Archive for September, 2009

Un caz de psihologie sociala : germanii dupa zdrobirea nazismului

September 30, 2009

In Germania sporeste in ultimii ani tendinta reconsiderarii perioadei imediat postbelice si a reamintirii suferintelor indurate de poporul german, atat in timpul razboiului, cat si in primii ani dupa prabusirea nazismului. Apar carti care pun intr-o lumina noua veritabile tragedii, ca de pilda scufundarea in Marea Baltica de un submarin sovietic a vasului Güstloff, plin de raniti si refugiati ce incercau sa scape din Königsberg, oras incercuit de armata rosie. Dupa edificarea in centrul Berlinului a monumentului consacrat victimelor Holocaustului, asociatia refugiatilor germani din teritoriile Sudetilor si din Prusia orientala a cerut ridicarea unui monument si in amintirea acestor victime. La München se demonstreaza impotriva unei expozitii care arata crimele facute de armata germana (Wehrmacht) in spatele frontului din est. Aceste incercari de readucere in constiinta contemporanilor a suferintelor indurate de parintii si bunicii lor, atat sub bombardamentele aliatilor, cat si sub ocupatia armatelor straine, nu sunt insotite de negarea rolului pe care l-a jucat regimul lui Hitler in rascolirea Germaniei si a intregii Europe. Ele insa sunt un fenomen nou, ce izvoreste atat din puterea economica si politica de necontestat pe care o reprezinta astazi Germania in lume, cat si din dorinta noii generatii de a nu se mai simti apasata de vina unui regim criminal. Este de aceea interesant de reamintit masurile luate de aliati in perioada 1945-1949 pentru a sterge cat mai repede urmele nazismului, cat si felul cum a evoluat in aceasta situatie mentalitatea nemtilor in primii ani dupa infrangere. Am ales in acest scop cateva pagini din cartea „L’impossible retour” de Olivier Guez (Ed. Flammarion – Champs-histoire – Paris 2007) in care se expune succint aceasta mutatie in psihologia multimilor. Unii pot regasi analogii cu procesul ce a avut loc si la noi in mentalitatea populatiei dupa prabusirea comunismului.

 Nemtii s-au despartit repede de nazism in primavara lui 1945, cel putin in aparenta. Cei 12 milioane de oameni inca in uniforma la incetarea luptelor, s-au transformat de teama de a nu cadea prizonieri ai aliatilor sau mai ales ai sovieticilor. Portretele lui Hitler au fost date jos, steagurile cu zvastica au fost impaturite si ascunse bine, documentele distruse, insignele de partid aruncate. Odata disparut, pe Führer l-au abandonat si se parea ca nimeni nu a sustinut sau a avut de a face cu regimul nazist. Dupa cum scria Primo Levi cativa ani mai tarziu: “nazismul si fascismul pareau ca si-au pierdut fata; se parea ca s-au dus in neant, ca s-au evaporat ca un cosmar, ca niste fantome ce dispar la cantatul cocosilor”.

Multi dintre nemti erau furiosi pe Hitler in mod sincer. Oare nu le promisese atatea lucruri frumoase? Nu ii incredintase ca vor fi noii stapani ai lumii, reprezentantii rasei superioare? Nu li se anuntase ca poseda niste arme miraculoase ce vor schimba cursul razboiului? In dimineata de 9 mai 1945 germanii s-au trezit mahmuri, ca dupa un chef ce se terminase prost. Tara lor era distrusa si ocupata, economia – in ruina, dezastrul, fizic si moral – complet. Lunile ce au urmat armistitiului nu au facut decat sa confirme falimentul total al Germaniei. Nenorocirile veneau zilnic. Oamenii traiau in pivnite intunecate si umede, in apartamente sparte, expuse ploii si vantului. Nu aveau nimic de mancare si trebuiau sa recurga la troc pentru a supravietui. Pierdusera teritorii imense in rasarit : Silezia, Pomerania si Prusia, leaganul istoric al Reichului erau in mainile sovieticilor. Milioane dintre ei fusesera expulzati in conditii dramatice de catre polonezi, cehi sau rusi si rataceau in zdrente pe soselele devastate si in garile din toata tara. Iar de cand procesul de la Nürnberg aratase intregii lumi faptele nebunesti ale regimului hitlerist, germanii devenisera un popor paria urat de toti. (…)

 Nemtii isi pierdusera suveranitatea, erau in mainile puterilor aliate victorioase, unite in vointa de a-i pedepsi. Greselile de dupa 1918 ii invatasera pe aliati minte si deci pregatisera un program de “reeducare” drastica, care trebuia sa-i dezvete pentru totdeauna pe nemti de a mai cadea prada nationalismului razboinic. Imediat dupa razboi aliatii i-au fortat pe nemti sa-si deschida ochii la atrocitatile celui de al III-lea Reich, pe calea ziarelor, radio-ului si informatiilor cinematografice pe care le controlau. Reeducarea se baza pe trei puncte enuntate la Conferinta de la Potsdam: demilitarizarea, denazificarea si sfaramarea cartelurilor industriale.

 1. Pentru a eradica militarismul si a face ca razboiul sa piarda aura sa exaltanta si romantica, aliatii au decis eliminarea atat a traditiilor si ritualurilor militare, cat si a militarilor ca corp social. Dupa lasarea la vatra a milioane de soldati germani, aliatii au decretat dizolvarea armatei, au interzis antrenamentele, manevrele si propaganda. Asociatiile de veterani au fost interzise, ca si statuile, monumentele si ceremoniile celebrand vitejia soldatimii germane. Sub presiunea sovietica, ei au scos in afara legii si uniformele si emblemele, portul medaliilor, a decoratiilor si a tot ceeace ar evoca mai mult sau mai putin traditiile militariste, atat de vii in imaginarul national colectiv german. Germania nu mai trebuia sa devina niciodata un pericol militar pentru vecinii sai.

2.-Aliatii erau hotarati sa curete Germania de abcesul nazist. Ei au desfiintat partidul si multimea de organe ce ii erau afiliate ; au facut eforturi de a-i alunga pe membrii sai din administratie si a-i aresta pe cei mai proeminenti activisti si pe potentialii criminali de razboi. Dar, cu toata vointa lor de a-si duce actiunea la capat, aliatii au fost repede confruntati cu dificultati in legatura cu amploarea gigantica a sarcinei ce le revenea, caci partidul nazist avusese aproape 8 milioane de membri. Deseori era greu sa faci distinctia intre nazisti fanatici, simpatizanti si oportunisti, deoarece numeroase documente fiind distruse in ultimele luni ale conflictului. In aceasta privinta sovieticii au fost mai eficienti. Dupa unele executii rapide la inceputul ocupatiei, au inceput sa epureze e temeinic aparatul judiciar, politienesc si de invatamant, pe baza practicei staliniste a acestor operatii. La 1 ianuarie 1947 erau scosi din functie 307.370 functionari de stat, 83.108 aveau interdictie de a munci si zeci de mii in plus erau suspendati provizoriu din functii. In primavara lui 1948, in zona sovietica 520.000 fosti nazisti isi pierdusera locul de munca, iar in 1950, 12.500 fusesera condamnati pentru crime de razboi. Statisticile puterilor occidentale erau mai modeste. Dintr-un total de 3,7 milioane membri ai NSDAP anchetati, doar 5% au fost considerati nazisti convinsi si pedepsiti ca atare in cursul unor procese intre 1946 si 1949. Un sfert dintre ei au fost considerati drept simpli aderenti, iar restul a fost exonerat sau amnistiat.

3.-Decartelizarea urmarea sfaramarea puterii concernelor, a acestor conglomerate industriale gigantice care, asociate regimului, profitasera de economia de razboi nazista si de jafurile organizate de ea; si care exploatasera fara mila un numar imens de muncitori straini adusi cu forta si redusi la sclavaj. Aliatii intentionasera la inceput sa dezindustrializeze complect Germania si sa o transforme intr-o imensa exploatare agrara pentru a sfarsi cu industria sa grea, cu producatorii de otel si carbune, cu fabricantii de tunuri care raspandisera moartea si distrusesera Europa de doua ori in 30 de ani. In cele din urma s-a decis doar demontarea celor mai bune uzine si reducerea capacitatilor industriale la nevoile populatiei. IG Farben a fost scindat in trei : Bayer, Höchst si BASF, dar in vest structurile economiei vest-germane nu au fost fundamental schimbate. In partea de rasarit a tarii transformarile au fost insa radicale. Considerandu-i pe industriasi, pe Junkeri (marii mosieri) si clasele mijlocii drept stalpii de sustinere ai vechiului regim, sovieticii au demontat mii de intreprinderi, pana cand si-au dat seama ca tara-satelit germana e pe cale de a-si pierde baza industriala. S-au redistribuit pamanturile si s-a sprijinit formarea unei noi elite socialiste.

Germanii au primit masurile de mai sus ale aliatilor cu suspiciune si neincredere. Nu din nostalgie pentru un regim care ii aruncase intr-o prapastie ce parea de netrecut. Si nici din revansism, caci de data asta dezastrul era total, iar deruta militara atat de absoluta incat nu permitea aparitia unei noi legende de felul “loviturii de pumnal pe la spate” in care atatia germani au crezut dupa 1918. Infrangerea si urmarile ei umilitoaresi dureroase, expulzarile din teritoriile din est, mai ales sutele de mii de prizonieri, convinsesera repede imensa majoritate a populatiei de absurditatea razboiului. Controversa era de alta natura : germanii erau convinsi ca sunt de doua ori si pe nedrept pedepsiti : mai intai fusesera victimele lui Hitler si a camarilei sale fanatice, care ii luasera ostateci si ii impinsesera sa comita crime de a caror dimensiuni nu si-au dat seama, chiar cand aflasera despre ele. Procesul de la Nürnberg a avut si efecte perverse: el i-a intarit pe germani in ideea ca doar conducatorii nazisti erau responsabili si vinovati. In masura in care acesti stalpi ai regimului fusesera pedepsiti, multi nu intelegeau de ce aliatii se inversunau si asupra lor, simpli cetateni care nu facusera altceva decat sa asculte de ordinele primite.

 Majoritatea nemtilor a refuzat atunci sa se confrunte cu trecutul. In zonele occidentale de ocupatie s-au pus piedici denazificarii, eliberand certificate de “scutire de trecutul nazist”, ceeace le permitea sa se reinsereze in viata sociala a noii Germanii si sa gaseasca un loc de munca. Incepand din martie 1946, denazificarea a intampinat o opozitie tot mai mare. Daca la inceput 46% dintre nemtii din vest o sustineau, in primavara anului 1949 acestia nu mai erau decat 17%. Cu drepturile si moralitatea recapatate, ei puneau la indoiala legitimitatea aliatilor de a le impune justitia de invingatori. Ei evocau bombardarea orasului Dresda, fara a mentiona pe cele ale oraselor Coventry si Rotterdam, “Blitz-ul” care a terorizat Londra sau razboiul de exterminare din rasarit. Incepusera sa puna pe acelasi plan metodele aliatilor si ale nazistilor si protestau impotriva demontarii uzinelor lor. (…)

 S-a cristalizat astfel o noua identitate germana din perioada imediat post-belica. Comunitatea poporului, mandra si aroganta in perioada nazismului triumfator, lasase loc acum unei colectivitati de victime ce se vaicareau, prada a unui destin tragic sub ocupatie straina. Prizonieratul, frigul, foamea, mizeria, ura, piata de troc la negru, ruinele, expulzarile, exproprierile, erau umilinte si experiente in comun ce cimentau germanii intre ei si constituiau noua lor comunitate de valori. Aceasta mila de sine a fost sesizata de Thomas Man, care tocmai publicase cartea “Doctorul Faustus”, si care, intr-un articol din New York Times scria ca germanii nu voiau sa mai stie nimic de trecut si ca erau in cautare de compasiune si intelegere pentru nenorocirile lor. “Totul era mai bine sub Hitler”, ”atrocitatile regimului nazist sunt exagerari si inventii ale propagandei aliatilor“, „democratia este sinonima cu ocupatia si cu colaborarea cu puterile adversare”, iata ce a auzit marele scriitor german cu ocazia primei sale vizite in Germania, in vara anului 1949, dupa ce parasise aceasta tara in 1933. El, ca si Hermann Hesse, ca si Erich Maria Remarque sau alte eminente constiinte ale literelor germane, nu a mai revenit niciodata sa traiasca in tara natala. (…)

Lucrarile din ultimii ani ai istoricului Götz Aly au clarificat si un aspect putin cunoscut al dictaturii hitleriste : asigurarea de ea a satisfactiei generale a poporului datorita atat razboiului de jaf, cat si a masurilor de arianizare contra evreilor, care i-au permis sa duca o politica de redistribuire de care a profitat aproape totalitatea poporului german. Cu ajutorul lui Reichsbank, a bancilor private si a mii de functionari zelosi, regimul nazist a putut sa mentina stabil cursul marcii (Reichsmark), sa sustina veniturile cele mai modeste, sa evite claselor mijlocii si inferioare de a fi lovite prea serios de impozitele de razboi. “95% dintre germani – scrie Götz Aly – au primit o parte din bunurile furate sub forma de bani in buzunar sau sub forma de alimente in farfurie, alimente aduse din tarile ocupate si platite cu banii si aurul jefuit. Victimele bombardamentelor purtau hainele evreilor asasinati si se odihneau in paturile lor, recunoscatori ca statul si partidul i-au ajutat atat de repede”.

Ingretosat de atitudinea lor in timpul nazismului, dar poate si mai mult de cinismul de dupa razboi, scriitorul Ralph Giordano a luat o decizie radicala pentru a sublinia ruptura sa de identificare cu Germania. “Inamicul inamicului meu este prietenul meu : am aplicat aceasta veche maxima si m-am inscris in partidul comunist german, care pe atunci parea singura forta antifascista veritabila. Comunismul beneficia de o aura extraordinara si credeam ca armata rosie si sovieticii erau adevaratii eliberatori ai Europei. In partid am gasit o familie, o fraternitate, acel sentiment de apartenenta de care duceam atat de mult lipsa”. Ralph Giordano nu era singurul dintre evreii germani care considera comunismul drept singura alternativa credibila la fascism. Unii dintre ei parasisera Germania din primele zile ale nazismului pentru a se refugia in Palestina, in Mexic sau in SUA, iar acum au decis sa se instaleze in zona sovietica. Telul lor era sa faureasca o alta Germanie, o Germanie socialista, curatata pentru totdeauna de ramasitele nazismului. Printre ei erau scriitori celebri ca Arnold Zweig, Anna Seghers si Stefan Heym, istorici ai literaturii Hans Meyer si Alfred Kantorowicz, filosoful Ernst Bloch, actrita Helene Weigel. Primiti cu onoruri ca niste oaspeti de prestigiu de autoritatile sovietice, ei se bucurau ca se regasesc intr-un mediu socialist german. Acesti intelectuali laici si angajati politic isi imaginau ca vor putea reconstitui marea alianta a victimelor si a rezistentilor fascismului, asa cum o facusera in strainatate in timpul razboiului, indeosebi in Mexic. Comunisti duri sau idealisti convinsi, acesti evrei considerau ca doar Germania socialista ar fi capabila sa rezolve si problema evreiasca, dand un omagiu suferintelor lor si preluand memoria genocidului integrata cu cea, mai vasta, a luptei antifasciste. Ei aveau deplina incredere in noua Germanie sub tutela marelui frate sovietic.

CE INSEAMNA BUNASTAREA UNEI NATIUNI?

September 25, 2009

 Mult timp s-a crezut ca starea, mai buna sau mai rea, a unei tari, se reflecta in marimea Produsului Intern Brut (PIB, sau in limba engleza Gross Domestic Product – GDP), adica un indicator economic unic ce exprima valoarea totala a marfurilor si serviciilor realizate de populatia unei tari in decursul unui an. Dar chiar autorul notiunii, economistul american de origine rusa Simon Kuznets, recunostea in 1934 ca “bunastarea unei natiuni nu poate fi decat cu dificultate masurata doar prin marimea venitului national”. Datele statistice ce se iau in calculul PIB nu includ de pilda munca la negru, munca neplatita din gospodarie(prepararea hranei, curatirea locuintei, spalarea si calcarea rufelor etc.), munca in functii onorifice etc. Daca ingrijirea unui bolnav sau unui batran este lasata pe seama unui serviciu sanitar, acest lucru este luat in calculul economic, dar nu cand aceiasi munca este efectuata acasa de fiica celui suferind. Iar cand o mama isi alapteaza copilul la san, acesta e un lucru bun pentru copil, dar ingrijirea lui e luata in calculul PIB doar atunci cand mama se duce si cumpara de la magazin laptele si sticluta cu biberon. Pe de alta parte datele PIB pot arata valori in crestere de la an la an, in timp ce satisfactia populatiei pentru viata pe care o duce sa fie in scadere. De ce? Pentru ca ritmul de crestere al economiei nu e o garantie a progresului social, importanta fiind felul in care se repartizeaza roadele acestei cresteri. De pilda din 2000 pana in 2008, in Statele Unite PIB pe cap de locuitor a sporit in medie cu 9%. O ancheta a aratat insa recent ca in aceasta perioada, pentru 50% din populatia americana veniturile au scazut cu 4%. Deci a avut loc o crestere economica insotita de o regresie sociala.
 Acest fapt a determinat ca inca din anii 50 ai secolului trecut sa se caute alti indicatori pentru exprimarea bunastarii. Printre acestia sunt de mentionat :
 • indicele Gini, prin care se masoara cat de egala sau inegala este distributia avutiei in interiorul unei tari ;
. indicele desvoltarii umane (HDI), alcatuit din PIB pe locuitor masurat in valori PPP (Purchasing Power Parity), cu includerea nivelului de viata si de educatie;
 • indicatorii ISEW (Index of Sustainable Economic Welfare) si GPI (Genuine Progress Indicator), care masoara performanta economica cu luarea in consideratie a gradului de mentinere a nivelului cresterii.

Insatisfactia folosirii acestor indicatori l-a determinat pe presedintele Frantei sa convoace o comisie de experti, printre care 5 laureati ai premiului Nobel, care sa elaboreze propuneri pentru o corecta masurare a performantei economice si a progresului social (http://stiglitz-sen-fitoussi.fr/en/index.htm). Raportul acestei comisii (numit succint “raportul Stiglitz”), a fost depus recent pe masa presedintelui Sarkozy. El urmareste – dupa cum arata unul dintre membrii sai, Jean-Paul Fitoussi, intr-un interviu dat ziarului Le Monde din 16.06.2009 – trei linii directoare.
Mai intai, se propune imbunatatirea sistemului statisticilor nationale, pentru a se tine seama de evolutia lumii. De pilda, in mai toate tarile a sporit cota cheltuielilor publice, dar cum se poate masura contributia sectorului de sanatate sau de educatie la bunastarea natiunii? Cheltuielile bugetare pentru aceasta nu spun nimic in ce priveste calitatea serviciilor de sanatate sau a invatamantului. Cheltuielile pot fie egale in doua tari, dar rezultatele – diferite. In SUA cheltuielile pentru sanatate reprezinta 15% din PIB, iar in Franta si Germania – 11%. De aici s-ar trage concluzia ca americanul este mai bine servit in spitale si cu medicamente decat europenii. Se stie insa ca rezultatele sistemului de sanatate american sunt mai slabe decat din cele doua tari europene. De aceea nu cheltuielile statului, ci alti indicatori, ca de pilda speranta de viata sau proportia persoanelor obeze, pot scoate la iveala aceasta discrepanta.
In al doilea rand, raportul tine sa determine ce este mai important in existenta oamenilor, adica calitatea vietii. Nu este vorba despre gradul de fericire, ci de lucruri masurabile. Averea si veniturile, nivelul de educatie, nivelul de sanatate, gradul de incredere in justitie. In privinta acestui din urma punct, se arata ca sporirea sentimentului de neincredere a populatiei, face sa creasca numarul proceselor si cautarea dreptatii prin tribunale. Desigur ca asta sporeste PIB, caci vor fi mai multi judecatori si avocati. Dar dovedeste si o sporire a neincrederii oamenilor intre ei, ceeace ii impinge a se dea in judecata. Este si aceasta o degradare a bunei stari in societate. Un alt aspect important: toate anchetele realizate in lume in randurile somerilor au aratat ca individul intrat in somaj resimte pierderea identitatii, are sentimentul inutilitatii, ca somerii cad mai usor victime bolilor psihice si somatice. Somajul constituie o deteriorare considerabila a calitatii vietii, facand costul lui pe ansamblu mai ridicat decat pierderea de bani pe care o simt in buzunar somerii.
In fine, in al treilea rand, raportul face propuneri de includere a desvoltarii durabile in calculul indicelui progresului economic si social, adica masurarea sustenabilitatii, a tot ceeace lasam mostenire generatiilor de dupa noi. Problema e esentiala, caci cuprinde atat capitalul fizic, capitalul uman, cat si mediul si capitalul natural. Fara un asemenea indicator de sustenabilitate, am putea fi confruntati cu catastrofe pe care nu le intrezarim in acest moment. Criza actuala este si rezultatul lipsei cresterii durabile ce a precedat-o. Indicii pe care ii aveam erau neconcludenti, caci masurarea bogatiei societatii fusese incredintata pietelor financiare.
J-P. Fitoussi mentioneaza ca raportul a fost acceptat de presedintele Frantei, care a dispus ca indicatorii din el sa devina operativi in sistemul statistic francez (INSEE), desi riscul politic al publicarii in mod regulat a indicatorilor de inegalitate sociala este mare. Mai mult decat atat, secretarul general al OCDE a declarat ca va sustine introducerea acestor indici si in celelalte tari membre ale organizatiei.
                                                       *
 Ar fi multe de comentat si de noi pe seama raportului Stiglitz. Se vede cat de importanta a devenit astazi pentru oamenii politici responsabili luarea – in mod stiintific – a pulsului natiunii pe care o conduc. Problemei masurarii calitatii vietei i s-a acordat atentie si la noi in tara in trecut, prin studiile sociologice ale echipei condusa de Catalin Zamfir (cartea “Modul de viata si calitatea vietii” – 1982). Din pacate aceste studii nu au fost luate in consideratie de conducerea de atunci, rupta total de framantarile si grijile poporului. Ceva mai recent, in 2001, primul-ministru Adrian Nastase a sprijinit infiintarea Comisiei Antisaracie si Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS), care insa odata cu schimbarea guvernului si-a incetat activitatea. Este de sperat ca preocuparile actuale din Uniunea Europeana pentru evaluarea cu sinceritate a discrepantelor sociale si masurarea cu noi instrumente a progresului economic si social, sa conduca si in tara noastra la depasirea marasmului de autosatisfactie dat de simpla lozinca “Sa traiti bine!”.

SOCIAL-DEMOCRATIA EUROPEANA IN PIERDERE DE VITEZA

September 22, 2009

Pe 27 septembrie in Germania vor avea loc alegeri pentru cei 598 deputati ai parlamentului (Bundestag). De pe acum se intrevad doua posibilitati pentru conducerea tarii in urmatorii patru ani :

 – un guvern de dreapta, alcatuit din reprezentanti ai partidelor crestin-democrat (CDU) si liberal (FDP);

– continuarea actualei mari coalitii alcatuita din ministri ai CDU si ai social-democratilor (SPD).

In ambele variante, functia de cancelar (prim-ministru) al Germaniei ii revine tot d-nei Angela Merkel, presedinta CDU, partid pe care toate sondajele il dau castigator sigur al alegerilor.

O alta varianta, in care social-democratii s-ar coaliza de pilda cu partidul ecologist (Die Grünen) si cu partidul de stanga (Die Linke) pentru a forma guvernul, este lipsita de sanse, deoarece social-democratii resping categoric orice fel de alianta cu partidul lui Oskar Lafontaine si Gregor Gysi. Programul acestora contine pentru SPD prevederi inacceptabile: introducerea unor salarii minime pentru lucratorii tuturor branselor, impozite marite pentru cei bogati, retragerea imediata a celor 3500 de soldati germani din Afganistan s.a.

Pe de alta parte candidatul partidului social-democrat, Frank-Walter Steinmeier, fost vice-cancelar si ministru de externe in ultimii 4 ani in guvernul d-nei Merkel, nu a reusit in sondajele din ultimele luni sa fie cotat cu mai mult de 25% din eventualele voturi, ceeace este cel mai scazut nivel prognozat pentru acest partid fata de alegerile trecute.

Scaderea influentei politice a social-democratiei asupra electoratului este insa un fenomen ce se constata in mai toate tarile europene. Daca in anul 2000, intr-o Uniune Europeana alcatuita din 15 tari, social-democratii erau la putere in 12 tari, in schimb astazi, intr-o Uniune Europeana din 27 state, ei nu mai alcatuiesc singuri guvernul decat in Marea Britanie, Portugalia si Spania, si participa la guvernare, alaturi de alte partide de centru sau dreapta, in Belgia, Luxemburg, Olanda, Germania, Austria, Slovenia, Slovacia, Ungaria si Romania.

Glasgow este orasul natal al premierului Gordon Brown si intotdeauna alegerile au dat aici castig de cauza laburistilor. Pana vara trecuta insa, cand la alegerile comunale partidul laburist a iesit pe locul trei fiind devansat nu numai de conservatori, ci si de partidul nationalist scotian. La alegerile pentru parlamentul european din luna iunie, pe intreaga tara partidul laburist britanic nu a luat decat 16,1% din voturi. Iar aceasta are loc intr-o tara unde teoreticianul laburist Anthony Giddens anunta acum zece ani ca New Labour paseste pe “cea de a treia cale”, ceva la mijloc intre capitalism si socialism, o descoperire ce va reforma stanga europeana. Actualul ministru britanic al economiei, Peter Mandelson, a declarat recent ca el crede si astazi in corectitudinea acestui drum.

Decaderea social-democratiei a inceput in tarile scandinave. Incepand din 2001, in Danemarca este la putere o coalitie din partide de centru si de dreapta. In Suedia, tara marelui social-democrat Olof Palme, premierul Göran Persson a pierdut in 2006 alegerile in favoarea unui partid conservator, care poarta numele de moderat si are tupeul sa afirme ca el este cel care “va moderniza social-democratia”. A urmat la rand Finlanda, apoi Grecia si Olanda. In Italia coalitia de partide cu orientare social-democrata si-a tot schimbat conducatorul: dupa d’Alema si dupa Prodi, acum in frunte este fostul primar al Romei, Walter Veltroni, fara ca prin asta sa se clatine guvernul Berlusconi. La Paris socialistii au esuat mai intai cu Jospin, apoi cu d-na Segolene Royal. In prezent in partidul socialist francez se desfasoara o lupta intestina, intre cei mai batrani si lupii tineri, fara sperante ca unul dintre veleitari sa reprezinte un adversar de talie pentru Sarkozy. In Austria, la alegerile din septembrie 2008 partidul socialist al lui Alfred Gusenbauer a avut cel mai scazut rezultat din istoria sa, iar urmasul sau Werner Faymann nu a mai putut forma guvernul decat aliindu-se cu dreapta. Singura tara in care recent socialistii au avut castig in alegeri este Norvegia, dar ea nu face parte din Uniunea Europeana si nu a fost deloc afectata de criza economica mondiala. In parlamentul european de la Strasbourg social-democratii si socialistii nu mai ocupa acum decat un sfert din locurile de deputati.

Toate acestea sunt paradoxale. Economiile tarilor UE sunt lovite de o grava criza, dar oamenii politici social-democrati, care timp de doua decenii au dus politica liberala de eliberare a pietelor financiare de orice reglementari, tac acum chitic. Electoratul probabil ca a inteles asta si ii sanctioneaza cu votul sau. Si totusi de ce ultimele alegeri i-au sanctionat pe social-democrati, desi ei sunt traditional, critici ai capitalismului? Se pare ca doua sunt raspunsurile la aceasta intrebare.

In primul rand, reformistii social-democrati i-au iritat pe aderentii lor prin incercarile de modernizare a liniei partidelor. Tot cautand sa castige noi categorii de alegatori, ei si-au neglijat clientela de baza si au pierdut din credibilitate. Asa a facut Tony Blair, care prin politica sa de dereglementare a pietelor financiare a castigat increderea doar a celor din London City. La fel si Gerhard Schröder, care declara : “Nu mai exista o politica economica de stanga si una de dreapta. Exista doar una moderna si alta nemoderna”, dar care, prin reformele economice luate a sporit numarul somerilor la 5 milioane.

In al doilea rand, partidele conservatoare au abandonat discursul prin care cereau o cat mai mare liberalizare a pietelor, au pus o surdina apelurilor la dereglemantarea sectorului financiar-bancar si s-au afirmat ca partide de centru. Atat Sarkozy, cat si Angela Merkel tin cuvantari in spirit keynesian in care sustin interventia salutara a statului in economie, si nu exclud ca, la nevoie, unele banci sa fie nationalizate. La aceasta brusca, dar oportuna schimbare de atitudine a conservatorilor, social-democratii au aratat ca nu poseda o riposta adecvata, convingatoare. Ei lupta acum nu numai cu adversarii lor de dreapta, liberali, populisti sau ecologisti, ci si cu noile partide ale stangii socialiste radicale, care isi au tot mai multi reprezentanti in parlamentele nationale si au preluat valorile ideologice abandonate in practica de social-democratie.

In ajunul conferintei G20 de la Pittsburgh

September 17, 2009

                        

                 Dupa un an de la rasunatorul faliment al bancii americane de investitii Lehman Brothers, guvernele principalelor tari ale lumii se framanta pentru a trage invataminte din criza ce a urmat. Dar pe masura ca economia isi revine la normal, scade si vointa de a se purcede la reforme radicale ale sistemului. Iar multi bancheri si-au reluat fara scrupule practicile de odinioara.

            S-a evaluat ca din noaptea spre 15 septembrie 2008, cand banca amintita a dat faliment, si pana astazi, criza a facut ca economia mondiala sa piarda 15 bilioane dolari, ceeace reprezinta cam de 35 de ori bugetul unei tari ca Germania. State ca Islanda, Ungaria sau Letonia s-au gasit, dupa aprecierea FMI, in pragul unui colaps financiar. In intreaga lume si-au pierdut locul de munca 59 milioane de oameni. Sunt aproape unanime parerile ca aceasta criza se datoreaza faptului ca bancile au capatat prea usor prea multi bani, ceeace le-a facut sa se comporte usuratic si iresponsabil cu ei. Iar drept solutii de viitor se preconizeaza ca ele sa-si sporeasca capitalul propriu, iar operatiile bursiere sa fie mai transparente pentru public.

            In preajma conferintei din orasul american Pittsburgh, a celor 20 de state cu cea mai desvoltata economie din lume, ce sevor aduna pentru a gasi solutii in comun de evitare pe viitor a altor crize de asemenea amploare, Franta, Germania si Marea Britanie se prezinta cu un punct de vedere unanim convenit. Ele preconizeaza de pilda adoptarea unor reguli prin care bancile ce opereaza cu produse financiare riscante, sa aiba o acoperire de capital mai mare pentru a nu mai face apel la stat atunci cand se gasesc la ananghie. Se doreste apoi a se limita marimea bonus-urilor acordate – peste salariul fix – celor din conducerea bancilor (eventual pana la 500.000 dolari anual) si chiar interzicerea acordarii lor atunci cand rezultatele bancii sunt negative. Obama ar fi in principiu de acord cu asemenea propuneri, dar el isi da seama ca atunci cand are de rezolvat o problema atat de complicata cum este reforma sistemului asigurarilor de sanatate, este foarte dificila si reformarea sistemului de pe Wall Street, care in trecut a adus atatea avantaje Americii. Iar in London City se efectueaza 70 % din toate imprumuturile internationale si 6,5 milioane de englezi sunt ocupati in sectorul financiar, creind 10,1% din PIB-ul britanic si nimeni nu crede ca Gordon Brown e capabil de un efort de reformare atat de mare.

            La Pittsburgh multi asteapta ca Obama sa anunte sfarsitul crizei, dar situatia economiei mondiale – oarecum imbunatatita – nu permite totusi o asemenea declaratie. Atat Dominique Strauss-Kahn, seful FMI, cat si Ben Bernanke, seful Fed, subliniaza ca pericolul nu a trecut. Guvernatorul lui Federal Reserve continua sa mentina nivelul dobanzilor la 0,00 – 0,25%, banii acordati atat de ieftin fiind echivalentul sangelui de transfuzie pentru un corp inca bolnav. Iar alt fenomen confirma aceasta evaluare : concentrarea institutiilor financiare. In ultimul an banca Wells Fargo a inghitit banca Wachovia, a patra ca marime din SUA si are acum un activ de 138% fata de cel dinainte de declansarea crizei. JPMorgan Chase a preluat bancile Bear Stearns si Washington Mutual sporindu-si si ea bilantul cu 39%, iar Bank of America si l-a dublat prin incorporarea bancilor Countrywide si Merrill Linch. Acest lucru a fost sprijinit de guvernul american, considerandu-se ca astfel contribuie la asanarea sectorului bancar, dar acum bancile ramase sunt prea mari ca sa mai poata da faliment, fara a zgudui intreg edificiul financiar mondial. “To big to fail” este garantia data conducerii fiecareia din aceste banci ca, orice ar face ele, intotdeauna statul va sari sa le salveze. Nici un stat in lume nu-si mai poate permite de acum inainte sa lase asemenea giganti sa se prabuseasca. Dar au invatat oare ceva conducatorii acestor uriase banci din consecintele crizei? O serie de analisti occidentali sunt de parere ca da, ei au invatat ceva, dar nu ceeace trebuia. Statul a asigurat bancile pe viata si asta le indeamna la nechibnzuinta. Expresia in vigoare acum este “moral hazard”, ce presupune ca un comportament rational il au doar cei ce actioneaza riscant in mod sistematic. Astfel in castig sunt totdeauna bancile.

            Iata de ce este indoielnic daca intalnirea celor 20 sefi de state la Pittsburgh va da rezultatele asteptate de cei ce spera intr-o reforma venita de sus a capitalismului. Deja Wall Street-ul si-a trimis lobbystii sai pentru a face presiuni asupra politicienilor si asupra celor din conducerea Fed (Federal Reserve). Caci se stie ca si Fed, prin Allan Greenspan, fost sau sef al sau timp de 14 ani, a contribuit la declansarea crizei pe care acum, cu Bernanke in frunte, afirma ca o combate. Se mai stie si ca banii si politica sunt in Statele Unite notiuni strans legate. De pilda senatorul Chris Dodd, seful comisiei financiare a Senatului, a strans anul trecut peste un milion de dolari pentru campania sa electorala, bani veniti in majoritate din partea sectorului bancar. Adica tocmai de la cei pe care acum el trebuie sa-i struneasca. Iar 9 (noua) din cele mai mari companii ce acorda bonusuri lucratorilor lor, au cheltuit in anul trecut 32 miliarde dolari in acest scop, desi primisera ajutor din partea statului pentru a se mentine pe linia de plutire. Propunerea de a li se plafona controlorilor bancilor acest castig suplimentar la 100.000 dolari anual, e considerata o gluma buna : “Atat castiga la noi un om de banca in doar doua saptamani” declara un sef de pe Wall Street. Bancherii vor fi deci lasati in pace in continuare de lumea politica. Iar fara o vointa de reformare radicala a sectorului, sustinuta ferm de St. Unite, este iluzoriu a crede ca peste cativa ani nu vom avea o noua criza, mai nimicitoare de bani si locuri de munca decat cea actuala.

UN INTELECTUAL VERITABIL

September 14, 2009

               Intr-un admirabil articol aparut acum cateva zile in „Cronica Romana“ si reluat apoi pe blogul sau, d-na Gabriela Cretu se intreba unde s-au ascuns intelectualii. Si spunea: “ A fi intelectual este o stare de spirit si o atitudine. Ni-l putem imagina drept posesorul unei gandiri critice si lucide asupra lumii in care traieste si un om angajat. Nu angajat la stapan, ci angajat in apararea unor valori si principii, cu orice risc.” Si adaoga ca, pentru a fi un intelectual veritabil, e nevoie si de curaj. “Castigul din asta e totdeauna mai mare decat pierderea”.

            In comentariile ce au insotit pe blogul dansei acest articol, s-a subliniat de mai multi ca, printre calitatile indispensabile ale intelectualului ce se implica pe taramul politicii este si neconformismul, atitudinea neconcesiva a celui care nu se sfieste sa spuna adevarul in presa si la televiziune, chiar daca loveste in interesele si iluziile in care se complace cea mai mare parte a publicului. M-am gandit atunci daca marsul triumfal al unei economii de piata fara componenta sociala, care la noi in ultimele doua decenii a transformat atat de radical mentalitatile, nu este si cauza absentei intelectualului de stanga pe care il cauta acum d-na Cretu. Valorile se negociaza in dolari sau euro si putini sunt cei care, de dragul respectarii principiilor, pot rezista ispitei unor oferte, in fond ridicole fata de bonusurile fabuloase cu care sunt recompensati anual sefii unor banci sau societati de asigurari. Am reamintit cele de mai sus pentru ca, zilele trecute am aflat despre un caz ce dovedeste ca, cel putin pe alte meridiane, mai exista oameni ce pot purta cu mandrie titlul de intelectual.

            Zacamintele de petrol din subsolul Libiei, sunt atat de ademenitoare incat ii determina pe o serie de sefi de state occidentale sa faca gesturi greu de calificat. Presedintele Frantei, Sarkozy, se ploconeste in fata dictatorului Moamer Kadhafi cu ocazia vizitei acestuia la Paris. La fel de lingusitor se comporta si premierul Italiei, Berlusconi, in vizita pe care i-o face batranului dictator la Tripoli. Iar Gordon Brown ii obliga pe concetatenii sai britanici sa accepte ofensa eliberarii din inchisoare a unui criminal libian responsabil de atentatului de la Lockerbie care a costat viata a peste o suta de persoane. Aceste personalitati europene se fac ca uita rolul pe care colonelul, ce domneste de 40 de ani in Libia, l-a jucat in sprijinirea terorismului international.

            In acest context, trebuie aplaudata atitudinea pe care a luat-o zilele trecute scriitorul spaniol Juan Goytisolo (78 ani). Autor de romane, piese de teatru, eseuri, amintiri, relatari de calatorie, el traieste de mai multi ani in Maroc, unde si-a faurit o conceptie despre lume si viata apropiata de viziunea arabo-musulmana. Recent, un juriu al personalitatilor de cultura araba a decis sa-i acorde lui Goytisolo Premiul international de literatura al lumii arabe in valoare de 150.000 euro. Dar scriitorul spaniol, care parasise in urma cu peste 40 de ani Spania pentru ca nu mai putea suporta regimul lui Franco, a refuzat sa primeasca premiul. Fidel reputatiei sale de om de litere integru si radical, decis sa-si mentina permanent in acord atitudinea publica cu ideile sale, el si-a justificat refuzul, deoarece aflase ca originea sumei lui este Libia. Intr-un articol publicat in ziarul spaniol El Pais el scrie ca atunci cand sustii pe cei care lupta contra coruptiei, se opun dictaturilor de orice fel si contesta farsele electorale, iti este imposibil sa urci la tribuna in aplauzele salii, sa strangi mana lui Kadhafi, sa bagi cecul in buzunar si, prin asta, sa renegi tot ceea ce ai respins si denuntat pana atunci.

            O atitudine de intelectual autentic, de impecabila verticalitate, care te face sa speri ca valorile morale ce ii animau pe marii scriitori de odinioara nu au disparut in valtoarea evenimentelor din ultimele decenii.

UN FILOSOF ROMAN AL STANGII MODERNE : RADU FLORIAN

September 5, 2009

                      

            Acum 12 ani  a incetat din viata, la numai 70 de ani, profesorul Radu Florian, director al Institutului de Teorie Sociala al Academiei Romane, redactor sef al revistei “Societate si Cultura”. A fost un carturar incomod si neagreeat de nationalisti, elitisti, conservatori si traditionalisti, deoarece s-a incapatanat sa investigheze acele spatii sociale unde prevaleaza solidaritatea, libertatea, egalitatea sanselor de acces, justitia sociala, demnitatea si respectul fata de cei multi. Lista cartilor publicate de acest mare filosof cuprinde 12 titluri si alte 5 titluri scrise in colaborare cu alti autori. 

            In 1996, cu cateva luni inainte de a disparea, prof. R. Florian a scris un amplu articol, putin cunoscut, dar care isi pastreaza integral actualitatea si din care va voi prezenta mai jos cateva pasagii.

                                                                                                          N. R.

 

                              DE CE NU SUNT DE DREAPTA ?

            O mare parte a intelectualitatii romanesti din sfera culturii a devenit dupa ’90 “de dreapta”. Unii dintre ei in forme de mare agresivitate, altii, cei mai multi, in modalitati tacite, passive, dar nu mai putin inversunate. “A fi de dreapta” este moda, noul conformism dominant printer intelectuali. El este atat de puternic incat cei putini care sunt “la stanga” in politica, simt si ei nevoia sa cocheteze cu “dreapta”, isi cauta cu unii dintre exponentii ei puncte de convergenta, fie doar culturale. Si o fac pentru ca se tem de izolare. Conformismul la moda, cel de “dreapta” este cel care asigura azi notorietatea culturala, iar fara ea cei mai multi dintre intelectuali nu pot trai. Ei au nevoie sa fie pe cat posibil in centrul scenei publice, sa fie aplaudati.

            Inscrierea “la dreapta” a celor mai multi intelectuali este in primul rand o replica data umilintelor la care ei au fost supusi de politica de comanda si administrare a culturii instituita de dictatura partidului comunist. Violarea si incalcarea libertatii de constiinta au produs rani si traume nu numai creatiei, dar si in sufletul oamenilor. Considerand – chiar daca in mod gresit – ca o asemenea politica a fost emanatia “stangii”, replica acestor intelectualiapare ca o revansa. Ea le apare ca un gest obligatoriu pentru a se exorciza de acceptarea dictaturii, de acceptarea ei.

Dar inscrierea “la dreapta” vine pentru multi dintre intelectualii de astazi de mult mai departe, din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta care au dominat in trecut cultura romaneasca. Unii o fac datorita fascinatiei pentru prestigiul unor exponenti din trecut ai acestor curente, altii, mult mai multi, datorita imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti. Sunt insa si destui intelectuali care fac elogiul “dreptei” pentru a se “impaca” cu sine insisi, dupa ceea ce unii dintre ei au numit “incheierea contractului cu regimul anterior”.

Pentru acestia virajul s-a facut insa nu de la “stanga” la “dreapta”, ci de la un pretins contract, la o pozitie ce li se pare normala pentru societatea romaneasca, pentru ca e una traditionala, a dreptei revansarde, cu tot ce inseamna ea pantru destinul tarii. Acum nimeni nu se mai simte jenat ca in numele “contractului” a beneficiat de o diversitate de avantaje, atatea cate au fost, care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre acestia nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta.

De aceea ma intreb : De ce nu sunt si eu de dreapta ?, daca aceasta e conditia de a fi acceptat si aprobat, de a te bucura de influenta si admiratie. Cu atat mai mult cu cat am fost umilit si marginalizat de instantele politice si de numerosii lor activisti grobieni si semidocti, ce se considerau predestinati sa dirijeze viata culturala si stiintifica.Considerat ca intratabil fata de manifestarile cultului la adresa dictatorilor, am fost mereu amenintat pana departe in anii’80 de a fi indepartat din universitate, iar cartile mele inconjurate de o deasa tacere. (…)

Si totusi, in pofida caracterului respingator al dictaturii partidului communist, fizionomia mea sensibila si intelectuala se opune oricarei simpatii pentru “dreapta politica”, ba chiar oricarei identificari intre tirania care s-a prabusit si “stanga politica moderna”, adica aceea care in toate imprejurarile trebuie sa intruchipeze schimbarea pozitiva, democratismul social, nu numai politic. Punerea in balanta a principiilor “dreptei” cu cele ale “stangii”, ar trebui sa fie principalul temei al optiunii oricarui intellectual. Dar asta se intampla foarte rar, alegerea fiind facuta de obicei pe baza unor criterii emotionale. Dincolo de spiritul analytic, exista un filtru de mai mare finet si patrundere, cel ce contopeste argumentele ratiunii cu experienta sensibila a istoriei, a rostogolirii acesteia in viata oamenilor. Acest filtru realizeaza, cand I se permite, unitatea dintre ratiune si sensibilitate. Cand i se permite, deoarece osmoza se maste prin confruntare interioara, critica, producatoare de suferinta si neimpacare.

(urmeaza o ampla expunere a starii de lucruri din Romania antebelica si a gravelor greseli infaptuite de clasa politica de dreapta de atunci, pe care nu o mai citez )

Iata de ce n-am putut si nu pot sa inclin spre dreapta politica, oricum s-ar invesmanta. Ea este pentru mine responsabila principala a intarzierii Romaniei pe calea modernizarii. Nu numai in deceniile dinaintea primului razboi mondial. Ci si in anii interbelici, intarziere care a generat efectele dure ale saraciei si mizeriei in care se zbatea o mare parte a populatiei rurale si urbane. Imaginea unei tari in care multimi de oameni si de copii mergeau desculti, ma urmareste si azi. O tara desculta, in plin secolul XX ! Ea releva mai mult ca orice alt indicator nivelul de dezvoltare al societatii romanesti. Am fost personal martor al unei epoci care a vazut amploarea saraciei, a umilirilor xenofobe, pana la formele lor limita , cele anihilante.Democratia romaneasca interbalica a fost una mimetica, ce nu si-a propus sa modifice moravurile politice ale guvernantilor si partidelor  si nici mentalitatile civice. Dupa cum nu si-a propus sa suscite curente de rezistenta durabila impotriva fortelor antidemocratice, dictatoriale.

Societatea romaneasca actuala nemaifiind cea din trecut, nu este obligatoriu ca ea sa repete erorile de alta data, sa alunece neincetat spre dreapta. Pentru ca nu in acea parte a spectrului politic se afla raspunsurile la problemele ei actuale, la distorsiunile si anomaliile mostenite si nici la cele provocate de profunda criza a tranzitieispre un nou stadiu al modernizarii sale. A considera, impreuna cu numerosi intelectuali, ca la dreapta se afla alternativa pentru criza pe care o strabatem, inseamna a cadea intr-o noua capcana a istoriei, deoarece dictatura partidului communist incetase de foarte mult timp sa fie un regim de stanga. Partidul communist nu mai avea de decenii o politica animata de valorile elementare ale stangii. Caracterul profound opresiv al dictaturii fata de clasa muncitoare, pe care a impiedicat-o sa devina o forta sociala autonoma in plan politic fata de toate celelalte grupuri sociale, este proba incontestabila a situarii comunismului la dreapta spectrului politic al secolului nostru. Tratarea oamenilor ca simpli supusi ai unei puteri discretionare a fost si este incompatibila cu valorile stangii reale, autentice. Dictatura a intruchipat o politica economica si sociala antimoderna, antiprogresista. Ea a confiscat puterea in favoarea unei birocratiii politice inguste, avand de deceniii ca scop principal propria sa reproducer, ignorarea intereselor publice.

Dar distorsiunilor generate de politica unei drepte nemoderne nu trebuie sa I se raspunda cu alta tot de dreapta. In fond problema cruciala cu care se confrunta azi Romania si tot estul europeaneste aceea a tipului de modernizare in care sa se inscrie : una de care sa beneficieze toate paturile sociale, deschisa progresului durabil si sanselor egale pentru toti, sau una de care sa se bucure numai o mica minoritate, care si-a adjudecat cea mai mare parte din avutia sociala , adesea pe alte cai decat cele ale muncii. Acest tip de modernizare reprezinta un tip de capitalism vetust, profound inegal si stratificat, pe care societatile dezvoltate au incercat dupa al doilea razboi mondial sa-l faca uitat, sa-l stearga din memorie, datorita dezastrelor pe care le-a produs in anii 20 si 30. A allege la sfarsitul secolului o asemenea cale primejdioasa inseamna a condamna din nou societatea romaneasca la un recul istoric. Ea este prea devastata de inapoiere economica si saracie pentru a.si permite o noua experienta traumatizanta.

Sunt doua nodurile de dezlegat ale evolutiei viitoare a Romaniei. Primul – este imblanzirea economiei de piata printr-un pachet de reglementari sociale, care sa nu sacrifice pe altarul performantelor ei paturile salariate, defavorizate. Caci una din deosebirile esentiale dintre stanga democratica si dreapta liberala este aceea ca prima vrea aceiasi protejare pentru capital si forta de munca, in timp ce ultima favorizeaza net capitalul. Cel de al doilea nod greu de dezlegat este cel dintre dezvoltarea economica si consolidarea democratiei. Numai o relansare a economiei, dublata de o dezvoltare umana poate duce spre acest scop. In timp ce stanga subliniaza corelatia indisolubila dintre progresul economic si cel al democratiei, pentru o buna parte a democratiei aceasta problema nici nu se pune.

Optiunea politica este una sociala, ce nu se poate face numai plecand de la ofensele personale suferite, ci punand in cumpana o serie de idei si valori umanizante. Adica acele idei ce au in vedere nu numai destinul unor elite, oricare ar fi ele, ci pe acelea ale multimilor societatii noastre, care suporta odata mai mult tot greul istoriei si risca sa fie din nou uitate. Astazi, ca si in trecut, umilintele cele mai degradante sunt produse de saracie si de discriminarile ce duc la excluderi fatale.Dreapta politica nu se simte afectata de existenta saraciei si a descriminarilor, a inegalitatilor economice si sociale, a posibilitatilor limitate de manifestare a libertatilor. Ea nu si-a propus in mod real diminuarea sau eradicarea lor. Ea a devenit partial reformista numai in societatile desvoltate din deceniile postbelice sub presiunea confruntarilor si a convulsiilor, a riscurilor ce le implicau. Astazi asistam la revenirea dreptei liberale la matca valorilor sale originare, miscare plina de primejdii pentru cursul istoriei.

De la geneza ei stanga culturala si politica a elaborat idei si valori umanizante, teorii sociale critice animate de spiritul rationalist al desvoltarii omului, al apararii intereselor paturilor umilite si defavorizate, al atenuarii distorsiunilor si a efectelor lor devastatoare asupra vietii oamenilor. Desigur, stanga a cazut in exagerari si extremisme, a impartasit uneori politici eronate sau a incheiat compromisuri nepermise. Ajunsi la putere, unii dintre exponentii ei au renuntat la platforma lor de idei, iar altii le-au confiscat in propriul lor interes. Dar in pofida tuturor acestora, apareau mereu alte segmente ale stangii care resuscitau spiritul ei primordial, deschiderea sa umanizanta, principiul desfasurarii unei politici de schimbare pozitiva. Asa se intampla si acum, cand dezintegrarea estului si criza vestului au produs dezorientare, confuzie si chiar resemnare in randurile stangii democrate. Dar tot acum incep sa-si faca loc noi idei, noi raspunsuri la marile probleme critice ale omenirii contemporane. Este procesul firesc al continuitatii si reinnoirii culturii umanizante, fara de care omenirea risca sa se degradeze traversand perioadele de tranzitie si de criza ale istoriei, ba chiar sa se prabuseasca in barbarie.