Archive for November, 2009

MOTIVE PENTRU CARE NU TREBUIE VOTAT BASESCU

November 29, 2009

 

Reflectand la calitatile candidatului Tr. Basescu de a obtine sprijinul alegatorilor pentru a ocupa inca 5 ani scaunul de la Cotroceni, am ajuns la concluzia ca sunt cel putin zece argumente de care trebuie tinut seama pentru a pune capat ambitiilor acestui om :

  1. Om politic viclean, fara principii, nici de dreapta, nici de stanga, ci doar populist, schimbandu-si cu usurinta convingerile si speculand prejudecatile cele mai raspandite, numai pentru a se mentine la putere;
  2. Intrigant, talentat in dezbinarea aliantelor politice si in ponegrirea eventualilor adversari;
  3. Inadecvat functiei de presedinte de tara, ce presupune o personalitate deasupra confruntarilor partidelor, care sa caute obtinerea consensului fortelor politice in rezolvarea principalelor probleme cu care se confrunta tara;
  4. Lipsit de moralitatea necesara postului, prin promovarea in functii politice inalte atat a unor membri ai familiei sale, cat si a presupusei sale amante;
  5. Adversar declarat al drepturilor constitutionale acordate parlamentului, cautand pe toate caile sa-i micsoreze acestuia prerogativele (desfiintarea senatului, reducerea numarului de membri, ridicarea imunitatii parlamentarilor etc.)
  6. Nivel intelectual mediocru, atat prin studii si pregatire profesionala, cat si prin absenta oricaror lucrari tiparite proprii despre problemele statului si democratiei;
  7. Legaturi suspecte cu afaceristi din umbra, interesati in protectia sefului statului, dar care i-au asigurat, lui si familiei sale, o avere considerabila, greu de justificat prin salariul de presedinte primit;
  8. Cautarea adeziunii unei anumite categorii a populatiei, prin afisarea ostentativa a anticomunismului, desi si el a fost membru al PCR si e banuit sa fi fost recrutat de securitate, conditie pentru ocuparea unui post de raspundere, bine platit, in strainatate;
  9. Om politic sprijinit aproape fanatic de cele mai reactionare elemente ale clasei politice, ce doresc sa dea partidului sau o coloratura de extrema-dreapta, in frunte cu un “om providential” si cu anihilarea fizica a adversarilor sai;  
  10. Reprezentant nedemn al tarii la intalnirile internationale la nivel inalt, la care a fost total sters, exprimand si pe plan extern politica lipsita de proiect clar dusa de el in tara 

Cu toate acestea, lista aspectelor care nu permit unui cetatean responsabil sa si-l doreasca pe Basescu mai departe in functia suprema in stat, este mult mai lunga. Caci ar mai fi de subliniat ca : sub conducerea sa autoritara, n-a reusit o desvoltare sanatoasa a economiei, lasand dupa 5 ani tara la marginea unui colaps, prin datoriile imense contractate; ca a fost un permanent provocator de scandaluri, direct sau prin subordonatii sai, cu rafuieli personale si afirmatii iresponsabile, inclusiv la adresa fostilor presedinti ai tarii (Ion Iliescu si Emil Constantinescu); ca e un politician cu viziune despotica, bazata pe improvizatii, ce dispretuieste conceptul democratic al respectarii deciziilor majoritatii parlamentare; care nu a construit nimic in cei 5 ani, nici o autostrada, nici un spital, nici macar biblioteca nationala, si a lasat sa se prabuseasca agricultura; care a dat dovada ca nu e un presedinte cu adevarat “european”, vorbind o singura limba straina, iar aceea prost, ca engleza “de balta”, etc.

Alte argumente in acelasi sens pot fi gasite pe blogul lui Constantin Gheorghe la articolul “De ce nu Basescu”

OMUL DE STANGA SI IDENTITATEA NATIONALA

November 22, 2009

O idee veche staruie inca in mintile multora, chiar a celor bine intentionati: stanga e internationalista, dreapta e mai curand nationalista. Nu incerc sa descifrez aici, in anul de gratie 2009, ce inseamna astazi stanga si dreapta. Dar merita sa reamintesc ca un mare politolog italian stabilea astfel diferenta: “Criteriul frecvent utilizat pentru a distinge dreapta de stanga il constituie atasamentul la idealul egalitarismului, care – alaturi de cel al libertatii si pacii – este motivatia suprema pentru coeziune si lupta politica. Omul de stanga este egalitarist, adica porneste de la convingerea ca cea mai mare parte a inegalitatilor care il indigneaza si pe care ar vrea sa le faca sa dispara, sunt sociale si deci, eliminabile. Omul de dreapta insa  este inegalitarist: pentru el inegalitatile din societate tin de natura omului si deci nu pot fi eliminate. De aceea inegalitaristul tine sa accentueze diferentele intre oameni.” Mai pot fi gasite si alte criterii de definire, dar in orice caz este falsa opinia ca in zilele noastre stanga si dreapta s-au apropiat intr-atat incat nu mai pot fi deosebite.

 In ce priveste termenul de internationalism, stim ca notiunea se refera astazi mai putin la solidaritatea muncitoreasca, asa cum era inteleasa la sfarsitul secolului 19, cat mai ales e  strans si indestructibil legata de cea a numeroaselor concerne multinationale, a bancilor cu o retea de filiale in zeci de state, a societatilor si firmelor internationale, despre care deseori e greu de spus carei tari mai apartin. Iar nationalismul, termen poluat de nenumaratele abuzuri ale extremismului de dreapta, continua sa fie folosit in scopuri electorale, mascandu-i-se demagogic imaginea compromisa si atribuindu-se cea de patriotism.

