Un caz de psihologie sociala : germanii dupa zdrobirea nazismului

In Germania sporeste in ultimii ani tendinta reconsiderarii perioadei imediat postbelice si a reamintirii suferintelor indurate de poporul german, atat in timpul razboiului, cat si in primii ani dupa prabusirea nazismului. Apar carti care pun intr-o lumina noua veritabile tragedii, ca de pilda scufundarea in Marea Baltica de un submarin sovietic a vasului Güstloff, plin de raniti si refugiati ce incercau sa scape din Königsberg, oras incercuit de armata rosie. Dupa edificarea in centrul Berlinului a monumentului consacrat victimelor Holocaustului, asociatia refugiatilor germani din teritoriile Sudetilor si din Prusia orientala a cerut ridicarea unui monument si in amintirea acestor victime. La München se demonstreaza impotriva unei expozitii care arata crimele facute de armata germana (Wehrmacht) in spatele frontului din est. Aceste incercari de readucere in constiinta contemporanilor a suferintelor indurate de parintii si bunicii lor, atat sub bombardamentele aliatilor, cat si sub ocupatia armatelor straine, nu sunt insotite de negarea rolului pe care l-a jucat regimul lui Hitler in rascolirea Germaniei si a intregii Europe. Ele insa sunt un fenomen nou, ce izvoreste atat din puterea economica si politica de necontestat pe care o reprezinta astazi Germania in lume, cat si din dorinta noii generatii de a nu se mai simti apasata de vina unui regim criminal. Este de aceea interesant de reamintit masurile luate de aliati in perioada 1945-1949 pentru a sterge cat mai repede urmele nazismului, cat si felul cum a evoluat in aceasta situatie mentalitatea nemtilor in primii ani dupa infrangere. Am ales in acest scop cateva pagini din cartea „L’impossible retour” de Olivier Guez (Ed. Flammarion – Champs-histoire – Paris 2007) in care se expune succint aceasta mutatie in psihologia multimilor. Unii pot regasi analogii cu procesul ce a avut loc si la noi in mentalitatea populatiei dupa prabusirea comunismului.

 Nemtii s-au despartit repede de nazism in primavara lui 1945, cel putin in aparenta. Cei 12 milioane de oameni inca in uniforma la incetarea luptelor, s-au transformat de teama de a nu cadea prizonieri ai aliatilor sau mai ales ai sovieticilor. Portretele lui Hitler au fost date jos, steagurile cu zvastica au fost impaturite si ascunse bine, documentele distruse, insignele de partid aruncate. Odata disparut, pe Führer l-au abandonat si se parea ca nimeni nu a sustinut sau a avut de a face cu regimul nazist. Dupa cum scria Primo Levi cativa ani mai tarziu: “nazismul si fascismul pareau ca si-au pierdut fata; se parea ca s-au dus in neant, ca s-au evaporat ca un cosmar, ca niste fantome ce dispar la cantatul cocosilor”.

Multi dintre nemti erau furiosi pe Hitler in mod sincer. Oare nu le promisese atatea lucruri frumoase? Nu ii incredintase ca vor fi noii stapani ai lumii, reprezentantii rasei superioare? Nu li se anuntase ca poseda niste arme miraculoase ce vor schimba cursul razboiului? In dimineata de 9 mai 1945 germanii s-au trezit mahmuri, ca dupa un chef ce se terminase prost. Tara lor era distrusa si ocupata, economia – in ruina, dezastrul, fizic si moral – complet. Lunile ce au urmat armistitiului nu au facut decat sa confirme falimentul total al Germaniei. Nenorocirile veneau zilnic. Oamenii traiau in pivnite intunecate si umede, in apartamente sparte, expuse ploii si vantului. Nu aveau nimic de mancare si trebuiau sa recurga la troc pentru a supravietui. Pierdusera teritorii imense in rasarit : Silezia, Pomerania si Prusia, leaganul istoric al Reichului erau in mainile sovieticilor. Milioane dintre ei fusesera expulzati in conditii dramatice de catre polonezi, cehi sau rusi si rataceau in zdrente pe soselele devastate si in garile din toata tara. Iar de cand procesul de la Nürnberg aratase intregii lumi faptele nebunesti ale regimului hitlerist, germanii devenisera un popor paria urat de toti. (…)

 Nemtii isi pierdusera suveranitatea, erau in mainile puterilor aliate victorioase, unite in vointa de a-i pedepsi. Greselile de dupa 1918 ii invatasera pe aliati minte si deci pregatisera un program de “reeducare” drastica, care trebuia sa-i dezvete pentru totdeauna pe nemti de a mai cadea prada nationalismului razboinic. Imediat dupa razboi aliatii i-au fortat pe nemti sa-si deschida ochii la atrocitatile celui de al III-lea Reich, pe calea ziarelor, radio-ului si informatiilor cinematografice pe care le controlau. Reeducarea se baza pe trei puncte enuntate la Conferinta de la Potsdam: demilitarizarea, denazificarea si sfaramarea cartelurilor industriale.

 1. Pentru a eradica militarismul si a face ca razboiul sa piarda aura sa exaltanta si romantica, aliatii au decis eliminarea atat a traditiilor si ritualurilor militare, cat si a militarilor ca corp social. Dupa lasarea la vatra a milioane de soldati germani, aliatii au decretat dizolvarea armatei, au interzis antrenamentele, manevrele si propaganda. Asociatiile de veterani au fost interzise, ca si statuile, monumentele si ceremoniile celebrand vitejia soldatimii germane. Sub presiunea sovietica, ei au scos in afara legii si uniformele si emblemele, portul medaliilor, a decoratiilor si a tot ceeace ar evoca mai mult sau mai putin traditiile militariste, atat de vii in imaginarul national colectiv german. Germania nu mai trebuia sa devina niciodata un pericol militar pentru vecinii sai.

2.-Aliatii erau hotarati sa curete Germania de abcesul nazist. Ei au desfiintat partidul si multimea de organe ce ii erau afiliate ; au facut eforturi de a-i alunga pe membrii sai din administratie si a-i aresta pe cei mai proeminenti activisti si pe potentialii criminali de razboi. Dar, cu toata vointa lor de a-si duce actiunea la capat, aliatii au fost repede confruntati cu dificultati in legatura cu amploarea gigantica a sarcinei ce le revenea, caci partidul nazist avusese aproape 8 milioane de membri. Deseori era greu sa faci distinctia intre nazisti fanatici, simpatizanti si oportunisti, deoarece numeroase documente fiind distruse in ultimele luni ale conflictului. In aceasta privinta sovieticii au fost mai eficienti. Dupa unele executii rapide la inceputul ocupatiei, au inceput sa epureze e temeinic aparatul judiciar, politienesc si de invatamant, pe baza practicei staliniste a acestor operatii. La 1 ianuarie 1947 erau scosi din functie 307.370 functionari de stat, 83.108 aveau interdictie de a munci si zeci de mii in plus erau suspendati provizoriu din functii. In primavara lui 1948, in zona sovietica 520.000 fosti nazisti isi pierdusera locul de munca, iar in 1950, 12.500 fusesera condamnati pentru crime de razboi. Statisticile puterilor occidentale erau mai modeste. Dintr-un total de 3,7 milioane membri ai NSDAP anchetati, doar 5% au fost considerati nazisti convinsi si pedepsiti ca atare in cursul unor procese intre 1946 si 1949. Un sfert dintre ei au fost considerati drept simpli aderenti, iar restul a fost exonerat sau amnistiat.

3.-Decartelizarea urmarea sfaramarea puterii concernelor, a acestor conglomerate industriale gigantice care, asociate regimului, profitasera de economia de razboi nazista si de jafurile organizate de ea; si care exploatasera fara mila un numar imens de muncitori straini adusi cu forta si redusi la sclavaj. Aliatii intentionasera la inceput sa dezindustrializeze complect Germania si sa o transforme intr-o imensa exploatare agrara pentru a sfarsi cu industria sa grea, cu producatorii de otel si carbune, cu fabricantii de tunuri care raspandisera moartea si distrusesera Europa de doua ori in 30 de ani. In cele din urma s-a decis doar demontarea celor mai bune uzine si reducerea capacitatilor industriale la nevoile populatiei. IG Farben a fost scindat in trei : Bayer, Höchst si BASF, dar in vest structurile economiei vest-germane nu au fost fundamental schimbate. In partea de rasarit a tarii transformarile au fost insa radicale. Considerandu-i pe industriasi, pe Junkeri (marii mosieri) si clasele mijlocii drept stalpii de sustinere ai vechiului regim, sovieticii au demontat mii de intreprinderi, pana cand si-au dat seama ca tara-satelit germana e pe cale de a-si pierde baza industriala. S-au redistribuit pamanturile si s-a sprijinit formarea unei noi elite socialiste.

Germanii au primit masurile de mai sus ale aliatilor cu suspiciune si neincredere. Nu din nostalgie pentru un regim care ii aruncase intr-o prapastie ce parea de netrecut. Si nici din revansism, caci de data asta dezastrul era total, iar deruta militara atat de absoluta incat nu permitea aparitia unei noi legende de felul “loviturii de pumnal pe la spate” in care atatia germani au crezut dupa 1918. Infrangerea si urmarile ei umilitoaresi dureroase, expulzarile din teritoriile din est, mai ales sutele de mii de prizonieri, convinsesera repede imensa majoritate a populatiei de absurditatea razboiului. Controversa era de alta natura : germanii erau convinsi ca sunt de doua ori si pe nedrept pedepsiti : mai intai fusesera victimele lui Hitler si a camarilei sale fanatice, care ii luasera ostateci si ii impinsesera sa comita crime de a caror dimensiuni nu si-au dat seama, chiar cand aflasera despre ele. Procesul de la Nürnberg a avut si efecte perverse: el i-a intarit pe germani in ideea ca doar conducatorii nazisti erau responsabili si vinovati. In masura in care acesti stalpi ai regimului fusesera pedepsiti, multi nu intelegeau de ce aliatii se inversunau si asupra lor, simpli cetateni care nu facusera altceva decat sa asculte de ordinele primite.

 Majoritatea nemtilor a refuzat atunci sa se confrunte cu trecutul. In zonele occidentale de ocupatie s-au pus piedici denazificarii, eliberand certificate de “scutire de trecutul nazist”, ceeace le permitea sa se reinsereze in viata sociala a noii Germanii si sa gaseasca un loc de munca. Incepand din martie 1946, denazificarea a intampinat o opozitie tot mai mare. Daca la inceput 46% dintre nemtii din vest o sustineau, in primavara anului 1949 acestia nu mai erau decat 17%. Cu drepturile si moralitatea recapatate, ei puneau la indoiala legitimitatea aliatilor de a le impune justitia de invingatori. Ei evocau bombardarea orasului Dresda, fara a mentiona pe cele ale oraselor Coventry si Rotterdam, “Blitz-ul” care a terorizat Londra sau razboiul de exterminare din rasarit. Incepusera sa puna pe acelasi plan metodele aliatilor si ale nazistilor si protestau impotriva demontarii uzinelor lor. (…)

 S-a cristalizat astfel o noua identitate germana din perioada imediat post-belica. Comunitatea poporului, mandra si aroganta in perioada nazismului triumfator, lasase loc acum unei colectivitati de victime ce se vaicareau, prada a unui destin tragic sub ocupatie straina. Prizonieratul, frigul, foamea, mizeria, ura, piata de troc la negru, ruinele, expulzarile, exproprierile, erau umilinte si experiente in comun ce cimentau germanii intre ei si constituiau noua lor comunitate de valori. Aceasta mila de sine a fost sesizata de Thomas Man, care tocmai publicase cartea “Doctorul Faustus”, si care, intr-un articol din New York Times scria ca germanii nu voiau sa mai stie nimic de trecut si ca erau in cautare de compasiune si intelegere pentru nenorocirile lor. “Totul era mai bine sub Hitler”, ”atrocitatile regimului nazist sunt exagerari si inventii ale propagandei aliatilor“, „democratia este sinonima cu ocupatia si cu colaborarea cu puterile adversare”, iata ce a auzit marele scriitor german cu ocazia primei sale vizite in Germania, in vara anului 1949, dupa ce parasise aceasta tara in 1933. El, ca si Hermann Hesse, ca si Erich Maria Remarque sau alte eminente constiinte ale literelor germane, nu a mai revenit niciodata sa traiasca in tara natala. (…)

Lucrarile din ultimii ani ai istoricului Götz Aly au clarificat si un aspect putin cunoscut al dictaturii hitleriste : asigurarea de ea a satisfactiei generale a poporului datorita atat razboiului de jaf, cat si a masurilor de arianizare contra evreilor, care i-au permis sa duca o politica de redistribuire de care a profitat aproape totalitatea poporului german. Cu ajutorul lui Reichsbank, a bancilor private si a mii de functionari zelosi, regimul nazist a putut sa mentina stabil cursul marcii (Reichsmark), sa sustina veniturile cele mai modeste, sa evite claselor mijlocii si inferioare de a fi lovite prea serios de impozitele de razboi. “95% dintre germani – scrie Götz Aly – au primit o parte din bunurile furate sub forma de bani in buzunar sau sub forma de alimente in farfurie, alimente aduse din tarile ocupate si platite cu banii si aurul jefuit. Victimele bombardamentelor purtau hainele evreilor asasinati si se odihneau in paturile lor, recunoscatori ca statul si partidul i-au ajutat atat de repede”.

Ingretosat de atitudinea lor in timpul nazismului, dar poate si mai mult de cinismul de dupa razboi, scriitorul Ralph Giordano a luat o decizie radicala pentru a sublinia ruptura sa de identificare cu Germania. “Inamicul inamicului meu este prietenul meu : am aplicat aceasta veche maxima si m-am inscris in partidul comunist german, care pe atunci parea singura forta antifascista veritabila. Comunismul beneficia de o aura extraordinara si credeam ca armata rosie si sovieticii erau adevaratii eliberatori ai Europei. In partid am gasit o familie, o fraternitate, acel sentiment de apartenenta de care duceam atat de mult lipsa”. Ralph Giordano nu era singurul dintre evreii germani care considera comunismul drept singura alternativa credibila la fascism. Unii dintre ei parasisera Germania din primele zile ale nazismului pentru a se refugia in Palestina, in Mexic sau in SUA, iar acum au decis sa se instaleze in zona sovietica. Telul lor era sa faureasca o alta Germanie, o Germanie socialista, curatata pentru totdeauna de ramasitele nazismului. Printre ei erau scriitori celebri ca Arnold Zweig, Anna Seghers si Stefan Heym, istorici ai literaturii Hans Meyer si Alfred Kantorowicz, filosoful Ernst Bloch, actrita Helene Weigel. Primiti cu onoruri ca niste oaspeti de prestigiu de autoritatile sovietice, ei se bucurau ca se regasesc intr-un mediu socialist german. Acesti intelectuali laici si angajati politic isi imaginau ca vor putea reconstitui marea alianta a victimelor si a rezistentilor fascismului, asa cum o facusera in strainatate in timpul razboiului, indeosebi in Mexic. Comunisti duri sau idealisti convinsi, acesti evrei considerau ca doar Germania socialista ar fi capabila sa rezolve si problema evreiasca, dand un omagiu suferintelor lor si preluand memoria genocidului integrata cu cea, mai vasta, a luptei antifasciste. Ei aveau deplina incredere in noua Germanie sub tutela marelui frate sovietic.

Tags: , , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: