veniturilor, prin care sa se limiteze nivelul indecent al castigurilor unor categorii privilegiate. Pofta de imbogatire ocoleste toate obstacolele, ceeace ii face pe unii analisti sa vada deja la orizont riscul viitoarei crize. Suntem pedepsiti deci sa trecem din criza in criza, una mai grava ca cealalta, cu consecinte suportate in totalitate de tarile cele mai sarace, de paturile cele mai nevoiase.

Advertisement

Cand stanga doarme…

La 11 iunie anul trecut am publicat pe acest blog un articol despre fenomenul pe care il constituie “Garda maghiara” intr-o Europa excesiv de toleranta. Iata ca recent apare in saptamanalul german “Die Zeit” (7 mai 2009) un amplu articol, ilustrat cu numeroase fotografii, despre acelasi subiect, iscalit de Christian Schmidt-Häuer, vechi observator al situatiei din Ungaria. In cele ce urmeaza voi prezenta pe scurt continutul acestui articol.

Anul trecut Ungaria a evitat falimentul doar prin capatarea de la Fondul Monetar International si de la Banca Centrala Europeana a unui ajutor de 20 miliarde dolari. Abia atunci s-a vazut in ce hal e economia unei tari lipsita total de materii prime si cu enorme datorii externe. Chiar pe vremea regimului comunist al lui Janos Kadar, Ungaria traia cu un nivel al consumului peste posibilitatile reale, dorind sa se uite astfel mai repede esecul rascoalei din 1956 inabusita de tancurile sovietice. Intreprinderile maghiare privatizate au fost apoi inghitite de concernele multinationale occidentale, iar elita postcomunista maghiara nu s-a mai ocupat decat de afaceri, iar deloc de refacerea tarii. Majoritatea populatiei a considerat deci intrarea Ungariei in Uniunea Europeana drept inca o abandonare. Este doar unul din motivele exploziei radicalismului de dreapta, a nationalismului, antisemitismului si a cererii de revizuire a frontierelor. Pornind de aici se manipuleaza revizuirea istoriei. Maghiarii sunt o populatie venita tarziu de dincolo de Urali si care – odata ajunsa in Europa – s-a simtit stramtorata de vecini. Acum o buna parte din populatie rataceste prin labirintul miturilor ce aveau circulatie inainte de primul razboi mondial. Tratatul de la Trianon, prin care Ungariei i s-a luat doua treimi din teritoriu si jumatate din populatie, s-a sperat ca va fi aruncat la cos prin alianta lui Horthy cu Hitler. Inca in interbelic s-a ivit ideologia nationalista ce proslavea maghiaritatea : cauza tuturor relelor erau comunistii si liberalii, iar evreii erau prezentati ca principalul pericol pentru cultura maghiara. Dupa decenii, aceste idei au reaparut astazi. Bustul lui Miklos Horthy sta pe postament ca un mare om al istoriei Ungariei, iar tot acolo, in piata Libertatii, este eternizat si Albert Vass, care dupa asasinatele infaptuite in Transilvania in timpul razboiului, a fugit in America. Noua generatie traieste leganata de legende etnice. Multi tineri cred ca pactul de la Trianon a fost semnat anul trecut si ca de el se face vinovat primul-ministru Ferenc Gyurcsany, ce tocmai s-a retras.
In mai toate tarile U.E. extremismul de dreapta este tinut in carantina, dar in Ungaria nu. Nu exista proteste organizate, nici un consens democratic impotriva lui. Granita intre extremismul de dreapta si conservatorism este tot mai stearsa, o buna parte a populatiei se scufunda in mlastina prejudecatilor nationaliste si rasiste. Seful opozitiei populiste Viktor Orban, care se crede ca va reusi sa intruneasca la urmatoarele alegeri majoritatea voturilor, a chemat anul trecut cetatenii sa se rascoale contra parlamentului, pentru a dobori guvernul sub presiunea strazii. In jurul sau a strans majoritatea preotilor catolici si protestanti. Nici un articol de lege nu impiedica cuvantarile pline de ura la adresa evreilor sau tiganilor. La 18 aprilie un grup de manifestanti s-a postat in fata ambasadei germane agitand pancarde prin care se afirma ca Holocaustul este o minciuna.
In 2007, sub conducerea lui Gabor Vona a luat fiinta Garda maghiara, grupare paramilitara a partidului extremist Jobbik, “miscare pentru o Ungarie mai buna si mai dreapta”. Membrii ei au cizme si uniforme negre, iau lectii de tir, depun juramantul pe un text in care promit sa lupte pentru trimiterea tiganilor in India, iar Transilvania, Voivodina si alte regiuni pierdute sa fie returnate Ungariei. In preambul acest text fascistoid spune: “Garda maghiara este dura ca un pumn strans si ascutita ca o sabie”.
Principalul aliat al partidului Jobbik este partidul national-conservator Fidesz al lui Orban. La alegerile din 7 iunie va intra probabil ca deputata in parlamentul european Krisztina Morvai, docent pentru drept penal la Universitatea Lorand Eötvös si membru fruntas al lui Jobbik, care – zilele trecute – intr-un discurs a spus ca actualul guvern socialist este o creatie a diavolului si trebuie ca toti ungurii sa lupte contra Satanei. De altfel discursurile atatatoare sunt la moda si tinerii sunt indemnati sa lupte contra “iudeo-bolsevismului” si a coplesirii maghiarimii de catre straini. Tuturor acestor manifestari nu li se da nici o riposta. Partidul socialist este prizonierul unor afaceristi, printre care si actualul prim-ministru, Gordon Banjai. Intreaga opinie publica e convinsa ca la viitoarele alegeri partidul lui Orban va lua peste doua-treimi din locurile in parlament, permitand o modificare a Constitutiei in sensul unei democratii prezidentiale autoritare. Adica un amestec de Sarkozy, Berlusconi, Kacsinsky si Horthy. Viktor Orban a promis ca indata dupa castigarea alegerilor va pune sa fie arestati membrii fostului guvern si tradusi in fata justitiei pentru ca au dus tara la ruina. Desi se stie ca si el, pe vremea cand era prim-ministru, a fost amestecat in diferite afaceri dubioase. Situatia economica a Ungariei este insa astfel incat si Orban va fi nevoit sa aplice programul drastic de economii initiat de actualul guvern si impus de FMI.

CATE CEVA DESPRE GERMANI…

Voi relata in cele ce urmeaza cateva impresii despre cea mai mare tara membra a Uniunii Europene : Germania. O tara cu 82 milioane locuitori, din care peste 7 milioane sunt straini, iar aproape 20% au, prin parintii lor, radacini in alte tari. O tara cu toate marile orase distruse in al doilea razboi mondial si refacute apoi cu un efort supraomenesc. In fine, o tara fondatoare a U.E. si una dintre cele mai bogate din Europa (PIB anual de 35 mii US dol. pe locuitor, fata de 12 mii in Romania). De mult aveam intentia sa scriu ceva despre locuitorii ei, care – de peste 2 decenii de cand soarta m-a facut sa traiesc in mijlocul lor – nu inceteaza sa ma uimeasca. Dar anul acesta e un an comemorativ : cu 60 de ani in urma puterile invingatoare in cel de al doilea razboi mondial au decis ca administrarea teritoriului alcatuit pana atunci din patru zone de ocupatie, sa fie incredintata unui guvern german. La 8 mai 1949 a luat astfel fiinta Republica Federala Germania, pe baza zonelor americana, britanica si franceza, iar la 7 octombrie al aceluiasi an, zona sovietica a devenit Republica Democrata Germana. Doua tari care s-au privit timp de 40 de ani ca adversare, pana cand, sub presiunea populara, la 9 noiembrie 1989 (iarasi o comemorare – de 20 de ani!), frontiera dintre cele doua tari a fost doborata, consacrandu-se astfel inutilitatea celebrului zid de la Berlin, ce reprezenta totodata si granita dintre doua sisteme politice si economice diferite. Unificarea oficiala a avut loc la 3 octombrie 1990, data consacrata drept sarbatoare nationala a RFG.
S-ar putea aminti multe din istoria acestor 60 de ani : despre primul cancelar german post belic, Konrad Adenauer, cu o politica la fel de hotarat prooccidentala, pe cat cea a lui Walter Ulbricht era – in RDG – total aservita Moscovei; despre “miracolul economic german” al cancelarului L. Erhardt; despre remarcabilele eforturi depuse pentru lichidarea nazismului si militarismului din mentalitati; despre ingenuncherea cancelarului Willy Brandt la Varsovia, inaugurand – prin acest gest de umilinta – o politica de apropiere intre vest si est; despre faurirea unui sistem bazat pe economia sociala de piata cu partide ce reprezinta intreagul spectru al unei democratii parlamentare functionale. Cand astazi nemtii privesc in urma la aceste sase decenii, nu pot sa nu fie mandri de realizari si de respectul cu care reprezentantii lor sunt primiti peste hotare.
Cu o expresie sintetica, Germania este considerata istoric “o tara poetilor si ganditorilor” (Das Land der Dichter und Denker). Lumea se gandeste de indata atunci la Goethe, Schiller, Kant si Nietzsche, dar si la Hegel si Marx. Toti sunt insa morti, iar teatrele si editurile lupta pentru supravietuire, deoarece operele acestora nu mai renteaza sa fie editate sau puse in scena. Lumea e acum avida de sport si de spectacole usoare cu sunet si lumina. “Suferintele tanarului Werther” sunt uitate de toti de indata ce au sfarsit liceul. Pe valea Rinului, sarbatoarea principala a anului este Carnavalul, care oficial incepe in luna noiembrie, in ziua de 11, la ora 11 si 11 minute. Punctul sau culminant este insa la sfarsitul lui februarie cand strazile din Köln, Mainz si Düsseldorf sunt pline de zeci de mii de oameni deghizati in cele mai neverosimile costume si care se comporta traznit. Se canta si se danseaza, se bea si se mananca enorm cu aceasta ocazie, dar momentul suprem este alegerea printului si printesei carnavalului. Ceeace are loc pe scena unor sali uriase, in prezenta personalitatilor orasului sau ai republicii, actori renumiti facand glume ce ridiculizeaza politicienii din toate partidele. Dar apoi vine “Aschermittwoch” (miercurea cenusii) cand incepe postul Pastelui si, odata cu terminarea carnavalului, aceasta explozie de neconformism si extravaganta dispare brusc.
Germanii o duc bine la acest inceput de secol, cu toata criza ce se anunta si nu prea mai vine. Problemele ce framanta clasa politica sunt minore (introducerea salariului minim de 10 euro pe ora in constructii si la posta, trimiterea de noi soldati in Afganistan pe langa cei 3500 deja la fata locului, pregatirea fara mari emotii a alegerilor parlamentare din toamna acestui an, s.a.). Nimic insa nu clinteste increderea pe care conducerea tarii o are fata de cea americana, ca si teama cu care urmareste actiunile conducerii de la Moscova, mai ales in privinta livrarilor de gaz pe conducta. Cand, in timpul campaniei sale electorale, Barack Obama s-a oprit la Berlin tinand o cuvantare in cea mai mare piata a orasului, au venit sa-l asculte 200.000 persoane, din proprie initiativa si fara nici un fel de indemn organizatoric. Cu toate ca numarul somerilor in tara este de peste 3 milioane, statul reuseste – prin ajutorul de somaj – sa impiedice ca nemultumirea populara sa capete amploare de revolta. Conform Oficiului Federal de Statistica un salariat are in medie un castig brutto anual de 43.310 euro in landurile din vestul Germaniei si de 30.159 euro, in cele din est (fosta RDG). Germania continua sa fie pe primul loc in lume in privinta exporturilor pe locuitor, ca si la fotbal feminin.
Cei care, ca mine, ii privesc de peste 20 de ani pe germani din interior, nu pot sa nu observe unele modificari in mentalitatea opiniei publice. In primul rand este de remarcat o sporire a constiintei identitatii nationale. Presa si televiziunea acorda o tot mai mare atentie momentelor glorioase si personalitatilor remarcabile din trecutul Germaniei. In librarii sunt multe carti consacrate victoriei in anul 9 dupa Christos, a lui Arminius (acum redenumit Hermann der Cherusker), capetenie a triburilor germane, asupra legiunilor romane conduse de Varus. Nazismul nu a fost la putere decat timp de 12 ani, dar de 60 de ani mass-mediile germane nu inceteaza sa demaste crimele lui. Se fac filme despre mari scritori germani antifascisti, de pilda despre Thomas Mann si familia lui ce au ales exilul, dar si despre acei temerari anonimi ce au cazut ca martiri combatand hitlerismul. In unele orase sunt fixate in trotuar placi metalice cu numele celor ce au locuit in casa din dreptul lor si care au pierit in lagarele de concentrare naziste. Nici urmarile comunismului – ce a stapanit 40 de ani in partea de est a tarii – nu sunt ignorate, dar virulenta demascarii mi se pare ceva mai slaba decat cea a nazismului. Poate ca asta se datoreste si faptului ca in Bundestag nu este reprezentat nici un deputat al extremei drepte, in timp ce partidul Die Linke (extrema stanga) are 34 deputati, avand in frunte doi oratori de marca: Oskar Lafontaine si Gregor Gysi.
Ar mai fi inca multe de spus despre aceasta mare tara care, pe mine ca roman, nu inceteaza de atata timp sa ma fascineze. Si careia continui sa ii caut secretul performantelor si succeselor in atatea domenii, comparativ cu starea de lucruri din Romania…

COMPLICII GERMANIEI IN INFAPTUIREA HOLOCAUSTULUI

Problemele clarificarii perioadei sumbre a nazismului au stat permanent in ultimii 60 de ani in atentia istoricilor germani. Dar in ultimul timp presa da la iveala noi detalii si interpretari ale evenimentelor, care – pe langa desvaluiri utile cercetarii istorice – ridica o serie de intrebari. Astfel in numarul 21 din 18 mai 2009 al revistei “Der Spiegel” a aparut articolul “Der dunkle Kontinent” (Continentul intunecat) in care – cu prilejul livrarii justitiei de la München a lui Ivan Demianiuk, feroce supraveghetor ucrainian in lagarul de exterminare de la Sobibor – se desvolta ideea ca singuri nemtii ar fi fost incapabili sa duca la bun sfarsit exterminarea celor cca. 6 milioane de evrei, daca ei nu ar fi fost ajutati activ de populatia civila din tarile fie aliate Germaniei, fie ocupate de catre aceasta. Bineinteles ca in acest context nu lipseste sa fie mentionat si numele Romaniei.
Dupa ce se recunoaste ca pentru nimicirea pe scara industriala a unei mari parti a evreilor din tarile ocupate, raspunderea revine germanilor, se reaminteste ca din cei 3,35 milioane de evrei polonezi, au fost ucisi 80%, din cei 3 milioane evrei sovietici au fost ucisi 70%, din cei 725 mii evrei unguri au fost ucisi 76% si ca din cei 760 mii evrei din Romania au fost ucisi 28%. La aceasta oribila crima in masa se mai arata ca au participat numerosi “jandarmi ucrainieni, politisti auxiliari lituanieni, soldati romani, feroviari unguri, dar si tarani polonezi, functionari olandezi de la cadastru, primari francezi, soldati italieni”. Numarul celor de alta nationalitate decat cea germana ce au contribuit, pe o cale sau alta, la Holocaust este evaluat de expertul german Dieter Pohl la 200.000. Se dau numeroase exemple in care, daca nu s-ar fi primit informatii din partea locuitorilor, trupele germane nu ar fi putut aresta si deporta un numar atat de mare de evrei. Semnificativa este insa urmatoarea fraza din articol: “O sentinta finala asupra dimensiunilor europene ale Holocaustului nu s-a dat inca. Abia foarte tarziu, dupa ce majoritatea faptasilor au murit, au inceput francezii si italienii sa lucreze la aceasta parte a istoriei lor. Dar ucrainienii si lituanienii au dificultati in aceasta privinta, iar altii – ca de pilda in Romania, Ungaria si Polonia – se gasesc abia la inceputul acestei abordari.”
Fraza de mai sus este semnificativa pentru superficialitatea acestei incercari de a dilua vinovatia crimelor hitlerismului, prin atragerea in categoria complicilor a cat mai multor cetateni ai altor tari. Caci nu se aminteste deloc ca la data de 22 octombrie 2003 s-a instituit la Bucuresti Comisia Internationala pentru Studierea Crimelor Holocaustului, avand in fruntea sa pe Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru pace, membru de onoare al Academiei Romane si avand printre membrii sai numerosi istorici din Romania, St. Unite si Israel. La 11 noiembrie 2004 Comisia a depus raportul sau final presedintelui Romaniei. Totodata, ziua de 12 octombrie este consacrata oficial ca zi comemorativa a Holocaustului. Cele de mai sus dovedesc ca Romania nu este la inceputul studierii problemei, ci – cu concurs international – s-a si incheiat analiza ei.
Desigur ca participarea Romaniei la lichidarea a numerosi evrei din Basarabia si Bucovina si mai ales a unora localnici din Transnistria, este detaliat expusa in raportul amintit. Se arata ca in lagarele de la Bogdanovka, Berezovka, Akmecetka, Golta si in ansamblu in teritoriile aflate in timpul razboiului sub administratie romaneasca, au fost ucisi 250.000 evrei, carora li se adaoga 12.000 cetateni de origine rroma. Dar este falsa afirmatia articolului din “Der Spiegel” ca doar in lagarele si ghetourile din regiunea Odesa au fost deportati in anul 1941 cca. 350.000 evrei din Romania, dintre care unii au fost ucisi si altii au murit in urma epidemiilor. Fara indoiala regimul nazist de la Berlin poarta principala vina pentru Holocaustul european, dar regimului Ion Antonescu ii revine raspunderea pentru reprimarea unor evrei romani si a celor din teritoriile ocupate de armata romana. Este greu insa de afirmat ca la aceasta crima au participat si civili romani, cum au facut-o ucrainienii, lituanienii si polonezii, nu atat din antisemitism, cat mai ales doritori sa-si insuseasca bunurile evreiesti. Din contra, in cartea “Retelele omeniei” de Ad. Riza (Ed. RAI – 1996), se arata cum zeci de mii de evrei din nordul Ardealului au fost ajutati de un grup de romani omenosi, in frunte cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu si omul de cultura Raoul Sorban, sa treaca intre 1940-1944 din partea ungara in cea romaneasca, scapand astfel de o sigura deportare la Auschwitz. In aceiasi perioada nici un evreu nu si-a salvat viata trecand din Romania in Ungaria.

UN FILOZOF CARE VREA SA SCHIMBE LUMEA

Un filozof care vrea nu numai sa schimbe lumea, dar are si solutii pentru asta, este Thomas Pogge. Merita sa ne oprim asupra acestui remarcabil ganditor american, chiar si numai pentru a masura comparativ distanta ce il separa de asa zisii filozofi romani ce se afirma scarbiti de ideile de stanga dominante in universitatile de peste ocean.
Nascut in Germania in 1953, cu studii de sociologie la Universitatea din Hamburg, complectate apoi la Harvard cu profesorii Quine, Goodman, Putnam, Nozick, Dreben, Cavell, Nussbaum si Goldfarb, Pogge isi ia diploma (Ph.D.) cu celebrul filosof John Rawls. Se dedica apoi filozofiei politice internationale, scriind si tinand conferinte indeosebi asupra cailor de faurire a unei lumi juste (Global Justice). Profesor mai intai la Columbia University din New York, i se propune apoi catedra la Yale University, una dintre cele mai bogate din SUA (taxa anuala de studiu pentru un student este acolo de 44.000 dolari). Dar Pogge este invitat sa tina seminare peste tot in lume (Princeton, Canberra, Oxford, Washington, Cambridge, Oslo), fiind considerat un discipol al lui Immanuel Kant.
Ideea fundamentala ce il anima pe filozoful american este ingrozitoarea saracie a populatiei globului. Conform datelor ONU, astazi, dintr-un total de 6.575 milioane de fiinte omenesti, 830 milioane sunt permanent subalimentate, 1.100 milioane nu au acces la apa potabila, iar 2.600 milioane sunt lipsite de canalizare. Circa 2.000 milioane nu au posibilitate sa obtina medicamente, un miliard nu au un adapost adecvat si 2.000 milioane nu beneficiaza de electricitate. 799 milioane sunt analfabeti, 250 milioane de copii intre 5-14 ani lucreaza in afara caminului lor, din care 170 milioane – in conditii ridicate de risc. 8,4 milioane copii traiesc fie in sclavaj, fie sunt constransi sa participe la conflicte armate, sa se prostitueze sau sa faca comert cu droguri. Circa o treime din cazurile de moarte pe glob se datoreaza saraciei (adica 18 milioane persoane anual) si ei ar putea fi salvati printr-o hrana mai buna, prin apa curata, prin protectia contra tantarilor, prin vaccinari si medicamente. Niciodata insa saracia nu ar putea fi combatuta mai usor decat astazi. Cele 2.735 milioane persoane care pe glob traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi (ceeace – dupa Banca Mondiala – este pragul saraciei) ar avea nevoie pentru a depasi acest prag de mai putin de 1% din venitul national (PIB) al tarilor bogate. Tarile bogate au 15,7% din populatia globului si creeaza 79% dim PIB mondial, in timp ce tarile sarace alcatuiesc 42% din populatia globului si au doar 1% din PIB. Venitul mediu pe locuitor al tarilor bogate este de 200 de ori mai mare decat al unui locuitor al tarilor sarace.
Cam acestea sunt datele problemei. “Simplul fapt ca zilnic mor 50.000 de oameni din boli cauzate de saracie este un genocid” apreciaza Pogge.”Iar noi, cetatenii tarilor bogate, suntem complici ai acestei crime”. Saracia, crede el, nu este un fenomen natural, iar societatea nu e un spatiu lipsit de morala. Caci cine stabileste in lume regulile despre creditele la export, achizitiile de materii prime, cotele de import, taxele anti-dumping, acela ia decizii de viata si de moarte. Ne-am obisnuit oare cu mizeria incat nu ne mai putem imagina o lume lipsita de milioane de oameni ucisi de foamete? O lume in care regulile economice de joc sa nu fie dictate decat de tratativele dintre marile state si firme?
Pogge nu e utopist, el nu cauta alternative la capitalism, ci alternative in interiorul capitalismului. Criza actuala a dovedit esecul neoliberalismului si de aceea economistii care pana nu de mult justificau inegalitatile strigatoare de pe glob, tac acum malc. Situatia s-a schimbat deci si “se vede clar forta cerintelor etice”. Trebuie utilizata tactica din “Judo” – spune el – adica folosirea fortei adversarului, schimbandu-i insa directia. Iar asta inseamna corectarea alocarii creditelor pentru a impiedica ramanerea la putere in diferite state a unei clici care, cu ajutorul bancilor occidentale, sa-si impuna politica. Judo mai inseamna si schimbarea regulilor actuale in comertul cu materii prime, pentru ca veniturile din vanzarea lor sa se distribuie populatiei, iar nu unei elite de potentati.
Impreuna cu Aidan Hollis, un economist de la Calgary University, Pogge se ocupa in acest moment de perfectionarea si extinderea ideii de creare a unui fond de sporire a nivelului de sanatate in tarile cele mai sarace : Health Impact Fund (HIF). Se are in vedere punerea bazelor unei fundatii in care sa se stranga contributiile tarilor bogate, din care sa fie suportate cheltuielile de cercetare stiintifica ale firmelor farmaceutice destinate descoperirii de noi medicamente pentru combaterea bolilor ce bantuie pe glob, de la SIDA la malarie si tuberculoza. In prezent costul medicamentelor este prea ridicat pentru a putea fi cumparate de milioane de persoane bolnave. Pogge propune ca o buna parte din cheltuielile de cercetare ale firmelor farmaceutice sa fie suportate de HIF, astfel incat medicamentele sa fie vandute populatiei tarilor celor mai sarace la un pret minim, egal cu costul productiei si distributiei lor. S-a evaluat ca pentru a face HIF atractiv pentru marile firme farmaceutice ar fi nevoie de cca. 6 miliarde dolari, suma ce ar putea fi constituita daca tarile bogate ar aloca doar 0,03% din PIB-ul lor. Propunerea lui Pogge a avut un imens ecou in lume si el lucreaza acum cu o grupa internationala de specialisti pentru aplicarea ei. El spera ca una dintre primele tari ce ar putea introduce practic sistemul va fi China.
Pogge intruchipeaza un nou tip de intelectual, care nu se multumeste doar sa faca apel la public, ci se implica personal in aplicarea teoriilor sale. Firmele farmaceutice il invita sa-si expuna ideile si, din obiectiile pe care ele le ridica, el isi perfectioneaza propunerea initiala. Filozofia este dragoste pentru cunoastere, a sti ce este important. Multi inteleg insa asta doar prin ce este mai important pentru ei, ceea ce reprezinta numai o parte din adevar. Filozoful trebuie sa spuna ceeace omul politic si economistul nu spun: “Oricat de puternica si plina de sine este elita celor privilegiati, oricat de slaba si tematoare este masa oamenilor de la celalalt capat al societatii, trebuie spus sus si tare ca nedreptatea ramane nedreptate”.