            Am facut aceasta introducere pentru a reaminti ca numai stanga, indiferent daca conceptul este imbratisat de un partid sau exprima doar o anumita sensibilitate, este cea care a luptat impotriva efectelor nocive ale procesului de globalizare economica, cand acesta se reduce la “internationalismul” cercurilor financiare mondiale. Tot ea este cea care a dezvaluit – cu cativa ani in urma – substratul propunerii de creare a unei “Europe federale a regiunilor”, aplaudata de ideologii dreptei, care ar fi dus la recroirea granitelor si destramarea statelor nationale. In fine, revenind la tara noastra, stanga este cea care s-a opus incercarilor de rescriere a istoriei romanilor sub pretextul demitificarii personalitatilor ce au aparat fiinta nationala si au faurit statul actual, precum si cea care s-a opus demolarii unor valori general acceptate ale literaturii romane, ceeace ar fi sters sters si ultimele iluzii pe care le mai nutrim despre trecutul neamului.

            Este fals si total neproductiv a lasa ca oameni cu viziune de dreapta sa se erijeze in unicii aparatori ai valorilor nationale, atunci cand aceste valori sunt intretinute cu grije in sufletul majoritatii cetatenilor Romaniei. Solidaritatea internationala este un sentiment nobil, ce nu exclude insa acordarea importantei cuvenite caracteristicilor predominant pozitive ale celor ce locuiesc majoritar pe acelasi teritoriu si vorbesc aceiasi limba. Poate parea paradoxal, dar este totusi o realitate faptul ca astazi in tarile Uniunii Europene, organizatie ce face pasi spre integrarea economica a tarilor continentului, este departe de a dispare sentimentul national, ci – din contra – el se afirma cu mai multa putere. In Franta, in chiar aceste zile, se desfasoara o vasta campanie pentru clarificarea valorilor identitatii nationale si a ceeace reprezinta mandria de a fi francez. In Germania tot mai frecvent televiziunea si ziarele deschid desbateri cu privire la aportul marilor figuri din istoria tarii la crearea acestei natiuni “der Dichter und Denker” (a poetilor si ganditorilor). Venita din Statele Unite, ideea unor sondaje pentru clasificarea ierarhica a celor mai mari personalitati din istorie, a prins si s-a raspandit in toate tarile Europei, cu  participarea neasteptata a milioane de cetateni.

Romanul tine la tara sa, iar a desconsidera aceasta realitate, cu argumentul ca alimenteaza spiritul nationalist, este simplist si nu poate fi acceptat de omul politic de stanga. Ceeace nu inseamna insa ca el nu e constient de lipsurile proprii, unele din ele vechi, precum si de mentalitatea defetista pe care au sadit-o in mintile oamenilor anii grei ai tranzitiei. Conform datelor ONU in acest an numarul persoanelor din Romania ce traiesc in saracie absoluta a depasit cifra de 1,6 milioane (din care 350 mii copii pana la 14 ani). Totodata in Romania inegalitatea veniturilor banesti este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeana. Economia tarii, inglodata in datorii, are viitorul compromis de o conducere incapabila si, uneori, venala. Politicienii sunt, in buna parte, prea putin preocupati de interesul public si mai mult de interesul propriu. Treptat au aparut doua Romanii, greu de a fi unite : cateva sute de mii de oameni ce au acces la sanatate, educatie si servicii, si restul de milioane, care se chinuie sa supravietuiasca si nu reusesc sa se zmulga din saracie. Deci un ansamblu de stari de lucruri ce ar justifica indignarea generala si cererea de a se pune capat cauzelor ce ne-au dus aici. Dar nu, nimic de acest fel nu se intrevede! Incepand de la Patapievici incoace (in 1990 si reluat in “Politice”) si trecand prin mii de articole de ziar (in care s-au scos la iveala tot soiul de racile – reale sau imaginare), cauzele sunt atribuite doar unor defecte genetice ale acestui popor. Quid prodest? Cui foloseste oare aceasta atitudine ce are caracterul de campanie dirijata si care a facut sa fie mai raspandit ca niciodata in trecut, sentimentul de inferioritate al unei natiuni ce traieste de veacuri in jurul arcului Carpatilor?

Doar o politica ferma de stanga poate aduce schimbare in cele ce se intampla. E iluzorie speranta unora ca, prin apartenenta tarii la Uniunea Europeana, poate veni din afara salvarea. Multi politicieni s-au bucurat chiar ca, prin admiterea Romaniei in U.E., o parte din deciziile lor eronate s-ar putea arunca in seama celor de la Bruxelles. Prin asta insa s-ar sprijini doar mentalitatea ca fara “indicatiile pretioase” venite din strainatate, romanii sunt sortiti pieirii. Dar ori de cate ori va fi pus in fata dilemei de a alege intre o optiune radicala de stanga sau una de dreapta, occidentul va da preferinta ultimei, sperand ca pe aceasta o poate tine mai bine sub control. Iar elita noastra intelectuala, a imbratisat-o si ea. Filosoful maghiar , originar din Cluj, Gaspar Miklos Tamas ii facea urmatoarele reprosuri acestei elite intelectuale romane: “Pentru ca nu v-au convenit consecintele politice ale revolutiei din decembrie 1989, ati convins o lume intreaga ca revolutia de fapt nici nu a avut loc, ca a fost doar o scamatorie, un miraj, o halucinatie, reusind astfel sa escamotati cea mai mare fapta istorica a poporului roman. La posturile de televiziune din lumea intreaga au aparut revolutionari romani care si-au negat propriile acte de eroism. Revolutionarilor le-a fost atat de sila de propria lor revolutie si de libertatea propriului lor neam, incat au fost dispusi sa renunte pana si la mandria nationala”.

In incheiere trebuie reamintit ca patriotismul este constiinta identitatii nationale, este fidelitatea fata de istoria tarii, pretuirea succeselor realizate si amintirea infrangerilor suferite, respectul limbii si al culturii, acceptarea de sacrificii pentru cauza celor multi. Cu doua sute de ani in urma Saint-Just spunea: “Patria este in fond nu doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face pe cetateni sa lupte pentru ceeace le este drag”. Iar apararea patriei pune implicit problema supravietuirii statului national, a prelungirii istoriei sale particulare, a mentinerii suveranitatii. Iata de ce stangii ii revine rolul de a duce, sincer si consecvent, o politica patriotica, caci ea nu accepta demontarea treptata a statului, doar de dragul crearii conditiilor optime pentru ca piata sa-si impuna nestingherita regulile. Ernest Renan scria pe la 1880: “Existenta unei natiuni este un plebiscit de zi cu zi, asa cum existenta omului este afirmatia permanenta a vietii”. Iar revolutionarul Tudor Vladimirescu exclama : “Norodul suntem noi, iar nu tagma jefuitorilor!”.

MEDVEDEV SI RUSIA

November 14, 2009

Rusia este o tara cu 143 milioane locuitori, care are o pondere geopolitica enorma datorita a cel putin trei caracteristici: teritoriul ei are cea mai mare suprafata de pe glob; poseda in subsol mari cantitati de gaz metan cu care aprovizioneaza aproape intreaga Europa; este bine dotata cu armament nuclear si cu rachete pentru transportul acestora. De aceste toate se tine seama in cancelariile marilor state ale lumii, dar se pare ca sunt ignorate doar la Bucuresti, atunci cand se discuta cu un aer de superior dispret despre relatiile cu aceasta tara.

Cu prilejul sarbatoririi a 20 de ani de la caderea zidului de la Berlin, presedintele Rusiei, Dmitrii Medvedev, a acordat un interviu revistei germane “Der Spiegel” , in care, printre altele, a spus:

  • Prabusirea URSS este unul din cele mai dramatice evenimente ale sec.20, desi nu a avut efecte la fel de sangeroase ca de pilda revolutia din 1917 sau cel de al 2-lea razboi mondial. Descompunerea statului a zguduit pe toti cei ce traiau in tara, indiferent daca au luat-o drept o catastrofa personala sau o urmare a stapanirii bolsevice. Evenimentul a fost cu adevarat dramatic: un popor care timp de decenii, iar partial chiar timp de secole, a constituit o unitate, s-a trezit brusc in tari diferite, iar legaturile cu rudele si prietenii au fost retezate.
  • In Rusia sunt 50 de milioane de internauti, deci peste o treime din populatie. Eu am un blog in care l-am caracterizat pe Stalin drept criminal. Am primit mii de comentarii, unii multumindu-mi pentru aceasta, dar altii exprimandu-si dezacordul, aratand ca datorita lui Stalin s-a dezvoltat economia, s-au acordat facilitati sociale gratuite, s-a combatut criminalitatea. Dar ca jurist eu spun: lichidarea unui mare numar de cetateni sovietici, sub diverse pretexte, a fost o crima. Este un merit al lui Gorbaciov si a celor din jurul lui ca au avut curajul de a da publicitatii si documente care aruncau o umbra asupra PCUS si a statului. Cei ce considera ca, in ansamblu, Stalin a fost o personalitate pozitiva, sunt azi in Rusia o minoritate.
  • Intr-un recent articol (“Inainte, Rusia!”) am descris ramanerea in urma economica a Rusiei, coruptia, birocratia si tendinta de a invinui strainatatea pentru lipsurile noastre. Suntem insa in curs de a fauri o societate moderna. Cu 18 ani in urma eram niste naivi si multe din sperantele noastre s-au dovedit iluzii. Dar azi suntem mai maturi, stim cum trebuie sa arate tara in viitor si ce loc are ea in lume. Coruptie a existat in Rusia si pe timpul tarilor, ba chiar in perioada sovietica, dar era bine ascunsa. Dupa schimbarea de regim din 1991, ea a inflorit din nou, caci libertatea are si avantaje, si inconveniente. Dar recent am adoptat niste legi cum nu a mai avut Rusia in intreaga sa istorie. Functionarii publici trebuie sa-si publice veniturile, ale lor si a rudelor lor. Am infiintat un consiliu de combatere a coruptiei subordonat direct presedintelui Rusiei.
  • Nu am reusit sa devenim economic independenti de exportul de materii prime. Comertul cu gaz si cu petrol a devenit pentru noi un fel de drog. Materiile prime se cer tot mai mult la export, mai ales cand preturile explodeaza. Iar fluxul de valuta da impresia stabilitatii economice. Nu mai ai nevoie de reforme, cand problemele acute se pot rezolva si fara diversificarea productiei. Dar cred ca am invatat ceva din actuala criza financiara si economica si din greselile facute..
  • In privinta relatiilor cu Putin, noi doi formam un tandem ce functioneaza perfect, desi au fost multi cei ce au prezis ca repede ne vom certa. Desigur ca fiecare dintre noi avem ideile proprii si stilul propriu. Recent Putin a spus ca in 2012, cand vor avea loc noile alegeri prezidentiale, daca poporul ii va considera atractivi ca figuri politice pe Medvedev si pe Putin, atunci ne vom consulta impreuna care dintre noi va candida la postul de presedinte, pentru a nu ne stramtora unul pe altul. Dar el nu a spus, asa cum au afirmat unii, ca presedintele va fi stabilit doar printr-o invoiala intre noi doi.
  • Cele mai mari potentiale nucleare mondiale sunt in mainile Rusiei si Statelor Unite. Fara noi doi nu se poate vorbi de dezarmare nucleara. Acum, cu noua conducere americana, care doreste o lume fara arme atomice, sunt toate conditiile indeplinite pentru a cadea de acord asupra unui nivel minim si asupra definirii masurilor de control. La sfarsitul anului vom putea avea un document pregatit pentru semnare.
  • Vad pericolul ca in Afganistan trupele occidentale sa aiba aceiasi soarta cu cea a trupelor sovietice, care au avut 15.000 morti pana in 1989 cand s-au retras. Daca alianta trupelor occidentala nu va ajuta la faurirea unui stat afgan functional, si nu va reusi sa se obtina stabilitatea, atunci va fi inutil oricate trupe suplimentare s-ar trimite acolo. Colegii nostri americani au apreciat ca alegerile in Afganistan si in Irak  ca un triumf al democratiei. Atunci tot ei ar trebui sa aprecieze cu aceleasi cuvinte si alegerile din Rusia.
  • Dupa disparitia pactului de la Varsovia, noi am sperat la un grad mai inalt de integrare si la o noua definire a rolului Rusiei in Europa. Nimic din cele promise nu s-au indeplinit : ca NATO nu se va extinde fara limita in rasarit si ca se va tine seama de interesele noastre in aceste regiuni. NATO a ramas un bloc militar si are constant rachetele indreptate asupra teritoriului Rusiei. Eu nu doresc nici o contrapondere la NATO, dar avem nevoie de un mecanism universal pentru lamurirea diferentelor de opinii in interiorul Europei. Cat de fragil este sistemul nostru de securitate a aratat-o conflictul cu Geo rgia. Caci acela a fost un conflict european.

Germania, la 20 de ani de la caderea Zidului

November 13, 2009

                In ziua de 8 noiembrie a.c., cu ocazia aniversarii celor 20 de ani de la caderea zidului de la Berlin, BBC a efectuat un sondaj pentru a afla parerea publicului despre capitalismul contemporan. La sondaj au raspuns 29.000 persoane din 27 de tari. La intrebarea daca economia libera de piata este buna si nu are nevoie de nici o reglementare, au raspuns afirmativ doar 11 % din cei chestionati. In schimb 51 % au fost de parere ca economia de piata are numeroase defecte, ce nu pot fi rezolvate decat prin introducerea de reguli si reforme, iar 23 % apreciaza ca insasi capitalismul este principial gresit. Doar in doua tari (St. Unite si Pakistan) peste 20% din cei chestionati au fost de parere ca, in forma actuala, capitalismul functioneaza corect. In 15 tari din cele 27, majoritatea celor chestionati au fost de parere ca guvernele trebuie sa introduca un control mai sever asupra principalelor ramuri economice. In Franta, 47 % au fost pentru o mai intensa implicare a statului in reglementarea economiei, iar 43 % – au opinat ca sistemul capitalist are lipsuri fundamentale. In schimb in Germania, aceasta ultima parere au avut-o doar 8 % din cei intrebati, iar pentru o reforma a sistemului actual s-au pronuntat 74 %. Doug Miller, care a efectuat sondajul, a comentat rezultatele lui aratand ca “deschiderea zidului de la Berlin din 1989 nu mai semnifica azi, asa cum multora li se parea pe atunci, o victorie decisiva a economiei libere, mai ales in lumina evenimentelor ultimelor 12 luni”.

                                                           *

            Recentele alegeri parlamentare din Germania au aratat ca in cele cinci landuri din estul Germaniei (fosta R.D.G.), social-democratii (SPD) au obtinut un rezultat mai slab decat partidul de extrema stanga Die Linke. Daca la alegerile din 1998 SPD obtinea 35,1%, iar Die Linke (pe atunci PDS) -21,6% din voturi, in 2002 – SPD avea 39,7%, iar Die Linke (PDS) doar 16,9%, in 2005 – SPD obtinea 30,4%, iar Die Linke (PDS) – 25,3%, in alegerile din septembrie 2009 social democratii nu au reusit decat un rezultat de 17,9%, in timp ce Die Linke a castigat votul a 28,5% din alegatori. Acest lucru a dat posibilitate ca intr-un important land (Brandenburg) sa se formeze guvernul landului prin coalitia celor doua partide, ceeace a stimulat ipoteza refacerii intr-un viitor a unitatii stangii. Aceasta ipoteza, considerata pana acum acceptabila de social-democrati doar la nivel local, dar nu si la nivel federal, a capatat consistenta prin venirea la conducerea SPD a unui cuplu cu vederi mai de stanga (Sigmar Gabriel – presedinte si Andrea Nahles – secretar general), care au declarat, cu ocazia unui recent interviu, ca nu exista motive principiale care sa impiedice o coalitie SPD cu Die Linke la nivelul intregii tari, dar este nevoie ca si de partea cealalta sa se opereze modificari ale programului. Ceeace ar presupune si modificari in persoanele de la conducerea lui Die Linke, in special a celor din vestul tarii, pentru a pune o surdina cerintelor lor extremiste. Se stie ca social-democratii au respins inca din 1990 intrarea in randurile partidului lor a fostilor membri ai SED (fostul partid comunist din RDG). Acestia s-au inscris atunci in majoritate in Die Linke. Social-democratii considera acum ca s-a facut o gresala mentinandu-se aceasta atitudine pana astazi.

                                                           *

            O interesanta dezbatere are loc acum in Germania. Se stie ca pe teritoriul ocupat intre 1945-1949 de rusi, numit Sowjetische Besatzungszone (SBZ – Zona de ocupatie sovietica) si care a devenit ulterior Republica Democrata Germana, a avut loc o ampla reforma agrara : toate proprietatile marilor mosieri (Junker), dar si terenurile mai mici apartinand fostilor nazisti, au fost expropriate si impartite taranilor. Peste 11.000 de terenuri agricole si silvice, totalizand 2,6 milioane hectare, au intrat astfel intr-o noua proprietate. Chiar si dupa unificarea celor doua state germane, situatia a ramas neschimbata, cancelarul Kohl afirmand ca aceasta ar fi o conditie pe care i-a fost ceruta cu prilejul tratativelor. Intr-adevar, in pactul de unificare, ambele state (RFG si RDG) au convenit sa se scrie ca “nu se vor revizui exproprierile”. Curtea Constitutionala de la Karlsruhe a confirmat valabilitatea acestei prevederi in 1991, iar in 2005 Curtea europeana de justitie pentru drepturile omului de la Strasbourg a respins pretentiile fostilor proprietari de restituire a terenurilor. Iata insa ca in noul guvern german sunt acum ministri liberali, care au reusit sa includa in acordul de participare a partidului lor (FDP) la guvernul condus de d-na Merkel o prevedere privind redeschiderea acestei probleme. Este vorba despre restituirea fostilor mari mosieri sau urmasilor lor, la un pret minim (1600 euro/hectar), a suprafetelor care mai sunt inca in proprietatea statului (cca. 500.ooo ha.). Pierderile pentru stat in urma acestei privatizari s-ar ridica la cateva miliarde de euro.

Treptat, sub presiunea partidelor de dreapta sustinute de o minoritate a celor mai bogati, se cauta in mai toate tarile europene reintoarcerea roatei istoriei, contandu-se si pe rezistenta timida, sau chiar nula, a partidelor social-democrate, compromise in cele mai multe cazuri de o colaborare neprincipiala la guvernare cu partide liberale sau neo-conservatoare.

PROBLEME IN AFGANISTAN

November 11, 2009

                        Sunt probleme desigur mai importante de rezolvat in lume decat cele din Afganistan. Totusi in prezent un numar de 35.000 soldati britanici, francezi, germani, romani si alte nationalitati, pe langa 68.000 de soldati americani, duc acolo lupte cu fortele talibanilor. Iar generalul McChrystal, care conduce actiunile trupele ISAF, considera ca mai are nevoie de inca 40 de mii de soldati pentru a iesi victorios din acest razboi ce dureaza de 8 ani. Zilele acestea s-a raspandit zvonul ca presedintele Obama i-a satisfacut aproape in intregime cererile, desi faptul nu este inca oficial confirmat de Casa Alba. Expertii presupun ca Washingtonul va exercita presiuni asupra aliatilor lor, pentru ca si ei sa-si sporeasca numarul trupelor. Motiv pentru care reproducem in cele de mai jos pasagii din articolul editorial din “Le Monde diplomatique” (noiembrie 2009) semnat Serge Halimi.

                SA MURIM PENTRU HAMID KARZAI ?

            Dupa ce a prezentat luptele din Afganistan drept “un razboi necesar”, presedintele Obama e supus presiunii din partea generalului McChrystal, pe care el l-a numit in fruntea fortelor americane in aceasta tara, sa mai trimita alte zeci de mii de soldati. Iar razboiul dureaza acolo de opt ani. In Indochina, cu peste 30 de ani in urma, Statele Unite au sprijinit o gramada de guverne corupte, nelegitime, privite de populatie ca pe niste marionete. Fara succes. In Afganistan, nici englezii, nici sovieticii nu au putut sa se impuna, cu toate mijloacele pe care le-au utilizat. Astazi, desi pierderile militare americane sunt relativ modeste (880 morti in cei opt ani, fata de 1.200 morti in fiecare luna in Vietnam in 1968) si o miscare antirazboi slaba, ce perspective de “victorie” pot spera trupele occidentale, care sunt invinuite ca lupta si contra Islamului?

            Generalul american sustine: “Treaba noastra nu e sa omoram cat mai multi talibani, ci  sa pazim populatia de ei”. Ideea cinica ascunsa in aceste cuvinte este ca se pot duce simultan atat operatiuni militare, cat si actiuni cu caracter social, pe un teritoriu unde este imposibil sa deosebesti insurgentii de civili. Si in Vietnam se credea acelasi lucru, un ziarist american rezumand asta cu o formula ucigase: “Bomboane dimineata, napalm dupa amiaza”.

            Nesperand sa-i mai poata invinge pe luptatorii nationalisti cu ajutorul carora se reusise infrangerea trupelor sovietice cu 30 de ani in urma, Statele Unite ar dori sa intrerupa legaturile deja fragile intre talibani si militantii lui Al Qaida. Caci, a doua zi dupa atentatele din 11 septembrie 2001, tocmai pentru distrugerea teroristilor Al Qaida a trimis Washingtonul trupele in Asia centrala, iar nu pentru a-i scolariza pe micutii afgani.

Daca ar refuza escalada militara pe care o solicita neoconservatorii, noul laureat al Premiului Nobel pentru Pace va trebui sa explice opiniei sale publice ca : rareori se obtine fericirea popoarelor supunandu-le unei ocupatii militare; ca discipolii lui Ossama Ben Laden nu mai sunt in Afganistan decat o mana de oameni; ca un compromis eventual cu talibanii moderati nu ameninta securitatea Statelor Unite. China, Rusia, India si Pakistanul, care toate sunt interesate intr-o destindere in aceasta regiune, ar putea contribui la gasirea unei solutii negociate. A-ti pune viata in primejdie pentru “democratie” pe un pamant strain este in sine o curiozitate. Trebuie in fond sa moara oameni de dragul lui Hamid Karzai?

O bucata de istorie – RESTAURATIA LIBERALA FRANCEZA

November 6, 2009

Nu trebuie sa ne incredem prea mult in invatamintele istoriei, dar nici sa le ignoram. Trecutul e legat prin mii de fire de prezent si impreuna modeleaza deseori viitorul. Dupa cei peste 40 de ani in care in tarile Europei centrale si de rasarit a fost la putere un regim comunist, au urmat 20 de ani de restaurare a capitalismului neoliberal, copiat dupa (sau impus de) puterile occidentale victorioase in razboiul rece. In istoria Europei gasim pagini despre o perioada in care unii ar putea gasi trasaturi asemanatoare cu cele ale ultimelor doua decenii prin care a trecut Romania. Este vorba de perioada anilor 1815-1848 din istoria Frantei, deci a celor 33 de ani ce au urmat rascolirii societatii franceze si intregii Europe de o revolutie sangeroasa si un imperiu napoleonian cu razboaie inca mai sangeroase.

Dupa uriasul cutremur revolutionar al anilor 1789-1800,  au avut loc replici zguduitoare ce au subminat, mai intai monarhia lui Ludovic al XVII-lea, apoi pe cea a lui Carol al X-lea, rasturnat de revolutia din 1830, apoi monarhia burgheza a lui Louis-Philippe d’Orleans, maturat si el de revolutia de la 1848, ce a dat nastere celei de a doua republici cu presedinte Louis-Napoleon Bonaparte, devenit apoi Napoleon III. Ecourile revolutiei s-au repercutat in intreg secolul si au dus la impartirea natiunii franceze in doua tabere ce si-au exclus reciproc legitimitatea. Dar sa privim mai de aproape aceste evenimente rasfoind cartea lui Max Gallo “L’AME DE LA FRANCE” (ed. Fayard – 2007).

Doi politicieni liberali au o mare influenta in anii restaurarii: Benjamin Constant si Francois Guizot. Primul spunea: “Scopul modernistilor este sa acorde siguranta in satisfactiile private ale oamenilor. Iar ei numesc libertate garantiile primite de la institutiile statului pentru asta. Prin libertate eu inteleg triumful individualitatii atat asupra autoritatii ce vrea sa conduca despotic, cat si asupra maselor ce reclama dreptul de a aservi minoritatea majoritatii”. Guizot este elaboratorul legii presei (1819) care precizeaza in preambul: ”Libertatea presei este libertatea opiniilor si a publicarii opiniilor. Oricare ar fi opinia, ea nu devine criminala prin publicare”. Urmare a acestei legi ziarele au putut aparea fara nici o autorizatie prealabila. Guizot scrie: “Libertatea presei este aburul sub presiune ce pune in miscare ordinea intelectuala. E o forta teribila, dar insufletitoare, care raspandeste faptele si ideile pe intreg pamantul. Ea este utila mai mult decat daunatoare pentru sanatatea publica”. Dupa disciplina militara a imperiului, aspiratia spre libertate era irezistibila.

Dar asta nu a impiedicat dezlantuirea “teroarei albe”, condamnarea si impuscarea unor generali si maresali ai lui Napoleon. Are loc revenirea in forta a clericalismului, a autoritatii bisericii catolice, ce tine sa controleze spiritul populatiei. Prim-ministru e numit un episcop, in fruntea universitatii Sorbona – un preot ce este si ministru al cultelor. Iar asta provoaca reactii ostile in randurile tineretului si e una din sursele anticlericalismului francez ce se va desvolta in cea de a doua jumatate a sec.XIX. In curand partida regalista se imparte intre moderati, ispititi de liberalism, si cei “ultra”, feroci contrarevolutionari si adversari ai unei monarhii constitutionale.

In 1821 Napoleon moare in insula Sf. Elena, iar stirea are un imens ecou in Franta. Cand se publica “Memoires de Saint Helene”, istoricul Edgar Quinet scrie: “Revendicam gloria lui Napoleon ca un ornament al libertatii noastre”. Ludovic al XVIII moare in 1824, fiind urmat de Charles X, incoronat la Reims, ca toti vechii regi ai Frantei. La putere sunt legitimistii “ultra”, care acorda celor mai bogati dreptul ca votul lor sa aiba valoare dubla. Proprietarul celui mai important ziar este condamnat la 6 luni inchisoare pentru editorialele sale impotriva primului ministru, ducele de Polignac. Piesa lui Victor Hugo, Marion Delorme, e interzisa. In trei zile din iulie 1830 (“les trois glorieuses”) populatia Parisului se revolta si reuseste ca pe tron sa fie adus un monarh, Louis-Philippe, ce promite respectarea Constitutiei si accepta drapelul tricolor, in locul celui alb cu flori de crin al legitimistilor. Stendhal scrie atunci: “Acum in fruntea statului sunt bancile. Ele reprezinta nobletea burgheziei”. Thiers si Guizot, principalii oameni politici ai epocii, accepta un rege care domneste, dar ca o persoana decorativa. Noul rege nu vrea insa sa asculte de parlament. El vrea sa conduca. E dusmanit deci si dinspre stanga si dinspre dreapta. Sase incercari de asasinare a regelui sau a fiului lui, esueaza. In timpul domniei lui se pun bazele imperiului colonial francez, dar in metropola apar noi forte sociale si politice, notiunile carora vor impregna societatea franceza in tot secolul XIX si o buna parte din secolul XX : proletariat, socialism, comunism.

Si mai ales are loc fuziunea intre muncitori si miscarea republicana. Conditia muncitorilor era pe atunci insuportabila: mizeria, somajul, foamea, absenta protectiei sociale, munca copiilor, erau stari generale. Pentru republicanii revolutionari doar impreuna cu acesti proletari se poate atinge telul: o societate bazata pe egalitate. Pentru “notabili”, proprietarii, ei sunt insa dusmanul a carui reintoarcere trebuie impiedicata cu orice pret. Este anul 1832 si pentru prima oara se descopera ca lupta ce se desfasoara este o confruntare intre cei ce poseda si cei ce nu poseda nimic. Un ideolog republican – Laponnerey – scrie: “Mergem spre o republica care nu va cunoaste deosebire intre burghezie si popor, intre privilegiati si proletari, in care libertatea si egalitatea vor fi proprietatea tuturor, iar nu monopolul unei caste”. Iar Proudhon decreteaza : “Proprietatea e un furt”. Pentru a se proteja impotriva clasei ce se ridica, Guizot se intreaba : “Nu credeti ca ideile religioase sunt mijlocul cel mai eficient de a lupta impotriva acestui rau?”. Iar Tocqueville noteaza in ianuarie 1848 : “Sentimentul de instabilitate, acest sentiment ce precede revolutiile, exista deja intr-un grad inalt in aceasta tara”. Acest sentiment se datoreaza convingerii ce se raspandeste ca “elitele” au tras poporul pe sfoara, iar la aceasta ipocrizie politica nu se poate raspunde decat prin insurectia armata.

In februarie 1848, urmare a dublarii pretului painii, populatia Parisului se rascoala, se ridica baricade si primaria orasului e ocupata de insurgenti in frunte cu Lamartine, ce totusi reuseste sa infiga pe cladire steagul tricolor, in timp ce rasculatii voiau steagul rosu. Noua republica e condusa colectiv doar cateva luni, pentru ca in decembrie este ales presedinte al tarii Louis-Napoleon Bonaparte, autor in 1844 al unei carti “Despre lichidarea pauperitatii”. Solutia din ea: accesul clasei muncitoare la prosperitate. Dar indata dupa februarie 1848 guvernul adopta doua masuri capitale. Se creaza pentru someri asa zisele “ateliere nationale”, in care fiecare lucrator primeste un salariu de un franc pe zi. Este pentru prima oara cand statul preia asupra sa asistenta sociala. Iar odata cu asta, se fixeaza prin lege durata maxima zilnica de munca la 10 ore in Paris si 12 ore in restul teritoriului. Cea de a doua masura decisiva este instaurarea sufragiului universal, prin care se acorda drept de vot tuturor barbatilor ce au implinit varsta de 21 de ani. Pana atunci electoratul francez numara 250.000 persoane. Dar dupa adoptarea acestei legi, numarul lor a sporit la zece milioane, din care trei sferturi erau tarani si peste 30% – analfabeti.

Foarte repede insa republicanii si revolutionarii isi dau seama ca sufragiul universal, masura progresista, se intoarce impotriva lor. La alegerile din aprilie 1848, majoritatea zdrobitoare in Adunarea constituanta e formata din conservatori. Prima masura adoptata de acest parlament reactionar este desfiintarea atelierelor nationale, simbol al unei republici sociale. Atunci, in iunie, periferiile Parisului se rascoala. Armata trage, mor 5.000 de insurgenti, iar 15.000 sunt condamnati si deportati in colonii. Revolutionarii, care descopera “Manifestul partidului comunist” publicat de Marx si Engels la Londra in februarie 1848, se conving ca “avangardele” sunt cele ce trebuie sa ia decizii pentru popor, chiar daca ele contrazic rezultatul alegerilor.

Un secol zbuciumat in Franta, cu repercursiuni insa in intreaga Europa. Max Gallo scrie : “Francezii au dorit aceste schimbari sau le-au lasat sa fie. Ei au folosit violenta sau buletinul de vot pentru a le isca. Incet-incet, castigand o experienta politica pe care nici un alt popor in lume nu o poseda in asemenea masura si care face din Franta natiunea politica prin excelenta, francezii aspira in fapt in majoritatea lor la pacea civila”. Dar secolul nu se incheiase si o rascoala si mai mare va avea loc in 1871, cu Comuna din Paris , ce va face 80.000 victime doar in marele oras…

SA VOTAM SAU NU LA PREZIDENTIALE?

November 2, 2009

 Suntem in plina campanie electorala si candidatii la functia suprema in stat folosesc orice prilej pentru a se lauda pe sine si a-si acuza adversarii, asa cum se face in orice democratie. Poate la noi se depune mai multa ardoare, pentru ca in joc este viitorul tarii nu numai in urmatorii 5 ani, ci pentru mai mult timp. Se fac declaratii patetice, cu convingerea ca ele vor ramane consemnate etern in istorie, se scot iarasi la iveala argumente care in trecut au captivat pe naivi (anticomunismul, lupta contra coruptiei, furtul ipotetic al voturilor etc.), la nevoie se dau in vileag stenograme sau alte documente pentru compromiterea celor cu care s-a colaborat pana mai ieri, etc. Iar totul are loc pe fondul unei crize economice ale carei consecinte au lovit si vor continua sa loveasca dramatic sute de mii de cetateni ai Romaniei.

In aceste conditii, prin internet, dar si pe alte cai, se face o propaganda insidioasa pentru ca electoratul sa profite de ocazie si sa dea o lectie clasei politice, fie prin absentarea de la vot, fie prin anularea voluntara a votului. Se sustine ca timp de 20 de ani lumea a fost mintita, ca asteptarile de mai bine au fost inselate, ca nici unul dintre candidati nu merita incredere si ca un vot negativ dat tuturor e singura solutie de a clatina un edificiu politic putred. Se pun in balanta calitatile si defectele celor patru candidati principali si se sustine cu usurinta ca lipsa unei alternative credibile, se explica ori prin democratia balcanica, ori prin niste defecte iremediabile ale acestui popor. Tentatia de a da crezare acestor argumente este mare si de aceea merita sa analizam ce se ascunde in spatele lor, ce consecinte pot avea ele si care ar fi atitudinea de adoptat de catre un cetatean responsabil in fata dilemei de a vota sau nu pe 22 noiembrie (si pe 6 decembrie) 2009.Iar daca da, cum? .

Mai intai sa vedem daca absentarea sau votul anulat, chiar in proportii considerabile, poate avea vreun efect asupra alegerii presedintelui tarii. Nicaieri, in nici un document oficial, nu scrie care este limita minima de participare a electoratului sub care alegerile se pot considera nule. La alegerile pentru Parlamentul european de anul trecut, participarea a fost de doar 39 % si nimeni nu s-a sinchisit de faptul ca 61 % din populatia Romaniei si-a exprimat in acest fel indiferenta. Dar sa acceptam ipoteza ca la viitoarele alegeri, se vor dovedi valabile numai 20 % din voturi. Va pune oare in discutie acest rezultat valabilitatea lor? Nici decum! Cui s-ar face aceasta demonstratie, pentru cine ar fi ea utila? Pentru cei de la Bruxelles, din Comisia U.E. sau pentru cei de la Strasbourg, din Parlament ? Nici vorba ! Pentru acestia va fi numai o dovada ca romanii se gasesc inca in stare de imaturitate politica si trebuie priviti cu suspiciune, dar atat. Uniunea Europeana e desigur capabila sa elimine din randul membrilor sai o tara care timp indelungat incalca regulile unanim acceptate de celealte tari, dar printre aceste reguli nu figureaza procentul minim al voturilor valabile sau al participarii electoratului la vot.

Sa vedem insa cine din tara noastra ar dori torpilarea sistemului actual printr-un numar masiv de voturi anulate. In privinta asta sunt de considerat cateva ipoteze. In primul rand sunt dusmanii democratiei parlamentare, mai ales cei de extrema dreapta, care isi amintesc ca acesta era unul din punctele programului legionarilor Garzii de Fier. Se stie insa ca legionarii isi bazau edificiul conceptiilor lor pe inca cateva idei-forta: admiratia nelimitata pentru Germania nazista si conducatorul ei, Hitler; antisemitismul si anticomunismul, comunismul fiind dupa ei o creatie evreiasca; credinta in virtutile transcedentale ale bisericii ortodoxe si a riturilor ei; nationalismul fanatic, romanii fiind prin originea lor superiori altor natii. Cele mai multe din aceste idei sunt insa moarte sau nu sunt compatibile cu democratia.

In al doilea rand, o atitudine critica fata de participarea la vot o au si nostalgicii regimului ceausist, care cred ca astfel contribuie la inca un esec al sistemului adus la putere de revolutia din 1989. Iar asta – dupa ei – ar putea da nastere la regrete si la pastrarea vie in memoria noilor generatii a avantajelor comunismului defunct, ca regim istoric plin de avantaje.

In fine, mai sunt si acei neo-conservatori ai dreptei ce viseaza instalarea unui regim prezidential autoritar, cu un “om providential” catarat in fruntea statului, cu un parlament de marionete care va aplauda orice decizie luata de seful suprem. Deci un regim dur, aproape dictatorial, cu pedepsirea adversarilor politici, cu un guvern ce isi va juca rolul de respectare a unui minim de reguli democratice, suficiente pentru acceptarea sa in societatea occidentala, dar incalcate oricand i se nazare. Nu are importanta ca printre candidati figureaza si “omul providential” pe care ei il divinizeaza. Chemarea lansata spre respingerea in ansamblu a tuturor candidatilor e doar o simulare, caci ei stiu ca asta are sanse de a-i convinge doar pe cei oscilanti din tabara adversa, dezamagiti si ei din diverse motive de starile actuale. Stari de lucruri tot mai jalnice, care sa nu uitam ca in buna masura sunt datorate doar vicleniilor si sforariilor politice venite in ultimii cinci ani de la Cotroceni.

S-ar putea aduce obiectia ca nemultumirea ce clocoteste in paturi largi ale populatiei pentru rezultatele economice si sociale jalnice ale ultimelor doua decenii, nu poate fi vizibila decat cu ocazia unui larg vot de neincredere. Este insa un protest “in genunchi”, deoarece un veritabil protest nu poate fi decat cel al maselor populare iesite in strada, indignate in urma unei masive falsificari a alegerilor. Este un protest al condamnatului, care – in loc sa incerce sa evadeze, chiar si prin spargerea zidurilor inchisorii – se resemneaza sa trimita mici biletele ce ajung doar in mana paznicilor.

Care este deci atitudinea de adoptat cu ocazia acestui vot de atat de mare importanta? Dupa parerea mea, trebuie abandonata pozitia de a ignora alegerile sau chiar de a actiona anuland deliberat buletinul bagat in urna, sub pretextul ca “Nu am pe cine vota!” sau “Toti sunt niste banditi!”. Este o atitudine populista, comoda, ce face jocul adversarilor brumei de democratie pe cale de a se infiripa in aceasta tara. Asa incat trebuie votat impotriva pastrarii de catre Basescu inca 5 ani a scaunului de la Cotroceni, deoarece oricare dintre ceilalti candidati este mai previzibil in deciziile pe care le va lua, este mai atent fata de tendintele ce isi fac drum in opinia publica, este mai cult si mai deschis la sfaturile intelectualilor, este capabil sa duca o politica externa, in interesul tarii, mai independenta de indicatiile primite de la Bruxelles sau de peste ocean.

 Pe langa toate cele de mai sus, pentru cei cu opinii ferme de stanga, sfatul meu este sa dea un vot diametral opus indemnurilor celor ce isi afirma cu ostentatie, in presa si pe bloguri, parerile politice de dreapta!