ISTORIA PUSA LA INCERCARE

Istoricul britanic Eric Hobsbawm remarca undeva ca „doar viitorul este cert, caci trecutul este in continua schimbare”. Mi-am amintit de aceast paradox citind ca la sfarsitul anului trecut la Moscova a fost emis un ukaz cu privire la crearea unei “Comisii pe langa Presedintele Republicii Ruse pentru a se da riposta incercarilor de falsificare a istoriei in dauna intereselor Rusiei”. Bineinteles ca de indata unele ziare moscovite (Nezavisimaia gazeta, Izvestia) au ironizat aceasta titulatura, subliniind ca ea presupune ca nu orice falsificare a istoriei ar fi nociva. In acelasi timp s-a recunoscut ca ceva trebuia facut inca demult pentru a nu lasa ca momente si fapte ale istoriei secolului 20 sa fie fals sau tendentios interpretate. Caci nu numai propaganda occidentala prezinta Rusia in culorile unui stat autoritar, ca si cum regimul sovietic nu s-ar fi schimbat, ci si unii specialisti rusi sustin ca “istoria Rusiei este imbacsita de mituri” si ca, inainte de a da riposta unor interpretari gresite, trebuie ca ea “sa fie curatita” de resturile unor sabloane si adusa la nivelul “tarilor civilizate”. Multi istorici rusi, cu salariul probabil insuficient, sunt sprijiniti financiar de fundatii americane sau din alte tari si scriu carti, ba chiar manuale de scoala intr-un spirit adaptat cerintelor modei sau comenzilor primite. Dar nici pana astazi in universitatile rusesti nu exista un manual oficial al Istoriei Rusiei, ci numai unul de istorie a patriei (Otecestvennaia Istoria). In el victoria in Marele razboi de aparare al patriei impotriva fascismului (1941-1945) este atribuita in mai mica masura rusilor, cat mai ales ucrainienilor , bielorusilor si locuitorilor altor tari foste sovietice, pe motivul ca acestia au pierdut in razboi procentual mai multi soldati si civili. Unii se intreaba daca se vor interzice numeroasele filme occidentale ce ruleaza astazi pe ecranele din Rusia si care au scenarii fanteziste, in care personajele negative sunt tot soiul de spioni rusi. Dar – sunt de parere alti istorici – in ipoteza ca istoria ar fi complect curatita de trecutul ei imperialist si sovietic, pentru a nu mai fi obiect al caintelor si regretelor, cine garanteaza ca ea nu va fi folosita in continuare ca material propagandistic pus in slujba politicii? De pilda istoria Georgiei (Gruzia), tara de 5,5 milioane locuitori, anexata in 1801 la imperiul rus, este rescrisa sub presedintia lui Saakashvili ca o insirare fara sfarsit de umilinte aduse de rusi elanului de independenta al populatiei. Iar asta, in timp ce este slavit marele fiu al poporului georgian – I.V.Stalin (Dugashvili). Nu diferit se comporta si oamenii politici ai tarilor baltice si ai altor foste republici sovietice.
Chiar in democratia liberala, istoria contemporana nu este mai putin fie epurata, fie complectata, pentru a satisface mentalitatea unei parti a populatiei. Daca Germania poate fi considerata un model al staruintei cu care timp de decenii s-au desradacinat din constiinta oamenilor sentimentele nationaliste ramase in urma celor 12 ani in care nazismul a fost la putere, nu acelasi lucru s-a petrecut insa in Austria, tara natala a lui Adolf Hitler. Aici opinia publica se complace si astazi cu mitul Austriei in rol de victima nevinovata a marelui vecin de la nord, desi contributia locuitorilor acestei tari la razboiul si crimele naziste nu a fost mai mica decat a germanilor. Consecintele se vad in aceea ca, la ultimele alegeri, partidul populist si nationalist FPÖ al raposatului Haider a iesit pe locul trei , iar in Karintia – chiar pe primul loc.
Cu toate acestea in ultimii 5-6 ani se constata si in Germania o schimbare in felul de a fi privita propria istorie recenta. Apar tot mai multe carti in care sunt prezentate suferintele locuitorilor oraselor si teritoriilor germane, atat in razboi, cat si imediat dupa aceea. Se editeaza albume cu imagini ale oraselor Königsberg (azi Kaliningrad), Breslau (azi Wroclav), Stettin (azi Sczeczin), Danzig (azi Gdansk), se prezinta filme despre frumusetile Prusiei orientale, Sileziei sau Tarii Sudetilor, teritorii pierdute. Dupa inaugurarea monumentului comemorativ al victimelor holocaustului in centrul Berlinului, asociatia nemtilor alungati din aceste tinuturi in urma razboiului, a cerut la randul sau ridicarea unui memorial al celor expulzati, ceeace a provocat iritarea autoritatilor de la Varsovia sau Praga. Majoritatea acestor manifestari readuc in memorie evenimente tragice, desigur reale, dar asupra carora s-a pastrat tacere timp de decenii dupa razboi, atat in Germania de vest, cat mai ales in cea de est.
*
Acum vreo zece ani se deschisese si la noi o desbatere cu privire la reconsiderarea istoriei, nu numai a celei recente, ci si a celei oficializate prin scrierile lui Balcescu, Xenopol, Iorga si a altor istorici clasici. Principalul sustinator al urgentei demitizari a istoriei este prof. Lucian Boia, prin cartile sale (sau coordonate de dansul) “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, “Miturile comunismului romanesc”, “Jocul cu trecutul – Istoria intre adevar si fictiune”, “Mitologia stiintifica a comunismului”, precum si prin numeroase articole. Nu era totusi un demers original, pentru ca el se inscria in anii 1990 in efortul de revizuire, mai mult sau mai putin radicala, de noua noastra elita, a mai tuturor domeniilor culturii. Era contestat Eminescu (“sovin” si “antisemit”), iar Calinescu, Arghezi si Sadoveanu nu mai erau decat niste colaborationisti. Se facea tabula rasa in filosofie, arte plastice, dramaturgie, iar in istorie se incepea cu negarea latinitatii poporului roman si afirmarea dacitatii noastre, limbile romanice tragandu-si izvorul dintr-o limba daca pe care, din pacate, nu o cunoaste nimeni.
Desigur ca o repunere in discutie periodica a datelor istoriei este utila, ba chiar necesara, atunci cand ea este bazata pe noi cercetari arheologice sau documentare. Dar negarea sensului profund al unor evenimente sau desfiintarea unor personalitati pe care se sprijina identitatea poporului, nu pot fi atitudini conjuncturale, destinate a impune noi nume pe ruinele operei unor mari istorici ai trecutului. Or fi fost Stefan cel Mare si Mihai Viteazul doar niste aventurieri muieratici, sau erau mari domnitori evlaviosi, ctitori de biserici si aparatori ai natiei de caderea sub robia turceasca? Este drept ca nationalismul este o notiune aparuta abia in secolul 19, dar asta nu e suficient pentru a i se nega lui Mihai Viteazul calitatea de a fi fost primul voevod ce a unit provinciile romanesti intr-un singur stat. Istoria nu trebuie demitizata cu orice pret, nici faurite noi mituri in locul celor desfiintate, ci cunoscuta in realitatea faptelor concrete. De ce sa ne debarasam de niste mituri ce fac parte din identitatea culturala a natiunii? Mai bine ne-am descotorosi de mistificarile ce se fauresc zi de zi si ceas de ceas acum, impunandu-se de mass-media drept adevaruri de necontestat. Poate ca si aceasta opera de demolare a miturilor a dus la scarba cetatenilor de a se mai duce la votare…

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: