Archive for December, 2009

Am intalnit si analisti fericiti

December 30, 2009

 

Din partea unui ziarist cu pretentii de analist economic, asa cum se crede dl. Ionut Popescu, director al revistei “Capital”, consilier economic al premierului Emil Boc si proaspat presedinte al Fondului Proprietatea (salariu 10.000 lei lunar),  ar fi de asteptat ca prognozele pentru anul viitor sa tina seama de realitati. Dar, intrat in stare de euforie dupa victoria candidatului sau iubit la recentele alegeri, el incepe sa viseze in paginile publicatiei amintite. Despre ce este vorba? 

Intr-un articol intitulat “2010 – Iesim din criza?” (Capital – 28 decembrie 2009), nu se jeneaza sa afirme ca in anul viitor cresterea economica va fi de 1,3%. Cum se explica asta, dupa ce in anul acesta “cresterea” a fost de minus 7 %? Foarte simplu, prin cresterea productivitatii, crede dl.Ionut : “Speriate de criza ce ar fi urmat sa le loveasca, firmele romanesti s-au restructurat brutal: au concediat si au redus costuri». Ca un « economist » ce se respecta, Poput Ionescu nu da nici o cifra pentru a-si sustine afirmatia. Desigur ca nu a luat in consideratie si cele 150.000 firme ce au fost desfiintate prin introducerea impozitului forfetar, ceeace a dus la ramanerea pe afara a 450.000 salariati (cf. ziarul “financiarul”). O fi citit oare el afirmatia celor de la Banca Nationala conform careia : “Cresterea economica adevarata in Romania nu poate veni decat din cresterea numarului de angajati in economie, iar nu din disparitia locurilor de munca”? 

In acelasi articol el pretinde ca somajul in Romania a ramas si va ramane sub nivelul european, dar nu precizeaza ca anul trecut acesta a fost de 6,9 %, anul acesta – de 7,5 %, iar prognozele arata ca anul viitor el se va ridica la 8 – 9 %. Si se pare ca autorul ignora faptul ca daca 2-3 milioane de romani nu ar fi plecat la munca in strainatate, rata somajului ar fi fost considerabil mai mare. Nici nu mentioneaza ca in calculul somajului nu sunt inregistrati decat cei ce primesc ajutor de somaj, dar nu si cei concediati fara nici o indemnizatie, nici tinerii absolventi ce-si cauta un loc de munca si nu-si gasesc. 

O alta sursa de entuziasm in articol: “exporturile, desi au scazut, se mentin vioaie si anunta un an de cresteri frumoase”, desi nu se aduce pentru asta nici un argument bazat pe cifre. Ceeace il indreptatestepe un comentator pe internet al articolului sa il intrebe pe Ionut Popescu, fost putin timp si ministru de finante : “Sunteti cumva absolvent de filosofie sau de literatura? Sa stim si noi, poate am intrat pe o pagina gresita”. 

Dar toate comentariile cititorilor, evident toti din categoria unor manageri, sunt ucigatoare la adresa autorului: “diletant in ale economiei, care jongleaza cu termeni economici pe care nu-i pricepe si nici nu i-a aplicat niciodata”; sau “Articolul seamana cu o recenzie a filmului Harry Potter. Intrebare catre Ionut Popescu: cand va veti trezi?”; sau “Acest articol e de toata rusinea, rupt de realitatea cotidiana romaneasca. Un lucru e cert: in 2010 vor fi concediati in tarisoara noastra in medie 1.000 angajati pe zi”. 

Dar Ionut Popescu nu se intimideaza si scrie saptamanal articole cu panseuri originale ce ii surprind pe specialisti. Astfel, cu numai o saptamana in urma, el a comis inca un articol “20 de ani – lumini si umbre”, plin de acelasi inflacarare entuziasta pentru realizarile obtinute. “Risc o afirmatie : a fost cea mai fasta perioada din istoria Romaniei. Se poate demonstra asta aproape matematic”. Nu urmeaza insa nici o cifra pentru sustinerea afirmatiei, ci doar se repeta ca “am intrat in UE si in NATO, copiii saraci pot face cariera dorita, iar romanul mediu traieste mai bine, e mai liber, se poate afirma oriunde in lume”. Si articolul se incheie in stilul tipic al lingusitorilor la curtea monarhului: “Suntem contemporani cu cele mai bune vremuri pe care le-a cunoscut aceasta tara”.  Contrazicand propriul titlu al articolului, in cei 20 de ani nu a fost – dupa dl. Ionut – nici o umbra, ci doar lumini. Uita insa ca in 1989 tara avea o populatie de 23 milioane locuitori, iar astazi – e sub 20 milioane, reducerea populatiei prin cresterea mortalitatii si prin emigrare, fiind un fenomen ce va continua. El neglijeaza a mentiona ca unele din cele mai importante intreprinderi industriale supuse privatizarii au ajuns in proprietatea altor state, iar nu a unor companii private; ca industria petro-chimica are astazi o capacitate de doar 35 % fata de cea din 1989; ca in  agricultura nu au fost lucrate decat 5,0 milioane ha. dintr-un total 9,3 mil. ha. ; ca invatamantul are grave lipsuri, nu toti copiii mergand la scoala, iar cei ce se duc – obtin rezultate slabe in testele internationale. Nu spune nimic ca starea spitalelor ridica ingrijorari datorita lipsei de medici si de medicamente, ceeace se rasfrange in cresterea mortalitatii, a deceselor cauzate de tuberculoza si a nasterilor de copii cu malformatii. Nu se pomeneste numic de starea alarmanta a transporturilor, a cercetarii stiintifice, a constructiei de locuinte (in intreaga perioada intre 200i-2008, deci in 7 ani, s-au dat in folosinta doar 26.000 locuinte, fata de 55.000 loc. intr-un singur an 1989. 

Starea de incantare propagandistica pentru binefacerile sistemului este insa permanenta la acest important economist al PD-L. Intr-un articol din anul trecut in “Capital”, intitulat “Reindustrializarea Romaniei” Ionut Popescu era incantat de venirea unor investitori occidentali (Renault, Nokia, Ford) si afirma : “eu sunt dintre cei ce crede ca economia Romaniei creste in mod sanatos si viguros, iar directia in care merge e cea buna. Reindustrializarea Romaniei a inceput, fara ca vreun guvern sa-si propuna acest obiectiv”. Este un articol tipic pentru mentalitatea pe care o are un democrat-liberal despre mersul economiei: statul, respectiv guvernul, nu trebuie sa faca nimic, ci doar sa nu-i impiedice pe investori sa-si desfasoare cum doresc strategia. Este vorba de firme straine si companii multinationale, carora li se falfaie de prioritatile si interesele acestei natiuni. Iar cand decid sa se instaleze aici, contributia romaneasca e doar terenul si forta de munca , atat de ieftina, incat doar ea i-a putut atrage aici si nu s-au dus sa-si implanteze fabrica in China sau Ucraina. 

Ideea benefica a reindustrializarii, cu masurile complexe de adoptat, nici nu a facut parte din programul nici unui guvern in acesti 20 de ani. Asa cum dupa 1989 nu am avut un proiect de tranzitie la economia de piata, fapt care a dus la distrugerea unei parti din aparatul productiv al tarii, considerandu-l “un morman de fier vechi”, nici acum nu exista un proiect de reindustrializare. Orice proiect de acest gen ar genera, prin aplicare, o serie de procese adiacente: constructia de cai de acces, urbanizare, cresterea calificarii fortei de munca, stimularea activitatii de cercetare-desvoltare etc.Toate acestea necesita o atenta coordonare, de mai lunga durata. In aceasta privinta deciziile privind economia Romaniei nu se mai iau la Bucuresti, ci in birourile marilor grupuri economice transnationale. Statul roman, care sa permita sustinerea unui ansamblu de masuri pentru reindustrializare la scara nationala, nu mai exista.

CE VINE DUPA CRIZA (partea 2-a)

December 20, 2009

             Analiza teoretica facuta in partea I-a justifica elaborarea unui program coerent, in primul rand in tarile in care criza a facut ravagii. Va trebui purces la crearea unei guvernari supranationale a sistemului financiar global, pentru restabilirea transparentei si increderii. Ca astfel ar spori birocratia nu e atat de important, cit mai mult a sti in folosul cui ar actiona aceasta institutie si daca ea poate fi suficient controlata. Nimeni nu crede ca capitalismul financiar se va moraliza de la sine. La ora actuala contribuabililor le este teama de viitorul lor, incat pot accepta fara prea multe proteste sa finanteze erorile bancilor. Dar indata ce va putea, capitalismul financiar isi va recastiga aroganta si va reincepe sa se desvolte in interesul propriu, impingandu-i pe clienti sa se indatoreze. El trebuie deci prins in chingile stricte ale unei stari de drept. Aceasta supraveghere a finantei nu poate fi lasata pe mana sectorului privat, nici pe mana unui singur guvern, ce ar putea elabora reguli avantajoase pentru sine, dar dezastroase pentru altii.

O conditie primordiala este punerea de ordine in economiile nationale si, mai intai, in economia americana, tara de unde a pornit criza. Iata cateva din masurile necesare: incurajarea creditului interbancar; interzicerea instrumentelor financiare bazate pe active speculative; nationalizarea, chiar si partiala, a unor banci  si izolarea produselor lor “toxice”; interzicerea remunerarii excesive a persoanelor din sistemul bancar; sustinerea durabila a cererii private prin impunerea de salarii minime in cat mai multe branse, prin sprijinirea sindicatelor si printr-o reforma a fiscalizarii veniturilor; sustinerea sectoarelor industriale aflate in dificultate, cu conditia modernizarii lor tehnologice si adaptarii la cerintele ecologice; acordarea de sprijin pentru modernizarea intreprinderilor mici si mijlocii; organizarea pietei locuintelor la un pret jos, dar stabil, si finantarea imprumuturilor ipotecare de catre un organism de stat dupa modelul lui Home Owners’ Loan Corporation din SUA din 1933; aplicarea si in SUA a unui sistem de protectie sociala garantand veniturile in caz de boala si rambursarea cheltuielilor medicale; prelungirea duratei de acordare a alocatiei de somaj; stimularea tinerilor pentru a imbratisa meseria de inginer sau cercetator stiintific s.a.

In tarile Uniunii Europene introducerea monedei unice (euro) s-a dovedit extrem de utila in perioada crizei. La fel si politica comuna a concurentei, dar lipseste o guvernare financiara comuna. Europenii nu au macar o definitie comuna a conceptului de “paradis fiscal” sau de amplasament “off shore”, nici cea de reglementare a pietelor la termen sau a “hedges funds”. Ei nu au nici o instanta juridica comuna pentru reglarea pietelor financiare (ca de pilda AMF in Franta sau SEC in SUA). In mai toate domeniile, europenii se inclina in fata practicilor Wall Street, Fed, SEC sau indicatiilor unor organisme controlate de americani. Tarile membre UE trebuie deci sa se doteze cu institutii comunitare care sa interzica institutiilor nationale sa lucreze cu actori financiari off shore si cu paradisuri fiscale din afara UE.   Apoi Comisia europeana va trebui sa dispuna de un instrument de nationalizare (“unionizare”) pentru izolarea activelor toxice ale bancilor, asa cum a facut Suedia in 1992. Dar nimic din toate astea nu poate fi realizat de Comisia UE, care are un buget limitat la 1,28 % din PIB-ul european. Iar G20 sau G24 – o vor face inca si mai putin.

O serie de importante reforme trebuie sa completeze profilul actual al Fondului Monetar International. In cele din urma, aceasta organizatie va trebui sa pregateasca introducerea unei monede unice mondiale, dupa modelul “bancor” propus de Keynes sau pe baza catorva monede principale (dolarul, euro, yenul si renminbi). Aceasta moneda mondiala va trebui sa ia candva locul dolarului, valoarea caruia scade mereu.

 Pentru echilibrul pietei si al democratiei, conditia unei desvoltari armonioase pe intreaga planeta este faurirea instrumentelor necesare pentru exercitarea unei suveranitati mondiale : un parlament, un guvern, aplicarea universala a Declaratiei drepturilor omului, aplicarea de toti a deciziilor O. I. M. in domeniul dreptului la munca, o banca centrala, o fiscalitate planetara, un control global al pietelor financiare, o politie si o justitie planetare, un salariu minim planetar. Desigur ca aceste masuri sunt departe de a putea fi aplicate acum, dar asa parea imposibila si crearea unei Organizatii a Natiunilor Unite inainte de razboi. Poate ca, din nefericire, va trebui ca omenirea sa treaca printr-un nou razboi, inca si mai atroce, pentru ca perspectivele acestor reforme sa fie luate in serios.

Pe calea spre o reformare generala a societatii, sunt insa multe piedici si pericole. Criza actuala a fost reparata, dar peste cativa ani se vor forma noi bule financiare din care vor izbucni noi crize si noi violente. Iar aceste crize se vor grefa pe un sistem financiar diferit de cel actual, in special datorita internetului. Chiar astazi sunt in lume peste 10 milioane de persoane ce folosesc telefonul mobil pentru operatiuni bancare simple. Dar piata sa potentiala e enorma, caci peste 60 % din oameni de pe glob nu au acces la un credit sau la o asigurare. S-a evaluat ca peste cinci ani transferurile de bani prin telefonul mobil se vor ridica la suma de 140 miliarde dolari. Iar cand miliarde de oameni vor putea folosi telefonul mobil pentru cele mai variate operatiuni bancare, si in primul rand pentru obtinerea de micro-credite, atunci companiile de telecomunicatii fie vor concura bancile, fie se vor alia lor. In mai putin de 20 de ani, crizele ce vor veni vor fi generate de sistemul complex global ce integreaza finantele si tehnologiile de comunicatie.

Dar sunt si alte sisteme complexe, nefinanciare, care ar putea ameninta omenirea. De pilda sistemul epidemiologic, ce poate derapa intr-o pandemie incontrolabila. Sau cel al climei, ce ar putea declansa o panica de tipul celei a prabusirii unui sistem financiar. Daca dereglarea climatica se ambaleaza rapid, lumea va fi constienta nu numai ca nu e nici un pilot in avion, ca la criza economica mondiala, ci ca nici nu exista cabina de pilotaj. Va fi atunci prea tarziu pentru vaicareli ca nu au fost ascultati cei ce prognozasera asta si ca nu s-a actionat atunci cand era inca timp. Si ca nu s-au luat masuri modeste, limitate, suportabile, suficiente insa pentru inversarea tendintelor.

Trebuie profitat de actuala criza pentru a constientiza patru adevaruri simple, dar deseori uitate:

  • Orice om, lasat liber sa actioneze, isi va urmari doar interesul propriu, chiar in detrimentul propriilor sai descendenti;
  • Omenirea nu poate supravietui decat daca fiecare fiinta umana isi va da seama ca este in favoarea sa doreasca bunastarea celorlalti;
  • Munca, sub orice forma, mai ales in scopuri altruiste, este unica justificare a strangerii avutiei;
  • Timpul este singurul bun cu adevarat rar; deci orice activitate ce contribuie la sporirea sau economisirea lui, trebuie bine remunerata.

Atunci cand aceste idei vor domina, ar putea veni o lume a abundentei, in care pietele  vor fi doar componente ale ei, iar nu stapanele absolute precum astazi.

CE VINE DUPA CRIZA (partea I-a)

December 20, 2009

     Criza financiar-economica, care se trambiteaza peste tot ca ar fi trecut, a devenit o tema a comentariilor celor mai renumiti economisti de pe glob, aflati in cautarea cauzelor marei zgaltairi financiare si in  prezicerea urmarilor ei. Printre ei este si Jacques Attali, fost consilier timp de aproape 20 de ani al presedintelui Frantei, Francois Mitterrand, fost presedinte al BERD si autor a 45 de carti, traduse in 20 de limbi. Ultima sa carte e intitulata “La crise, et apres?” – Ed. Fayard, iunie 2009, 185 pag. (Prezentarea altor carti ale aceluiasi autor poate fi gasita pe acest blog la datele de 31.05.2008 si 23.06.2008). In cele ce urmeaza voi prezenta pe scurt din acest volum doar pasagii din capitolele referitoare la consecintele actualei crize economice si politice si a masurilor ce ar trebui luate pentru ca viitoarea criza sa nu fie la fel de dureroasa. Unele din ideile autorului sunt discutabile, dar este remarcabila incercarea de a explica simplu o serie de probleme economice relativ complicate.  N.R. 

               CRIZA. IAR DUPA EA ? (extrase) 

     O ideologie care serveste la mentinerea puterii unui grup, nu rezista decat daca are capacitatea de a explica oamenilor sensul vietii lor, de a da ratiune muncii lor. Astazi ideologiei liberale ii este greu sa convinga lumea ca capitalismul mondial este in serviciul oamenilor, ca e corect sa se plateasca bancherilor bonusuri de 10 miliarde si ca democratia se ingrijeste si de interesele paturilor sarace si a viitoarelor generatii.

Situatia actuala seamana, pastrand proportiile, cu cea a caderii imperiului roman, care a durat peste 300 de ani, dupa care a urmat o dezordine de un mileniu. O schimbare de ideologie ar putea sa atraga aducerea in Statele Unite a unei puteri protectioniste, militariste, cvasi-totalitare si in buna parte teocratica. Teocratia poate fi forma caricaturala a viitoarei organizari a democratiilor, la fel cum fascismul si nazismul au fost caricaturi demonice a ceeace avea sa devina social-democratia. Nu trebuie exclus ca aceasta criza va declansa miscari de revolta si violente politice fara precedent, insotite de o revenire a urii de clasa. In fond, nu constitue oare ea o formidabila demonstratie a valabilitatii analizei lui Marx despre un capitalism in acelasi timp stralucitor, planetar si sinucigas?

Aceasta criza este totodata ocazia de a intelege cum un grup mic de oameni, fara a produce noi bunuri, acapareaza in deplina legalitate si lipsiti de orice control, o parte esentiala din valoarea creata de societate. Si cum acest grup, dupa ce a jefuit tot ce se putea, constrange sa i se plateasca uriase prime de catre muncitorii, contribuabilii, salariatii, consumatorii, patronii etc. din intreaga lume, fortand statele sa gaseasca pentru ei rapid, sume de mii de ori mai mari decat cele pe care aceleasi guverne refuza zilnic sa le dea celor mai sarace tari si milioanelor de infometati de pe glob. Totul se petrece insa in mod “cinstit” si neviolent. Iar in ochii multora, asta constitue principalul motiv de revolta: daca tot ce se petrece e legal, atunci insusi sistemul ce permite o asemenea aberatie nu are justificare de a fi!

S-ar putea crede ca suntem in fata unui angrenaj shakespearian de evenimente, in care pofta nesatioasa a unora si panica altora, duc la prabusirea castelului de carti de joc al iluziilor noastre, in folosul catorva potentati. Dar exista si o alta explicatie. Raspunsul la criza nu sta in denuntarea catorva vinovati, bancheri, controlori sau guvernanti, ci necesita o revolutie in gandire. Criza nu se poate reduce la lipsa de reguli ale pietelor si nici la inventarea de sistemul financiar american de noi produse derivate care sa-i permita sa se indatoreze fara sfarsit sau sa-si exporte problemele pe calea London City, ce a devenit o anexa a Wall Street-ului.

Secol dupa secol, Europa si apoi intreaga lume au dat preferinta libertatii individuale in fata altor valori (dreptate, solidaritate, moralitate). Pentru asta s-au folosit doua mecanisme care sa permita organizarea acestei libertati: pietele (marfurilor, tehnologiilor, muncii, capitalurilor) si democratia (la nivel de natiune, regiune, comuna). Piata permite sa se aloce in mod liber resursele rare pentru a produce si distribui bunuri private. Democratia permite sa se aloce liber resursele rare pentru a produce si distribui bunuri publice.

 Istoric privind, un stat puternic si nedemocratic este cel ce a faurit pietele, care la randul lor au dat nastere burgheziei. Iar aceasta, stapana a pietei capitalurilor (care in capitalism domina toate celelalte piete), a luat puterea prin generalizarea treptata a democratiei. Democratia are nevoie de piata, pentru ca nu poate exista libertate politica fara libertate economica. Iar piata, care nu e nici infailibila, nici justa, nici chiar eficienta, are nevoie de democratie, sau cel putin de un stat, care sa protejeze dreptul de proprietate si libertatea intelectuala si de afaceri. In timp insa ce democratia este condusa de o majoritate ce se schimba si care controleaza aparatul de stat, pietele sunt dominate de cei ce poseda mijloacele de productie si, in particular, de “initiati” (bancheri, analisti financiari, investitori privati) ce pot distribui capitaluri in functie de informatiile de care dispun. Daca democratia ar fi perfecta, ea ar impune echitatea, adica fiecare ar fi la fel de informat. Informatia a devenit deci una dintre cele mai pretioase resurse.

Institutiile si pietele financiare permit sa transfere, in schimbul unor dobanzi sau dividende, economiile celor ce au reusit sa le aiba catre cei care pot sa le utilizeze mai bine. De aceea  bancile trebuie sa fie bine informate cu privire la ocaziile favorabile de investitii, pentru ca cei ce  au depus banii sa beneficieze de ele. Dar bancile pot fie sa manifeste un entuziasm fals pentru investitii rentabile, dar foarte riscante, impingand pe client sa se indatoreze pentru a le obtine, fie din contra, sa retina pentru ele informatiile privind cele mai bune locuri de plasament. In ambele cazuri bancile se indeparteaza de functia lor, cea de a-i finanta pe altii, si devin un mijloc de a castiga bani pentru sine, datorita informatiilor pe care le detin, indiferent de rentabilitatea generala a economiei. De aici decurge importanta controlului unei Banci Centrale, independenta si capabila sa reziste la presiunile puterii politice considerabile de care dispune finanta. Iar tocmai aici incepe criza, atunci cand controlul slabeste, cand sistemul financiar acapareaza o parte excesiva din profiturile obtinute de industrie si cand finantele fac dovada ca se pot castiga bani, chiar multi bani, fara a se produce bunuri reale.

Prin natura sa, cuplul format de piata si democratie nu este armonios. Bazat pe exercitarea libertatii individuale, el declaseaza celelalte virtuti, si in particular solidaritatea. Libertatea individuala presupune libertatea de a–si schimba parerea, de a nu respecta contractele, inclusiv contractul social cu statul. Nimeni nu are motive sa fie loial altcuiva decat sie insusi. Lipseste si ratiunea de a fi loial fata de generatiile viitoare. Facand din lipsa de loialitate si din aviditate niste valori acceptabile, principiul prioritatii libertatii individuale distruge stabilitatea locurilor de munca, cea a drepturilor si contracareaza altruismul. Cei care au informatia, “initiatii”, nu o impartasesc si altora sau cel putin o fac in interesul lor personal, inainte de a accepta sa o imparta cu altii. Din toate astea rezulta o logica a urgentei, a nelinistii si nerabdarii. Presimtind un risc crescand, fiecare cauta sa scoata maximum de avantaje, in cel mai scurt rastimp posibil.

O contradictie majora exista intre mecanismele ce servesc libertatea. Democratia nu e aplicabila decat pe un teritoriu, limitat de frontiere, dar nu exista inca nici o democratie planetara, care sa aplice aceleasi reguli de drept pe intreg globul. In schimb pietele sunt planetare, indeosebi cele ale capitalurilor, capabile sa evolueze repede si sa se desvolte in afara oricarui cadru national instalandu-se oriunde doresc. Pietele fiind globale, fara ca statul de drept sa aiba si el acest caracter, ele cuprind treptat din domeniul starii de drept al fiecarei natiuni, dar si din cel al democratiei ce se presupune ca sta la baza sa. Capacitatea de a organiza reglementarea pietelor financiare dispare in concurenta acerba dintre pietele financiare, ce cauta sa impuna o legislatie cat mai favorabila “initiatilor” lor. Se creeaza astfel o piata planetara fara interventia statului. Dar o asemenea piata pura si perfecta, se stie ca nu poate utiliza toate capacitatile productive si nu poate repartiza echitabil resursele. Totodata insa, in lipsa statului de drept planetar, se desvolta economia “a-legala”, ilegala si criminala. Sporeste tendinta de preluare de contractul privat a ceeace tine de contractul social, ceeace atrage o agravare a inegalitatilor in patrimonii, in venituri, in informatii. Este triumful capitalismului financiar. (Va urma)

Crizele de azi si de maine (partea 2-a)

December 12, 2009

          Avertismentele date cu aproape un an in urma cu privire la riscurile unei noi crize, nu au ajuns la nici o ureche. “Este ingrijorator cat de repede uita lumea” spune bancherul american Cronin. Iar colegul lui Costas adaoga : “Piata este schizofrena”. In aceasta schizofrenie intra si avantul luat iarasi de tranzactiile cu derivate, acele complicate operatiuni financiare, care intai au stimulat boom-ul, pentru ca apoi sa accelereze prabusirea. 1100 de banci negociaza azi in SUA cu Swaps, Futures, Options si alte asemenea proceduri financiare. Iar printre cei ce cumpara aceste hartii de inalt risc sunt si expertii newyorkezi ai lui Citigroup. Adica ai bancii care a primit 25 miliarde dolari de la guvernul american pentru a supravietui. Acesti experti au invatat insa ceva fals din criza ce tocmai a trecut: ca pot risca oricat, fara a fi sanctionati, caci statul le acopera orice nechibzuinta. 

            Bancherii de pe Wall Street lucreaza de luni de zile pentru a se descotorosi de hartiile de valoare toxice. Ei au si gasit un termen nou pentru acest jeton al cazinoului financiar: Re-Remic, prescurtare de la « Resecuritization of Real-estate Mortgage Investment Conduit ». Ei redeschid vechile dosare cu hartii greu vandabile, celor considerate inca acceptabile li se da denumirea Triple A a agentiilor de rating si cu ele reincepe jocul speculatiilor. Se evalueaza ca ansamblul hartiilor Re-Remics repuse in circulatie se ridica la 660 miliarde dolari. 

            Lordul Adair Turner, seful lui Financial Services Authority din Marea Britanie, s-a dus la Washington si a prezentat conducerii ministerului de finante al SUA dimensiunile pe care le-a luat capitalismul de cazinou. El a aratat ca in anii 70 valoarea operatiilor financiare si a tuturor investitiilor in strainatate era de doua ori mai mare decat volumul real al schimburilor de marfuri. Acum specula financiara este de 20 de ori mai mare decat volumulm comertului. A mai aratat ca valoarea tuturor derivatelor financiare era in 1985 de 18 miliarde dolari, dar astazi ea se ridica la 400 miliarde, desi PIB mondial doar s-a dublat in aceasta perioada. In fine, ca tranzactiile zilnice cu optiuni petroliere reprezentau in 1990 aproximativ valoarea petrolului produs si consumat. Astazi insa valoarea lor depaseste de zece ori valoarea reala aprodusului. Finantele s-au desprins astfel de realitate, dar poseda capacitatea de distruge industrii si tari. Criza nu priveste doar bancile, ci este o criza de conceptie. Este discutabila deci opinia ca preturile marfurilor contin toate informatiile necesare privind comportarea pietelor si se corecteaza automat in cazul unor erori. Avertismentele lordului Turner, ca dealtfel si apelurile insistente din partea guvernului german de potolire a euforiei bancare americane,  au fost ascultate politicos la Washington, dar fara consecinte, caci guvernului american ii lipseste vointa politica de a face ceva. El lasa bancile sa continue, bucuros ca nu el, statul, e constrans sa cumpere hartiile de valoare toxice.

             Un articol din saptamanalul Der Spiegel (No. 48/2009) arata la cat au fost evaluate sumele necesare pentru salvarea capitalismului bancar de catre stat. Cele 20 de mari economii nationale ale globului le-au apreciat la 1.500 miliarde dolari, din care Statele Unite pompeaza  841 miliarde, iar Europa – 600 miliarde dolari, bani din impozite. Sume atat de uriase nu poseda nici un stat, afara de guvernul Chinei. Casele de bani ale statulu sunt insa goale si noile sume trebuie procurate de pe pietele financiare. In Germania s-a evaluat ca in 2012, jumatate din impozitul pe salarii platit de nemti va merge pentru plata dobanzilor bancilor. Peterson Institute din Washington a elaborat o prognoza a bugetului SUA pana in anul 2030. Din ea rezulta ca daca se va trece la severe economii sau la sporirea impozitelor, datoria americana in strainatate va creste de la 3,5 bilioane dolari (adica 25 % din PIB) la 50 de bilioane (140 % din PIB). Doar pentru serviciul datoriei externe, ar trebui ca in 2030 St. Unite sa plateasca creditorilor cca. 7 % din valoarea intregii productii anuale a tarii. Imensa majoritate a populatiei va fi insa exclusa de la avantajele cresterii economice. Amortizarea datoriei publice va eroda serios nivelul de trai, iar conflictele sociale vor spori in intensitate. Multi economisti considera ca guvernul american va fi constrans sa recurga la inflatie pentru micsorarea datoriei, lovind astfel in economiile cetatenilor si in salariile lor. Revista “Newsweek” pune chiar intrebarea: “Poate America sa dea faliment?”. Raspunsul dat : este pentru prima oara in istorie cand ne putem imagina ca s-ar putea frange ambii stalpi de sustinere ai politicii financiare si anume : creditorii, care cumpara mereu titluri cu datorii, si guvernul, care plateste pentru asta. Iar deoarece scade increderea in dolar, creste continuu pretul aurului. Recent banca centrala a Indiei a cumparat 200 tone de aur de la FMI, pentru a micsora dependenta financiara a tarii de dolar. 

Dar nici Bank of England nu sta mai prejos. Desi mandra de independenta sa, ea cumpara fara oprire obligatii, astfel incat cca. un sfert din datoriile statului sunt acum in posesia bancii de emisie. Banca Centrala Europeana nu mai e nici ea un refugiu al stabilitatii. In ultimele 6 luni ea a cumparat obligatii ipotecare in valoare de 21 miliarde euro pentru a sprijini piata imobiliara. Creste astfel cantitatea de bani in spatiul european, fara ca asta sa insemne marfuri in valoare echivalenta. La inceputul anului 2002 erau in circulatie 225 miliarde euro, dar la inceputul lunii noiembrie 2009 circulau bancnote euro in valoare de 773 miliarde. Daca cu un an inainte BCE acorda cu dificultate credite celor 6.600 banci din zona euro, si doar pentru max. 3 luni, acum ea face presiuni asupra lor pentru a accepta noi credite, oricat de mari, pana la un an durata. Iar daca, inainte de criza, bancherii BCE stiau exact de cati bani are nevoie economia fiecarei tari pentru a functiona corect, odata intrati in criza ei nu mai au repere si au inceput sa distribuie banii acumulati din lichiditati ieftine. In luna iunie a.c. banca de emisie de la Frankfurt acordase credite anuale in valoare de 442 miliarde euro. Mai devreme sau mai tarziu banii isi vor gasi drumul spre pietele de actiuni, imobile si materii prime. 

Bula speculativa devine tot mai mare, riscurile dezaprobarii pe pietele globale sporesc, ceeace ii determina pe europeni, indeosebi pe germani, sa faca presiuni asupra americanilor. Caci stiu cu totii ca daca Wall Street isi schimba regulile, se schimba intreaga lume, se aliniaza la ele si Londra, Parisul si Frankfurtul. Momentul propice pentru schimbari a trecut insa. Fruntasii americani mai vorbesc despre primatul politicii asupra economicului, dar asta e doar o poza. Finantele SUA sunt dirijate de banci, iar nu de ministerul de finante. Iar in randul bancilor, Goldman Sachs este cea mai influenta. Salariile si bonusurile distribuite de banca oamenilor sai se ridica in acest an la 17 miliarde dolari. E lunga lista politicienilor ce provin din aceasta banca, printre care Jon Corzine, fost presedinte al consiliului de conducere al bancii, acum guvernator al statului New Jersey, sau Phil Murphy, azi ambasador la Berlin. Dar cel mai renumit dintre ei e Robert Rubin, eminenta cenusie a elitei financiare US, fost sef al bancii, iar apoi timp de 4 ani ministru de finante sub Clinton. Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel in economie, spune: “America are o usa turnanta. Pe e lumea merge din Wall Street in ministerul de finante si inapoi. Iar asta lasa urme in gandire”. Iar un alt analist scrie: “Goldman Sachs este o organizatie politica, camuflata sub numele de banca de investitii”.

Dominique Strauss-Kahn, presedintele FMI, isi aminteste de un dineu luat impreuna cu Henry Paulson, ministrul finantelor lui George W. Bush, si cu cativa bancheri. Unul dintre acestia s-a sculat si a spus : “Domnule ministru de finante, noi bancherii am devenit prea lacomi, prea avizi. Avem nevoie de reguli care sa ne tina in frau lacomia”. Dar asta se petrecea cu 12 luni in urma, adica o eternitate…

Crizele de azi si de maine (partea 1-a)

December 9, 2009

             Expertii catorva din principalele tari ne asigura ca inca nu s-a sfarsit criza economico-financiara, dar bancherilor de la New York, Londra, Shanghai sau Frankfurt le-a trecut deja spaima. Ei speculeaza iarasi, si din nou castiga miliarde. Goldman Sachs a anuntat in trimestrul trecut un castig de 3,2 miliarde dolari. JPMorgan Chase a obtinut in ultimele 12 saptamani un castig de 3,6 miliarde, iar Morgan Stanley – de “numai” 760 milioane. Toate astea – in timp ce guvernele continua sa le pompeze banii ceruti pentru vindecarea exceselor financiare ale anilor trecuti. S-au uitat zilele cand pe Wall Street oamenii indignati manifestau cu pancarde in care le cereau bancherilor sa sara in strada de la inaltimea zgarie-norilor, asa cum facusera in 1930 unii speculanti adusi in stare de faliment. Acum pofta de castig mare si rapid a revenit, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Seful lui Goldman Sachs, Lloyd Blankfein, declara recent intr-un interviu din “Sunday Times”: “Sunt doar un bancher care indeplinesc vointa lui Dumnezeu”. Iar Josef Ackermann, seful lui Deutsche Bank, a lansat ideea ca guvernul german ar trebui deja sa creeze un solid fond de salvare cu care bancile sa fie ajutorate rapid in caz de nevoie. El spune “Societatea trebuie sa accepte ca, atunci cand crizele financiare devin sistematice, statul este cel ce ramane actionarul ultimei instante”. Dar cand totul merge bine, acest actionar nu are dreptul sa spuna nici un cuvant, iar intreg castigul este impartit bancherilor si actionarilor veritabili. Dar cand se incurca treburile, atunci iarasi statul trebuie sa sara in ajutor.

            Sa ne amintim totusi de cele declarate de Barack Obama la New York, la Federal Hall, Wall Street, no.26 : “Nu ne mai putem zilnic ocupa de comportamentele iresponsabile si de excesele necontrolabile, care au stat la sursa actualei crize. Adica la zilele cand multi contau pe castiguri rapide si pe bonusuri umflate. Iata de ce avem nevoie de reguli stricte. Istoria nu trebuie sa se mai repete». Cuvintele acestea au fost rostite acum trei luni si ceva. Nimic nu arata insa ca guvernele s-au hotarat sa aplice finantelor mondiale niste reguli severe. Si s-ar putea ca atunci cand ele se vor elabora, sa fie prea tarziu. Caci istoria pare a se repeta. Iarasi se ofera bani ieftini, iarasi se investesc sume uriase in afaceri de mare risc, iarasi se umfla niste bule care – cand vor plezni – pot duce la prabusirea economiei mondiale.

Recent a avut loc la Londra, chiar in catedrala St. Paul, o ampla desbatere despre etica in viata economica. A luat cuvantul si lordul Griffiths, vicepresedinte al lui Goldmann Sachs International si fost consilier al d-nei Margaret Thatcher. El a contestat cuvintele lui Obama si a spus ca bancile nu au nici un motiv sa se rusineze pentru cele intamplate. Si nu e deloc imoral ca bancherii sa primeasca bonusuri fabuloase. Societatea trebuie sa invete, odata si odata, ca inegalitatea este ceva natural si inevitabil. A fost un discurs care le-a facut mare placere celor prezenti, caci lacomia nesatioasa devenea iarasi respectabila.

            Intre timp cursurile la bursa sporesc, iar Dow Jones Industrial (indexul actiunilor primelor 30 de companii americane) a crescut cu 60% din luna martie, cand atinsese cel mai de jos nivel. Dar in multe tari sporeste somajul, indeosebi in SUA. In prezent sunt 15 milioane de someri americani, din care jumatate – de la declansarea crizei. Iar in fiecare luna isi pierd locurile de munca 300.000 americani. Au inceput iar sa creasca preturile locuintelor, mai ales ale apartamentelor de lux. Un apartament cu patru camere la New York, cu vedere spre Central Park, costa 14 milioane dolari, cu 4 milioane mai mult decat acum cateva luni. Investitorii au redescoperit si pietele de materii prime. De la inceputul anului au crescut preturile la zahar cu 79 % , la cupru – cu 133 %, la zinc – cu 97 %, la plumb – cu 146 %, iar la titei – cu 112 %. returile la materiile prime, care inainte preziceau mersul economiei mondiale, nu mai influenteaza azi conjunctura pietei. Cantitatea de euro pusa pe piata de banca europeana de la Frankfurt a inregistrat, de la inceputul anului 2007 si pana azi, o crestere de +35 %, cantitatea de dolari injectata de FED a sporit in aceiasi perioada cu +138 %. In lunile viitoare se prevede ca vor intra pe pietele financiare inca 600 miliarde dolari. Este insa o lume virtuala, care nu are nimic de a face cu economia reala si deci nu poate dura. Financial Times scrie “Countdown al urmatoarei crize a si inceput”. Iar Kenneth Rogoff, economist la Harvard, afirma : “Intrebarea nu mai e daca bula speculativa se va sparge, ci cand”.

Banii care abunda acum pe piata, destinati sa salveze economia de la prabusire, provin fie din fondurile guvernului, fie ies din rotativele de bancnote ale bancilor centrale. Drept urmare economia si-a recapatat ritmul, dar inca si mai repede si-au revenit in fire speculantii : guvernele le-au preluat o parte din hartiile fara valoare cu ipoteci putrede, iar ei alimenteaza din plin bancile cu lichiditati, la dobanzi apropiate de zero. Indeosebi in SUA, statul a preluat acum rolul de Big Spender. Dar daca, la inceputul crizei, interventia statului era necesara si inevitabila pentru a evita colapsul, intre timp medicamentul administrat a inceput sa devina un pericol pentru pacient.

 Intr-un amplu articol din revista “Der Spiegel” (23. XI. 2009) intitulat “Bomba miliardelor” se sustine ca responsabili de aceasta situatie sunt in principal trei persoane : ministrul de finante Timothy Geithner, seful bancii de emisie FED Ben Bernanke si, in fine, profesorul de economie de la Princeton University, Paul Krugman, care – cu autoritatea sa de laureat al premiului Nobel – argumenteaza ca economia are nevoie de noi miliarde din partea statului. In special seful FED, caruia si ziarul “Le Monde” ii consacra in aceste zile un articol intitulat “Bernanke, inger si demon” si caruia Obama ii va prelungi fara indoiala in luna ianuarie mandatul, a inundat piata cu dolari. Datoriile statului cresc ametitor si nimeni nu se prea sinchiseste de asta. Bernanke a dispus sa se cumpere cu 300 miliarde dolari toate imprumuturile de stat ale ministerului de finante, iar un bilion de dolari au fost alocati de FED pentru preluarea creditelor ipotecare. Totodata fiecare cumparator nou al unei case primeste o scutire de impozit in valoare de 8.000 dolari. Brusc s-a insanatosit piata imobiliara, falimentara pana atunci. Pana in luna martie urmeaza sa se mai aloce inca 250 miliarde dolari pentru credite imobiliare, cu dobanzi minimale. In conditiile unei atat de masive interventii a statului in economie, mecanismele pietei nu mai functioneaza corect, ceeace ii face pe membrii republicani ai Congresului sa scoata strigate de indignare. Dar revista Foreign Policy a publicat la 1 decembrie un sondaj cu intrebarea: “Care sunt azi primii 100 ganditori mondiali?” Pe locul intai nu era Obama (el e pe locul doi), ci Ben Bernanke, care – scrie revista – “a transformat o superba cariera universitara, in ghid de actiune, a dat un nou sens bancii centrale, a evitat prabusirea economiei americane. A face toate aceste in decurs de doar cateva luni, este desigur una din cele mai mari performante intelectuale ale ultimilor ani”.

Scenariul obtinerii cu usurinta de bani de la stat este cu atat mai ispititor pentru bancheri cu cat nu se intrevede nici o alternativa la acest „capitalism de cazinou“.Nici macar China nu critica America, ci o copiaza. Pentru atragerea in continuare a investorilor, conducerea chineza a infiintat la Shenzhen o bursa speciala: ChiNext. Aici tinerii capitalisti chinezi primesc de la stat fonduri pentru a infiinta noi firme. Cursul la bursa al actiunilor ChiNext a sporit de trei ori chiar din prima zi, caci pofta chinezilor de a specula cu valori riscante este proverbiala. Nimeni nu se gandeste azi in China la introducerea de reguli stricte pentru operatiunile bancare.

Argumentul pierderii locurilor de munca nu mai este atat de suparator pentru oamenii politici, caci – afirma un articol din saptamanalul “Die Zeit” – Marea Britanie si America au abandonat in anii 80 si 90 industria si sunt acum dependente de banci. Circa 30 % din profiturile firmelor americane proveneau in 2008 din operatiuni financiare. Iar bursele asiatice au devenit rivali periculosi pentru bursele de la Londra si New York. De vreo zece ani tranzactiile financiare din SUA se muta la Hong-Kong si Shanghai. Cca. 40% din actiunile nou introduse in primele 9 luni ale acestui an, s-au efectuat in China.

Alegeri prezidentiale in Ucraina

December 5, 2009

 

 

Pe 17 ianuarie 2010 au loc in Ucraina alegeri pentru presedintele tarii si campania electorala a inceput deja cu trei luni inainte. Daca din primul tur nu se obtine de nici unul dintre candidati majoritatea absoluta, atunci urmeaza al doilea tur peste 3 saptamani. Alegerile prezidentiale si cele parlamentare trecute au aratat ca in aceasta tara de 45,7 milioane locuitori, simpatiile populatiei se grupeaza in trei mari zone: de est, de centru si de vest. Daca regiunile (oblasti) din estul tarii voteaza majoritar cu seful partidului regiunilor, Viktor Ianukovici, iar cele de centru sunt dominate de simpatizantii actualului prim-ministru,Iulia Timosenko, lupta pentru castigarea fotoliului de presedinte al tarii se va da indeosebi pentru castigarea alegatorilor din partea de vest a tarii, unde spiritul nationalist este accentuat.  

Blocul Ucraina Noastra-Autoapararea Poporului (NU-NS), ce includea in 2007 noua partide de centru-dreapta ce il sprijineau pe actualul presedinte, Viktor Iuscenko, si avea in parlament 72 de deputati, in ultimele luni s-a spart si s-au format  14 partide, fiecare avand un candidat la presedintie, din randul unor fosti ministri sau deputati. Dintre ei, 40 o sprijina acum pe Iulia Timosenko (coalitia democratica), iar din restul de 32, doar 17 il mai sprijina pe Iuscenko (gruparea “Pentru Ucraina!”). Oamenii de afaceri ucrainieni i-au retras acestuia sprijinul lor si, conform sondajelor, Iuscenko nu mai poate conta la alegeri decat pe 2-3 % din voturi.

Principalii favoriti pentru castigarea alegerilor in zona de vest a tarii sunt Arsenii Iatseniuk (Frontul Schimbarii) si Iulia Timosenko, care are un avans de 6-7 puncte procentuale fata de Iatseniuk in cele 7 oblasti din vestul tarii. Dar acum sunt puse in discutie elementele ce au stat la baza blocului NU-NS si pe care le sustinea Iaseniuk initial si anume: abolirea imunitatii parlamentare, intrarea Ucrainei in UE si in NATO; independenta energetica fata de importul de gaz din Rusia si recunoasterea legala a miscarii partizanilor ucrainieni ce au luptat atat contra nazistilor, cat si a sovieticilor (Bandera s.a.). Scrisoarea, pe un ton critic foarte dur, adresata in luna august de presedintele rus Medvedev lui Iuscenko, a avut drept efect sporirea sanselor in vestul tarii a candidatilor nationalist-populisti si pro-occidentali.

Iulia Timosenko se bazeaza si pe sprijinul diasporei ucrainiene din SUA si Canada. La World Congress of Ukrainians ce a avut loc la Lviv la 21-22 august a.c., in ajunul zilei independentei Ucrainei, dansa a declarat ca sprijina ideea ca limba  ucrainiana sa ramana singura limba de stat in tara. In schimb Viktor Ianukovici a repetat ca el sustine ca si rusa sa fie limba de stat, ceeace ii poate aduce voturi in estul si sudul tarii, dar i-a ruinat orice sansa la alegatorii din vestul tarii si – in anumita masura – si in centrul ei.

Printre temele aruncate in desbatere este si averea candidatilor. Unii dintre ei se acuza ca poseda fonduri excesive pentru campania lor, provenite din surse obscure. La 11 noiembrie Viktor Iuscenko a criticat-o pe Iulia Timosenko, spunand ca inseala lumea. “Noi vorbim despre o societate deschisa si o putere cinstita. Atunci de unde ia d-na Timosenko sutele de milioane de griven pentru afise si conferinte la televizor si radio, atunci cand din declaratia dansei rezulta ca anul trecut a castigat doar 48.000 $ si ca nu are decat un apartament in Dnipropetrovsk in suprafata de 52 m.p.?”  Averea declarata a lui Iuscenko e compusa din 170 mii $ , din doua apartamente in suprafata de 371 si, respectiv, 300 m.p., un teren in suprafata de 13,3 ha., o casa la tara in suprafata de 657 m.p. , un automobil Zaporojetz si o motocicleta Harley-Davidson. Iuscenko se considera pe sine drept unul dintre cei mai buni bancheri din lume.

Seful partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici a castigat anul trecut 500.000 US dolari. El poseda o casa in suprafata de 620 m.p. si un apartament de 239 m.p. Cel mai bogat candidat pentru functia suprema este fostul sef al bancii nationale, omul de afaceri Serhiy Tyhipko, cu un castig anual de 2,5 milioane US dolari. Pe locul doi ca avere este managerul Mihail Brodski, cu un castig anual de 2,0 milioane $, iar pe locul trei – avocatul Oleg Riabokon, cu un castig de 700.000 $.  Cu toti banii lor, acestia nu au insa nici o sansa de a invinge in aceste alegeri.

BASESCU, INAINTE SI DUPA ALEGERI

December 3, 2009

A devenit aproape inutil ca in aceste zile sa se aduca argumente rationale pentru a cantari care e cel mai bun dintre candidatii la presedintia tarii. Caci asemenea argumente se lovesc de zidul compact al impulsurilor emotionale, al izbucnirilor de furie ce nu au nimic de a face nici cu logica, nici cu naivitatea. Ce gandire logica poate fi in a-l invinui pe adversar ca e comunist, iar totodata – om de casa al unor moguli miliardari? Ce spirit logic sta in acuzatia ca acesta este devotat atat americanilor, cat si rusilor? Ce tupeu de josnic politician poate avea cineva care se bate cu pumnul in piept pentru anticomunismul sau, desi el insusi a recunoscut ca a fost comunist si este banuit ca fost agent al securitatii in strainatate? Ce explicatie poate fi in venerarea lui Basescu ca aparator al democratiei, desi el contesta forta partidelor si parlamentului?

Iar toate astea sunt numai o parte a gravitatii aspectelor pe care le-a scos la iveala aceasta campanie. O alta sursa de ingrijorare este ca ea a aratat ce cantitate de ura, de dusmanie si incrancenare, de violenta si brutalitate, zace in cateva milioane de oameni, frustrati de lipsuri si doritori de a gasi un sef care sa le arate cu degetul cine sunt cei vinovati de suferintele lor din ultimii 20 de ani. Este un potential de care orice om politic democrat trebuie sa tina seama, dar pe care un politician fara scrupule nu il poate lasa nevalorificat. Iar tocmai in aceasta sta pericolul ce se profileaza la orizont, dincolo de termenul de 6 decembrie.

Sa ne imaginam deci, asa cum arata ultimele sondaje, ca Basescu pierde aceste alegeri. Pentru cine il cunoaste si pentru cine a evaluat sumele uriase pe care el si mogulii lui le-au investit in aceasta campanie, ipoteza este inacceptabila. Deci, impotriva oricarei reguli democratice, ei nu numai ca vor contesta valabilitatea rezultatelor, invocand furtul voturilor, ci vor incita grupuri de demonstranti talibanizati sa atace unele institutii pentru crearea unei situatii de grava instabilitate in intreaga tara. Astfel incat, inainte de a preda fotoliul de la Cotroceni, conjunctura il va “constrange” pe presedinte sa declare starea de asediu sau sa gaseasca un alt pretext pentru a demonstra ca prezenta lui se impune pe termen nelimitat, sprijinindu-se eventual pe ordine date armatei. Pare un scenariu neverosimil intr-o tara membra a Uniunii Europene, dar niciodata in trecutul Romaniei confruntarea politica nu a atins un asemenea apogeu ca cel din aceste zile. Deci nu sunt de respins cele mai pesimiste presupuneri.

 Sa presupunem insa ca, sub presiunea opiniei publice, atat cea din propriul sau partid, cat si cea din tara si strainatate, Basescu consimte sa cedeze locul ocupat timp de 5 ani in fruntea statului, castigatorului legal al alegerilor. Potentialul de violenta si furie irationala a unei parti a populatiei, de care vorbeam mai sus, nu poate fi pierdut. El va fi neaparat valorificat de un politician fara scrupule cum este Basescu. El va impinge partidul sau tot mai spre dreapta, va imbratisa nationalismul cel mai vehement si misticismul religios cel mai habotnic. Iar pe cei ce il idolatrizeaza orbeste ii va chema la salvarea patriei prin la anihilarea adversarilor politici. Cu alte cuvinte isi va transforma partidul intr-o miscare de extrema dreapta, cu garzi in uniforma, marsaluind si aclamandu-l. Cine a spus ca istoria nu se repeta a facut o mare gresala…