In cele de mai jos se poate citi articolul lui Alain Badiou (72 ani), filozof si scriitor, profesor de filozofie la Ecole Normale Superieure si autor al mai multor carti, printre care recent, impreuna cu filozoful Slavoj Zizek “L’Idee du communisme”. Articolul a aparut in ziarul “Le Monde” din ziua de 13 februarie 2010.
CURAJUL PREZENTULUI
Traim intr-un timp de dezorientare, cand tineretului, chiar si celui din popor, nu i se mai propune nici un principiu de orientare a existentei. Aceasta dezorientare face de neinteles perioada anterioara, iar acest lucru este caracteristic pentru perioadele de reactie, contrarevolutionare, cum este cea in care traim de la sfarsitul anilor 1970.
Ne amintim ca in revolutia franceza, dupa complotul de la 9 Thermidor si executia fara judecata a marilor termidorieni, a fost facuta de neinteles perioada robespierista anterioara si reducerea ei la patologia catorva criminali insetati de sange. Aceasta viziune a lucrurilor a durat decenii, urmarind sa dezorienteze in mod durabil poporul, ce era, si este inca privit, ca virtual revolutionar.
A face de neinteles o perioada, este mai mult decat a o condamna pur si simplu. Este de a interzice gasirea in perioada respectiva a principiilor capabile de a-i remedia impasurile. Daca perioada e declarata patologica, nu mai e posibila nici o orientare, iar concluzia este ca trebuie sa ne resemnam prada dezorientarii, ca cel mai mic rau. Astazi este clar ca si in ce priveste comunismul, discursul ambiant l-a transformat in patologie pura, in totalitate, incluzand toate peripetiile tragice ale evolutiei sale, cu toate nuantele, cand era la putere si in opozitie. Care poate fi astazi principiul unei veritabile orientari? Din fidelitate pentru istoria politicilor de emancipare, propun sa o numim ipoteza comunista.
Criticii nostri pretind aruncarea la gunoi a cuvantului “comunism”, sub pretext ca experienta comunismului de stat, care a durat 70 de ani, a esuat in chip tragic. Cand e vorba de rasturnarea dominatiei celor bogati si a puterii lor ce domneste de milenii, ni se vine cu contestarea a 70 de ani de bajbaiala, necazuri si violente. In realitate ideea comunista nu a parcurs decat o perioada infinit mica de timp pentru aplicarea si verificarea sa. Dar in ce consta aceasta ipoteza? Ea are trei axiome.
Mai intai ideea egalitara. Idea pesimista ce domina iarasi este ca natura umana e sortita inegalitatii, ca asta e un lucru regretabil dar, dupa ce se varsa cateva lacrimi, trebuie sa o acceptam. Ideea comunista raspunde la asta declarand ca principiul egalitar permite sa se distinga, in orice actiune colectiva, ceeace are cu adevarat valoare si ce ne readuce la o viziune animala a umanitatii.
Apoi este convingerea ca nu e necesara existenta unui stat coercitiv. Este teza disparitiei statului, comuna anarhistilor si comunistilor. Au existat societati fara stat si e rational a spune ca mai pot fi si altele in viitor. Dar mai ales, ca se poate organiza actiunea politica a poporului fara ca ea sa fie supusa ideei de putere, reprezentarii in stat, alegerilor etc. Constrangerea eliberatoare a actiunii organizate se poate exersa si din exteriorul statului. Sunt numeroase exemple ca de pilda, recent, in decembrie 1995, cand in Franta forta miscarii a intarziat cativa ani masurile antipopulare privind pensiile. Actiunea militanta cu muncitorii fara documente nu a impiedicat adoptarea unei serii de legi ticaloase, dar a permis ca ei sa fie recunoscuti ca o componenta a vietii colective si politice.
Ultima axioma este ca organizarea muncii nu implica diviziunea sa, specializarea sarcinilor, diferentierea apasatoare intre munca intelectuala si manuala. Trebuie sa tintim la o polimorfie esentiala a muncii omului. Aici sta baza materiala a disparitiei claselor si a ierarhiilor sociale.
Aceste trei principii nu formeaza un program, ci niste precepte de orientare pe care oricine le poate lua ca instrument pentru evaluarea a ceeace el face si spune, personal sau colectiv, in legatura cu ipoteza comunista.
Ipoteza comunista a cunoscut doua mari etape, iar acum cred ca intram in cea de a treia. Prima a fost intre revolutiile din 1848 si Comuna din Paris (1871), cand temele principale erau cele ale miscarii muncitoresti si ale insurectiei. A urmat o lunga perioada, de cam 40 de ani, care a corespuns apogeului imperialismului european si impartirii a numeroase regiuni de pe glob. A doua etapa a implinirii ipotezei comuniste este secventa dintre 1905 si 1976 (revolutia culturala din China). Tema sa dominanta era cea a partidului cu lozinca sa principala (si indiscutabila): disciplina e unica arma a celor ce nu au nimic. Din 1976 pana astazi a venit o a doua perioada de stabilizare reactiva, in cursul careia am fost martorii prabusirii dictaturilor socialiste cu partid unic, faurite in etapa doua.
Convingerea mea este ca inevitabil se va deschide o a treia etapa istorica a ipotezei comuniste, diferita de precedentele, dar – paradoxal – mai apropiata de prima decat de a doua. Eu incerc sa definesc ce trebuie facut, impreuna cu altii, pentru reinstalarea si desfasurarea etapei a treia. Vom avea nevoie de o morala provizorie pentru vremuri de dezorientare. E important sa se gaseasca un punct real, “imposibil”, de care sa ne tinem cu orice pret si sa organizam consecintele.
Dovada-cheie ca societatile de astazi sunt sub-umane este proletarul strain fara documente. El este dovada imanenta ca nu exista decat o singura lume. A trata proletarul strain ca pe o fiinta ce vine din alta lume, este sarcina ce revine in Franta ministerului identitatii nationale, ce poseda propria politie la frontiera. Din contra, a afirma ca fiecare muncitor strain face parte din aceiasi lume cu noi si a trage din asta consecintele practice, egalitare si militante, iata tipul de morala provizorie, de orientare locala ce apartine ipotezei comuniste, in dezorientarea globala pe care doar ea o poate combate.
Virtutea principala de care avem nevoie este curajul. Dar nu el este mereu cel cerut, ci sunt si alte virtuti care, in circumstante diferite, trebuie sa fie prioritare. Astfel, in timpul razboiului revolutionar din China, asteptarea a fost avansata de Mao drept virtute principala. Curajul este virtutea ce se manifesta, fara a tine seama de legile lumii, prin indurarea imposibilului. E vorba de a pastra acest punct imposibil, fara a lua in considerare situatia in ansamblu. Curajul este punctul ce reprezinta virtutea locala. El tine de morala locului, avand ca orizont reinstalarea lenta a ipotezei comuniste.
(more…)