O bucata de istorie – RESTAURATIA LIBERALA FRANCEZA

Nu trebuie sa ne incredem prea mult in invatamintele istoriei, dar nici sa le ignoram. Trecutul e legat prin mii de fire de prezent si impreuna modeleaza deseori viitorul. Dupa cei peste 40 de ani in care in tarile Europei centrale si de rasarit a fost la putere un regim comunist, au urmat 20 de ani de restaurare a capitalismului neoliberal, copiat dupa (sau impus de) puterile occidentale victorioase in razboiul rece. In istoria Europei gasim pagini despre o perioada in care unii ar putea gasi trasaturi asemanatoare cu cele ale ultimelor doua decenii prin care a trecut Romania. Este vorba de perioada anilor 1815-1848 din istoria Frantei, deci a celor 33 de ani ce au urmat rascolirii societatii franceze si intregii Europe de o revolutie sangeroasa si un imperiu napoleonian cu razboaie inca mai sangeroase.

Dupa uriasul cutremur revolutionar al anilor 1789-1800,  au avut loc replici zguduitoare ce au subminat, mai intai monarhia lui Ludovic al XVII-lea, apoi pe cea a lui Carol al X-lea, rasturnat de revolutia din 1830, apoi monarhia burgheza a lui Louis-Philippe d’Orleans, maturat si el de revolutia de la 1848, ce a dat nastere celei de a doua republici cu presedinte Louis-Napoleon Bonaparte, devenit apoi Napoleon III. Ecourile revolutiei s-au repercutat in intreg secolul si au dus la impartirea natiunii franceze in doua tabere ce si-au exclus reciproc legitimitatea. Dar sa privim mai de aproape aceste evenimente rasfoind cartea lui Max Gallo “L’AME DE LA FRANCE” (ed. Fayard – 2007).

Doi politicieni liberali au o mare influenta in anii restaurarii: Benjamin Constant si Francois Guizot. Primul spunea: “Scopul modernistilor este sa acorde siguranta in satisfactiile private ale oamenilor. Iar ei numesc libertate garantiile primite de la institutiile statului pentru asta. Prin libertate eu inteleg triumful individualitatii atat asupra autoritatii ce vrea sa conduca despotic, cat si asupra maselor ce reclama dreptul de a aservi minoritatea majoritatii”. Guizot este elaboratorul legii presei (1819) care precizeaza in preambul: ”Libertatea presei este libertatea opiniilor si a publicarii opiniilor. Oricare ar fi opinia, ea nu devine criminala prin publicare”. Urmare a acestei legi ziarele au putut aparea fara nici o autorizatie prealabila. Guizot scrie: “Libertatea presei este aburul sub presiune ce pune in miscare ordinea intelectuala. E o forta teribila, dar insufletitoare, care raspandeste faptele si ideile pe intreg pamantul. Ea este utila mai mult decat daunatoare pentru sanatatea publica”. Dupa disciplina militara a imperiului, aspiratia spre libertate era irezistibila.

Dar asta nu a impiedicat dezlantuirea “teroarei albe”, condamnarea si impuscarea unor generali si maresali ai lui Napoleon. Are loc revenirea in forta a clericalismului, a autoritatii bisericii catolice, ce tine sa controleze spiritul populatiei. Prim-ministru e numit un episcop, in fruntea universitatii Sorbona – un preot ce este si ministru al cultelor. Iar asta provoaca reactii ostile in randurile tineretului si e una din sursele anticlericalismului francez ce se va desvolta in cea de a doua jumatate a sec.XIX. In curand partida regalista se imparte intre moderati, ispititi de liberalism, si cei “ultra”, feroci contrarevolutionari si adversari ai unei monarhii constitutionale.

In 1821 Napoleon moare in insula Sf. Elena, iar stirea are un imens ecou in Franta. Cand se publica “Memoires de Saint Helene”, istoricul Edgar Quinet scrie: “Revendicam gloria lui Napoleon ca un ornament al libertatii noastre”. Ludovic al XVIII moare in 1824, fiind urmat de Charles X, incoronat la Reims, ca toti vechii regi ai Frantei. La putere sunt legitimistii “ultra”, care acorda celor mai bogati dreptul ca votul lor sa aiba valoare dubla. Proprietarul celui mai important ziar este condamnat la 6 luni inchisoare pentru editorialele sale impotriva primului ministru, ducele de Polignac. Piesa lui Victor Hugo, Marion Delorme, e interzisa. In trei zile din iulie 1830 (“les trois glorieuses”) populatia Parisului se revolta si reuseste ca pe tron sa fie adus un monarh, Louis-Philippe, ce promite respectarea Constitutiei si accepta drapelul tricolor, in locul celui alb cu flori de crin al legitimistilor. Stendhal scrie atunci: “Acum in fruntea statului sunt bancile. Ele reprezinta nobletea burgheziei”. Thiers si Guizot, principalii oameni politici ai epocii, accepta un rege care domneste, dar ca o persoana decorativa. Noul rege nu vrea insa sa asculte de parlament. El vrea sa conduca. E dusmanit deci si dinspre stanga si dinspre dreapta. Sase incercari de asasinare a regelui sau a fiului lui, esueaza. In timpul domniei lui se pun bazele imperiului colonial francez, dar in metropola apar noi forte sociale si politice, notiunile carora vor impregna societatea franceza in tot secolul XIX si o buna parte din secolul XX : proletariat, socialism, comunism.

Si mai ales are loc fuziunea intre muncitori si miscarea republicana. Conditia muncitorilor era pe atunci insuportabila: mizeria, somajul, foamea, absenta protectiei sociale, munca copiilor, erau stari generale. Pentru republicanii revolutionari doar impreuna cu acesti proletari se poate atinge telul: o societate bazata pe egalitate. Pentru “notabili”, proprietarii, ei sunt insa dusmanul a carui reintoarcere trebuie impiedicata cu orice pret. Este anul 1832 si pentru prima oara se descopera ca lupta ce se desfasoara este o confruntare intre cei ce poseda si cei ce nu poseda nimic. Un ideolog republican – Laponnerey – scrie: “Mergem spre o republica care nu va cunoaste deosebire intre burghezie si popor, intre privilegiati si proletari, in care libertatea si egalitatea vor fi proprietatea tuturor, iar nu monopolul unei caste”. Iar Proudhon decreteaza : “Proprietatea e un furt”. Pentru a se proteja impotriva clasei ce se ridica, Guizot se intreaba : “Nu credeti ca ideile religioase sunt mijlocul cel mai eficient de a lupta impotriva acestui rau?”. Iar Tocqueville noteaza in ianuarie 1848 : “Sentimentul de instabilitate, acest sentiment ce precede revolutiile, exista deja intr-un grad inalt in aceasta tara”. Acest sentiment se datoreaza convingerii ce se raspandeste ca “elitele” au tras poporul pe sfoara, iar la aceasta ipocrizie politica nu se poate raspunde decat prin insurectia armata.

In februarie 1848, urmare a dublarii pretului painii, populatia Parisului se rascoala, se ridica baricade si primaria orasului e ocupata de insurgenti in frunte cu Lamartine, ce totusi reuseste sa infiga pe cladire steagul tricolor, in timp ce rasculatii voiau steagul rosu. Noua republica e condusa colectiv doar cateva luni, pentru ca in decembrie este ales presedinte al tarii Louis-Napoleon Bonaparte, autor in 1844 al unei carti “Despre lichidarea pauperitatii”. Solutia din ea: accesul clasei muncitoare la prosperitate. Dar indata dupa februarie 1848 guvernul adopta doua masuri capitale. Se creaza pentru someri asa zisele “ateliere nationale”, in care fiecare lucrator primeste un salariu de un franc pe zi. Este pentru prima oara cand statul preia asupra sa asistenta sociala. Iar odata cu asta, se fixeaza prin lege durata maxima zilnica de munca la 10 ore in Paris si 12 ore in restul teritoriului. Cea de a doua masura decisiva este instaurarea sufragiului universal, prin care se acorda drept de vot tuturor barbatilor ce au implinit varsta de 21 de ani. Pana atunci electoratul francez numara 250.000 persoane. Dar dupa adoptarea acestei legi, numarul lor a sporit la zece milioane, din care trei sferturi erau tarani si peste 30% – analfabeti.

Foarte repede insa republicanii si revolutionarii isi dau seama ca sufragiul universal, masura progresista, se intoarce impotriva lor. La alegerile din aprilie 1848, majoritatea zdrobitoare in Adunarea constituanta e formata din conservatori. Prima masura adoptata de acest parlament reactionar este desfiintarea atelierelor nationale, simbol al unei republici sociale. Atunci, in iunie, periferiile Parisului se rascoala. Armata trage, mor 5.000 de insurgenti, iar 15.000 sunt condamnati si deportati in colonii. Revolutionarii, care descopera “Manifestul partidului comunist” publicat de Marx si Engels la Londra in februarie 1848, se conving ca “avangardele” sunt cele ce trebuie sa ia decizii pentru popor, chiar daca ele contrazic rezultatul alegerilor.

Un secol zbuciumat in Franta, cu repercursiuni insa in intreaga Europa. Max Gallo scrie : “Francezii au dorit aceste schimbari sau le-au lasat sa fie. Ei au folosit violenta sau buletinul de vot pentru a le isca. Incet-incet, castigand o experienta politica pe care nici un alt popor in lume nu o poseda in asemenea masura si care face din Franta natiunea politica prin excelenta, francezii aspira in fapt in majoritatea lor la pacea civila”. Dar secolul nu se incheiase si o rascoala si mai mare va avea loc in 1871, cu Comuna din Paris , ce va face 80.000 victime doar in marele oras…

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: