INVATAMINTE PENTRU STANGA DIN ALEGERILE EUROPENE

O selectie a diferitelor puncte de vedere exprimate in presa occidentala cu privire la rezultatul, pe ansamblu modest, obtinut de stanga la recentele alegeri pentru Parlamentul European de la Strasbourg, cred ca este oportuna si utila si pentru cei cu sensibilitate de stanga din tara noastra. Unele opinii ale oamenilor politici occidentali au fost publicate in ziarul francez “Le Monde”(din 26.06.2009), din care cateva pasaje au fost preluate (in franceza) pe blogul d-lui Constantin Gheorghe. Intrucat limba franceza nu e stapanita de multi dintre cei pe care i-ar interesa subiectul, am tradus eu in limba romana unele fragmente din aceste articole ale catorva cativa fruntasi ai miscarii socialiste europene. Trebuie subliniat ca unele explicatii date de autori cauzelor esecului stangii la aceste alegeri, sunt legate si de specificul unor situatii proprii tarii respective si este destul de greu sa fie generalizate la scara continentului.

Abandonarea luptei contra inegalitatilor explica esecul socialistilor europeni
de Bo Rothstein (seful catedrei de stiinte politice la universitatea din Göteborg – Suedia):
Usturatoarea infrangere a partidelor socialiste si social-democrate la alegerile europene este mai curand un mister. Principalul motiv pentru care stanga putea fi victorioasa este, bine inteles, esecul ideologiei neoliberale, conform careia pietele ar functiona mai bine fara nici un amestec din afara. Prabusirea sistemului financiar a permis tuturor sa inteleaga ca aceasta ideologie, dominanta de un sfert de secol, este acum depasita.
Programul socialist traditional – economia keynesiana si reglementarea sociala a pietelor – ar fi trebuit deci sa aduca voturi stangii. Acest lucru nu s-a produs deoarece conducatorii partidelor de dreapta din Europa, de pilda Sarkozy, Merkel si primii ministri suedez si danez, au preluat ei tema si astfel au devansat programul socialistilor, nelasandu-le acestora spatiu de manevra.
Este inca si mai greu de inteles esecul stangii cand se vede ca inegalitatile sociale si economice ameninta bunastarea societatii. Reducerea acestor inegalitati, prin diferite sisteme de protectie sociala, servicii sociale si invatamant public de calitate, a dat rezultate, iar asta a fost pana acum strategia traditionala a stangii. De aceea ea ar fi trebuit sa castige alegerile.
Printre motivele ale esecului stangii sta si abandonarea de ea a politicii iluministe, bazata pe ideea existentei “omului universal” si a drepturilor sale. In schimb, prioritatile partidelor de stanga s-au indreptat spre o gandire post-modernista si intelectual obscura, incapabila a-si imagina ca o politica se poate sprijini pe o combinare ideologica intre ce este in teorie bine si ce este in practica posibil. Stanga a abandonat politica bazata pe drepturile “omului universal” si a fost depasita de asa zisa “politica identitara”. In loc de a duce o politica “pentru toti”, stanga a devenit un conglomerat al fortelor ce pun in prim plan interesele diferitelor grupuri de persoane ce se cred oprimati sau marginalizati, in functie de rasa, religie, orientare sexuala, specificul sexului, interese culturale, handicap mental sau fizic, etc. Aceasta politica identitara este factor de divizare, caci se sprijina pe ideea mobilizarii politice contra majoritatii. E greu sa formezi majoritatea politica, prin simpla adunare a unor politici identitare, care in fond au prea putine lucruri in comun. Prioritatea acordata anterior de stanga programelor sociale universale a fost inlocuita cu programe ce se adreseaza unor grupuri identitare specifice. Stanga, in loc sa-i stranga pe toti impreuna, a devenit antimajoritara si asta a dus la infrangere.

Social-democratia trebuie sa aleaga intre protest si dorinta de putere
de Dennis McShane – deputat laburist britanic
Stanga democratica se infrunta cu partide adverse ce si-au insusit valorile sale si ii smulg din electorat. Populismul nationalist, inradacinat in unele partide anti-europene ale dreptei xenofobe, atrage acum alegatorii claselor populare. Partidele anticapitaliste ale stangii populiste cuceresc o parte din proletariat si din salariatii sindicalisti ai sectorului public. Partidele ecologice anti-industrialiste au captivat si ele unele voturi progresiste. Cum se explica aceasta criza a social-democratiei? Vad trei motive:
In primul rand, este gresit a crede ca aceasta situatie de criza economica e profitabila stangii. Cand cetatenilor le este teama de locul lor de munca, de salariul lor si de viitorul copiilor lor, ei voteaza in mod defensiv si conservator. Stanga ar trebui sa ofere o analiza mai elaborata a economiei actuale. Denuntarea neoliberalismului, a inbogatitilor si a capitalismului suna bine la tribuna, dar nu ofera un model alternativ al societatii. Daca stanga nu va diseca si va intelege noua realitate, cea care impregneaza aspiratiile zilnice ale cetatenilor, atunci ea va continua sa repete lozinci depasite si fara ecou in viata de toate zilele.
In al doilea rand, social-democratia vorbeste global, dar actioneaza national. In timp ce capitalul, cultura si comunicatiile sunt transnationale, structura politicilor publice a ramas prizoniera statului-natiune. Protejarea intereselor nationale – si anume agricultura in Franta, industria auto in Germania, bancile in Anglia, secretul bancar in Austria – continua sa precumpaneasca in detrimentul unei politici paneuropene. E momentul sa reechilibram aceasta tendinta, bazand actiunea nationala pe un discurs internationalist. Totodata stanga trebuie sa-si redefineasca teoria natiunii si sa reconsidere UE ca o institutie in serviciul cetatenilor.
In al treilea rand, social-democratia trebuie sa aleaga: sa devina o forta a protestului si a propunerilor, sau sa regaseasca pofta de putere. Prea multe din ideile sale au fost recuperate de dreapta. Sporirea rolului statului in economie este o idee a stangii pusa insa in practica de De Gaulle in Franta, de Adenauer in Germania, de crestin-democrati in Italia si de conservatori in Marea Britanie. Astazi stanga are multe idei, dar se dezintereseaza de sarcina suprema, cucerirea puterii. Victoria implica compromisuri istorice cu capitalismul, cu natiunea si cu electoratul. Deocamdata stanga europeana se afirma drept contestatoare ideologica, in timp ce dreapta intretine si desvolta practica puterii. Socialistii in PE il pot denunta pe Barroso, dar sunt incapabili sa propuna un alt candidat la presedintia Comisiei.
In Europa exista un nou proletariat. Dar acesti oprimati (imigranti, femei salariate, someri, muncitori saraci, mame celibatare) nu si-au gasit locul in social-democratia moderna. Aceasta a produs o elita de tehnocrati burghezi formati in cele mai bune universitati, dar care nu reflecteaza societatea si inegalitatile sale. Unde este stanga de jos? Un simptom il constitue cazul sindicatelor europene, care nu mai sunt factori principali in intreprinderile private si nu sunt puternice decat in sectorul public. Stanga trebuie insa sa reanimeze relatia sa cu sindicalismul, caci o slabiciune mare a ei este ca nu mai are legaturi in lumea muncitoreasca.

Prieteni socialisti, aveti putin sange rece! de Gaetan Gorce – deputat, membru in Secretariatul national al PS francez
Sa nu aruncam copilul cu apa glaciala din ultima baie electorala. Nu, termenul socialism nu e depasit, cu conditia desigur, de a nu-l identifica cu trecutul recent, productivist in plan economic si prea etatist in plan democratic si social. Socialismul s-a ivit dintr-o vointa de organizare . Primii sai “profeti” voiau, ca reactie impotriva liberalismului economic deslantuit al secolului 19, sa introduca niste reguli care sa garanteze binele comun. Actualele pretentii ale ecologismului nu sunt lipsite de analogie cu pretentiile sociale puse de miscarea socialista de atunci. Socialismul de astazi pare mai bine pregatit intelectual pentru a le raspunde. Sa parasim falsele desbateri despre despartirea de clasele populare. Criza ne obliga, mai mult ca niciodata, sa ne adresam nu unei anumite categorii, ci tuturor locuitorilor, in numele interesului general. Situatia financiara si sociala se va degrada in urmatorii trei ani in asa masura incat de pe acum trebuie ca tarii sa i se spuna adevarul. Se asteapta din partea noastra nu proteste, ci solutii. PS are nevoie atat de credibilitate, cat si de combativitate. Trebuie intr-adevar schimbat totul, de sus pana jos, asa cum spun multi, ce par ca abia s-au trezit dintr-un somn indelungat. Motivele paraliziiei PS sunt cunoscute : pondere prea mare data diferitelor curente si sefilor lor prin votul proportional ; baza ingusta a militantilor, restransa in chip voluntar pentru a nu rascoli echilibrele interne; demobilizarea celor de la “sediul” partidului, care vor trebui sa consacre cel putin jumatate din timpul lor reflectiei, studiilor si elaborarii proiectului de viitor al partidului.

Advertisement

ISTORIA PUSA LA INCERCARE

Istoricul britanic Eric Hobsbawm remarca undeva ca „doar viitorul este cert, caci trecutul este in continua schimbare”. Mi-am amintit de aceast paradox citind ca la sfarsitul anului trecut la Moscova a fost emis un ukaz cu privire la crearea unei “Comisii pe langa Presedintele Republicii Ruse pentru a se da riposta incercarilor de falsificare a istoriei in dauna intereselor Rusiei”. Bineinteles ca de indata unele ziare moscovite (Nezavisimaia gazeta, Izvestia) au ironizat aceasta titulatura, subliniind ca ea presupune ca nu orice falsificare a istoriei ar fi nociva. In acelasi timp s-a recunoscut ca ceva trebuia facut inca demult pentru a nu lasa ca momente si fapte ale istoriei secolului 20 sa fie fals sau tendentios interpretate. Caci nu numai propaganda occidentala prezinta Rusia in culorile unui stat autoritar, ca si cum regimul sovietic nu s-ar fi schimbat, ci si unii specialisti rusi sustin ca “istoria Rusiei este imbacsita de mituri” si ca, inainte de a da riposta unor interpretari gresite, trebuie ca ea “sa fie curatita” de resturile unor sabloane si adusa la nivelul “tarilor civilizate”. Multi istorici rusi, cu salariul probabil insuficient, sunt sprijiniti financiar de fundatii americane sau din alte tari si scriu carti, ba chiar manuale de scoala intr-un spirit adaptat cerintelor modei sau comenzilor primite. Dar nici pana astazi in universitatile rusesti nu exista un manual oficial al Istoriei Rusiei, ci numai unul de istorie a patriei (Otecestvennaia Istoria). In el victoria in Marele razboi de aparare al patriei impotriva fascismului (1941-1945) este atribuita in mai mica masura rusilor, cat mai ales ucrainienilor , bielorusilor si locuitorilor altor tari foste sovietice, pe motivul ca acestia au pierdut in razboi procentual mai multi soldati si civili. Unii se intreaba daca se vor interzice numeroasele filme occidentale ce ruleaza astazi pe ecranele din Rusia si care au scenarii fanteziste, in care personajele negative sunt tot soiul de spioni rusi. Dar – sunt de parere alti istorici – in ipoteza ca istoria ar fi complect curatita de trecutul ei imperialist si sovietic, pentru a nu mai fi obiect al caintelor si regretelor, cine garanteaza ca ea nu va fi folosita in continuare ca material propagandistic pus in slujba politicii? De pilda istoria Georgiei (Gruzia), tara de 5,5 milioane locuitori, anexata in 1801 la imperiul rus, este rescrisa sub presedintia lui Saakashvili ca o insirare fara sfarsit de umilinte aduse de rusi elanului de independenta al populatiei. Iar asta, in timp ce este slavit marele fiu al poporului georgian – I.V.Stalin (Dugashvili). Nu diferit se comporta si oamenii politici ai tarilor baltice si ai altor foste republici sovietice.
Chiar in democratia liberala, istoria contemporana nu este mai putin fie epurata, fie complectata, pentru a satisface mentalitatea unei parti a populatiei. Daca Germania poate fi considerata un model al staruintei cu care timp de decenii s-au desradacinat din constiinta oamenilor sentimentele nationaliste ramase in urma celor 12 ani in care nazismul a fost la putere, nu acelasi lucru s-a petrecut insa in Austria, tara natala a lui Adolf Hitler. Aici opinia publica se complace si astazi cu mitul Austriei in rol de victima nevinovata a marelui vecin de la nord, desi contributia locuitorilor acestei tari la razboiul si crimele naziste nu a fost mai mica decat a germanilor. Consecintele se vad in aceea ca, la ultimele alegeri, partidul populist si nationalist FPÖ al raposatului Haider a iesit pe locul trei , iar in Karintia – chiar pe primul loc.
Cu toate acestea in ultimii 5-6 ani se constata si in Germania o schimbare in felul de a fi privita propria istorie recenta. Apar tot mai multe carti in care sunt prezentate suferintele locuitorilor oraselor si teritoriilor germane, atat in razboi, cat si imediat dupa aceea. Se editeaza albume cu imagini ale oraselor Königsberg (azi Kaliningrad), Breslau (azi Wroclav), Stettin (azi Sczeczin), Danzig (azi Gdansk), se prezinta filme despre frumusetile Prusiei orientale, Sileziei sau Tarii Sudetilor, teritorii pierdute. Dupa inaugurarea monumentului comemorativ al victimelor holocaustului in centrul Berlinului, asociatia nemtilor alungati din aceste tinuturi in urma razboiului, a cerut la randul sau ridicarea unui memorial al celor expulzati, ceeace a provocat iritarea autoritatilor de la Varsovia sau Praga. Majoritatea acestor manifestari readuc in memorie evenimente tragice, desigur reale, dar asupra carora s-a pastrat tacere timp de decenii dupa razboi, atat in Germania de vest, cat mai ales in cea de est.
*
Acum vreo zece ani se deschisese si la noi o desbatere cu privire la reconsiderarea istoriei, nu numai a celei recente, ci si a celei oficializate prin scrierile lui Balcescu, Xenopol, Iorga si a altor istorici clasici. Principalul sustinator al urgentei demitizari a istoriei este prof. Lucian Boia, prin cartile sale (sau coordonate de dansul) “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, “Miturile comunismului romanesc”, “Jocul cu trecutul – Istoria intre adevar si fictiune”, “Mitologia stiintifica a comunismului”, precum si prin numeroase articole. Nu era totusi un demers original, pentru ca el se inscria in anii 1990 in efortul de revizuire, mai mult sau mai putin radicala, de noua noastra elita, a mai tuturor domeniilor culturii. Era contestat Eminescu (“sovin” si “antisemit”), iar Calinescu, Arghezi si Sadoveanu nu mai erau decat niste colaborationisti. Se facea tabula rasa in filosofie, arte plastice, dramaturgie, iar in istorie se incepea cu negarea latinitatii poporului roman si afirmarea dacitatii noastre, limbile romanice tragandu-si izvorul dintr-o limba daca pe care, din pacate, nu o cunoaste nimeni.
Desigur ca o repunere in discutie periodica a datelor istoriei este utila, ba chiar necesara, atunci cand ea este bazata pe noi cercetari arheologice sau documentare. Dar negarea sensului profund al unor evenimente sau desfiintarea unor personalitati pe care se sprijina identitatea poporului, nu pot fi atitudini conjuncturale, destinate a impune noi nume pe ruinele operei unor mari istorici ai trecutului. Or fi fost Stefan cel Mare si Mihai Viteazul doar niste aventurieri muieratici, sau erau mari domnitori evlaviosi, ctitori de biserici si aparatori ai natiei de caderea sub robia turceasca? Este drept ca nationalismul este o notiune aparuta abia in secolul 19, dar asta nu e suficient pentru a i se nega lui Mihai Viteazul calitatea de a fi fost primul voevod ce a unit provinciile romanesti intr-un singur stat. Istoria nu trebuie demitizata cu orice pret, nici faurite noi mituri in locul celor desfiintate, ci cunoscuta in realitatea faptelor concrete. De ce sa ne debarasam de niste mituri ce fac parte din identitatea culturala a natiunii? Mai bine ne-am descotorosi de mistificarile ce se fauresc zi de zi si ceas de ceas acum, impunandu-se de mass-media drept adevaruri de necontestat. Poate ca si aceasta opera de demolare a miturilor a dus la scarba cetatenilor de a se mai duce la votare…

Un filozof ce a ales deja intre un rau mic si unul mai mare : pe ultimul!

Duminica 21 iunie, Gabriel Liiceanu a discutat online pe HotNews cu telespectatorii despre intelectuali si lideri de opinie. La cele cateva intrebari ce i-au fost puse, raspunsurile sefului editurii Humanitas au fost neobisnuite si – daca tinem seama de atitudinea politica de pana acum a autorului lor – consternante. Merita sa reflectam asupra unora dintre ele.
Incercand sa dea definitia intelectualului (“asa cum ma consider eu pe mine”) el a spus: “Un intelelectual care intra in mod nemijlocit pe scena politica isi pierde automat “tinuta” intelectuala, dintr-un motiv foarte simplu: politica inseamna – clipa de clipa – compromis, pe cand viata unui intelectual presupune raportarea constanta la un sistem de valori. Aceste valori au fost selectate de-a lungul a peste 2000 de ani de cultura europeana si, pentru un intelectual umanist autentic, ele au devenit repere absolute. Cand faci politica trebuie cursiv sa minti, trebuie sa faci combinatii care iti incalca principiile intime. (…) Daca toti intelectualii ar deveni oameni politici, societatea si-ar pierde repere fara de care nu poate functiona. Trebuie sa ramana cineva liber de disciplina unui partid pentru a spune ceeace multi gandesc, ca un lucru e drept sau nedrept, ca o declaratie e mincinoasa sau nu, ca o societate printr-un anumit regim politic o ia razna.” Aceste cuvinte sunt stupefiante daca ne gandim cine este cel care le-a pronuntat. Oare nu Liiceanu este autorul “Apelului catre lichele”, ce a constituit pentru multi un adevarat manifest politic al opozitiei anti-iliesciene? Oare nu este dansul cel care, pe la sfarsitul lunii iulie 2000, defila pe bulevardul Balcescu, intr-o coloana cu alti prieteni de idei, vrand ca prin asta sa il convinga pe Emil Constantinescu sa renunte la declaratia de retragere din lupta pentru un nou mandat de presedinte? Oare nu este tot el cel a carui semnatura era in fruntea scrisorii deschise din 10 decembrie 2008 adresata presedintelui tarii si in care acesta era somat : “Va solicitam in mod expres sa nu girati o alianta cu partidul social-democrat, formatie care a stat la baza celor mai mari traume colective din istoria Romaniei recente. Aveti o clipa de tagada si meditati bine inainte de a lua o decizie care poate trimite Romania cu 20 de ani in urma”, etc. etc. ? S-ar putea continua cu asemenea exemple din istoria apropiata. Dar toate astea nu inseamna oare intrarea nemijlocita a “intelectualului” pe scena politicii?
Care sa fie explicatia acestei schimbari de atitudine din partea unuia dintre cei mai devotati partizani ai lui Tr. Basescu, iar asta la doar cateva luni inainte de alegerile ce vor pecetlui soarta actualului presedinte? Un prim raspuns ar fi : “Deh, omul se mai schimba. Evenimentele il fac mai intelept si mai prudent in luarea fatisa de atitudine“. Mai ales ca o recunoaste chiar el in alta parte a discutiei online: „A gandi in termeni radicali e neproductiv. Progresul social, incep sa cred, se face in mult mai mare masura nu prin explozia vizibila a binelui, ci prin micsorarea sanselor raului. Totdeauna am sa cred ca voi avea de ales intre un rau mai mic si unul mai mare si atat e de ajuns pentru a inregistra in mod invizibil progresul“. O alta ipoteza a atitudinii “impaciuitoriste” (un termen de odinioara, caruia nu i-am gasit un echivalent adecvat astazi) a lui Liiceanu ar fi ca a inteles, poate inaintea altora, fie ca Basescu nu va fi ales, fie ca – de va fi totusi ales – soarta in urmatorii 5 ani a tarii si a intelectualilor ei nu va fi deloc mai buna. Personal cred ca aceasta ipoteza e putin plauzibila, deoarece meandrele limbajului filosofic pe care il practica nu pot ascunde ca este un om politic de dreapta, si inca radicala. Fapt ce se vede din aceea ca, desi se complace in atitudinea de ganditor independent, el a fost – si este – daruit total cauzei aparate de politicianul ce duce, intr-un anumit moment, politica dreptei celei mai conservatoare.
Si totusi este ceva fascinant in discursul lui Liiceanu. M-am intrebat ce face formal atragatoare argumentatia, de altfel falsa, la Liiceanu, Plesu, Patapievici, Mihaies? Raspunsul il gasim la Emil Cioran , care – vorbind despre Joseph de Maistre – spunea ca “cele mai rele cauze pretind talent si temperament”. Iar tot Cioran, in “Exercices d’admiration” isi expunea teoria deja celebra: “Daca reactionarii scriu mai bine decat progresistii, se explica prin aceea ca ei vor sa evoce o era aurita si pierduta, ceeace necesita o pana frumoasa, spre deosebire de revolutionari pentru care viitorul, adica binele, e mai important decat talentul scrisului. A scrie bine este o smecherie a celor bogati.” Si mai departe : “De ce conservatorii manuiesc atat de bine invectiva si scriu in general mai ingrijit decat decat entuziastii viitorului? Este fiindca, furiosi de a fi contrazisi de evenimente, ei se precipita asupra cuvantului, din care, in lipsa unei resurse mai substantiale, isi extrag razbunarea si consolarea. Ceilalti recurg la asta cu nepasare si chiar cu dispret, caci complici ai viitorului, asigurati de istorie, ei scriu fara arta, fara pasiune, constienti ca stilul e prerogativa si oarecum luxul esecului”.

Israel-Palestina: solutiile lui Obama

Se stie ca la 4 iunie presedintele Statelor Unite, Barack Obama, a tinut la universitatea din Cairo un discurs considerat istoric, in care – abordand cateva din problemele grave ce framanta astazi lumea – s-a oprit si asupra situatiei dintre israelieni si palestinieni. Pe scurt el a spus ca “legaturile St. Unite cu Israelul sunt indestructibile, caci ele se bazeaza pe relatii culturale si istorice si pe recunoasterea faptului ca aspiratia evreilor spre o patrie proprie are radacini intr-un trecut tragic. Peste tot in lume evreii au fost de secole persecutati, iar antisemitismul a culminat in Europa intr-un holocaust in care au fost ucisi 6 milioane de evrei, mai multi decat actuala populatie a Israelului. A ameninta astazi Israelul cu distrugerea sau a repeta aceleasi prejudecati despre evrei este profund fals si nu serveste decat la starnirea in israelieni a unor amintiri dureroase, impiedicand totodata instaurarea pacii pe care o merita toti oamenii din aceasta regiune a lumii”. Totodata Obama a recunoscut ca “nu trebuie contestat insa ca si palestinienii, musulmani sau crestini, au suferit in cautarea unei patrii. De peste 60 de ani ei suporta suferintele izgonirii, multi asteapta in lagare de refugiati in Iordania de vest, in fasia Gaza si in tarile invecinate dupa o viata in pace si siguranta. Ei suporta zilnic umilintele mari si mici pe care le aduce cu sine ocupatia. Este neindoielnic deci ca situatia palestinienilor este insuportabila, iar St. Unite nu vor intoarce spatele nazuintelor legitime ale palestinienilor dupa demnitate, noi sanse si un stat propriu”. Si el a continuat : “Daca privim acest conflict doar dintr-o parte sau din alta, inseamna sa inchidem ochii in fata adevarului. Singura solutie sta in satisfacerea dorintei ambelor parti : existenta a doua tari in care atat israelienii, cat si palestinienii sa poata trai in pace si securitate. Asta este atat in interesul Palestinei, cat si in interesul St. Unite, in interesul intregii lumi. De aceea doresc sa ma implic personal, cu toata rabdarea si daruirea, in indeplinirea acestui tel. Obligatiile pe care cele doua parti si le-au luat in cadrul asa numitei Road Map sunt clare : pentru ca sa facem posibila pacea, trebuie ca toti, voi si noi, sa ne luam partea de responsabilitate.(…) Palestinienii trebuie sa respinga recurgerea la violenta. Rezistenta prin violenta si asasinate este falsa si nu conduce la nimic. Violenta duce la impas, caci a arunca rachete asupra copiilor dormind sau a exploda o bomba intr-un autobuz nu este un semn de curaj sau de putere. Prin asta nu se castiga autoritate morala, ci ea se pierde. A venit timpul ca palestinienii sa se concentreze asupra ceeace este de edificat. Autoritatea palestiniana trebuie sa-si desvolte capacitatea de guvernare cu faurirea de institutii ce satisfac nevoile cetatenilor. Hamas, care are suportul unor palestinieni, trebuie sa recunoasca ca are si raspundere. Pentru a satisface nazuintele de unire ale palestinienilor, trebuie ca Hamas sa renunte la violenta, sa recunoasca existenta Israelului si a acordurilor incheiate. Totodata trebuie ca si israelienii sa recunoasca ca dreptul la existenta al Palestinei este la fel de important ca si dreptul la existenta al Israelului. St. Unite considera ca infiintarea in continuare de colonii israeliene nu e legitima. Continuarea edificarii lor nu sporeste securitatea Israelului. Iar progresul conditiilor de trai ale palestinienilor, ca parte ale caii spre pace, trebuie sa fie sprijinit si de Israel”. […] In incheierea acestei teme Obama a spus : “Au curs prea multe lacrimi, s-a varsat prea mult sange. Cu totii avem raspunderea de a munci pentru ziua in care mamele copiilor israelieni si palestinieni sa-i vada crescand fara a fi cuprinse de frica, in care tara sfanta a celor trei mari credinte sa fie loc al pacii asa cum l-a prevazut Dumnezeu, in care Ierusalimul sa fie patria sigura si permanenta a evreilor, crestinilor si mahomedanilor, si un loc in care copiii lui Abraham sa poata veni pasnic, ca in istoria lui Al-Isra, in care Moise, Isus si Mohamed – fie-le numele binecuvantat – s-au rugat impreuna.” Cuvantarea lui Obama a fost primita cu satisfactie in aproape toate tarile, inclusiv in cele arabe, desi in ea a spus unele lucruri incomode pentru unii dintre conducatorii lor. Venit din partea unui om care, desi crestin, nu si-a ascuns ascendenta musulmana din partea tatalui, nici anii de scoala petrecuti intr-o tara musulmana – Indonezia – si nici munca sociala dusa in Chicago in randurile celor de credinta islamica, discursul lui a reprezentat o ruptura fata de ideile predecesorului lui, George W. Bush. El a recunoscut ca tine sa lupte impotriva prejudecatilor ce domnesc in privinta Islamului, dar in acelasi timp pretinde sa se combata si in lumea araba prejudecatile fata de America, ca un imperiu interesat doar de propriile interese. In St. Unite traiesc 7 milioane de musulmani al caror nivel de cultura si de viata este superior americanului mediu, si in care exista 1200 de moschei. Inca si mai puternica, desi nu atat de numeroasa, este comunitatea evreiasca in SUA.
Exercitiul de echilibru fragil pe care l-a reprezentat acest discurs s-a vazut peste o saptamana, cand primul ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, a tinut si el o cuvantare la universitatea Bar-Ilam, in mod evident destinata lui Obama. In el Bibi Netanyahu a recunoscut, pentru prima data, oportunitatea unui stat palestinian, insa numai in anumite conditii. In primul rand, ca toti palestinienii – inclusiv deci Hamas – sa recunoasca existenta legitima a Israelului, iar noul stat palestinian sa fie complect demilitarizat. El a mai adaogat ca orasul sfant Ierusalim trebuie sa ramana integral sub autoritatea israeliana, nu a acceptat nici o negociere privind reintoarcerea in tara a refugiatilor palestinieni si a refuzat sa urmeze propunerea americana de oprire a edificarii de noi colonii israeliene pe terenurile pretinse de palestinieni ca apartinand viitorului lor stat. Trebuie recunoscut totusi ca discursul lui Netanyahu a fost remarcabil, el fiind pronuntat de un nationalist ce timp de doua decenii si-a faurit cariera politica luptand impotriva solutiilor pasnice cu palestinienii. “Fac apel la voi, vecini palestinieni, dar si la conducerea Autoritatii Palestiniene. Haideti sa incepem de indata negocierile, fara nici o conditie prealabila”. Apoi, adresandu-se lumii arabe a adaogat : “Sa facem pace. Doresc sa ma intalnesc cu voi oriunde, la Damasc, la Riad, la Beirut sau la Ierusalim”. Dar “in orice acord de pace, trebuie ca teritoriul palestinian sa fie dezarmat, cu garantii ferme de securitate fata de Israel. Daca vom obtine aceste garantii si daca palestinienii recunosc Israelul ca stat al poporului evreu, atunci si noi vom accepta ca acordul de pace sa prevada un stat palestinian demilitarizat alaturi de statul nostru”. El nu a pomenit nimic de teritoriile ce ar putea fi cedate statului palestinian, dar se stie ca palestinienii solicita intreg teritoriul de pe malul drept al Iordanului (West-Bank), unde astazi traiesc 300.000 israelieni si partea de vest a orasului Ierusalim. Netanyahu a mai adaogat: “Nu avem de gand sa facem noi colonii sau sa expropriem terenuri pentru extinderea celor existente. Dar e nevoie sa le creem celor deja instalati sa duca o viata normala. Colonistii nu sunt dusmanii natiunii si nici dusmani ai pacii . Ei sunt fratii nostri si surorile noastre.” In Statele Unite, Casa Alba a salutat acest discurs ca “un important pas inainte”. Ceeace arata insa ca solutia asteptata e departe de a deveni curand realitate.

Timothy Garton Ash despre rezultatele alegerilor in parlamentul european

Istoricul britanic Timothy Garton Ash (53 ani) este profesor la St. Anthony College de la Oxford, dar preda lectii si la Universitatea Stanford din St. Unite. E autor a numeroase articole de analiza a istoriei contemporane si a mai multor carti, printre care cea mai recenta este “Facts are Subversive”(2009). El a acordat un interviu revistei “Der Spiegel” (Nr.25/15.06.2009) despre perspectivele Uniunii Europene dupa recentele alegeri parlamentare, din care vom reda mai jos cateva pasagii ce ni s-au parut mai interesante.

Spiegel : In mijlocul celei mai grave crize de la „marea depresiune“ din 1929, se constata ca la alegerile europene electoratul nu-i mai sustine pe social-democrati si socialisti. Nu este oare asta un paradox?
T.G.A. : Cred ca e explicabil. Mai intai, alegatorii ii considera pe liberali si conservatori mai competenti in politica economica. Apoi, observam o revenire la valorile nationale ca reactie la marea criza, ceeace ii face pe alegatori sa se deplaseze preponderent spre dreapta decat spre stanga, uneori chiar spre dreapta extrema.

Spiegel : Stanga, ce critica capitalismul, ar trebui totusi sa fie avantajata intr-o criza a capitalismului.

T.G.A : In fond noi, atat in Marea Britanie, cat si in Germania, avem doua mari partide social-democrate, cu deosebiri mici intre ele. Conservatorii lui David Cameron merg pe urmele lui Tony Blair, afara doar de politica externa. In Germania, intre crestini-democrati si social-democrati nu se constata nici o mare deosebire, daca masuram cu criteriile secolului trecut. Lipsesc deci diferente ideologice, toti sunt social-democrati. Nu se pune problema capitalismului in sine, ci care capitalism se potriveste fiecaruia mai bine. Guvernele sunt cantarite dupa calitatea lor de administratori. Cand alegatorii nu sunt multumiti cu felul de administrare, ii voteaza pe ceilalti. In toate cazurile ei aleg o varianta a democratiei social-liberale. Iar uneori capata o mai buna social-democratie de la un partid ce se da drept conservator.
Spiegel : Noul parlament european va avea 15% deputati extremisti, protestatari sau din partide comice. Ce inseamna asta pentru viitorul Europei?

T.G.A. : Daca imi amintesc, Berthold Brecht spunea despre nazism : “Pantecele din care a iesit asta e inca roditor”. Ne-am insela daca am crede ca sovinismul si populismul nationalist au disparut sau ca nu ies intarite in timpul unei crize economice mari. Trebuie sa facem din nou credibila economia sociala de piata, ca solutie centrala pentru patura mijlocie. Pentru asta trebuie ca Uniunea Europeana sa asigure locuri de munca corespunzatoare pentru majoritatea societatii si sa se preocupe de integrarea cetatenilor ei originari din afara Europei. Caci argumentul populistilor este : daca ne merge rau, ceilalti sunt de vina. In Marea Britanie a castigat doua locuri British National Party, dar acelasi lucru s-a petrecut si in Romania, in Finlanda, in Ungaria. Iar la noi UK Independence Party, partid antieuropean, a castigat mai multe locuri chiar decat partidul laburist. Lucrurile astea sunt nelinistitoare.

Spiegel : Nu sunt astea semne ale unei slabiri a solidaritatii alegatorilor?

T.G.A. : Solidaritatea este desigur o valoare europeana, dar atasamentul fata de ea are limite. In special fata de cei saraci, mai ales cand e vorba de migranti din afara Europei. Mai vine si de acolo ca noi am faurit niste state sociale ce sunt dificil de mentinut in competitia mondiala. Integrarea migrantilor e mai usoara in SUA deoarece acolo lipseste statul social.

Spiegel : Totusi in timp ce Europa se deplaseaza spre dreapta, Statele Unite cu Barack Obama in frunte descopera economia sociala de piata.

T.G.A. : Ei vor deveni in curand mai europeni decat noi. Va amintiti ca acum sase ani, odata cu criza din Irak, Jürgen Habermas si Jacques Derrida au lansat un manifest : iata, aici e Europa cu valorile sale social progresiste, iar de partea cealalta – Statele Unite. Obama, cu sistemul sau de valori, este in aceasta privinta cu siguranta un european. Asta vine si de acolo ca in SUA, patura mijlocie a simtit pe pielea proprie brutalitatea si nedreptatea economiei de piata anglo-saxone, libera si dezlantuita, indeosebi in domeniul sanatatii.

Spiegel : In alegerile din 7 iunie nu s-au discutat prea mult problemele europene, ci indeosebi cele de politica nationala. Nu arata oare asta ce Europa este faramitata?

T.G.A. : Sunt de parere ca adevaratele alegeri europene vor avea loc la sfarsitul lunii septembrie, la alegerile din Germania. Pentru viitorul Uniunii Europene alegerile pentru Bundestag sunt mai importante, caci este vorba despre atitudinea celui mai semnificativ membru al U.E. Desigur ca si competentele Parlamentului European au sporit, lucru de care multi alegatori nu si-au dat inca seama. Totusi Uniunea Europeana nu este o democratie directa si nici nu va deveni asa ceva prea curand. Si nu cred nici ca nivelul de participare al alegatorilor la alegerile europene va spori, atat timp cat nu nu suntem pregatiti pentru marele salt spre Statele Unite ale Europei, adica spre o democratie directa. Pentru asa ceva nu suntem insa pregatiti, nicaieri in Europa. Parlamentul de la Strasbourg ramane o componenta importanta a sistemului european, dar decisiv ramane Consiliul European si colaborarea intre guvernele alese in chip democratic.

Spiegel : Acest dezinteres al alegatorilor nu arata oare ca Europa politica s-a desprins de cetateni?

T.G.A. : Cred ca proiectul european a devenit victima propriului sau succes. In toate tarile argumentul in favoarea Europei este : acum ne merge prost, dar multumita Europei ne va merge mai bine. Vine insa un moment cand Europa devine un lucru de la sine inteles si unii isi pun intrebarea : de ce mai avem nevoie de ea? Iar noi avem nevoie de aceasta Europa, de pilda pentru o politica externa europeana comuna, prin care sa ne aparam interesele intr-o lume ce devine tot mai mult neeuropeana. Sa nu credeti ca interesele nationale vor fi etern deasupra celor comune. Marca era simbolul identitatii germane si totusi nemtii au renuntat la ea. Istoria Uniunii Europene in ultimii 50 de ani este istoria imposibilului ce totusi s-a infaptuit. Pentru o politica europeana comuna nu avem nevoie de Statele Unite ale Europei, ci doar de vointa politica a unei coalitii strategice a statelor membre si in primul rand a Germaniei, Frantei si Marei Britanii. Este necesar sa avem o politica comuna fata de Rusia, fata de China, caci impreuna suntem mai tari decat singuri.

Spiegel : Nu este oare un vot de neincredere fata de Europa atunci cand, de pilda, este aleasa in Parlamentul European o Elena Basescu, un fel de Paris Hilton, fiica presedintelui Romaniei? Sau partidul piratilor din Suedia, sau populistul austriac Hans-Peter Martin?

T.G.A. . Asta arata doua lucruri. Pe de o parte alegatorii isi spun ca Parlamentul nu e prea important si deci ne putem permite sa trimitem si cativa pirati acolo. In al doilea rand, ca peste tot in Europa este o profunda si crescanda nemultumire fata de clasa politica. Situatie ce poate merge pana la o stare de spirit prerevolutionara.

European Chart for the Freedom of the Press

La 25 mai 2009, la Hamburg, la sediului editurii Gruner+Jahr, la initiativa redactorului sef adjunct al revistei „stern“ Hans Ulrich Jörges, s-au intalnit 48 de redactori-sefi si ziaristi din 19 tari europene pentru a adopta si a semna „Carta europeana pentru libertatea presei“. In cele zece articole ale ei sunt formulate principiile libertatii presei impotriva interventiei autoritatilor de stat, a cercurilor de afaceri sau a agentiilor de reclame si publicitate. Indeosebi s-a avut in vedere protectia mediilor de informare impotriva actiunilor de supraveghere, de ascultare a convorbirilor telefonice si de perchezitie a sediilor redactiilor si a continutului computerelor lor. Deasemeni s-a subliniat accesul liber al ziaristilor si cetatenilor la toate sursele de informare, din tara proprie sau din strainatate. Necesitatea unui astfel de document este evidenta nu numai in tarile in care au avut loc atentate ce au costat viata unor ziaristi, ci si acolo unde se efectueaza presiuni asupra lor din motive religioase si politice sau se exercita santaj sub amenintarea de sanctiuni financiare.
Aceasta Carta va fi prezentata Comisiei UE de la Bruxelles pentru adoptare oficiala, astfel incat orice ziarist din Europa sa se poata baza pe prevederile ei in apararea drepturilor sale. Pana atunci ea poate fi semnata de orice ziarist la adresa http://www.pressfreedom.eu.

Carta Europeana a Libertatii Presei
Art. 1
Libertatea presei este vitala pentru o societate democratica. Autoritatile statului trebuie sa o sustina si sa o protejeze, sa respecte diversitatea media jurnalistica in toate formele sale de diseminare cat si in misiunile sale politice, sociale si culturale.
Art. 2
Cenzura este strict interzisa. Trebuie sa existe garantii ca jurnalismul independent, in orice media, este liber de persecutii, represalii, interferente politice sau de reglementare ale statului. Statul nu va supune unui proces de autorizare presa si media online.
Art. 3
Dreptul jurnalistilor si media de a aduna si disemina informatii si opinii nu trebuie sa fie amenintat, restrictionat sau sanctionat.
Art. 4
Protectia surselor jurnalistice trebuie strict respectata. Orice tip de perchezitii ale redactiilor sau altor locatii ale jurnalistilor cat si supravegherea jurnalistilor sau interceptarea comunicatiilor acestora, cu scopul de a identifica sursele de informare sau de a viola secretul redactional sunt strict interzise.
Art. 5
Toate statele trebuie sa se asigure ca media, in indeplinirea misiunilor sale, se bucura de o deplina protectie a legilor, a unui sistem judiciar independent si de protectia autoritatilor. Aceasta se aplica mai ales pentru a proteja jurnalistii si colaboratorii lor , in cazul unor actiuni de hartuire sau atacuri la integritatea lor fizica. Incalcarea acestor drepturi sau orice amenintari cu incalcarea lor, trebuie sa fie atent investigate si pedepsite de justitie.
Art. 6
Existenta si independenta economica a media nu trebuie puse in pericol de catre institutiile statului, institutii aflate sub influenta statului sau de catre alte organizatii. Amenintarea cu sanctiuni economice este deasemenea strict interzisa. Companiile private trebuie sa respecte independenta editoriala a media. Ele trebuie sa se abtina atat de la a exercita presiuni asupra continutului editorial cat si de la a incerca sa amestece publicitatea cu continutul editorial.
Art. 7
Institutile statului sau cele aflate sub influenta statului nu trebuie sa ingradeasca libertatea de acces la informatii a media si a jurnalistilor. Ele au obligatia de a sprijini misiunea media si a jurnalistilor de a informa.
Art. 8
Media si jurnalistii au dreptul la acces neingradit la toate stirile si sursele de informare, inclusiv la cele din afara tarii. Pentru a-si indeplini misiunea de a informa din strainatate, jurnalistii trebuie sa primeasca fara intarziere vize, acreditari sau orice alte documente necesare.
Art. 9
Publicului trebuie sa-i fie garantat accesul liber la orice media sau sursa de informatii, nationala sau internationala.
Art. 10
Statul nu poate restrictiona accesul la profesia de jurnalist.

Alegerile pentru o Europa inca putin cunoscuta

Configuratia locurilor in Parlamentul European pentru viitorii 5 ani o stim : popularii – 265 deputati; socialistii – 184; liberalii – 83; nationalistii – 25; ecologistii – 50; stanga – 36; conservatorii de dreapta – 21; nealiniatii – 72 (cifre aproximative, caci optiunile alesilor – pentru un grup sau altul – nu sunt definitive). Daca am face o comparatie si cu repartitia anterioara a locurilor in parlamentul european, s-ar constata o anumita deplasare spre dreapta, fapt paradoxal daca tinem seama ca suntem in plina criza economica mondiala, care – lovind direct un mare numar de cetateni si nelinistindu-i pe ceilalti – ar trebui sa faca atractive propunerile stangii.
Semnificativ mai este si ca s-a atins un record al abstentiunilor din fata urnelor: peste 57% pe plan european si peste 72% in Romania. Este o dezinteresare a cetatenilor fata de problemele felului in care va fi condusa Uniunea Europeana, organizatie a unor tari avand impreuna aproape 500 milioane de oameni, sau este o indiferenta generala fata de politica dusa pana acum? Este un deficit al democratiei parlamentare sau exprima un sentiment de nerealizare a asteptarilor?
Problemele desbatute in campania pentru parlamentul european au fost aproape exclusiv nationale, ca si cum ar fi fost vorba doar de o confruntare intre partidele fiecarei tari. S-a neglijat a se sublinia ca influenta deciziilor luate in institutiile UE asupra vietii cetatenilor este mare. In Germania s-a evaluat ca cca. 70% din legile ce se adopta in Bundestag provin initial din propuneri ale Comisiei dela Bruxelles. Cel putin pana acum, principalul rol in adoptarea deciziilor il are Comisia, iar nu Parlamentul. Componenta Comisiei care in fond este guvernul Uniunii Europene, nu este stabilita de Parlament, ci de Consiliul european, organ al sefilor de state si primilor ministri. Iar in Comisie, principalul rol il joaca presedintele ei, in prezent portughezul Jose Manuel Barroso, om politic cu orientare de dreapta. Intrucat astazi majoritatea tarilor UE au in frunte guverne de dreapta, este probabil ca mandatul lui Barroso va fi prelungit, desi el a fost criticat pentru lipsa oricaror masuri de prevenire a crizei economice. In eventualitatea adoptarii de toate tarile membre a tratatului de la Lisabona (lipseste inca acordul Cehiei si Irlandei) se spera ca va spori rolul Parlamentului in probleme in care astazi deciziile se adopta de Comisie.
Uniunea Europeana este in acest moment puternic solicitata in doua directii. Pe deoparte, i se cere o mai mare participare la deciziile politice, o mai rapida si mai ferma reactie la evenimentele pe pietele financiare si industriale, la razboaie pe glob si la criza climatica. Pe de alta parte, ea trece printr-o stare de nesiguranta in ce priveste modul de actionare in toate aceste probleme. Statele Unite, China si Rusia devin concurenti tot mai importanti ai Uniunii Europene. Intr-o lume a unei ascutite competitii internationale, statelor membre li se cere sa dea organizatiei legitimitate si incredere. Cetatenilor statelor europene le lipseste deocamdata acea legatura emotionala cu Uniunea Europeana, cu continentul in care traiesc, pe care o au in schimb cu tara lor. Pentru multi UE pare un organism al specialistilor in probleme economice internationale, iar extinderea autoritatii lor asupra problemelor politice deranjeaza pe multi din clasa conducatoare nationala.Pretextul deficitului democratic al UE, care ii face pe Vaclav Klaus si pe Lech Kaczynski, dar si pe multi din Marea Britanie sau Irlanda, sa se afirme ca euro-sceptici, nu e insotit insa de propuneri constructive privind o mai buna solutie. State nationale, fara nici o cedare din suveranitate, am avut si inainte in Europa, iar ele nu au impiedicat doua razboaie mondiale. Generatiile tinere ar trebui sa fie inca si mai interesate de reglementarile ce se adopta in diverse organisme ale UE, deoarece granitele nationale nu mai conteaza in deplasarea fortei de munca. Milioane de romani, polonezi sau bulgari isi cauta un loc de munca in Spania, Italia sau Marea Britanie, iar multi dintre ei isi fauresc o cariera, ramanand cu familia ani de zile sau definitiv acolo. Zilnic acesti tineri traiesc valorile, ideile si dreptul de libera deplasaredin spatiul european, fara a fi insa constienti ca toate astea depind in buna masura si de activitatea institutiilor UE.
In ceeace priveste Romania, nivelul ridicat al neparticiparii la alegerile din 7 iunie este diferit interpretat. Dintre cei care nu au votat, multi afirma ca au facut-o – acum si in general – in semn de protest (G. Cusnarencu). Prin asta ei cred ca spun un categoric NU clasei politice, asimilata cu politicianism, amatorism si aroganta, cu coruptie si dispret fata de cetateanul simplu. Cei 72 % ce nu s-au deplasat la cabinele de votare reprezinta – cred ei – un semnal de alarma, un strigat ca tara are nevoie de o guvernare responsabila, ca este inadmisibil ca Romania sa trimita ca deputata in inaltul for european pe o fetiscana ignoranta in ale politicii si a carei unica “calitate” este ca e fiica presedintelui republicii, si ca oameni care nu cunosc nici o alta limba decat cea materna vor face de ras Romania.
O alta interpretare a absentei de la vot este se pretinde ca ar fi insuficienta cunoastere de romani a importantei mizei aflate in joc. La noi nu se stie mai deloc cu ce se ocupa Parlamentul European si in ce masura desbaterile de acolo au legatura cu grijile cotidiene ale cetateanului. Se vorbeste ca tara noastra a platit cuminte cotizatiile cuvenite la Bruxelles, dar este inca departe de a primi de acolo fonduri echivalente, care sa ne permita sa iesim mai repede din subdesvoltare, asa cum s-a intamplat cu Irlanda, Portugalia si Grecia cu 20 de ani in urma. Masura in care deputatii romani in PE pot influenta atitudinea Comisiei in simplificarea finantarii proiectelor nu a fost un subiect in decursul campaniei, desi el era poate decisiv pentru sporirea interesului de a vota al omului de pe strada.
Mai sunt si alte explicatii ale esecului atragerii electoratului roman la vot. Mie mi se pare insa ca mai aproape de adevar este opinia unei foste deputate PES in parlamentul european, d-na Gabriela Cretu. Dansa considera ca introducerea votului uninominal a transformat negativ functionarea partidelor politice. “Partidele s-au fragmentat, au pierdut liantul identitatii ideologice si au devenit federatii de interese individuale . De aici si incapacitatea de a intelege miza politica a acestor alegeri si de a o transmite celorlalti. De aici, implicarea redusa in campania electoralaa alesilor locali si nationali de care dispun partidele; iar drept efect – subminarea parlamentului, institutie fundamentala a democratiei, privandu-l de legitimitate.
Celor 736 deputati alesi acum din partea celor 27 de tari membre le revin sarcini grele. Dar mai este una, dificila, care nu este inscrisa in planurile Comisiei sau Parlamentului, dar este esentiala si de durata : faurirea cetateniei europene, atat din punct de vedere legal, cat mai ales – spiritual, articularea intre “national” si “transnational”, europenizarea sferelor nationale fara abandonarea identitatii natiunilor ce compun Europa.

SARAMAGO NEDORIT IN ITALIA

Scriitorul portughez Jose Saramago, 86 de ani, laureat in 1998 al premiului Nobel de literatura, a fost informat de Ed. Einaudi, editorul fidel in Italia de 20 de ani al operelor sale, ca traducerea ultimei sale carti “El Cuaderno di Saramago” nu poate fi acceptata. Motivul ? “Ea ar face imediat obiectul unui proces, iar editura condamnata pentru insulta”. Intr-adevar in acest volum, in care sunt stranse articolele pe blog ale autorului, el scrie : “In tara mafiei si Camorrei, ce importanta mai are faptul dovedit ca primul ministru este un delicvent ?”. O asemenea caracterizare a primului ministru Berlusconi, cu procese de coruptie cunoscute, nu poate fi acceptata de o editura ce apartine grupului Mondadori, care la randul sau e proprietatea lui …Silvio Berlusconi. Informat de aceasta decizie, Saramago s-a declarat satisfacut ca in acest fel nu va mai contribui cu scrierile sale la sporirea averii lui Berlusconi. Totodata el a adaogat : “Mi se pare curios ca un om ca acesta, ce foloseste cele mai urate metode si totusi castiga milioane de voturi, nu a provocat o miscare sociala de respingere, ca protest fata de simplul fapt ca a dus la ruina prestigiul propriei sale tari”.
Se stie ca Saramago, timp indelungat un critic nemilos al sistemului, s-a stabilit in 1991 in Spania, deoarece autoritatile portugheze incercasera sa-i cenzureze romanele. Dupa refuzul editurii Einaudi, un alt editor italian s-a oferit imediat sa publice “Caietul lui Saramago”, desi in el sunt atacuri si asupra lui George W. Bush, Tony Blair, Papa, Israel si Wall Street. Si, un ultim detaliu al acestei intamplari semnificative : pe situl internet al editurii Einaudi se poate constata ca ultima carte a lui Saramago aparuta in limba italiana “Il viaggio dell’elefante” face parte dintre best-seller-urile editurii.
Bloggerilor ce stapanesc limba portugheza le recomand lectura blogului acestui mare autor la adresa : cuaderno.josesaramago.org.

UN CAZ SEMNIFICATIV AL CRIZEI : GENERAL MOTORS

Luni 1 iunie 2009 ora 9,00 a.m., una dintre cele mai mari companii americane de fabricatie auto, General Motors (GM) din Detroit, a anuntat oficial ca este insolventa. Totodata ea a fost retrasa din indicele industrial Dow Jones care contine primele 30 de societati cotate la bursa din Wall Street. Pentru a intelege semnificatia evenimentului, ce se va repercuta in intreaga lume, este nimerit sa prezentam cateva date.

Starea de fapt

Pana in 2007 GM a fost cea mai mare firma de productie auto din lume. Dar situatia ei financiara era mai demult grava : datoria fata de banci se ridicase pana la 60 miliarde dolari, din care jumatate se faurise anul trecut. In primele trei luni ale acestui an datoria crescuse cu 5,9 miliarde dolari, in timp ce cifra de afaceri scazuse la jumatate. Confruntata cu spectrul falimentului, compania a cerut ajutorul statului. Iar acesta i l-a acordat, mai intai cu peste 19 miliarde dolari, cu conditia unei radicale restructurari pana la 1 iunie a.c. si cu schimbarea conducerii (CEO – Henderson in locul lui Wagoner). Fara succes insa, ceeace a determinat declararea firmei insolventa si stabilirea unui termen de 60-90 zile in care sa se debaraseze de sectoarele nerentabile si sa reduca drastic din personal. Se vor inchide 11 fabrici, alte trei vor fi oprite temporar. Nu vor mai ramane in fabricatie decat marcile GMC, Chevrolet, Cadillac si Buick. Uzinele Opel din Germania vor fi vandute, cu pastrarea de GM a 35% din capital. Vor fi vandute unor fabricanti straini marcile SAAB, Hummer si Saturn. Va dispare marca Pontiac. Numarul salariatilor se va reduce cu 23.000 si va fi mult sub 100.000, fata de 200.000 acum zece ani. Sindicatul muncitorilor auto (UAW) a acceptat reduceri de salarii si de drepturi sociale in valoare de 1,3 miliarde dolari, personalul obtinand in schimb o participare de 17,5% la capitalul noii firme.
Declararea insolventei, nu inseamna inca falimentul total, caci in cele 2-3 luni acordate restructurarii, statul american preia 60% din capital, iar guvernul Canadei – 12,5%, cele doua guverne asigurand finantarea cu inca 50 miliarde dolari, suma ce s-a evaluat ca ar fi necesara pentru asanarea companiei. In cazul in care nici in acest termen scurt nu se va reusi injghebarea noii structuri, se va trece la procedura de faliment definitiva a acelor parti ale GM care se dovedesc incapabil a fi reformate. Iar atunci este prezisa o si mai adanca recesiune in industria intregii tari, caci GM are zeci de mii de creditori (actionari straini, case de pensii, sindicate, Hedge Fonds s.a.) si mii defurnizori si distribuitori, numarul celor afectati de un eventual faliment al firmei fiind evaluat de Center for Automotive Research la cca. 3 milioane persoane. GM e obligat sa suporte si garantiile sociale de care beneficiaza de ani de zile salariatii din industria auto. Majoritatea muncitorilor primesc pensiile si asigurarile de boala de la niste Fonds apartinand lui GM. Daca falimenteaza GM, nimeni dintre ei (iar numarul lor este evaluat la 400.000 persoane) nu mai capata nici un ban. In 2005 prof. Paul Krugman atragea atentia ca, la fiecare masina vanduta, GM aloca 1500 dolari pentru intretinerea sistemului de sanatate al salariatilor, in timp ce in Japonia, Toyota nu ii consacra decat 98 dolari, desi speranta medie de viata in Japonia e mai mare decat in SUA. Dupa ce guvernul democrat a salvat cu sute de miliarde de dolari niste mari banci, ii va fi dificil sa nu se implice pentru salvarea gulerelor albastre dela Detroit, caci victoria in alegeri Obama si-o datoreste si confederatiei sindicale AFL-CIO, al carui pilon de rezistenta este UAW.

Cateva consecinte previzibile

Situatia in care a ajuns GM va avea repercursiuni nu numai in Statele Unite. Iata de ce:
1.- Alte firme auto solicita insistent ajutorul statului : Renault si Peugeot-Citroen au urgent nevoie (impreuna) de 6 miliarde euro de la statul francez, iar Toyota cere 1,6 miliarde de la guvernul japonez, fara a mai vorbi de primele acordate de stat pentru scoaterea la fier vechi a masinilor mai vechi de 9 ani (2.500 euro de bucata in Germania si 1.000 euro – in Franta). Dar apelul la stat pentru salvarea unor firme in impas financiar se generalizeaza. Mari retele de magazine universale (de pilda Karstadt si Metro in Germania) solicita fiecare sute de milioane de euro pentru a nu-si inchide portile. Probabil ca acest strigat de ajutor se va extinde, contrazicand toate regulile de pana acum ale economiei de piata. Caci desi Obama a promis ca guvernul nu va interveni in strategia GM, nu trebuie uitat ca nimeni altcineva decat el a cerut schimbarea conducerii companiei. Este de vazut insa daca statul este in masura sa raspunda favorabil acestor solicitari.
2.- Obama a cerut ca firmele americane constructoare de automobile sa se orienteze spre productia de masini mai mici, ecologice, cu consum redus de benzina. Ideea pare logica, dar in acest domeniu piata este deja ocupata de masinile din alte tari, unde sunt avansate si cercetarile pentru masini hibride si electrice. Masina electrica, cu numai max. 200 km. autonomie, foloseste insa niste baterii poluante, greu de reciclat datorita cantitatilor de plumb si nichel pe care le contin. Ea se va impune insa cu certitudine in domeniul masinilor utilitare, unde traseul prevede opriri frecvente.
3.– New York Times glumeste atunci cand spune ca de acum GM trebuie citit Government Motors, dar asta este in realitate situatia. Prin interventia statului in asemenea proportii, desigur ca guvernul este indreptatit sa aiba pretentii fata de politica industriala a firmelor salvate. Este greu de presupus insa ca asta ar insemna un pas decisiv in directia socialismului, cum afirma unii comentatori din presa si televiziune. Obama, Sarkozy si alti sefi de state dau asigurari ca sumele uriase avansate acum vor fi returnate cu dobanda intr-un an sau doi, de indata ce companiile scoase din impas vor functiona iarasi rentabil. Dar o reforma radicala, cu participare de durata a statului in industrie, presupune o modificare la fel de profunda a insasi aparatului guvernamental, prea putin adecvat astazi sarcinilor pe care le-ar avea de preluat.
Cele de mai sus nu sunt decat cateva din consecintele previzibile. Acest capitalism care ignora farmecul discret al burgheziei, acest capitalism al lui “do or die” (actioneaza sau mori), poseda insusiri nebanuite, inclusiv in privinta brutalitatii de care e capabil…