Un filozof ce a ales deja intre un rau mic si unul mai mare : pe ultimul!

Duminica 21 iunie, Gabriel Liiceanu a discutat online pe HotNews cu telespectatorii despre intelectuali si lideri de opinie. La cele cateva intrebari ce i-au fost puse, raspunsurile sefului editurii Humanitas au fost neobisnuite si – daca tinem seama de atitudinea politica de pana acum a autorului lor – consternante. Merita sa reflectam asupra unora dintre ele.
Incercand sa dea definitia intelectualului (“asa cum ma consider eu pe mine”) el a spus: “Un intelelectual care intra in mod nemijlocit pe scena politica isi pierde automat “tinuta” intelectuala, dintr-un motiv foarte simplu: politica inseamna – clipa de clipa – compromis, pe cand viata unui intelectual presupune raportarea constanta la un sistem de valori. Aceste valori au fost selectate de-a lungul a peste 2000 de ani de cultura europeana si, pentru un intelectual umanist autentic, ele au devenit repere absolute. Cand faci politica trebuie cursiv sa minti, trebuie sa faci combinatii care iti incalca principiile intime. (…) Daca toti intelectualii ar deveni oameni politici, societatea si-ar pierde repere fara de care nu poate functiona. Trebuie sa ramana cineva liber de disciplina unui partid pentru a spune ceeace multi gandesc, ca un lucru e drept sau nedrept, ca o declaratie e mincinoasa sau nu, ca o societate printr-un anumit regim politic o ia razna.” Aceste cuvinte sunt stupefiante daca ne gandim cine este cel care le-a pronuntat. Oare nu Liiceanu este autorul “Apelului catre lichele”, ce a constituit pentru multi un adevarat manifest politic al opozitiei anti-iliesciene? Oare nu este dansul cel care, pe la sfarsitul lunii iulie 2000, defila pe bulevardul Balcescu, intr-o coloana cu alti prieteni de idei, vrand ca prin asta sa il convinga pe Emil Constantinescu sa renunte la declaratia de retragere din lupta pentru un nou mandat de presedinte? Oare nu este tot el cel a carui semnatura era in fruntea scrisorii deschise din 10 decembrie 2008 adresata presedintelui tarii si in care acesta era somat : “Va solicitam in mod expres sa nu girati o alianta cu partidul social-democrat, formatie care a stat la baza celor mai mari traume colective din istoria Romaniei recente. Aveti o clipa de tagada si meditati bine inainte de a lua o decizie care poate trimite Romania cu 20 de ani in urma”, etc. etc. ? S-ar putea continua cu asemenea exemple din istoria apropiata. Dar toate astea nu inseamna oare intrarea nemijlocita a “intelectualului” pe scena politicii?
Care sa fie explicatia acestei schimbari de atitudine din partea unuia dintre cei mai devotati partizani ai lui Tr. Basescu, iar asta la doar cateva luni inainte de alegerile ce vor pecetlui soarta actualului presedinte? Un prim raspuns ar fi : “Deh, omul se mai schimba. Evenimentele il fac mai intelept si mai prudent in luarea fatisa de atitudine“. Mai ales ca o recunoaste chiar el in alta parte a discutiei online: „A gandi in termeni radicali e neproductiv. Progresul social, incep sa cred, se face in mult mai mare masura nu prin explozia vizibila a binelui, ci prin micsorarea sanselor raului. Totdeauna am sa cred ca voi avea de ales intre un rau mai mic si unul mai mare si atat e de ajuns pentru a inregistra in mod invizibil progresul“. O alta ipoteza a atitudinii “impaciuitoriste” (un termen de odinioara, caruia nu i-am gasit un echivalent adecvat astazi) a lui Liiceanu ar fi ca a inteles, poate inaintea altora, fie ca Basescu nu va fi ales, fie ca – de va fi totusi ales – soarta in urmatorii 5 ani a tarii si a intelectualilor ei nu va fi deloc mai buna. Personal cred ca aceasta ipoteza e putin plauzibila, deoarece meandrele limbajului filosofic pe care il practica nu pot ascunde ca este un om politic de dreapta, si inca radicala. Fapt ce se vede din aceea ca, desi se complace in atitudinea de ganditor independent, el a fost – si este – daruit total cauzei aparate de politicianul ce duce, intr-un anumit moment, politica dreptei celei mai conservatoare.
Si totusi este ceva fascinant in discursul lui Liiceanu. M-am intrebat ce face formal atragatoare argumentatia, de altfel falsa, la Liiceanu, Plesu, Patapievici, Mihaies? Raspunsul il gasim la Emil Cioran , care – vorbind despre Joseph de Maistre – spunea ca “cele mai rele cauze pretind talent si temperament”. Iar tot Cioran, in “Exercices d’admiration” isi expunea teoria deja celebra: “Daca reactionarii scriu mai bine decat progresistii, se explica prin aceea ca ei vor sa evoce o era aurita si pierduta, ceeace necesita o pana frumoasa, spre deosebire de revolutionari pentru care viitorul, adica binele, e mai important decat talentul scrisului. A scrie bine este o smecherie a celor bogati.” Si mai departe : “De ce conservatorii manuiesc atat de bine invectiva si scriu in general mai ingrijit decat decat entuziastii viitorului? Este fiindca, furiosi de a fi contrazisi de evenimente, ei se precipita asupra cuvantului, din care, in lipsa unei resurse mai substantiale, isi extrag razbunarea si consolarea. Ceilalti recurg la asta cu nepasare si chiar cu dispret, caci complici ai viitorului, asigurati de istorie, ei scriu fara arta, fara pasiune, constienti ca stilul e prerogativa si oarecum luxul esecului”.

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: