Archive for August, 2009

70 de ani de la izbucnirea celui de al doilea razboi mondial

August 30, 2009

                        

            In zorii zilei de 1 septembrie 1939, in urma atacului Germaniei asupra Poloniei, a izbucnit cel de al doilea razboi mondial. Germaniei hitleriste i-au declarat apoi razboi Marea Britanie si Franta, dar si alti membri ai Commonwealth-ului : Australia, India, Noua Zeelanda, Africa de sud si Canada. Razboiul a durat 2194 de zile, la sfarsitul carora Germania se gasea in conflict cu 54 de state. Au fost angajati in lupta cca. 110 milioane de soldati, ceeace reprezinta cea mai mare dezlantuire de forte militare din istorie. Numarul victimelor, soldati si civili, a fost evaluat la 60 de milioane, dintre care : 6 milioane in Polonia (17,2% din populatie), 25 milioane in URSS (14,2%), 1,7 milioane in Iugoslavia (11,0%); 7 milioane in Germania (8,8%), 15 milioane in China (3,5%), 810.000 in Franta (1,9%), 1,8 milioane in Japonia (1,8%), 378.000 in Romania (1,9%), 386.000 in Marea Britanie (0,8%), 405.000 in Statele Unite (0,3%), s-a. Numai in Holocaust au pierit 6 milioane de evrei din diverse tari.

            Ca un urias cutremur razboiul lui Hitler a rasturnat durabil ordinea mondiala. El a facut ca, dupa 1945, America sa fie cea care stabileste pulsul organismului mondial, a permis ca URSS sa domine pana in 1989 tot rasaritul Europei, teritoriul Poloniei sa fie deplasat spre vest, Germania sa fie impartita in doua, Japonia sa fie victima a doua bombardamente atomice. Toate aceasta rascolire nu ar fi avut loc fara razboiul lui Hitler.

Dar poate oare un singur om, fie el si dictator adorat de poporul sau, sa puna in flacari intreaga omenire? Problema este mai complexa si un intreg sir de factori au contribuit la traducerea in fapte a fanteziilor Führerului german. Presa occidentala, in deosebi cea germana, se opreste asupra aspectelor problemei. Pe baza interpretarilor actuale a cauzelor razboiului, voi prezenta mai jos succint factorii ce au contribuit la dezlantuirea lui.

            Pe de o parte a fost atitudinea docila si binevoitoare a elitelor militare, administrative si economice germane, care chiar daca nu impartaseau ideea primitiva a unui imperiu al rasei ariene si se temeau de un razboi cu puterile occidentale, visau totusi la o dominatie mondiala sau cel putin asupra Europei de rasarit. Pe de alta parte a fost si simpatia pe care poporul i-o purta lui Hitler. Istoricul britanic Ian Kershaw in cartea sa “Hitler” (2001)arata ca Hitler nu a fost un despot detestat, ci o portavoce a maselor nationaliste, iar dictatorul se desfata de iubirea pe care germanii i-o aratau. Chiar dupa declansarea razboiului aceasta simpatie nu a fost deloc stirbita si a determinat ca poporul german sa plateasca un greu tribut in sange.

            In fine nu trebuie neglijat ca un rol important l-au jucat si urmarile tarzii ale primului razboi mondial. In decursul celor doua decenii dupa 1918, o serie de forte au incercat sa schimbe rezultatele razboiului. Asa au venit la putere fascistii in Italia, militarii in Japonia, regimul coloneilor in Polonia, iar in Uniunea Sovietica – puterea a fost acaparata de Stalin. Toti cautau sa-si faureasca zone de influenta sau imperii si au cooperat un timp cu nazistii. Chiar si guvernantii din Marea Britanie si Franta, dorind sa aiba cu orice pret pacea, au fost ingaduitori cu dictatorul german. Astfel o importanta zona din teritoriul Germaniei, dealungul granitei cu Franta, Belgia si, partial, cu Olanda, zona in care intra si intreaga industrie grea din Ruhr, trebuia – prin tratatul de la Versailles – sa fie demilitarizata, iar regiunea Saar – pusa sub tutela Ligii Natiunilor Unite. Dar in 1936 Germania introduce 30.000 soldati germani in zona demilitarizata si alipeste Saar-ul, fara ca aceasta sa provoace vreo reactie notabila din partea celor doua mari puteri. Vazand aceasta, in 1938  Hitler ordona ca trupele sale sa intre in Austria si astfel anexeaza la Germania aceasta tara.

            Dupa numai un an , la München, Hitler face presiuni asupra primilor ministri britanic, Neville Chamberlain, si francez, Eduard Daladier, pentru ca acestia sa accepte cedarea de Cehoslovacia a intregii zone a sudetilor, care si ea este anexata la Germania. In acelasi an, urmare a comportamentului pasiv al conducerilor celor doua tari aliate, Hitler declara ca intregul teritoriu al Cehiei si Moraviei intra sub protectoratul german. In Slovacia se instaleaza un guvern fascist. Toate aceste succese obtinute fara a se trage nici un foc, il indeamna pe Hitler sa aplice aceiasi metoda si in cazul Poloniei. Pana atunci pasivitatea celor doua mari puteri se datora si temerii de URSS si considerarii Germaniei naziste drept principalul adversar al Moscovei. O propunere sovietica facuta Frantei si Marei Britanii in 17 aprilie 1939 de a incheia un pact tripartit de protejare impotriva oricarei agresiuni a tuturor tarilor aflate la frontiera de est a URSS, deci si a Poloniei, este respinsa de Londra. In aceasta situatie, la 23 august 1939, se semneaza la Kremlin acordul Molotov-Ribbentrop, prin care – in secret – Polonia era impartita intre Germania si Rusia. Impreuna cu ocuparea de sovietici a Basarabiei si Bucovinei de nord si a istmului Careliei , URSS isi crea astfel un spatiu de protectie a teritoriului sau impotriva unei eventuale invazii germane, care se stie ca a si avut loc peste aproape doi ani. Guvernul polonez, ce banuia ca tarii sale ii vine randul, incheiase deja un acord cu Marea Britanie si Franta, prin care acestea ii garantau inviolabilitatea frontierelor. Dar Hitler era convins ca cele doua guverne occidentale se vor comporta si de aceasta data, la fel ca in cazul Cehoslovaciei. Bombardarea fortaretei poloneze Westerplatte de langa Danzig de un crucisetor german la 1 septembrie si intrarea in aceiasi zi a tancurilor germane pe teritoriul polonez, i-a determinat pe englezi si francezi sa dea un ultimatum Germaniei, caruia Berlinul nu i-a raspuns. Drept urmare, pe data de 3 septembrie, Marea Britanie si Franta s-au declarat in stare de razboi cu Germania. In timp ce polonezii, cu o armata slab dotata, asteptau zadarnic ajutorul aliatilor occidentali,  Stalin spera si el ca englezii si francezii sa porneasca imediat ofensiva dinspre vest asupra Germaniei. Dar Franta si Marea Britanie adoptasera deja o strategie defensiva si se multumeau cu aruncarea de foi volante din avion. Vazand ca trupele germane ajunsesera, ba in unele locuri chiar depasisera linia convenita prin acordul Ribbentrop-Molotov, Moscova ordona pe 17 septembrie intrarea armatei rosii pe teritoriul polonez. Incepe astfel macelul ce va lua sfarsit abia la 8 mai 1945. 

            Cele de mai sus reprezinta – foarte succint – interpretarea general acceptata astazi de istorici a celui mai nimicitor conflict al secolului 20. Se cunosc insa si alte interpretari ce acorda o mai mare sau mai mica vina a declansarii razboiului diferitelor  puteri participante la conflict, ba chiar considera ca data inceperii razboiului mondial ar fi ce a semnarii acordului Molotov-Ribbentrop. Aceasta este insa o interpretare tendentioasa ce urmareste a introduce Uniunea Sovietica in aceiasi categorie, a principalilor vinovati de razboi, alaturi de Germania nazista, desi ea a fost factorul principal al zdrobirii regimului  lui Hitler.

Advertisements

Eternul Marx

August 27, 2009

Cand se ajunge la ananghie, pacatosii se adreseaza lui Dumnezeu, implorand iertare si cerand ajutor. Pastrand proportiile, in aceasta neplacuta situatie se gasesc astazi, in plina criza financiara, fundamentalistii pietei. Manifestanti au defilat pe Wall Street cu pancarde pe care scria “Marx avea dreptate!”, iar in alte locuri pe glob multi si-au reamintit de sumbrele prevestiri ale ganditorului german cu privire la prabusirea ineluctabila a capitalismului. Revista “Time” il amintea si ea in ianuarie 2009 pe Marx in articolul “Rethinking Marx” : “acest imens turn, ce ii domina in ceata, inevitabil, pe toti ceilalti”. Saptamanalul american “Newsweek“ titra un numar cu cateva luni in urma : “Suntem acum toti socialisti?”. Redutabili politicieni ai dreptei liberale europene uitasera discursurile tinute cu putin timp inainte si vituperau acum aratand cu degetul la racilele sistemului.

Dar deocamdata vedem ca nu s-a intamplat nimic din teribilele prevestiri, cuvantul de ordine al guvernelor occidentale, acesti “imputerniciti ai capitalului” cum ii numea Marx, fiind “Salvati cu orice pret bancile!”. Oare totul nu a fost decat o alarma falsa ? O serie de reviste nu cred insa asta si publica “cover stories” ilustrate cu portrete ale lui Marx reamintind valabilitatea ideilor autorului “Capitalului”, dar si unele aspecte noi pe care le are lumea moderna si care nu au fost banuite de el.

Iata de pilda saptamanalul german “Die Zeit” (tiraj cca. 500.000 ex.), care in ultimul sau numar (nr. 35 din 20 august 2009) consacra 4 pagini mari raspunsurilor date de cativa economisti, literati si ziaristi la sapte intrebari legate de soarta capitalismului :

1. – Capitalismul oare mai exista?

 2. – Sa fie inegalitatea pretul de platit pentru asigurarea cresterii economice?

3. – Ce a ajuns omul in capitalism?

4. – Distruge capitalismul democratia?

 5. – Munca mai are un sens?

 6. – Exista o morala a pietei?

7. – E posibil un capitalism fara perioade de avant si cadere?

Asemenea intrebari, greu de presupus ca s-ar putea desbate cu obiectivitate in presa romaneasca, se ridica in occident pentru ca cele cateva decenii de exceptionala stabilitate economica au fost solul prielnic de aparitie a unor teorii, printre care cea ca era postindustriala a dat nastere unui capitalism fara crize, un fel de paradis mentinut in viata de niste bancheri indemanateci si de o inteligenta colectiva numita “piata mondiala financiara”. Dar atunci cand spaima unei rasturnari radicale cuprinde societatea, oamenii isi pun intrebari grave, menite sa caute posibilitatile adaptarii la noi conditii de viata. Care sunt greselile pe care le-am facut? Cum a transformat capitalismul esenta umana? In ce masura economia se impaca cu etica? Noua ordine economica posibila se potriveste democratiei? Este un fenomen de neocolit ca unii sa devina tot mai bogati, iar altii – tot mai saraci?

Revista franceza “Le Nouvel Observateur” publica in numarul din 20 august 2009 un grupaj de articole ce se deschide cu “Le grand retour de Marx”, in care se constata revenirea in actualitate a “teoreticianului barbos, ale carui intuitii au capatat odata cu criza o forta neasteptata”. In el Philippe Raynaud, profesor de filozofie politica la universitatea Paris-II, scrie ca “daca democratia produce o cerere mare de egalitate niciodata satisfacuta, este natural ca periodic sa renasca aspiratia spre o realizare a acestor promisiuni nerespectate, ceeace conduce cu usurinta la contestarea formalismului democratiei liberale”. Un alt autor semnaleaza ca o surpriza salutul respectos dat autorului “Capitalului” de o seama de discipoli cu nume prestigioase in politica franceza : Alain Minc, Jacques Attali, Pascal Lamy. Care totusi il amputeaza pe Marx de partea sa cea mai vie: revolta fata de nedreptate, ura fata de bani (acest vitel de aur “ce abate cele mai frumoase suflete spre ceeace este mai rusinos si mai nefast in om”), cel ce admira Comuna din Paris si explica esenta luptei de clasa.

 Inaugurand la 25 martie noul local al lui London School of Economics, regina Elisabeta II a intrebat de ce nimeni dintre ilustrii economisti britanici nu a stiut sa prevada venirea crizei. I s-ar fi putut raspunde ca, cu 160 de ani inainte, o anuntase un batran socialist german. Dar Marx nu si-ar fi putut niciodata imagina supravietuirea atat de lunga a unui sistem pe care il considera irational in principiu si distrugator in actiune. Iar capitalismul e in continuare si azi bine-mersi si inca nu i s-a gasit o alternativa credibila.

In incheiere prezint mai jos un pasaj din articolul publicat in “Le Nouvel Obs” de Daniel Bensaid, profesor de filozofie la Paris-VIII Vincennes si membru al NPA :

Sa gandim lupta

De douazeci de ani Marx e privit in cea mai buna dintre lumile liberale posibile drept un personaj total depasit. Dar fantoma lui s-a reintoars odata cu criza financiara, cu capitalul globalizat. Acum 160 de ani “enorma ingramadire a marfurilor” era abia la inceput. Dar Marx nu s-a multumit sa priveasca aceasta situatie. Critica sa a economiei politice urmarea gasirea secretului, descifrarea logicii ei. Pentru a-si depasi limitele, capitalul e constrans sa-si largeasca fara incetare sfera acumularii si sa-si accelereze ciclul rotirilor sale. Transformand totul in marfa, el inghite spatiul si indraceste timpul. Criza globalizarii capitaliste scoate la iveala tendinta de trei ori destructiva a capitalului : a naturii, a societatii, a umanului. (…) Acolo unde economistii vulgari asista cu gura cascata la spectacolul crizei, Marx surprinde in chiar clipa ivirii lor contradictiile ucigatore ale unei societati schizofrene unde “banii isi striga pofta” asa cum “cerbul mugeste insetat dupa apa proaspata”. Vitalitatea studiilor marxiste demonstreaza fecunditatea actuala a operei sale. Jacques Derrida atragea inca in 1993 atentia asupra tentatiei de “a-l folosi pe Marx impotriva marxismului, pentru a neutraliza sau a estompa imperativul politic in exegeza calma a unei opere deja clasate”. Cel mai rau ar fi deci sa facem din el un autor academic corect sau un vulgar intelectual de stanga. Marx e un ganditor al conflictului si al luptei. Pentru a salva acest spirit subversiv de banalizarea ce il ameninta, mai trebuie oare sa repetam ca aceasta critica a capitalului are drept corolar comunismul? Mostenirea lui Marx pune deci intrebarea daca cuvantul “comunism” a fost compromis prin folosirea lui birocratica de stat pana in aceea incat a devenit de nepronuntat. Si sa determinam mai ales ce inseamna comunismul astazi – utopie critica, miscare de emancipare sau ipoteza strategica.

OBAMA SI SANATATEA AMERICANILOR

August 20, 2009

 In plina vara torida, in orasele americane se desfasoara in acest an o lupta pasionala intre partizanii reformei sistemului de sanatate preconizat de presedintele Obama si de partidul sau, si adversarii aducerii oricarei modificari a sistemului in vigoare. Se stie ca in prezent in SUA asigurarea medicala este integral privata, 60 % din populatie avand asigurare prin firma in care lucreaza, 15 % prin Medicare (pentru persoanele in varsta si cei handicapati) si Medicaid (pentru cei nevoiasi) si 10% prin asigurare achizitonata pe piata. Sistemul actual este imperfect si acest lucru a fost semnalat inca de Bill Clinton ce a esuat in 1993 in incercarea de a-l reforma. Se evalueaza la 46-47 milioane de persoane cei ce nu beneficiaza de nici o protectie medicala, adica peste 15% din populatie, iar aceasta nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu isi pot permite costul ei. In Canada si in majoritatea tarilor Uniunii Europene aceasta cifra e de 1-2 procente. Drept urmare sanatatea americanilor nu e mai buna ca a cetatenilor altor tari, desi pentru sanatate ei platesc considerabil mai mult proportional decat acestia. Mortalitatea infantila e mai mare in SUA decat, de pilda, in Cuba. Obama doreste ca prin reforma sistemului sa dea posibilitate si celor neasigurati sa beneficieze de protectia medicala, prin introducerea suplimentara a unei asigurari de stat, care bineinteles ar face concurenta societatilor private de asigurari medicale. Reforma preconizata prevede ca fiecare persoana sa nu cheltuiasca mai mult de 5.000 dolari pe an pentru asigurarea medicala, si max. 10.000 dolari pe an pentru o familie. Adversarii politici ai lui Obama, dar in primul rand societatile de asigurari si spitalele, ce au castiguri considerabile de pe urma sistemului actual, agita spectrul introducerii socialismului de catre noua metoda si nu se sfiesc sa incite lumea sa manifesteze cu pancarde, in care portretul presedintelui este stigmatizat cu simbolul secerii si ciocanului. Nimic insa de acest gen nu s-a intamplat atunci cand statul a sarit, cu multe zeci de miliarde de dolari, in ajutorul unor banci. Obama, pentru care aceasta reforma a fost pe primele locuri in programul cu care a castigat alegerile, nu ascunde ca reforma sa va necesita cheltuieli suplimentare de cca. un miliard dolari anual timp de zece ani. Acesti bani ar trebui sa fie obtinuti, pentru doua treimi, din economiile ce se presupune ca vor rezulta in sistemul Medicare, iar pentru restul, in sporirea impozitelor persoanelor cele mai instarite. Ar mai fi inca multe de spus in privinta reformarii unui sistem si asa destul de complicat si specific american. Dar rastimpul pe care Obama l-a acordat in lunile de cand este la Casa Alba adversarilor sai politici inainte de a lansa aceasta propunere, le-a permis acestora sa-si revina si sa gaseasca un subiect de importanta nationala pe care partidul republican s-ar putea baza in viitoarea campanie pentru Camera si Senat. Popularitatea lui Obama este in scadere si nu este exclus ca, sub presiunea unui public tendentios informat, chiar unii dintre membrii democrati ai Congresului sa voteze impotriva propunerii presedintelui. Asa cum scria un comentator :“Poate ca niciodata in istoria natiunii americane un grup de persoane nu s-a opus atat de furios la introducerea a ceva care, in mod evident, reprezinta un progres fata de situatia actuala”.

E NEVOIE DE REGLEMENTAREA FOLOSIRII INTERNETULUI?

August 13, 2009

              La 11 august, Adrian Nastase a publicat pe blogul sau un interesant articol intitulat “Gherila digitala. Un rau necesar?”. In el se arata ca, in timp ce “ziarele si televiziunile sunt controlate de moguli, internetul este in continuare un teritoriu al nimanui, o zona de libertate absoluta”. Beneficiind de anonimitatea autorilor si eludand orice reguli, in Romania internetul a devenit “un instrument periculos” de gherila, ceeace nu numai impiedica dialogul si dezbaterile utile, ci si manipuleaza nepermis opinia publica. Forumurile online ale ziarelor si blogurile sunt tot mai mult orientate spre “schimbul violent de insulte, injuraturi si acuzatii calomnioase” la adresa oamenilor politici, intre “echipe platite” ale diverselor partide. Daca impiedicarea acestei derive depinde in buna parte si de “bunul simt al proprietarul domeniului”, ea ar trebui sa devina – ca in Occident –o obligatie de “reglementare democratica a spatiului virtual” prin institutii responsabile de restabilirea unei atmosfere prielnica dialogului.

            Problema pusa in discutie este importanta, ceeace si explica de ce ea a suscitat peste 150 de comentarii. Majoritatea acestora considera ca orice interventie de restrictie venita din afara celui ce administreaza forumul sau blogul aduce o incalcare a libertatii de opinie si deci a democratiei. Totodata un comentariu subliniaza just ca “transpunerea lui <<laissez-faire>> din economia liberala reala in domeniul virtualului, nu va duce decat la ceeace a dus si liberalismul economic necontrolat : la criza. Doar ca va fi vorba de o criza morala, in care amabilitatea va fi inlocuita cu agresivitatea”. Dar ce ar inseamna atunci “reglementarea democratica a dezbaterilor din virtual?”. Raspunsul e dat de un alt comentator : adoptarea unui cod de conduita, convenit prin votul majoritatii din randurile celor ce folosesc internetul. Si ni se reaminteste ca un asemenea instrument de protejare impotriva poluarii cu vulgaritati a spatiului blogurilor ar exista. El este codul in sapte puncte al lui Tim O’Reilly : 1.- Asumă-ţi responsabilitatea nu numai pentru propriile tale cuvinte, ci şi pentru comentariile pe care le permiţi pe blogul tău; 2.- Marchează-ţi nivelul de toleranţă pentru comentariile abuzive; 3.- Ia în considerare eliminarea comentariilor anonime; 4.- Ignoră trollii; 5.- O conversaţie trebuie purtată offline, sau discută direct, eventual găseşte un intermediar care poate să o facă; 6.- Dacă ştii că o persoană se comportă rău, spune-o şi informează; 7.- Nu spune online ceva ce n-ai spune direct.

            Cele de mai sus ma indeamna sa fac la randul meu cateva complectari.

            In prezent in intreaga lume sunt 1,6 miliarde utilizatori de internet. Dintre acestia 298 milioane traiesc in China (adica 22% din intreaga populatie a tarii); 227 milioane – in SUA (adica 75% din populatie); 94 milioane – in Japonia (74%); 81 milioane – in India (8%); 68 milioane – in Brazilia (34%); 55 milioane – in Germania (67%); 44milioane – in Marea Britanie (72%). La ce s-a folosit Internetul in 2008? Iata volumele datelor pe 2008 : 45% in Web, 25% in reteaua de computere (Peer-to-Peer); 8% in Streaming (de pilda Web-Radio, Web-TV); 6 % pentru e-mail; 3% – pentru telefonare prin Internet; 2% – pentru jocuri; 11% – pentru diverse. Cate bloguri sunt in lume? Nimeni nu cred ca le-a numarat, dar intr-un saptamanal german am gasit informatia ca doar in Germania sunt in prezent 200.000 bloguri active.

            Introducerea de reglementari si chiar de cenzurare a Internetului se poate face, ba chiar se practica pe scara larga. Conform datelor din OpenNet-Initiative (openet.net) in prezent, pentru continutul social (sex, jocuri de noroc, droguri, alcool etc.) se efectueaza o cenzura totala in Iran, Arabia saudita, Tunisia, tarile din Golf, Sudan si Coreea de nord, dar o anumita cenzura partiala are loc, punctiform, si in tari ca SUA, Marea Britanie, Franta, Germania, Italia si unele tari din America de sud. Pentru continutul politic se efectueaza cenzura totala a paginilor de internet in China, Vietnam, Coreea de nord, Birmania, Iran, Siria si Tunisia, dar partial si in tari ca Arabia saudita, Libia, Etiopia, Pakistan, Thailanda.

            Impotriva oricarei restrictii in folosirea Internetului se ridica miscari de protest in mai multe tari din Europa occidentala, unele ajungand sa ia forma de partid politic. Astfel in Suedia, Partidul Piratilor a reusit recent sa isi trimita cativa deputati in parlamentul european de la Strasbourg. Si in Germania, cu lozinci ca “Jos labele de pe Internet!” si “Sa reparam democratia!” o miscare a “piratilor” a reusit sa castige ceva voturi. Dar Internetul nu e numai amuzament, reclama sau conversatie politicoasa, ci uneori pe el domneste razboiul, furtul si teroarea. Se poate gasi reteta pentru fabricarea unei bombe, se face recrutare pentru participare la actiuni teroriste, se ademenesc copii pentru pedofili, se difuzeaza pornografia in formele cele mai josnice. In multe tari occidentale ministerele de interne, dar si cele ale familiei si protectiei copilului cer si deseori reusesc trecerea prin parlament a unor legi care sa permita controlul datelor e-mail ale unor categorii de cetateni. Se faureste astfel un conflict constitutional de mari proportii, care pune in discutie rolul statului ca putere de mentinere a ordinei in societate. In decursul timpului statul a luat masuri pentru apararea drepturilor omului, pentru protectia proprietatii, pentru protectia sociala etc. De ce nu ar face-o si in privinta acestui domeniu ce devine din ce in ce mai important in viata omului contemporan? Lawrance Lessig, profesor de drept la Stanford University spune : “Lasarea lui Cyber Space de capul lui nu este o conditie pentru indeplinirea promisiunilor libertatii”.

            Fie ca se doreste sau nu, dar o “Lex digitalis” este deja pe cale de infaptuire, asemanator cu „Lex mercatoria“ care reglementeaza piata marfurilor. Iar aceasta sarcina revine lui ICANN (International Corporation for Assigned Names and Numbers), instanta ce isi are sediul in California, la marginea or. Los Angeles. Icann administreaza astazi domeniilor Top-Level ale Internetului : .org, .com, .net, stabileste regulile si disputele in acordarea adreselor pe internet, dar poate sa se implice si in functionarea necorespunzatoare a unor locatii ale membrilor sai. Icann poseda chiar un fel de tribunal de judecare a divergentelor si are ca deviza : “Internet este un esafodaj al comunicatiei mondiale, iar libertatea cuvantului trebuie sa stea la baza regulilor sale de drept”. O regula a dreptului fara amestecul statului, iata poate primul consens international valabil pentru intreg globul. In acest moment Icann e subordonat ministerului comertului al St. Unite, dar doar pana la 30 septembrie 2009. Sunt toate conditiile pentru ca dupa aceea Icann sa devina o organizatie supranationala independenta, inzestrata cu toate imputernicirile si mijloacele necesare.

O INCERCARE DE SALVARE A JURNALISMULUI

August 8, 2009

 Atunci cand in Romania tagma ziaristilor e in framantare in legatura cu cele ce se petrec in grupul editorial Realitatea-Catavencu-Cotidianul, ridicandu-se si aspectul deontologic al ziaristului obligat sa isi siluiasca convingerile, pentru a corespunde vederilor patronului ce-i asigura salariul la ziar, sunt putini cei ce atrag atentia ca totul este in fond in conformitate cu logica economiei de piata, ce a cuprins relatiile din intreaga societate. Este util cred, sa prezint deci o incercare americana de a iesi din acest cerc vicios si a face ca informarea sa devina un bun public.

Paul Steiger este un ziarist cunoscut, care timp de 20 de ani a fost redactor sef la Wall Street Journal, perioada in care acest cotidian a castigat de 16 ori prestigiosul premiu Pulitzer. In 2007, la 65 de ani, el primeste un telefon de la miliardarul Herbert Sandler,care il intreaba daca nu ar accepta sa infiinteze o organizatie non-profit, care sa se ocupe de jurnalismul de investigatie. Sandler, om cu opinii liberale, deci de centru-stanga, era preocupat de abuzurile ce aveau loc atat in economie, cat si in guvern, si care nu erau date in vileag de nimeni. Asa a luat fiinta Pro Publica (www.propublica.org). Pentru a fauri acest proiect Steiger a strans in jurul lui 30 de reporteri de la ziare de renume, ca Washington Post si New York Times. El este finantat anual cu 10 milioane dolari de Sandler Foundation si cu sume mai mici de MacArthur Foundation si Atlantic Philantropies. Este nu numai prima organizatie ce aplica legislatia fundatiilor in domeniul mediilor, ci si modul de difuzare a stirilor. Anul trecut ziaristii ei au desvaluit scandaluri in domeniul sanatatii, abuzuri in privinta asigurarilor contra somajului, cazuri de foraje pentru petrol ce au poluat panzele freatice s.a., care erau trecute cu vederea de guvern. Aceste informatii sunt publicate pe site-ul internet al organizatiei, pe care sus sta scrisa indicatia “Steal our stories” (Furati-ne relatarile). Caci Pro Publica isi publica informatiile sub licenta Creative Commons, ce permite reutilizarea gratuita a informatiilor, cu conditia indicarii sursei lor. Uneori Pro Publica incheie contracte cu alte medii pentru difuzarea unei anchete, ca de pilda prezentarea pe canalul CBS, in emisiunea “60 Minutes”, a rezultatelor unei investigatii despre o costisitoare si inutila propaganda oficiala a guvernului Bush in Orientul apropiat. Emisiunea a fost vizionata de 20 milioane de telespectatori.

Presa tiparita americana este lovita de criza mai mult decat alte ramuri ale economiei. Nu este o situatie conjuncturala, ci una structurala.De cativa ani fostii cititori ai ziarelor au trecut pe internet. Ziare mari si vechi, ca de pilda Chicago Tribune, Los Angeles Times sau Philadelphia Inquirer si-au anuntat falimentul in acest an. In 2008 si-au pierdut locul de munca 16.000 ziaristi, adica o scadere de peste 20% fata de anul precedent. Ziaristii de la Pro Publica nu sunt ingrijorati de scaderea vanzarilor sau a tirajului, ci se preocupa de “story impact”, de efectul pe care cercetarile reporterilor sai il are asupra opiniei publice : care sunt urmarile dezvaluirii unui scandal, cat se vorbeste despre asta, si-a dat cineva din cei demascati demisia ? Este un actor independent pe terenul mediilor, nu un “Think Tank”, ci un “Dig Tank”, care poarta de grije ca banii ce ii primeste pentru functionare sa nu influenteze cu nimic obiectivitatea informatiei. Anchetele sale au mereu un substrat moral, desi uneori sunt considerate Muckracking (rascolirea murdariei). La inceputul acestui an Pro Publica a informat ca o serie de medici si psihologi au luat parte la planuirea si executarea anchetelor sub tortura efectuate de CIA. Informatia a avut un mare ecou la Washington si chiar Obama a luat atitudine in aceasta privinta.

Conceptul acestei organizatii, de publicatie non profit, este un experiment important privind felul in care investigarea si prezentarea de stiri ar putea fi organizata si finantata.In ianuarie 2009 in New York Times a aparut articolul a doi profesori de finante de la Yale University (David Swensen si Michael Schmidt) in care au propus ca toate marile publicatii sa fie dotate cu o fundatie, care sa le permita sa devina apoi institutii permanente in societate, asa cum sunt muzeele si universitatile. In lipsa statului, aceste fundatii ar putea fi sustinute financiar de Bill Gates, de Warren Buffet si de alti bogatasi. Iar Pro Publica nu este singura creatie de acest gen. Revista liberala Mother Jones este si ea organizata ca fundatie, ca si MinnPost din Minnesota, ziar finantat de 900 de cititori locali cu rol de mecena. Prea multe iluzii in aceasta privinta nu isi face insa nici Paul Steiger, desi el crede ca pe viitor bloggerii pot deveni principalii informatori ai ziarelor. Ei trebuie doar gasiti si ascultati.

GOANA DUPA TERENURILE AGRICOLE

August 3, 2009

                  Prognozele ONU arata ca in anul 2050 populatia globului va ajunge la 9,1 miliarde oameni, fata de aproape 7 milioane in 2010. Dar chiar in urmatorii 20 de ani nevoile de hrana ale omenirii vor creste cu 50%, asa cum s-a aratat la conferinta ce a avut loc recent la New York cu privire la comertul cu terenuri agricole (Global AgInvesting 2009). Acolo s-a aratat ca daca in 1950 reveneau 5600 m.p. teren agricol pe locuitor, in 2000 aceasta suprafata se redusese la 2300 m.p.. iar in 2050 se prognozeaza ca se va ajunge la doar 1500 m.p. In Zambia sau Mozambic hectarul de teren costa 350-500 USdolari, in timp ce in SUA sau in Argentina – de zece ori mai mult. Recolta la hectar a unui taran african a ramas neschimbata in ultimii 40 de ani, pe cand – cu ceva ingrasaminte si putina irigare – se poate obtine o recolta de cateva ori mai mare. Si bineinteles, un profit corespunzator al marilor proprietari occidentali, ce cumpara acum zeci de mii de hectare in Africa, America de sud si Asia.

            Doamna Susan Payne din Marea Britanie este in fruntea unui Fonds care a achizitionat 150.000 ha. in Africa de sud, Zambia si Mozambic, unde sunt prevazute investitii agricole de cca. 500 milioane dolari. BlackRock, o societate americana de administrarea averilor, cumpara si ea in diverse colturi ale globului terenuri in valoare de 30 milioane dolari, pentru investitii agricole de 200 milioane. Investorul rus “Renaissance Capital” a cumparat 100.000 ha. in Ucraina. Deutsche Bank impreuna cu banca de investitii Goldman Sachs investesc milioane in cresterea porcilor si pasarilor de casa in China, cu obtinerea de drepturi asupra terenurilor.

            Caci numarul celor ce sufera de foame pe glob se apropie de un miliard. Treptat, hrana devine o problema mondiala la fel de importanta ca si petrolul. Iar multi considera ca astfel se instaleaza un nou gen de colonialism. Nou este ca guvernele unor tari slab desvoltate doresc arzator sa le fie cumparata sau inchiriata tara.

  • Primul ministru al Etiopiei declara ca in tara sa sute de mii de hectare asteapta sa fie achizitionate sau arendate.
  • Terenuri agricole ofera la fel si ministrul agriculturii din Turcia.
  • Si guvernul Pakistanului face reclama in tarile arabe pentru un milion de hectare oferite vanzarii.
  • 1,5 milioane ha. din cel mai bun pamant de ferma il ofera guvernul sudanez statelor arabe din golf, Egiptului si Coreei de sud. Paradoxul afacerii sta in aceea ca Sudanul este cel mai mare primitor de ajutor de hrana din lume, iar 5,6 milioane sudanezi supravietuiesc numai datorita acestui ajutor.
  • Kuweitul a arendat 130.000 ha. de campuri de orez in Cambogia.
  • Egiptul doreste sa cultive pe 840.000 ha. in Uganda, grau si porumb.
  • Presedintele Rep. Democratice Congo a oferit in arenda Rep. Sud-Africane zece milioane hectare.
  • Filipinele vor sa atraga statele arabe din golf oferindu-le 1,2 milioane hectare.

            Nevoia de a-si hrani populatia determina multe guverne sa cumpere terenuri in strainatate. In China traieste 20% din populatia globului, dar tara nu are decat 9% din suprafata mondiala de terenuri agricole. Japonia este cel mai mare importator mondial de porumb, iar Coreea de sud – al doilea. Statele din Golf importa 60% din hrana lor.

            Doua sperante sunt legate de acest intens trafic de terenuri. Mai intai, speranta statelor sarace ca in acest mod isi vor putea moderniza agricultura inca primitiva. Pe de alta parte, speranta restului lumii ca investorii occidentali vor putea , cu tehnica si capitalul adus, cu seminte si ingrasaminte, nu numai sa dubleze, ci in unele locuri din Africa, sa inzeceasca productia. Dar ce se va intampla cand intr-o lume globalizata reapar aceste colonii agricole? Ce se va intampla cand Arabia Saudita achizitioneaza o buna parte din provincia indiana Punjab, iar investorii rusi cumpara jumatate din Ucraina? Si ce se va petrece atunci cand in una din aceste tari vine foametea? Vor inconjura investorii cu garduru electrificate aceste terenuri si le vor apara cu trupe inarmate? Pakistanul a si anuntat ca are 100.000 oameni in forte de siguranta destinate pentru pazirea campurilor investorilor straini. Pe marii investori ii intereseaza siguranta investitiilor, dar nu si soarta taranilor ce au trait pana atunci pe aceste zeci de mii de hectare. Investorii cauta de aceea state slabe, care prin contractul incheiat sa nu le impuna nici un fel de conditii, unde sunt conducatori  care – desi populatia sufera de foame – aproba exportul de cereale. Banca Mondiala pregateste de aceea, impreuna cu alte institutii internationale, un cod de comportare al investorilor in agricultura. La conferinta amintita de la New York unul dintre oratori a subliniat urgenta problemei aratand ca populatia globului creste cu 154 oameni pe minut, 9240 – pe ora, 221.760 – pe zi. Si toti vor sa manance. 

            Problemele situatiei agriculturii mondiale si a celei romanesti au mai fost tratate de doua ori pe acest blog, la data de 19 decembrie 2008 (“Neocolonialism agrar”) si la data de 5 aprilie 2009 (“Cei ce cred ca pot scoate agricultura din impas”). As mai avea de aceasta data doar de adaogat  ca Romania are o pozitie privilegiata din punctul de vedere al resurselor agricole. Terenul arabil reprezinta 39,5% din suprafata totala a teritoriului tarii, fiind a sasea tara din lume in aceasta privinta. S-a evaluat ca fermierii romani, prin valorificarea deplina a fondurilor PAC ale UE, ar permite aprovizionarea cu produse o piata cu o populatie de 80 milioane locuitori.Teoretic Romania poate deveni a treia putere agricola a Europei, dupa Franta si Germania. 

            Toate astea sunt insa ipoteze optimiste. Realitatea este ca in 2008, din cele 14,7 milioane ha. terenuri agricole, doar 9,4 mln. ha. (64%) au fost cultivate. Ilie Sarbu, ministrul agriculturii, a spus la o conferinta de presa (26 mai 2009) ca daca in 1989 erau irigate 3 milioane ha., in prezent nu au putut fi reabilitate decat 553.000 ha., dar s-au irigat doar 200 mii ha. (dupa ce acum 2-3 ani se ajunsese la 40-50 mii ha.). Guvernul a mai aprobat fonduri pentru reabilitarea a inca 200 mii ha., dar 1.500 mii ha. nu vor mai putea fi reabilitate. Mai trebuie aratat ca pretul terenului agricol a crescut de 5 ori in ultimii 5 ani, pana la nivelul de 1.000 – 3.500 euro/ha., dar inca este de 3-7 ori mai scazut decat media europeana. Aceasta situatie determina sporirea interesului strainilor pentru piata funciara din Romania. Specialistii arata ca sectorul nostru agricol nu este inca pregatit sa raspunda adecvat noilor provocari. Iar eu as adaoga ca nici clasa politica nu e constienta deplin de riscul pe care il reprezinta pentru securitatea alimentara a tarii, cedarea cu usurinta a unor terenuri manoase investorilor din alte tari.

CALEIDOSCOP MONDIAL (XIII)

August 2, 2009

                      

                        

            Bancile americane platesc bonus-uri din ajutoarele de stat. Sistemul de recompensare practicate de banci provoaca indignare in SUA. Multe banci ce au primit ajutoare de miliarde de dolari din fondurile statului, acorda bonus-uri de milioane managerilor lor. Iata mai jos, pe scurt, ce arata raportul pe care procurorul general Andrew Cuomo l-a depus zilele trecute pe masa Congresului, insotit de propunerea de adoptare a unei legi prin care sa se interzica recompensarea conducerii bancilor atunci cand activitatea lor a adus daune economiei sau chiar numai bancii.

            Citigroup. – Aceasta banca, odinioara cea mai mare din lume, a primit un ajutor de la stat de 45 miliarde si este astazi cu o treime in proprietatea statului. Ea a platit la 738 salariati bonusuri de minimum un milion dolari, iar la 124 dintre ei – minimum 3 milioane. Dar in 2008 banca a inregistrat pierderi de 18,7 miliarde dolari.

            Bank of America. – Si aceasta banca a primit 45 miliarde dolari din partea guvernului, din care a acordat gratificatii functionarilor pentru munca efectuata in valoare de 3,3 miliarde. 172 de salariati au primit minimum un milion dolari, din care 28 – minimum trei milioane. In anul 2008 banca a avut un beneficiu de 2,56 miliarde dolari.

            Merrill Lynch. – Aceasta banca, preluata apoi de Bank of America, a dat unui numar de 696 salariati bonusuri de minimum un milion dolari, iar pentru 149 dintre ei – minimum 3 milioane. Dar in 2008 banca a avut pierderi de 27 miliarde dolari.

            JP Morgan Chase. – Banca a fost sprijinita de stat in 2008 cu un ajutor de 25 miliarde, bani pe care insa recent i-a returnat. 1626 salariati ai ei au primit min.un milion dolari bonus, din care 200 – min. Trei milioane dolari.

            Goldman Sachs. – Banca a primit ajutor zece miliarde dolari din partea statului, pe care recent i-a returnat. Pentru activitatea de anul trecut 953 salariati au primit bonusuri in valoare de minimum un milion dolari.

                                                           *

                   Cat de mult se munceste in tarile U.E.

         Un studiu recent al Comisiei UE de la Bruxelles arata cat de lung este timpul de munca al salariatilor in diferite tari membre. Saptamanal se lucreaza in medie 41,8 ore in Romania, 41,7 ore in Cehia, 41,7 ore in Polonia, 41,6 ore in Austria, 41,2 ore in Germania, 40,9 ore in Marea Britanie, 40,4 ore in Spania, 39,9 ore in Olanda, 39,5 ore in Italia si 38,4 ore in Franta. Daca insa se iau in considerare pe parcursul intregului an si zilele de sarbatoare (cu exceptia duminicilor) si cele de concediu legal, atunci tot Romania este in frunte cu cel mai mare numar de ore lucrate(1856), avand doar 28 zile nelucratoare pe an, in timp ce de pilda Germania are doar 1650 ore lucratoare anual, cu 40,5 zile de concediu si sarbatori legale anual. Suedia, Danemarca si Franta – au chiar mai putine ore de lucru pe an  decat Germania.

                                                           *

                                Limba, problema politica

         In Slovacia este la putere un guvern bizar. Primul ministru, Robert Fico, social-democrat, formeaza o coalitie cu cei din partidul national de extrema dreapta. Divergentele ideologice nu i-au impiedicat insa sa duca impreuna o politica liberala, care a permis chiar la inceputul anului introducerea euro-ului ca moneda nationala a tarii. Pentru satisfacerea partenerilor de coalitie, guvernul de la Bratislava a initiat o lege conform careia in toate relatiile publice, in actele oficiale, in reclame, pe panourile de informatii si pe placile indicatoare, nu se va folosi pe viitor decat limba slovaca. Incalcarea legii este pedepsita cu o amenda de pana la 5000 euro. Totodata in legea adoptata de parlament se prevede infiintarea unei comisii de stat pentru respectarea puritatii limbii. Ministrul culturii, Marek Madaric spune ca prin asta se urmareste “acordarea de sprijin celor care nu se mai descurca cu limba in propria lor tara”. Legea afecteaza insa minoritatea maghiara ce se ridica la cca. 500 mii persoane, adica 10% din intreaga populatie. Pal Csaky din partidului minoritatii maghiare spune : “Asta e o dovada de imperialism lingvistic”. Primul ministru Fico nu a mai fost la Budapesta de peste 8 ani, iar relatiile dintre cele doua tari, deja incordate, se vor ascuti in toamna odata cu venirea unui nou guvern de dreapta in Ungaria.