Archive for July, 2009

APA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

July 27, 2009

Cata apa se consuma pentru o ceasca de cafea? Nu doar 0,125 litri, ci – ecologic calculat – 140 litri. Caci cafeaua este un produs de import, boabele vin din Africa sau Asia, unde plantatiile de cafea trebuie abundent irigate. Iar pe intreg traseul de la tropice pana la ceasca din bucatarie, cantitatea totala de apa este cea de mai sus. Pentru un kilogram de grau e nevoie de 1300 litri, pentru un T-shirt – 2700 litri, pentru o friptura – 5000 litri. Pentru productia si transportul celor mai banale produse e nevoie de multa apa, iar cantitatea necesara pentru asta a capatat numele de “apa virtuala”. John Anthony Allan, englezul autor al acestei notiuni ce reprezinta apa ascunsa in fiecare produs, arata ca daca pentru baut omul nu are nevoie de mai mult de un metru cub de apa pe an, la Londra si in marile capitale ale lumii se consuma, in medie pe cap de locuitor, 100 m.c. apa pentru spalat si 1000 m.c. apa pentru fabricarea diverselor produse. Si semnaleaza ca trebuie sa ne debarasam de gandirea, veche de 10.000 de ani, de a vedea apa ca un produs aflat nelimitat la dispozitie. Dar unele tari ce duc lipsa de apa, exporta produse ce contin multa apa virtuala. Australia, in care o mare parte din teritoriu e lipsit de apa, exporta cantitati mari de fructe, vin si carne. Siria exporta grau, Israelul – portocale, Spania – rosii, produse cultura carora necesita multa apa. Egiptul importa in 1970 trei kilometri cubi de apa, acum importa de peste zece ori mai mult. Tarile Magrebului si cele ale Orientului apropiat importa cca. o treime din necesarul lor de apa. Pe de alta parte Germania, care nu duce deloc lipsa de apa, este un mare importator de apa virtuala din tarile sarace, sub forma de cafea, ceai si cacao.
Apa pune probleme din ce in ce mai acute pe intreg globul. Ce inseamna apa pentru noi? Cui trebuie ea sa-i apartina?Este mai bine daca e privatizata, daca ea e lasata pe seama fortelor pietei, sau ea trebuie privita ca un bun comun, precum aerul, accesul la ea tinand de drepturile fundamentale ale omului? Poate statul sa garanteze cetatenilor sai cantitatea si calitatea necesara de apa? Trebuie sa ne asteptam in viitor la conflicte intre state ca urmare a inegalei distribuiri pe glob a apei? Este nevoie ca, pe langa problema foamei si a climei, si problema mondiala a apei sa stea permanent pe ordinea zilei a intalnirilor sefilor de state? Asigurarea cu apa a unei populatii in crestere are numeroase aspecte tehnice, stiintifice si culturale, dar si probleme economice si politice. Raspunsul la ele este totdeauna complex.
Cea mai mare firma de productie si distributie a apei in lume este societatea franceza Veolia. Cu o cifra de afaceri anuala de 12,5 miliarde euro, ea asigura, prin Apa Nova, si o buna parte din productia si distributia apei in Romania. Jumatate din populatia tarii nu e racordata cu locuinta nici la o retea de apa, nici la una de canalizare. Din cele 13.000 sate, doar unul din zece are canalizare, ceeace inseamna ca aproape toate closetele de la tara sunt o groapa infundul curtii. 70% din satele romanesti isi scot apa din puturi, desi de cele mai multe ori panza freatica este poluata cu diverse pesticide si produse de ingrasaminte. Conductele de alimentare cu apa sunt vechi, nereparate de peste 20 de ani, si au pierderi in medie de 40%, fata de max. 20% in alte orase europene. Pentru a permite un acces integral al romanilor la apa si canalizare la nivelul standardelor U.E. s-a evaluat ca pana in 2018 ar fi nevoie de investitii in valoare de 18 miliarde euro (dar in preturi 2003). Statul a dat asigurari ca pana in 2015 vor fi alimentate central cu apa toate orasele si satele cu peste 2000 locuitori si vor fi racordate la canalizare toate localitatile cu peste 10.000 locuitori. Ca aceasta sarcina e aproape imposibila (desi neindeplinirea ei va atrage sanctiuni financiare din partea U.E.) se vede doar din cazul Bucurestiului. Intreg continutul closetelor din Capitala este varsat direct in Dambovita (80% din debitul acesteia in aval de Bucuresti e alcatuit din apa din canalizare). Iar apoi, fara epurare, el se varsa in Dunare, ceeace afecteaza grav atat Delta, cat si Marea Neagra. Pentru epurarea apelor uzate din Bucuresti exista, inca din 1980, proiectul statiei de la Glina, costul careia de peste 83 milioane euro este suportat in proportie de 55% de Uniunea Europeana. Lucrarile la santierul statiei sunt efectuate de o firma din Grecia, dar termenul final (2013) se stie de pe acum ca va fi mult depasit.
Sa revenim insa la problema dreptului fundamental al omului la apa. Pentru viata, apa e esentiala, deci ea nu trebuie privita ca o marfa. Valul mondial de privatizare a captarii, epurarii, transportului si distributiei apei, ce a avut loc in ultimii 15-20 ani si care se credea ca va duce la rezultate mai bune decat sub administratia publica, nu si-aconfirmat calitatile. In multe capitale (La Paz, Buenos Aires, Johannesburg, s.a.) aceasta a dus la cresterea pretului apei, o parte din oameni nu au mai fost in stare sa plateasca si au preferat sa ia cu galetile apa din rauri. Drept urmare au sporit bolile si mortalitatea populatiei. Pe de alta parte, a sporit mult vanzarea apei la sticla. In 2005 s-au vandut in intreaga lume 164 miliarde litri de apa imbuteliata, pentru a nu aminti de avantul pe care l-au luat vanzarile de bauturi gazoase Coca Cola sau Nestle.
In prezent in intreaga lume cca. 10% din alimentarea cu apa e privatizata. Unii se intreaba de ce unele state au acceptat aceasta. Raspunde d-na Maude Barlow, autoare canadiana a cartilor “Blue Gold” si “Blue Convenant” : “Pentru ca Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Organizatia Mondiala pentru Comert, ani la rand au facut presiuni in acest sens asupra guvernelor. Ele sunt cele ce au decretat ca apa este o marfa cu care se poate face comert. Ele au acordat credite numai cu conditia privatizarii distributiei apei. Iar aceasta, desi multe state industriale au o experienta pozitiva cu administrarea de stat a intregului ciclu al apei. In unele state, ca de pilda in Uruguay, firma de distributie a apei SUEZ a fost alungata din tara si dreptul fundamenal la apa a fost introdus ca articol in Constitutie. O serie de state cer acum ca acest drept sa fie acceptat de toate tarile ONU.” Dar odata cu trecerea spaimei fata de consecintele crizei economice, neoliberalismul isi va relua marsul triumfal in privinta privatizarii apei.

Advertisements

Popularitatea Americii sub Obama

July 26, 2009

Increderea in politica internationala a SUA s-a imbunatatit pe plan mondial dupa schimbarea presedintelui la Casa Alba. Asta este rezultatul unei anchete a lui Pew Research Center de la Washington, in urma chestionarii a 27.000 persoane din 25 de tari intre 18 mai si 16 iunie a.c.
Se constata ca daca in anul trecut, in timpul mandatului lui George W. Bush, doar 14% din germani credeau ca presedintele SUA actioneaza corect, dupa un an, sub presedintia lui Obama, erau de aceasta parere 93%. In Franta increderea in presedintele SUA a sporit de la 13% la 91%, iar in Marea Britanie – de la 16% la 86%.
In schimb la intrebarea despre simpatia fata de St. Unite, rezultatele nu au fost la fel de spectaculoase. 64% din germani au o parere pozitiva despre SUA, in timp ce in 2007 erau de aceiasi opinie 30%, iar in 2000, la sfarsitul presedintiei lui Clinton – 78%. In Franta aceste procente au fost 75% sub Obama, 39% sub Bush si 62% sub Clinton. In Marea Britanie – 69% sub Obama, 51% sub Bush si 83% sub Clinton. Dupa parerea celor care au facut sondajul, cresterea de acum a prestigiului SUA se datoreaza simpatiei fata de Obama.
In Europa centrala si de est, sondajul centrului Pew nu a dat rezultate la fel de clare. In Polonia increderea in Statele Unite sub Obama de 67%, este doar cu putin mai mare decat sub Bush (61%). In Rusia simpatia fata de America sub Obama (44%) este intre valorile inregistrate pe timpul lui Bush (52% in 2005 si 41% in 2007).
In tarile asiatice cu orientare pro-occidentala opinia fata de America s-a ameliorat usor:in Coreea de sud – de la 58% la 78%, in India – de la 59 la 76 procente, in Japonia a ramas aceiasi (60%), dar popularitatea politicii lui Obam fata de cea a lui Bush a sporit in Coreea de sud – de la 30% la 81%, in India – de la 55% la 77%, in Japonia – de la 25% la 85%.
In tarile musulmane, cu toata ofensiva de atractie pornita de Obama, imaginea Americii nu a sporit. In zonele sub administratie palestiniane – simpatia fata de SUA de 13% sub Bush a crescut la 15% sub Obama, in Egipt – de la 22% la 27%, in Iordania – de la 19 la 25%. In Pakistan ea chiar a scazut de la 19% la 16%, in special datorita razboiului din Afganistan. Discursul lui Obama la Universitatea din Cairo nu a avut un efect palpabil asupra popularitatii Americii sau a lui Obama printre musulmani. Dar ea a avut efect negativ in Israel, prin scaderea popularitatii fata de SUA si fata de noul sau presedinte.

CONSIDERATII DESPRE STANGA

July 23, 2009

I.- Axa de valori stanga-dreapta, departe de a fi devenit inactuala cum sustin unii, sub motivul ca dupa prabusirea comunismului nu ar mai exista decat deosebiri de detaliu intre cele doua conceptii despre viata, in realitate continua sa fie esentiala pentru intelegerea celor ce se petrec in lume. In aceasta privinta este celebra definirea data de celebrul politolog (si om politic) italian Norberto Bobbio in cartea sa „Dreapta si stanga. Ratiuni si semnificatii ale unei diferentieri politice“, aparuta in Italia in 1995, iar in Romania in 1999. Dupa el esential in diferenta dintre dreapta si stanga este atitudinea fata de principiul egalitatii. Stanga are o viziune egalitara asupra societatii, de aparare a paturilor mai putin protejate, mai slabe, in timp ce dreapta are o viziune ierarhica, autoritara.
Dar daca punem intrebarea : Egalitate, de acord, dar intre cine, in ce anume si pe baza carui criteriu ?, atunci se constata ca de raspunsul diferit la ea se formeaza numeroase variante ale stangii. Definitia lui Bobbio corespunde unei stangi moderate (el insusi era in Italia senator social-democrat), care pe altii – mai radicali – nu ii satisface. Acestia (de pilda d-na prof. Ana Bazac, de la Institutul Politehnic din Bucuresti) crede ca esentiala pentru diferentierea dintre pozitiile politice de dreapta si stanga este atitudinea fata de raporturile de dominatie-supunere. Pozitia dreptei ar fi de a considera aceste raporturi ca naturale si eterne, deci a milita pentru prezervarea lor si de sustinere a oricarui establishment ce asigura mai bine aceasta prezervare. Pozitia stangii, din contra, ar fi de a le crede istoric determinate, ceeace presupune negarea dominatiei de clasa si a exploatarii si concentrarea luptei politice in combaterea lor.
Personal inclin spre opinia lui Bobbio, deoarece afirmand ca stanga este egalitara, nu inseamna ca ea este si egalitarista, nivelatoare, ca in utopia lui Thomas Morus (care scria: „atat timp cat proprietatea va dainui, asupra majoritatii oamenilor, si deci a celor mai buni dintre ei, va continua sa apese gretatea inevitabila si cumplita a saraciei si nenorocirii“). Caci inegalitati naturale exista, iar noi nu putem decat sa le atenuam ; inegalitati sociale exista si ele si daca nu pot fi desfiintate, pot cel putin sa fie zagazuite. Bobbio recunoaste : „Oamenii sunt tot atat de egali intre ei pe cat sunt de inegali. Sunt egali in anumite privinte si inegali in altele“. Si de aici criteriul ce ar deosebi stanga de dreapta: „De o parte sunt cei ce apreciaza ca oamenii sunt mai degraba egali decat inegali, de cealalta – cei ce cred ca inegalitatea primeaza“.

II.- Cele de mai sus ma fac sa cred ca nu prin o atitudine aroganta, de desconsiderare a conceptiilor de stanga, asimilate abuziv cu cele ale comunismului de trista amintire, se poate duce o discutie rodnica despre valorile stangii si dreptei. Nu se poate afirma ca prin prabusirea comunismului de tip sovietic, stanga a capatat o lovitura ucigatoare din care ii va fi imposibil a se mai ridica. Nu este deloc o erezie a catorva rataciti,aderenta la valorile stangii, atunci cand milioane de oameni isi dau votul partidelor socialiste, social-democrate, laburiste, etc. in mai toate tarile occidentale. Daca, prin absurd, am presupune disparitia stangii, in campul politic ramanand doar partidele de dreapta (liberale, conservatoare etc.), atunci se poate spune ca s-a terminat si cu democratia, confruntarile politice fiind doar formale.
Si totusi forma in care se prezinta astazi societatea in Germania, Franta, Marea Britanie si chiar in St. Unite, este mult deosebita de imaginea capitalismului pe care o combateau socialistii acum 100-150 de ani. Pe vremea lui Marx, dar chiar si pe vremea lui Kautsky, Bernstein, Roza Luxemburg, sindicatele erau scoase in afara legii, grevele erau privite ca acte de rebeliune si activistii lor arestati, ziua de lucru nu avea un numar de ore limitat legal, lipseau asigurarile de somaj, de boala si de batranete, muncitorii si taranii care nu erau proprietari (si deci nu plateau impozite) erau exclusi de la dreptul de vot, asistenta sociala si sanitara se reducea la filantropia bisericeasca, invatamantul nu era finantat de stat si deci nu era accesibil decat unei paturi sociale restranse etc
Sistemul capitalist actual este total diferit de cel din sec. 19 sau de la inceputul sec. 20. El nu mai seamana cu cel pradalnic de pe vremea lui Bismarck sau cel descris in romanele lui Charles Dickens. Iar transformarile lui au avut loc atat sub presiunea unor mari miscari sociale, cat si ca o strategie preventiva a regimurilor aflate la putere, ce au inteles ca numai prin imbunatatirea conditiilor de trai se poate desprinde muncitorimea de atractia miscarilor revolutionare. Capitalismul contemporan poseda un amplu sector al serviciilor publice, nu mai ignora privatiunile unor largi paturi sociale, deoarece bazandu-se pe sufragiul universal, viitorii alegatori trebuie menajati si ademeniti; principiile drepturilor omului, izvorate din revolutia franceza, calauzesc astazi deciziile tuturor oamenilor politici; proprietatea privata este sacrosancta si nu mai duce la abuzuri, caci e echilibrata de o serie de drepturi si datorii, etc.
Dar acest capitalism „cu fata umana“ se erodeaza treptat, dupa cum o recunosc chiar o unii dintre reprezentantii lui. In primul rand, are loc o sporire dramatica a prapastiei intre bogati si saraci, fenomen ce se petrece nu numai pe plan mondial intre diferite tari, ci si inauntrul fiecarei tari. In al doilea rand, principiul egalitatii de drepturi intre toti cetatenii, este fie contestat, fie inlocuit – chiar in programele partidelor social-democrate – cu principiul echitatii, adica al egalitatii de sanse. Dar intr-o societate a inegalitatii economice crescande este greu a mai vorbi despre egalitate de sanse atat in efectuarea studiilor, cat si in viata. In al treilea rand, cautarea atingerii cu orice pret si cat mai rapid a eficientei economice ii constrange pe managerii marilor firme la masuri ce nu puteau fi luate cu cateva decenii in urma : concedieri de mii de oameni de pe o zi pe alta, desi beneficiile realizate de firma sunt considerabile; instalarea unui somaj cronic de masa, imposibil de a mai fi resorbit; abandonarea treptata a sistemului de pensii european, bazat pe solidaritatea intre generatii, si trecerea la sistemul individualist american, in care fiecare isi depune din timp banii de pensie la banca, aceasta avand insa dreptul de a-i investi in speculatii bursiere, cu toate riscurile ce decurg de aici pentru viitorul pensionar; cresterea numarului de ore lucrate pe saptamana, fara insa a se mai acorda la salariu sporul pentru ore suplimentare etc.
III. – Cele de mai sus nu inseamna ca ar fi amenintat capitalismul, ci semnaleaza ca minimalizarea componentei lui sociale face ca tot mai multi oameni sa nu mai simta protectia statului asupra lor. Aceasta era de altfel de asteptat. Odata incheiata competitia in care el se gasea cu comunismul, odata castigata victoria fata de principalul dusman, la orizont ne mai vazandu-se nici un adversar redutabil, a disparut si impulsul de a mai face concesii, de adoptare de reforme populare, de tinere in frau a tendintelor agresive. Acum tactica este de a simula pericolul, de a amplifica cat mai mult starea de nesiguranta care ar domni in societate si in lume. Desvoltarea unui sentiment de permanenta primejdie si vulnerabilitate, impinge chiar si categoriile cele mai nefavorizate ale populatiei sa accepte o exploatare si o represiune sporite, doar pentru a fi protejati. Opozantii care mai exista, in fond de importanta minora pentru existenta capitalismului, au fost ridicati si ei la rangul unor amenintari grave („rogues states“), motiv pentru care s-ar justifica declansarea de razboaie preventive in diverse colturi ale planetei. Toate acestea arata cat de necesara si justificata este o atitudine critica fata de excesele unui capitalism neingradit, ce important este si va ramane rolul stangii in confruntarea de idei contemporana.
IV. – In occident, cei de centru-stanga se dovedesc incapabili de a se smulge din grearele liberalismului in care au intrat in ultimele decenii. Iar dreapta, vicleana, observand acest lucru, imprumuta fara jena o buna parte din discursul social-democrat, lasand stanga descumpanita si fara riposta. Sarkozy, iar nu doamnele Aubry si Royal este cel ce demasca de la tribuna relele capitalismului scapat din frau. In Germania, social-democratii prinsi in acest an al alegerilor parlamentare, intre ciocan (Die Linke) si nicovala (CDU-CSU), sunt constransi sa adopte un discurs de stanga pe care nu il mai foloseau de mult timp. In ce priveste Marea Britanie, amintesc ce scria recent Eric Hobsbawm in The Guardian : “De la cadera URSS si pana astazi, nu imi amintesc vre-un lider al social-democratiei sau al unui partid al stangii moderate care sa fi demascat capitalismul ca inacceptabil. Iar cel mai convins de asta a fost partidul laburist. In politica lor economica atat Tony Blair, cat si Gordon Brown ar putea fi descrisi fara exagerare drept Thatcher in pantaloni. Iar acelasi lucru e valabil si pentru partidul democrat din SUA”.
Pentru asa zisa “stanga” romaneasca ar fi riscant ca Basescu si partidul sau sa lanseze o ofensiva populista preluand in campania electorala din argumentele traditionale ale stangii. Lucrul acesta ar fi de tot hazul, daca tinem seama ca PD-L este acum bine ancorat la dreapta in parlamentul european si deja are la activ o rasucire doctrinara neprincipiala. Dar cu Basescu pe care nu-l incomodeaza prea mult incalcarea principiilor daca in joc este mentinerea la putere, nimic nu este exclus…

ROMANIA LA 1877

July 19, 2009

Mi-a cazut in mana o carte veche, imbracata in piele : „Appleton’s Annual Cyclopaedia and Register of Important Events of the Year 1877”, volum de 790 pagini editat la New York in anul 1878. Doua pagini sunt consacrate Romaniei, din care redau mai jos pasagiile ce mi s-au parut mai interesante, chiar si pentru ca uneori e util sa ne reamintim detalii ale istoriei tarii.

ROMANIA – principat in sud-estul Europei. Printul Carol I, nascut la 20 aprilie 1839, ales print al Romaniei la 10 mai 1866, casatorit la 15 noiembrie 1869 cu Elisabeta, printesa de Wied. Suprafata : 46.799 mile patrate. Populatia in 1873 era evaluata la 5.073.000, din care 2.618.136 barbati si 2.454.864 femei. Lungimea cailor ferate – 1233 km., iar cea a liniilor telegrafice – 4.046 km.
Armata romana are 4 clase: 1) armata permanenta, alcatuita din 22.000 oameni intre 21 si 29 ani, dispusi in 8 regimente de infanterie, 4 regimente de vanatori, 2 regimente de cavalerie, 2 regimente de artilerie cu 84 tunuri; un regiment de geniu si companii de administratie, sanitare etc.; 2) armata teritoriala, formata din 40.000 oameni intre 21 si 29 ani, in infanterie, cavalerie si artilerie (44 tunuri); 3) militia, alcatuita din oameni intre 21 si 37 ani; 4) garda civila in orase si sate, alcatuita din oameni intre 37 si 45 ani.
La inceputul anului 1877 o mare indignare o provoaca aflarea faptului ca in noua Constitutie a Turciei, la articolele care fac referire la statele tributare, Romania e considerata provincie turceasca, iar romanii – osmanlii. Ministrul Afacerilor Externe, M.Ionescu ridica problema la Inalta Poarta, unde i se confirma aceasta. Guvernul de la Bucuresti decide atunci sa protesteze energic, deoarece aceasta contrazicea Tratatului de la Paris, iar Romania avea de cativa ani o Constitutie proprie. Protestul romanilor a fost sustinut de Germania si Austria. In luna februarie are loc o criza ministeriala, iar presedinte al Consiliului de ministri devine I. Bratianu, care ia locul lui Dim. Sturdza. In noul guvern acesta ocupa postul de ministru de finante. Sturdza era insa pentru o stricta neutralitate fata de Poarta si demobilizarea armatei de rezerva. Pentru a accepta intrarea in guvern el a pus conditia reducerii inarmarii, vanzarea domeniilor statului si sporirea impozitelor. Mai mult decat atat, 4000 soldati din armata permanenta au fost trimisi acasa si au fost sistate toate cheltuielile pentru dotarea armatei. Dupa numai o luna insa are loc o noua remaniere a guvernului, D. Sturdza dandu-si demisia.
In martie, pe o insula de pe Dunare are loc o intalnire pentru tratative intre o delegatie romana si una turca. Ea degenereaza intr-o bataie in care seful delegatiei turcesti este impuscat si va muri apoi. Ambele parti se acuza de incident, care e supus cercetarilor unei comisii mixte, fara nici un rezultat insa. In aprilie la Bucuresti se afla ca turcii concentreaza trupe la Vidin si se banuieste ca ei vor trece Dunarea si vor stabili un cap de pod la Calafat, pentru a ataca Rusia de pe teritoriul Romaniei. La 15 aprilie guvernul hotareste sporirea considerabila a trupelor la Calafat si comunica marilor puteri temerile ce le are. Numirea lui Kogalniceanu ca ministru de externe este un pas spre o alianta cu Rusia. Incep ostilitatile intre Rusia si Turcia. Colonelul Slaniceanu, ministrul de razboi, isi da demisia si e numit sef al statului major. Printul Carol devine seful armatei. La 26 aprilie se deschide sesiunea extraordinara a parlamentului roman, la care in mesajul printului Carol se declara : “Intrucat Puterile au refuzat sa garanteze neutralitatea Romaniei sau sa o sprijine, ne putem baza doar pe noi si pe propriile trupe pentru a feri ca teritoriul sa devina teatru de razboi. Pentru aceasta natiunea va face orice sacrificiu”. Ministrul de externe a prezentat apoi textul intelegerii cu Rusia incheiata la 16 aprilie, in conformitate cu care Romania asigura libera trecere a trupelor rusesti si facilitatile datorate unei armate prietene, iar tarul se angaja sa respecte drepturile principatului. Aceasta conventie a fost adoptata de parlament cu o mare majoritate. Desi Romania nu era inca in razboi cu Turcia, un intens schimb de focuri de artilerie avea deja loc intre Vidin si Calafat.
La 21 mai 1877 Parlamentul declara independenta Romaniei de Turcia. M. Kogalniceanu a spus atunci: “Suntem o natiune libera si independenta, dar – pentru a obtine recunoasterea acestei independente – trebuie sa ne aparam cauza in fata Europei.”. In aceiasi zi Camera deputatilor, iar apoi si Senatul, au adoptat in unanimitate decizia declararii razboiului intre Romania si Turcia si ruperea oricaror legaturi intre cele doua tari. Parlamentul si-a incheiat lucrarile la 27 iunie, dar si le-a reluat la 27 noiembrie, cu care ocazie mesajul tronului continea urmatorul pasaj: “Speram ca prin caderea Plevnei in mainile noastre sa obtinem pacea care ne este atat de draga. Din ruinele Plevnei dorim sa iasa recunoasterea independentei tarii de catre intreaga Europa, datorita patriotismului nostru, curajului soldatilor nostri si sangelui varsat de ei pentru o cauza justa. Printul are convingerea ferma, iar Camera si Senatul desigur ca vor fi de acord cu asta, ca Puterile sunt de acum convinse de vitalitatea reala a Romaniei, ca ea este o tara capabila sa-si indeplineasca misiunea ce i-a fost rezervata la gurile Dunarii si ca are energia de a o apara atunci cand e necesar. Vremurile tutelarii si a vasalitatii straine s-a dus. Romania este acum, si asa va ramane pe veci, o natiune libera si independenta”.

Erau timpuri cand patriotismul, dragostea de tara si sacrificiul suprem pentru apararea lor erau valori ce insemnau enorm pentru toti romanii. Dar…unde sunt zapezile de odinioara ?

Tarile UE privite mai de aproape (I)

July 16, 2009

Cu prilejul alegerilor pentru parlamentul european, s-a emis parerea ca dezinteresul pentru problemele U.E. se datoreaza si insuficientei cunoasteri de noi, romanii, a unor aspecte ale politicii tarilor membre, care insa sunt esentiale pentru intelegerea comportamentului la Bruxelles sau Strasbourg a reprezentantilor lor. Voi prezenta mai jos cateva aspecte poate mai putin cunoscute din istoria a unei tari care din 1995 e membra a Uniunii Europene :AUSTRIA

Daca in Germania, incepand cu anii 1960, trecutul nazist a fost condamnat cu aceiasi intransigenta ca si in alte tari victorioase in razboi, nu acelasi lucru s-a intamplat in Austria. Acest lucru se explica tinand seama si de situatia antebelica, cand in aceasta tara antisemitismul era chiar mai violent decat in Germania, multi dintre fruntasii hitleristi din aparatul de exterminare (Adolf Eichmann, Alois Brunner, Ernst Kaltenbrunner, Odilo Globocnik, Franz Stangl) fiind austriaci, ca si Adolf Hitler de altfel. In 1938 Austria avea 200.000 evrei la 6 milioane locuitori (deci 3%), in timp ce Germania avea 523.000 evrei la peste 60 de milioane locuitori (1,2 %), care – daca nu au reusit sa fuga – au fost toti exterminati. Dupa razboi autoritatile austriace, mai ales sub Bruno Kreiski (cancelar intre 1970 si 1983), au elaborat o interpretare a istoriei conform careia Austria nu a colaborat cu Germania nazista, ci – din contra – a fost prima ei victima in urma Anschluss-ului (alipirea la Germania in 1938). Aceasta falsificare a istoriei a fost acceptata tacit atat de puterile occidentale, cat si de URSS, ca urmare a garantiilor din tratatul de pace (1955) ca Austria va adopta o pozitie de neutralitate in razboiul rece. Pe de alta parte, daca in Germania denazificarea s-a efectuat in principal de puterile aliate, austriecilor li s-a permis sa se denazifice singuri. Indata dupa razboi acest proces a fost destul de dur (30 de persoane au fost condamnate la moarte si executate), dar in 1948 represiunea a incetat si cei 600.000 fosti membri ai partidului nazist au reprimit drepturile civice ce le fusesera ridicate cu trei ani inainte. Pe langa cele doua mari partide (social-democrat – SPÖ si crestin-democrat – ÖPV) ce luptau atunci pentru castigarea voturilor acestora, a aparut un nou partid, Uniunea independentilor, care in 1956 si-a schimbat numele in Partidul austriac al libertatii (FPÖ), ce va fi mai tarziu condus de Jörg Haider. Acest partid la alegerile din 1999 va lua 27% din voturi, intrand timp de 7 ani cu cativa ministri in guvern.
Aceasta teza, a Austriei ca victima a lui Hitler, a permis ca in 1986 sa fie ales presedinte al republicii Kurt Waldheim. Fost intre 1972 si 1981 secretar general al ONU, abia apoi s-a desvaluit ca acesta in timpul razboiului a fost ofiter al Wehrmacht, participand direct la represiunile contra partizanilor si evreilor in Iugoslavia. Mort in iunie 2007, el a avut parte de funeralii nationale in tara sa. Iar la 18 octombrie 2008 alte funeralii nationale au fost transmise integral de televiziunea nationala, de data asta in onoarea lui Haider, fruntas politic de extrema dreapta, mort in accidenul masinii pe care o conducea noaptea cu viteza in stare de ebrietate. In fata a 25.000 persoane in piata centrala a orasului Klagenfurt, capitala Karintiei unde Haider era guvernator, au luat cuvantul Heinz Fischer, presedintele republicii, si cancelarul Alfred Gusenbauer, ambii membri ai partidului social-democrat. Iar aceasta atitudine pioasa avea loc la catafalcul unui om politic care-si exprimase in 1995 admiratia pentru trupele SS (“niste oameni integri, ramasi fideli pana astazi convingerilor lor, cu toata opozitia intampinata”) si care si-a bazat campania electorala pe lozinca xenofoba din vocabularul nazist “Stop der Überfremdung!” (Opriti patrunderea elementelor straine!). Ar mai fi doar de adaogat ca la 9 mai 2009 neonazistii austriaci i-au atacat pe batranii supravietuitori ai lagarului de la Mauthausen cu ocazia zilei de comemorare a eliberarii acestui lagar, cel mai mare din Austria.

Bibliografie : Gerhard Botz – “Nationalsozialismus in Wien” – Mandelbaum Verlag – 2008
Patrick Moreau – „Haider, le FPÖ et l’Autriche“ – Ed. du Rocher – 2009
Le Monde diplomatique – juillet 2009 – “En Autriche, l’amer bilan des annees Haider”

DESPRE NOUA POLITICA EXTERNA A SUA

July 13, 2009

La numai cateva luni de la intrarea sa la Casa Alba, Barack Obama demonstreaza ca rolul pe care America trebuie sa il joace in lume il vede cu totul altfel decat predecesorul sau. In discursul de la Cairo, pe care multi comentatori il considera – pe drept cuvant – istoric, el a abordat frontal atat arida problema a relatiilor israelo-palestiniene, cat si atitudinea Statelor Unite fata de lumea araba. In vizita facuta recent la Moscova, a reusit – partial – sa-l convinga pe Medvedev ca trebuie facuti impreuna pasi spre dezarmarea nucleara. In intalnirile cu conducatorii statelor la reuniunile G-8, G-14 si G-20, a sustinut ideea interventiei masive a statului in reducerea efectelor sociale ale crizei economice si a acceptat luarea unor masuri de durata pentru micsorarea efectelor deteriorarii climei.
Cu 500 de ani in urma, Macchiaveli isi punea, in “Principele”, intrebarea ce este mai bine pentru un conducator : sa fie iubit sau sa sa fie temut. Ambele atitudini sunt bune, scria el, dar pus in situatia de a alege intre ele “principele va fi mai in siguranta cautand sa se faca temut”. De la 21 ianuarie 2009 Obama experimenteaza contrazicerea vestitului politolog de la Florenta si doreste sa fie iubit, el ,iar prin el – Statele Unite. Iata cateva detalii despre tactica pe care o adopta in acest scop.

Orientul apropiat. 60 de milioane de persoane erau in fata micului ecran pe care se transmitea discursul de la universitatea din Cairo, in care cel de al 44-lea presedinte al Americii declara ca Islamul nu e un dusman al Americii. El a afacut apel la lumea musulmana sa puna capat adversitatii fata de America, pentru a inceta lupta culturilor si a se instala respectul reciproc. Lumea nu mai este, dupa Obama, impartita in rai si buni, ci in state cu interese diferite, care deci pot fi negociate. Asta inseamna sanse pentru toti si o atitudine mai modesta pentru America. Fiecare trebuie sa contribuie la rezolvarea problemelor actuale ale lumii, si in primul rand a conflictului din Orientul apropiat ce dureaza – spunea el – de 21 de secole. Pentru asta e nevoie ca : israelienii sa inceteze politica de instalare de colonii in Cisiordania si sa accepte un stat palestinian independent; Hamas (“o organizatie ce se bucura de sprijinul unor palestinieni”) sa inceteze violentele si negarea Holocaustului; iranienii sa se rezume la folosirea pasnica a energiei nucleare; Statele Unite se vor retrage din Irak, iar dupa un timp, si din Afganistan. “Vremurile democratiei impuse s-au terminat. Fiecare tara va decide singura ce ii convine”.
Lumea lui Obama desvaluita la Cairo e formata din trei componente ce ar trebui sa conlucreze. Mai intai este Europa, continent al trecutului, al memoriei istorice, pentru care el isi pune intrebarea : “vrea pace sau vrea sa fie lasat in pace?”. Apoi este Asia, lumea viitorului dupa Obama. St. Unite au cu China stranse contacte de afaceri, cu India au un acord nuclear si o alianta fara fisuri, Japonia vrea sa se inarmeze si deci ar putea deveni o contraputere a Chinei, daca aceasta ar adopta o atitudine agresiva. Dar cea de a treia lume, cea a prezentului si cea mai periculoasa, este cea din Orientul apropiat. Aici sunt numeroase fitile de aprindere la capatul carora stau mari explozibile: Hizbollah, Hamas, Al-Qaida, dar chiar si Iranul si Israelul. Iata de ce Obama a dus lungi discutii in Arabia Saudita, in Egipt si in Turcia, pentru a cauta sa faureasca o coalitie in lumea islamica, care sa desfaca cu America nodul gordian din aceasta regiune.

Rusia. Dupa Obama cele doua tari, Rusia si SUA, au mai multe interese comune decat divergente. Dar neincrederea rusilor in politica americanilor e mare. Extinderea NATO spre rasarit, scutul antiracheta planuit de americani a fi instalat in Cehia si Polonia, problema Iranului, dezarmarea nucleara, sunt tot atatea probleme pe care administratia Bush le-a transmis noului presedinte. Iar in august anul trecut se ajunsese, cu razboiul din Georgia, la punctul cel mai de jos al increderii reciproce. Dar “americanii nu au abandonat orgoliul de a ramane puterea conducatoare pe glob” e de parere Evghenii Bashanov de la Academia de diplomatie a ministerului de externe “ci ei sunt constransi la asta de criza economica”. Totusi in discutiile de la Kremlin s-a cazut de acord ca numarul rachetelor de mare distanta sa fie reduse la 1500-1700, desi ambele state poseda astazi peste 5000 asemenea piese. In privinta sistemului de scut antirachete la care tin atat de mult presedintii Poloniei si Cehiei, nu s-a ajuns la nici un acord, Obama subliniind chiar ca acesta nu va mai fi util in cazul in care Iranul nu va fabrica bomba atomica. Nici problema dorintei presedintelui Ucrainei, Iuscenko, de a introduce tara sa in NATO nu a fost abordata, caci in ianuarie anul viitor vor fi noi alegeri si este sigur ca actualul presedinte de la Kiev va pierde puterea. Nu trebuie neglijat totusi ca s-a acceptat de rusi tranzitul in spatiul rusesc al avioanelor de transport americane ce duc echipamente militare in Afganistan. Oare cine si-ar fi putut imagina asa ceva pe vremea lui Brejnev?
Ar mai fi de examinat si atitudinea St. Unite la discutiile cu conducatorii altor tari ce au avut loc in orasul L’Aquila din Italia, dar asupra ei merita sa ne oprim dupa intalnirea de la Pittsburg (G-20) ce va avea loc in toamna.

Din cele de mai sus se vede ca Obama s-a desprins de multe din prejudecatile razboiului rece si are un respect fata de suveranitatea statelor ce lipsea predecesorului sau. Totusi ar fi de semnalat ca in toate marile decizii luate de Washington in politica externa din ultimele luni este aproape absenta o persoana : Hillary Clinton. Problemele strategice le ia presedintele, care pentru cele mai urgente (Israel, Irak, Afganistan) numeste niste senatori (Holbrooke, Mitchell) ce bat neobositi regiunile delicate sau il trimite pe vicepresedintele Biden. Nu insa pe doamna ministru de externe. Dar in trecut ministri de externe de succes au fost doar cei ce au avut stranse relatii de incredere cu presedintele, ca de pilda Madeleine Allbright cu Bill Clinton, James Baker cu George Bush senior. Ceeace le e comun lui Barack Obama si d-nei Clinton este neincrederea reciproca. Prezenta dansei in guvern semnifica doar un armistitiu, dar nu incheierea pacii intre cei doi fosti candidati ai partidului democrat la presedintie.
Chiar si in numirea de noi ambasadori, Hillary a suferit o infrangere. Propunerile facute de ea de trimitere a unor diplomati experimentati au fost ascultate, dar Rahm Emanuel, seful personalului Casei Albe nu le-a dat curs. E drept ca Obama a sustinut in timpul campaniei electorale ca va pune capat practicei recompensarii dupa alegeri cu posturi de ambasadori a marilor donatori pentru partidul sau. Dar noile alegeri pentru Congres au loc in noiembrie 2010 si de pe acum e nevoie de bani proaspeti. Deci nici de data asta nu sunt numiti ambasadori niste diplomati experimentati, ci iarasi prieteni si mari donatori : Louis Susman(vicepresedinte al lui Citi-Group) la Londra, Charles Rivkin (sef al unei firme de desene animate la Hollywood) la Paris, Donald Beyer (comerciant de automobile) in Elvetia, Daniel Rooney (proprietarul echipei de football Pittsburgh Steelers) la Dublin. Iar ambasada americana la Berlin va fi ocupata de Phil Murphy, fost sef pentru Europa al Bancii de investitii Goldman-Sachs.
Pentru prima oara Hillary Clinton a aparut la o celebra emisiune TV a companiei ABC la care moderatorul, George Stefanopoulos, vrut sa stie care e rolul ei precis in guvern. Raspunsul dansei : “Presedintele m-a rugat sa ma ocup atent de problemele securitatii alimentare in lume. Iar in plus, sa am grije de cele ce se intampla in Haiti”. Penibil, pentru o persoana care ar fi avut sansa de a deveni presedintele Statelor Unite, sa fie astfel relegata pe o linie moarta. Pentru cat timp inca?

ALEGERI FARA ALEGATORI

July 10, 2009

Alegerile cu tot mai putini alegatori sunt un fenomen ce nu e doar specific tarii noastre, unde se stie ca la recentele alegeri pentru parlamentul european a lipsit de la vot 72,6% din electorat. In Franta, in luna iunie a.c., nu s-au prezentat sa bage buletinul de vot in urna 59,5% din cei inscrisi, in Germania – 56,7%, in Polonia – 75,5%, iar in Slovacia – chiar 80,4%. Dezinteresul cetatenilor pentru activitatea parlamentului de la Strasbourg se vede si din evolutia in decursul timpului a gradului de absentare: in 1979 nu s-au prezentat la vot 38% din electoratul european, in 1984 – 41%, in 1989 – 41,5%, in 1994 – 43,3%, in 1999 – 50,5%, in 2004 – 54,6%, iar in 2009 – 56,8%. Ceeace inseamna, printre altele, ca oamenii voteaza atunci cand stiu ca votul lor conteaza, cand simt ca el are efect. Situatie ce este examinata intr-o analiza din revista “Le Monde diplomatique” din iulie 2009, pe care o voi prezenta pe scurt in cele de mai jos. Chiar si pentru ca ea contine aprecieri ce sunt, in cea mai mare parte, aplicabile si in tara noastra.

Sufragiul universal, adica sistemul de votare in care dreptul de vot este recunoscut tuturor cetatenilor care au indeplinit o anumita varsta, este o inventie franceza. El a fost aplicat pentru prima data in Franta in 1848, inlocuind sistemul cenzitar de pana atunci. Au trebuit sa treaca insa mai multe decenii pentru ca alegatorii, impinsi de datoria cetateneasca, sa vina in mod regulat la vot pentru a aduce la putere un partid sau un program, iar nu o persoana. Sufragiul universal a ramas mult timp o institutie care a atras oamenii, deoarece ei credeau in valoarea sa practica si morala. Ei alegeau niste reprezentanti convinsi ca apoi acestia le vor da raportul despre indeplinirea promisiunilor. Cetateanul credea deci ca poate influenta cu votul sau marile optiuni politice. Aceasta impresie se stinge acum, pare iluzorie multora dintre alegatori. Cum sa fie oare altfel atunci cand un document de cea mai mare importanta (Tratatul european) s-a aprobat rapid in parlamentele nationale fara a fi supus discutiei populatiei sau, atunci cand el a fost supus unui referendum si respins, ca de pilda in Franta, i s-au introdus apoi modificari neesentiale, pentru a putea fi aprobat pe cale parlamentara? E ca si cum s-ar spune : Nu il vreti? Foarte bine, vi-l vom impune pe alta cale, sau il veti revota, si inca de atatea ori pana cand, sastisiti, il veti accepta.
Ni se explica ca asistam la o slabire a sentimentului civic. Dar asta este doar o scuza pe care profesionistii politicii cred ca ii achita de obligatie. Daca este dificil sa se prevada gradul de absentare, sondajele de opinie il determina insa cu destula precizie. Nu se mai poate deci afirma ca absenteistii din usurinta neglijeaza sa se duca la vot. Ei nu simt nici macar nevoia de a se deplasa pana la locul de votare pentru a vota nul sau in alb. E o indiferenta deliberata, o pasivitate rebela. Si tot mai multi nu se mai jeneaza sa isi afirme repulsia pentru actul votarii, ba chiar duc campanie pentru asta. Esecul colectiv ar fi trebuit sa interzica satisfactia castigatorilor. Oare la ce nivel trebuie sa se ridice absenteismul pentru ca lumea sa se nelinisteasca ? 70%? 80%? 90%? Unele tari au atins deja aceste procente, dar castigatorii au sarbatorit victoria ca ceva normal, reprezentantii alesi avand indemnizatiile parlamentare mult sporite. In ipoteza extrema sistemul poate functiona chiar cand candidatii vor vota pentru ei insisi….
Nici ziaristii analisti politici nu au fost la inaltime. Ei fie nu stapanesc metodele de analiza a scrutinului, fie nu sunt interesati decat de jocurile clasei politice, mizele careia le impartasesc. Dar ei mai stiu si ca victoria sau esecul nu sunt doar o problema de cifre, ci si de interpretare. In politica a spune, inseamna a face, iar important este a faci sa se creada in victorie (sau esec) pentru ca aceasta sa existe. Facand politica in mod discret, comentariul participa la fabricarea aprobarii opiniei publice. In Franta s-a repetat pe toate tonurile, ca intr-un cor antic, ca alegerile europene au fost inca o victorie a lui Sarkozy. La baza campaniei sta saturarea spatiului politic cu laudarea unui conducator prezent peste tot, plin de initiative si iubitor de efecte de publicitate, care nu se sfieste sa isi desvaluie viata privata si care este permanent laudat de ministri-curtizani. A unui presedinte care este flatat de o presa aflata in mainile unor proprietari care sunt prietenii sai sau a unor patroni pe care el i-a numit. A unor jurnalisti ce nu mai au sentimentul ca asculta de ordine, deoarece impartasesc intim viziunea celor mai puternici oameni ai zilei. A unor sondaje care organizeaza politica in rivalitati personale si fac sa vorbeasca doar “poporul care trebuie”. Aceasta saturare a spatiului public ii lipseste pe cetateni de viitor. Ne trebuie cetateni, dar nu prea multi si doar pentru ca ei sa aprobe. Fara a baga de seama, am ajuns la plebiscit. Pentru a obtine consimtamantul, trebuie sa provocam confuzia denuntata de Gustave Flaubert dupa dezastrul bataliei de la Sedan : “Totul era fals, fals realism, fals credit, chiar false curve… Iar aceasta falsitate se aplica si in felul de a judeca”.

CRIZA CA INVATATURA DE MINTE

July 7, 2009

Se schimba lumea. Suntem intr-o perioada de “naparlire“, cum bine scrie istoricul Max Gallo. Se stie ca el este unul dintre intelectualii de vaza ai Frantei, fost comunist, apoi socialist, mai tarziu gaullist de stanga, iar acum sarkozist-reformist. In orice caz un om ce stie ce inseamna “naparlirea” : ceva nou ce iese din ceva vechi. Sa fim oare acum martorii “naparlirii” capitalismului, cum ne lasa Gallo sa presupunem?
E interesant ca in occident a inceput sa se puna intrebarea daca nu cumva s-a depasit deja nivelul cel mai de jos al crizei si suntem martorii unei inviorari economice, ceeace ar demonstra ca spaima a fost exagerata. Dar singurele argumente ce se aduc sunt doar din domeniul financiar si bancar. Intr-adevar, spre deosebire de marea criza din 1929-1932, de aceasta data fortele de la conducerea statelor capitaliste au reactionat prompt si tare prin alocarea a miliarde de euro sau dolari, contand pe eterna bunavointa a contribuabililor ce vor plati uriasele datorii create. Iar o serie de ziare influente au inceput sa publice articole de proslavire a insusirilor capitalismului, calitati ce ar compensa cu varf si indesat defectele lui. In general se simte ca se doreste mentinerea sistemului, ca se spera doar o oarecare moralizare a lui, dar domneste tacerea ca el contine si mari factori de instabilitate.
Cea mai preocupanta dovada a starii critice a capitalismului contemporan este somajul. Intre luna aprilie 2008 si aprilie 2009 somajul a sporit cu 40% in tarile cele mai bogate. In doar 3 ani (2007-2010) numarul somerilor in intreaga lume va spori cu 26 milioane, adica cu 80%, salt fara precedent. Dar tot atat de grava este si precarizarea muncii, adica saracia in care traiesc o parte din cei ce au totusi loc de munca. In toate economiile desvoltate, in ultimii 15 ani ponderea acestor “working poors” este de 15-20%. Datele statistice arata ca somerii si muncitorii in situatie precara reprezinta impreuna cam un sfert din populatie, adica aproximativ 70 milioane in Uniunea Europeana, 40-50 milioane in St. Unite, aproape 30 milioane in Japonia. Consumul, motorul economiei de piata, ce era deja redus la aceste categorii ale populatiei, va scadea si mai mult. Daca in tarile triadei – UE, SUA si Japonia – intre 1945 si 1970 cresterea economica anuala a fost in medie de 4,5-5,0%, in schimb in perioada intre 1970 pana in 2007 aceasta crestere a atins cu greu 2,5-3,0%. Acum probabil ea va fi negativa. A stimula mereu consumul nu mai are sens, caci asta nu ar duce decat la sporirea importurilor din China si India. Singura iesire din impas este stimularea investitiilor in industrie, agricultura, servicii, dar si asta se loveste de piedici mari, deoarece bancile si-au restrans in mod sever conditiile de acordare a creditelor.
Toate cele de mai sus il determina pe Michel Rocard, fruntas socialist si fost prim-ministru sub presedintia lui Mitterrand, sa creada ca o reinviorare economica nu este deloc probabila prea curand. El face prognoza unei stabilizari a productiei la un nivel cu 5-10% sub cel al perioadei precedente, urmata de o perioada cu crestere zero sau foarte scazuta in urmatorii 4-5 ani. Dar asta va fi insotita de o slabire a coeziunii sociale, de fragilitatea guvernelor, de sporirea populismelor. Daca declansatorul financiar va exploda iarasi peste cativa ani, el va lovi si mai dureros economiile astfel anemiate”.
Concluzia ce se trage de aici este ca, incepand din 1980 in interiorul capitalismului a avut loc o revolutie, agravandu-i trasaturile negative. Iar cauza fenomenului – spune Rocard – sta in aviditatea nemasurata, in orientarea viscerala spre imbogatire rapida si cu cat mai putina munca, tendinta evidenta spre specula si inselatorie. In economia reala a sporit considerabil presiunea actionarilor, care au pus mana pe toate marile firme contemporane prin intermediul acelor “fonds”, ce voiau profituri anuale de peste 15%, impotriva oricarei logici de buna conducere antreprenoriala. Este un comportament al paturii superioare a claselor mijlocii din tarile desvoltate, incompatibil cu stabilitatea sistemului. De peste 5 decenii social-democratia explica ca pietele nu se pot echilibra singure, ca trebuie sa pui reguli in economie si finante, ca trebuie tinuta in frau inegalitatea sociala. Dar, in plina criza, recentele alegeri europene au aratat ca aceste voci nu sunt ascultate sau intelese, iar socialistii au inregistrat cam peste tot pierderi. S-a dovedit astfel ce atasat este electoratul de modelul capitalismului financiarizat, ce doritori sunt oamenii de castigul – riscant, dar facil – la bursa. Oare cate crize vor trebui sa mai vina pentru a convinge popoarele ca e nevoie de un tratament serios al anemiei capitalismului actual, se intreaba Rocard.
Pentru Romania criza inseamna si va insemna in continuare o serie de privatiuni, dar si de nemultumiri si proteste, ce vor apare indata dupa ce se va sti numele viitorului presedinte. Abia atunci sunt sanse sa aflam intregul adevar despre politica ce ne-a dus la imprumuturile exorbitante ale unei economii in prag de faliment. Si tot atunci s-ar putea sa se realizeze visul scump al lui Tr. Basescu de constituire a unui executiv pe care sa il controleze in mod direct, un regim deci autoritarist, justificat prin “interesul national intr-o perioada de criza”. Ceeace nu ar exclude insa miscari violente de contestare, perfect de inteles, dar cu consecinte nebanuite.

ECONOMIA ROMANIEI DE ODINIOARA

July 5, 2009

Citind carti, reviste, ziare si chiar comentarii pe bloguri, se intalnesc uneori aprecieri nostalgice cu privire la „paradisul pierdut“ pe care l-ar fi reprezentat viata imbelsugata pe care o ducea populatia in Romania antebelica si saltul facut in modernitate de economia capitalista a tarii . Astfel H.-R.Patapievici, in cartea sa „Discernamantul modernizarii“(2004), scrie ca „in Romania, modernizarea echivala cu transformarea civilizatiei taranesti traditionale intr-o societate civila moderna. Intre 1920 si 1940, principalul efort al statului liberal a constat din modernizarea straturilor cele mai profunde ale societatii“ (pag.15). In „Dilema veche“ No.155 din 26 ianuarie 2007, Ad. Cioroianu, recunoaste ca sistemul aplicat in economia romanesca dupa 1948 a fost o varianta de modernizare, una din multe posibile, dar contesta – intr-un text confuz – posibilitatea unei comparatii intre nivelul atins de tara in 1989 cu cel din 1938 : „Sunt comparate doua realitati ce nu aveau nimic in comun: de o parte (in 1938), o economie libera, concurentiala, in care cererea si oferta faceau legea pietei necontrolate de stat, iar de cealalta parte, o economie ale carei principii de existenta erau nationalizarea, centralizarea si planificarea. A compara cele doua Romanii in functie de un criteriu unic nu este o analiza stiintifica“. Care era acest unic criteriu si cum ar trebui sa arate o analiza stiintifica, este pastrat secret de dl. Cioroianu. S-ar mai putea cita si alte surse mai vechi, folosind aceiasi argumentare. De fiecare data insa, aceste afirmatii nu sunt insotite de vreo cifra care ar permite sa se faca o comparatie intre starea in care se gasea tara in 1938, anul culminant in care fusese adusa economia sub guvernele taraniste si liberale, si cea a altor tari europene la acea data sau cea in care se gasea Romania in 1989, la prabusirea comunismului. Iar aceste date existau : intre 1938 si 1943 au aparut cele patru volume din „Enciclopedia Romaniei“, in care sunt prezentate totusi unele cifre ce ilustreaza nivelul jalnic al economiei, deci si al societatii romanesti antebelice.
Mai mult decat atat : in 1996 a aparut, sub egida Academiei Romane si a Fundatiei stiintifice „Memoria Economica“, o carte coordonata de prof. dr. Gheorghe Dobre si intitulata : „Economia Romaniei in context european – 1938“. In ea sunt prezentate, cu cifre si tabele, nivelul industriei, agriculturii, transporturilor, comertului exterior, educatiei, culturii, ca si consumul de produse industriale si agricole, productivitatea muncii, venitul national total si pe locuitor si durata medie de viata. In carte se face comparatia datelor statistice cu alte 18-23 tari europene din acel an (numarul tarilor e variabil in functie de cifrele pe tari avute la dispozitie). Iar in cartea „Tranzitii in modernitate“ (1997) istoricul Damian Hurezeanu publica un amplu studiu intitulat „Romania dintre cele doua razboaie mondiale“, cu date ce exemplifica situatia reala a economiei romanesti din perioada ce a precedat cel de al doilea razboi mondial. Desi stiu cat de mult plictisesc cifrele si ca pe multi ii fascineaza rasucirea indemanata a frazelor, imi permit sa extrag numai cateva cifre din aceste volume :
In anul 1938 Romania avea un venit national pe locuitor de 76 dolari, situandu-se pe locul 18 intre 20 de tari europene (dupa noi urmau doar Iugoslavia si Bulgaria). Valoarea neta pe locuitor a productiei industriale si agricole era de 46 dolari, ceeace ne plasa pe locul 17 din 18 tari ale continentului. Ponderea populatiei active era de 58,4 % din total, pe locul 1 din 20 de tari, deci o tara ce era un rezervor de forta de munca. In timp ce in 1938 in Germania 35,4% din populatia activa era ocupata in industrie, iar in Franta – 27,1%, in Romania aceasta pondere era de 7,2 % (Enciclopedia Romaniei, vol.III). In schimb, in acelasi an, 72 % din populatia tarii era ocupata in agricultura, Romania fiind pe locul 2 din 18 tari europene. Ponderea industriei in venitul national era de 16,9 %, plasand Romania pe locul penultim intre 18 tari europene, iar nivelul productivitatii muncii industriale pe persoana ocupata era de 290 dolari (ultimul loc in Europa), fata de media de 710 dolari a celor 18 tari. Tot ultimul loc il ocupa Romania si in productivitatea muncii in agricultura. In aceasta ramura, Romania avea cea mai mare suprafata arabila pe locuitor (0,678 ha.), dar o extrem de slaba dotare tehnica moderna : 5700 de tractoare adica 2436 ha. pe un tractor (locul 14 din 16 tari), fata de 62 ha./tractor in Elvetia, 106 ha.in Marea Britanie, 210 ha./tractor in Olanda etc. Numarul tractoarelor din Romania asigura lucrari mecanizate doar pe 5-6 % dinsuprafata arabila a tarii. Randamentele pe hectar la grau, orz, ovaz, cartofi, ne situau si ele pe locuri codase in Europa anului 1938. Datorita prabusirii preturilor, valoarea productiei agricole care in 1929 era de 109 miliarde lei, scazuse in 1933 la 48,6 miliarde lei, pentru ca in 1938 sa se ridice la 76,5 miliarde lei, desi volumul productiei crescuse cu peste 100.000 vagoane.
Productia metalurgica era modesta in 1937 : 121.714 tone fonta, 241.940 tone otel, 260.159 tone laminate. Consumul de produse din fier pe locuitor se ridica la 23-25 kg. si la 4,0-4,5 kg. tabla, ceeace reprezenta cca. 10 % din consumul tarilor industrial desvoltate. La consumul de electricitate pe locuitor Romania ocupa locul 19 (58 kwh.pe loc., fata de media pe 22 tari de 441 kwh./loc). In 1939 din totalul localitatilor Romaniei (171 orase si 8704 sate), doar 565 erau alimentate cu energie electrica, acoperind cca. 25 % din populatie. Intre 1930 si 1940, reteaua posturilor telefonice in intreaga tara a crescut de la 5.000 la 10.000. Numarul stiutorilor de carte era, la recensamantul din 1930, de 57 % (doar 25% in Basarabia), cel mai scazut procent din intreaga Europa.
La consumurile de textile si bumbac pe locuitor, disputam cu Spania ultimul loc intre 23 tari. La porumb, grau si alte cereale, consumul de 202 kg./loc. al locuitorului Romaniei situa tara pe locul 3 dintre 22 tari, insa la cel de carne (18 kg./an) se imparteau cu Turcia ultimele doua locuri din Europa. Ultimul loc din Europa pentru Romania si in privinta consumului de ciment (27,4 kg./loc.). In privinta comertului exterior, raportul valoric al unei tone import-export era de la 1 la 9 in 1929 (pentru o tona importata se exportau 9 tone), iar in 1932 raportul ajunsese la 1/14 ! Valoarea totala a productiei industriei romanesti era in 1938 de 253 milioane dolari (1 % din cea europeana), comparativ cu 9096 milioane dolari in Germania, 3155 milioane dol. in Franta, 875 milioane in Cehoslovacia, 241 milioane in Ungaria, 144 milioane in Grecia, 65 milioane in Bulgaria. Romania ocupa locul intai din Europa la mortalitatea infantila (182,5 la mie) , dar la rata mortalitatii generale (19,2 la mia de locuitori) Romania disputa locurile 1 si 2 cu Spania.
Ma opresc aici, desi ar fi interesant de cercetat critic si traseele modernizarii Romaniei in perioada regimului comunist, cu partile ei bune si rele. Se pot totusi trage niste concluzii din datele de mai sus. Cursa pentru intrare in modernitate, inceputa indata dupa primul razboi mondial, nu a reusit sa scoata tara din zona de jos a clasificarii economiilor tarilor europene. Deosebit de acuta era situatia in agricultura, unde se ridicau nenumarate obstacole in calea procesului de modernizare : o pondere excesiva al populatiei agricole, o structura inadecvata a proprietatii funciare, absenta mecanizarii etc. Industria prelucra materia prima din tara cu tehnologii mediocre, industrii de varf erau lipsa si nu aveam mari centre industriale, debuseele interne ale productiei erau inguste, etc. Retelele de comunicatii si transport erau reduse, iar cele existente – nesatisfacatoare si slab intretinute. Cuprinderea intregii populatii in sistemul de invatamant si al asistentei medicale avea mari lacune.
Problemele pe care, cu mari eforturi, Romania incerca sa le rezolve, desi incomplect, intre 1920 si 1940, erau cele ce se pusesera altor tari din occident cu un secol inainte. Ele trebuie luate in considerare atunci cand se doreste a se evalua, nepartinitor si sincer, drumul parcurs de Romania in secolul 20 spre a deveni o tara moderna.