LA A 60-A ANIVERSARE A CHINEI POPULARE

                   Este necesar sa reamintim un eveniment care acum 60 de ani a schimbat fata lumii. La 1 octombrie 1949, presedintele partidului comunist chinez, Mao Tse-Tung, a anuntat, intr-un discurs solemn de pe terasa Portii Pacii Celeste din Peking, ca de acum inainte China este Republica Populara. Iar cu zece zile inainte, in mesajul tinut inaintea Consiliului Poporului, el pronuntase o fraza cu o la fel de mare importanta istorica: “Natiunea noastra nu va mai fi niciodata o natiune umilita. China s-a sculat in picioare!”.

Cei o suta de mii de oameni ce umpleau piata Tiananmen si aclamau pe invingatorul razboiului civil, scandau “Traiasca Mao!”, la care el le-a raspuns de mai multe ori : “Traiasca poporul!”. Era un triumf ce incununa lupte grele pe intreg cuprinsul tarii, un razboi indelungat care l-a obligat pe Ciang-Kai-Shek, seful nationalistilor, sa fuga in insula Taiwan, cu intreaga rezerva de aur a Chinei si cu bogatiile din Muzeul National din Peking. Conducerea partidului Kuomintang a fost insotita in fuga sa de inca doua milioane de oameni, ceeace a facut ca populatia insulei sa creasca la opt milioane. Dar pe continent, Mao Tse-Tung stapanea acum o natiune de 550 milioane de chinezi.

In 1817, Napoleon – exilat pe insula Sfanta Elena – spunea : “Cand China se va trezi, va tremura intreaga lume!”. Pe 1 octombrie 1949, se parea ca se implineste aceasta prezicere, punandu-se capat unui intreg secol de umilinte si de jigniri aduse de toate puterile lumii unui popor pus in jug. Razboiul civil durase 25 de ani, dar calea spre victorie incepuse mult mai inainte. Mao Tse-Tung, fiu de taran, dupa terminarea studiilor de invatator, a lucrat ca bibliotecar la Universitatea din Peking. In 1921 intra in contact cu conducerea partidului comunist chinez. Exceptional agitator si organizator, el ajunge in 1927 in Biroul Politic al partidului, unde sustine ideea originala ca revolutia chineza trebuie sa se sprijine pe taranime. Aceasta intra insa in contradictie cu dogma Moscovei, care sprijinea si sfatuia pe atunci PC chinez. Dar Mao sustinea cu tarie drumul propriu, chinez, al comunismului, care nu trebuie sa se se bazeze pe proletariatul oraselor, ci pe masele de tarani ale satelor, crunt exploatate de mosieri. In doua carti ale sale, el a propus trecerea la o reforma agrara radicala, in care scop partidul trebuia sa acorde prioritate organizarii luptei taranilor.

La indemnul Moscovei, partidul comunist colabora pe atunci cu Kuomingtangul, partid nationalist la conducerea caruia, dupa moartea lui Sun Yat-Sen, primul presedinte al Chinei, venise maresalul Ciang-Kai-Shek. In septembrie 1927, sub conducerea lui Mao, se rascoala taranii din provincia Hunan, dar miscarea este inabusita in sange de armata, Mao este exclus din Biroul Politic al PC si este nevoit sa intre in ilegalitate. In refugiul sau din muntii Jinggang el reuseste sa stranga 11.000 de oameni. Cu acestia, in anul urmator el ocupa provincia Kiangsi, unde infiinteaza primul guvern sovietic chinez. Armata kuomintangului de aproape jumatate milion de soldati se napusteste asupra lui si incepe o celebra lupta de gherila, tactica careia se concentreaza in principiul exprimat de Mao : “Cand dusmanul se apropie – il slabim; cand dusmanul fuge – il impiedicam; cand dusmanul slabeste – il urmarim; iar cand el oboseste – il zdrobim”. Patru ani a rezistat mica lui armata atacurilor lui Ciang-Kai-Shek, dar in 1933 ea e nevoita sa se retraga si porneste pe calea a ceeace s-a numit in istorie “lungul mars”. Strabatand inaltimile inzapezite ale Tibetului si traversand mari fluvii, au fost parcursi 25.000 de li, adica 10.000 de kilometri. Din cei 86.000 oameni care in octombrie 1934 pornisera in lungul mars, au ajuns peste un an in nordul Chinei, in provincia Shanxi, doar 4.000.

Dar in 1936 Ciang Kai-Shek incheie pacea cu Mao, pentru ca impreuna sa lupte impotriva invadatorului japonez. Tactica lui Mao este expusa de acesta in cateva cuvinte: “70% – in folosul intereselor comuniste, 20% – in compromisuri, 10% – in lupta contra japonezilor”. Tactica sa e incununata de succes, facand ca armata lui Mao sa sporeasca pana in 1945 la 3.000.000 oameni, iar numarul membrilor de partid – la 900.000. Apoi, incet, incet, el ocupa noi provincii, desi Ciang Kai-Shek primea din plin sprijinul americanilor si, un timp, chiar si al rusilor. Abia in aprilie 1949 Stalin si-a schimbat atitudinea, asa incat la 1 octombrie 1949, cand ia fiinta Republica Populara, Mao se poate lauda ca a invins fara nici un sprijin din afara.

Desigur ca acum, la aniversarea celor 60 de ani ai unei republici care, sub conducerea partidului comunist, a devenit una din marile puteri ale lumii si a permis cresterea spectaculara a nivelului de trai al celor peste un miliard de chinezi, multi trec cu vederea gravele greseli ce au insotit cei 27 de ani in care la Peking a domnit cel numit de popor “Marele timonier”. Mao Tse-Tung a crezut necesar sa rascoleasca in continuare societatea chineza prin asa numita Revolutie culturala, in timpul careia, intre 1966 si 1969, cei 50 de milioane de membri ai “garzilor rosii” au terorizat populatia si au distrus o seama de bunuri culturale. Partidul comunist a recunoscut mai tarziu ca de abuzurile acestei perioade au avut de suferit o suta de milioane de persoane.

Cand in septembrie 1976 Mao moare, China se gasea intr-o situatie economica dezastroasa. Foamea bantuia in provincii intregi. Pentru a face din China o mare putere, el constransese populatia la eforturi supraomenesti pentru a dota tara cu arma atomica. Participarea armatei sale la razboiul din Coreea costase viata a 400.000 de soldati chinezi. In 1962 Mao a iscat un conflict armat cu India in muntii Himalaia, iar in 1969.politica sa de dusmanie fata de Rusia a dus la un conflict pe fluviul Ussuri cu armata sovietica. Acest conflict intre cele doua mari puteri comuniste a fost utilizat cu dibacie de conducerea de atunci a Romaniei pentru a duce o politica de independenta fata de intentiile dominatoare ale Moscovei. Abia dupa disparitia lui si dupa lichidarea “bandei celor patru”, alcatuita din aderenti fanatici ai politicii sale, s-a putut vedea ce urias potential economic si cultural zace in poporul chinez. In istorie Mao ramane o fascinanta figura de om politic, un patriot, un literat si un filozof, un mare luptator si strateg, dar in acelas timp un dictator brutal, un fanatic ce tinea mortis sa traduca in viata niste idei rupte de realitate. Deng Xiaoping, urmasul lui, a avut grije sa-i aseze trupul imbalsamat in mausoleu, iar ideile – i le-a depus la muzeu.

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: