Archive for March, 2010

TERORISM SI TEORIA CONSPIRATIEI

March 30, 2010

                        Pe data de 29 martie a avut loc la Moscova un nou atentat terorist sangeros: doua femei sinucigase, la distanta de jumatate de ora una de alta, au explodat incarcatura de dinamita pe care o aveau infasurata in jurul corpului, in vagoanele de metrou de pe doua linii diferite, ucigand 39 de persoane si ranind peste 60. Nu este primul atentat de acest fel ce are loc la Moscova: in februarie 2004 au cazut victima unui atentat in metroul moscovit 41 de persoane, iar peste sase luni – inca zece. In noiembrie 2009 un atentat asemanator a avut loc in trenul expres Moscova – Sankt Petersburg, facand 26 de victime.

Se stie insa ca in ultimii ani tinta atacurilor acestor asasini de tip „kamikadze“ nu a fost doar Rusia. Dupa atentatul din 11 septembrie 2001 de la New York asupra celor doua cladiri-turn, in care au fost ucisi peste 3000 de oameni, la 11 aprilie 2002 a avut loc un atentat in insula Djerba din Tunisia in care au murit 19 persoane, in 12 octombrie 2002 un alt atentat in insula Bali a facut 202 morti, la 16 mai 2003 la Casablanca – 32 morti, la Istanbul la 15 si la 20 noiembrie 2003 – 57 morti. La 11 martie 2004, la Madrid, au loc mai multe explozii intr-un tren in urma carora si-au pierdut viata 202 persoane, printre care si cativa romani. Dar stilul de efectuare al atentatelor, prin jertfirea unor partizani fanatici pentru inspaimantarea populatiei, este asemanator. Desi inca nici o organizatie terorista nu a revendicat atentatul de ieri de la Moscova, autoritatile banuiesc ca este vorba despre o grupa terorista nord-caucaziana, care probabil doreste sa-i demonstreze presedintelui Medvedev ca a gresit cand, anul trecut, a declarat ca actiunile anti-teroriste in Cecenia s-au terminat. Un fruntas al rebelilor ceceni, Doku Umarov, ar fi declarat in luna februarie : “Vom extinde zona de operatii militare pe intreg teritoriul Rusiei”. Este deci vorba despre atentate cu substrat religios al unor fundamentalisti islamici membri ai Al-Qaida sau ai altor organizatii teroriste, fapt dovedit in cazurile capturarii unora dintre cei ce intentionau sa provoace noi carnagii. De altfel aceasta este si ipoteza pe care a acreditat-o d-na Hillary Clinton, ministru de externe al SUA, intr-o declaratie astazi.

Iata insa ca in Romania nu se crede in asa ceva si se emite, deocamdata pe un blog, o alta explicatie a atentatului din metroul de la Moscova. Dupa autor, Rusia ar face orice numai sa nu abandoneze “mesianismul imperial”. E deci vorba de “punerea in scena de diferite scenarii teroriste” de catre “serviciul de informatii rus (FSB)”, fie pentru a induiosa opinia publica, fie pentru “a sugera mincinos” ca Rusia e agresata de cineva “pentru vina de a i se opune in planurile hegemonice”, fie a sugera ca ea “e de partea civilizatiei vestice si deci trebuie penalizata de teroristi”.

Totul e foarte confuz, dar – ce vreti – asa este cu comploturile in ziua de azi, adevarul nu poate fi aflat, ci doar banuit si demascat de un binevoitor atotstiutor. Acest “specialist” in descurcarea firelor conspiratiei continua cu adancirea investigatiei, caci el are certitudinea ca acolo, in Rusia, “nu poate avea loc nici un atac terorist de anvergura celui de astazi”, caci “KGB stie si controleaza tot.” Judecata de mai sus e de un ridicol monumental si ea ar descalifica pe un politician daca ar emite-o in public. Ea este insa tipica pentru gandirea ce sta la baza oricarei teorii a conspiratiei. Dar problema e inca si mai grava atunci cand el o examineaza in lumina istoriei. Noua, celor naivi, ni se pune atunci intrebarea incuietoare : “Oare ce diferenta se poate pune intre un Otto von Bismarck, un Adolf Hitler, un Stalin, un Nixon, dar si multi altii, incepand cu Machiavelli?”. Oare ce cauta Bismarck alaturi de Nixon, si Hitler alaturi de Machiavelli? De ce nu si Bush alaturi de Iliescu, Mao Tse Tung alaturi de Basescu? Mister, dar explicatia ce ni se serveste e ca toti acestia au considerat ca “e logic a sacrifica 10 indivizi pentru a prezerva interesul a 1000”.

Odinioara se credea ca raul are o singura explicatie: si-a bagat dracul coada. Iar el putea fi scos din bietul om cu clesti inrositi in foc. Mai tarziu diavolul a luat alte forme, dar vigilenta unora il recunostea mereu. De la arderea vrajitoarelor pe rug pana la holocaustul evreilor, milioane de oameni au acordat credit teoriei ca un oras, o tara sau omenirea in intregime este amenintata de un grup clandestin de oameni vicleni, foarte puternici, ce pun la cale planuri teribile. Inchizitia si iezuitii, francmasoneria si iluminatii, catolicii si protestantii, aristocratii si burghezii, evreii si crestinii, americanii si rusii, fiecare s-au acuzat reciproc ca sunt intruchiparea Raului, actori ai unei conspiratii mondiale care trebuie nimicita. Totul era atribuit unor forte ce actioneaza din umbra.

Dar pericolul – afirma teoria  – consta in aceea ca marea majoritate a oamenilor cinstiti si creduli nu au habar de existenta unui complot si de intentiile perfide ale complotistilor. Din fericire insa exista in randul populatiei cateva persoane care dau dovada de clarviziune si inteleg ca poporul poate fi cu usurinta inselat. Singuri ei, si numai ei, cunosc adevarul si lupta pentru demascarea complotistilor si anihilarea planurilor lor marsave. Sarcina lor, a acestor salvatori dezinteresati, se dovedeste insa grea, caci complotistii nu stau pasivi si incearca sa le astupe gura.

Schema scenariului politic conspirationist aratata mai sus are avantajul unei mari simplitati fata de complexitatea lumii contemporane si deci este atractiva pentru cetateanul ce isi pune intrebari. Demersul fauritorilor de asemenea ipoteze porneste de la inversarea analizei stiintifice clasice. La ei, faptele dovedite sunt falsuri si inventii, in schimb unele detalii – anecdotice chiar – capata valoare de evenimente centrale, fiind considerate urme ale complotului ce nu au reusit sa fie inca sterse. In imaginarul conspirationist, certitudinile devin indoieli, indoiala se generalizeaza si, in cele din urma, tot ce provine de la ceva indoielnic este minciuna. Bazat pe un astfel de rationament, creatorul de ipoteze conspirationiste ajunge la concluzia paradoxala ca lipsa de probe este insasi dovada existentei unei conspiratii, in care complotistii au reusit sa faca sa dispara probele. Pe de alta parte el priveste cu suspiciune anchetele politiei sau ale ziarelor serioase, afirmatiile oamenilor politici, datele prezentate de institutii respectabile etc. Indiferent cum se desfasoara ulterior evenimentele, chiar daca ele contrazic total teoria lansata, nimic nu il va putea clinti pe autorul ipotezei din convingerile sale. Complotul merge inainte si – crede el – va lua alte forme, care in cele din urma, candva, ii vor confirma ideile.

Nu trebuie sa fii de stanga sau de dreapta pentru a ridiculiza asemenea teorii. In ce priveste Rusia, omul cu opinii de stanga din tara noastra nu poate avea o simpatie alta decat cea pe care o are fata de alte tari capitaliste. Partidele de stanga din Rusia sunt in opozitie si in continua pierdere de viteza politica. Dar in privinta atentatului ce a avut loc recent la Moscova, ca si fata de numeroasele atentate infaptuite de teroristi fanatici pe alte meridiane, omul de stanga nu poate adopta decat o singura pozitie: condamnarea fara ezitare a celor ce pun la cale si infaptuiesc asemenea acte absurde si criminale, iar nu acordarea de credit unor fantasme izvorate din prejudecati ale razboiului rece.

ZIDITORI ANONIMI AI MODERNITATII

March 21, 2010

Sunt inginer constructor, dar preocuparile mele actuale sunt altele decat cele de inginerie : ele se rezuma la citirea de carti si reviste de istorie, filosofie, politica, domenii in care imi umplu lacunele. Zilele trecute am primit insa un mesaj prin internet de la un fost student al meu, care dupa ce a lucrat ca inginer obscur in tara, a ajuns acum vreo 35 de ani in California, unde a proiectat si executat o serie de lucrari remarcabile in Los Angeles si alte orase. E si el acum la pensie si, din Florida, tine legatura prin internet cu fosti colegi din Bucuresti sau risipiti pe alte meridiane. El imi trimite un articol de ziar primit din tara din care aflu ca un renumit profesor de statica si rezistenta materialelor, Panaite Mazilu, e sarbatorit zilele astea la Bucuresti pentru venerabila varsta de 95 de ani. Brusc, aceasta stire mi-a adus in fata ochilor nu numai figura marelui profesor, care a proiectat, impreuna cu altii, structura de beton armat a actualei Case a Presei (“Casa Scanteii”) si la cursurile caruia generatii de ingineri au invatat fundamentele meseriei, ci si imaginea altor talentati oameni care au edificat constructiile Romaniei moderne. Sunt putini cei care isi mai amintesc de ei si ii mai scot uneori din anonimat.

Dupa cate stiu, nu a intocmit nimeni la timpul respectiv o monografie tehnica a barajului de la Bicaz, seful de santier al caruia a fost inginerul Dumitru Mosora. Calitatile lui de organizator au facut ca apoi sa fie numit ministru al materialelor de constructii si, mai tarziu, prin anii 1970, sef al Inspectoratului de Investitii si Constructii. Cine mai stie ca alimentarea cu apa a Bucurestilor de la Arcuda e opera inginerului Dinu Eliade? Cine stie oare ca inginerul Nicolae Laszlo a proiectat marea Sala Polivalenta de 8.000 de locuri din Parcul Tineretului, cu acoperisul din cabluri suspendate, o inovatie pentru tehnica romaneasca? Cine poate spune ceva despre autorii zecilor de blocuri de locuinte bucurestene, unele cu solutii tehnice ingenioase, proiectate de echipele inginerilor Aznavorian sau Barbaiani, sau ale miilor de cladiri din panouri mari prefabricate din toate orasele tarii, al caror proiectant de structuri este inginerul M. Drimer? Se vorbeste mereu, cu un zambet de dispret cu tenta politica, despre tanara arhitecta Petrescu, care a proiectat actualul palat al parlamentului, dar putini stiu ca structura de rezistenta a fost conceputa din beton armat cu profile grele de otel de prof. ing. Al. Cismigiu. Ne temem ca blocurile din Capitala ar putea sa fie din nou supuse grelei incercari ale unui cutremur. Dar cine mai stie ca primele norme de proiectare antiseismica din tara l-au avut drept autor, dupa cutremurul din 1940, pe prof. Aurel Beles (blocurile prabusite la cutremurul din 1977 nerespectand aceste norme) ? As mai putea insira numeroase nume de talentati ingineri constructori, daruiti meseriei lor, care au proiectat si executat baraje, poduri, canale, metroul, centrale termice, combinate industriale si ansambluri de locuinte, in cele patru decenii dintre 1949-1989. Multi dintre ei si-au valorificat mai tarziu in strainatate cunostintele si experienta, caci statul comunist nu le-a acordat o suficienta recompensare pentru priceperea lor. Dar au fost patru decenii in care Romania a facut, cu ei si prin ei, un mare salt pe drumul spre modernitate.

 As fi nedrept daca alaturi de cei de mai sus nu as aminti si niste remarcabili arhitecti ai epocii: Duiliu Marcu si Octav Doicescu, personalitati renumite inca din perioada anterioara, prof. Cezar Lazarescu, autor al statiunii Mamaia, al hotelului Europa din Eforie si al aeroportului Otopeni; prof. Ascanio Damian, rector al Institutului de Arhitectura si autor al pavilionului Romexpo de la Sosea;  Horia Maicu, arhitect al cladirii Teatrului National din Bucuresti si al Casei Presei. Dar nu numai atat, ci fiecare ramura economica, de la agricultura la transporturi, si de la constructii de masini la electronica, avea cateva personalitati tehnice exceptionale, cu cuvant greu in adoptarea deciziilor economice.

Opinia publica este de 20 de ani indemnata sa priveasca in ansamblu acea epoca ca una blestemata, alcatuita numai din privatiuni si persecutii. Nu trebuie sa o apar eu, caci nu merita. Domnea, cel putin in ultimii ani ai ceausismului, incoerenta in darea si indeplinirea ordinelor venite de sus, propaganda stupida acoperea cu zgomotul ei orice idee meritorie, principalul criteriu de promovare era originea sociala “sanatoasa”. Dar – strecurandu-se printre ineptii –cadrele tehnice zideau caramida peste caramida. Ei erau adevarata elita a acelei perioade, creatori modesti de veritabile valori intr-o epoca dificila si contradictorie. Acesti oameni puneau pe hartie si apoi cladeau edificii ce, paradoxal, nu vad sa aiba echivalent in cele doua decenii ale individualismului, in care statul s-a retras in cochilie si fiecare se descurca cum poate. Acestor ingineri si arhitecti ai anilor 50-80 ar merita sa li se ridice un monument de recunostinta. Caci bruma de modernitate de care se bucura astazi Romania, s-a faurit in buna parte pe atunci.

Istoria, cruda si nepartinitoare

March 20, 2010

Cand se vorbeste despre istorie, se recunoaste de regula ca ea apasa asupra mentalitatilor prezentului, dar in acelasi timp determina intelegerea identitatii nationale a unui popor. E mai reprezinta si experienta necesara contemporanilor pentru evitarea greselilor comise de predecesori. Nu ne putem desprinde de istorie, dupa cum nu trebuie sa ne lasam subjugati de ea. Lucru valabil si in ceeace priveste Rusia, o tara care timp de 70 de ani a purtat numele de Uniunea Sovietica.

Istoria reala, veritabila a acestei tari a fost mult timp imposibil de scris, nu numai pentru ca cercatatorii nu aveau acces la documentele primare necesare, ci si pentru ca ea a stat in centrul unor vehemente confruntari ideologice, mergand de la apologie la rechizitoriu. Folosirea ei, in timpului razboiului rece, drept instrument de propaganda, fie elogioasa, fie defaimatoare, a adus daune ambelor parti aflate in confruntare. Iar pentru unii aceasta confruntare este departe de a se fi terminat. Am in mana cartea istoricului britanic Richard Overy “Russia’s War. A History of the Soviet Effort: 1941 – 1945” aparuta in 2003. Profesorul de la King’s College din Londra e specialist al celui de al doilea razboi mondial asupra caruia a scris mai multe carti (printre care “De ce au castigat aliatii razboiul?”). Intr-un volum de peste 500 de pagini, el descrie cauzele declansarii razboiului, desfasurarea lui vazuta din ambele parti in conflict si explicarea obiectiva a factorilor ce au contribuit la victoria armatei rosii. Cu cert talent scriitoricesc, autorul ne explica atat pozitia conducerii sovietice, cat si situatia poporului rus in aceasta confruntare decisiva, bazandu-se pe ultimele cercetari ale istoricilor din Rusia si din alte tari. In deosebi el reuseste “sa dea o noua apreciere asupra lui Stalin si a sistemului sau, a fortei si slabiciunii lor.” Intr-o introducere in care se relateaza pe scurt istoria URSS intre 1919 si 1941, sunt aratate premisele create de stat pentru apararea tarii. Urmeaza 7 capitole ale descrierilor fazelor razboiului: Barbarossa sau asaltul germanilor asupra rasaritului; Leningradul si Moscova, metropole intre viata si moarte; lupta din interiorul tarii; incercuirea de la Stalingrad si batalia de la Kursk; inaintarea armatei rosii spre vest si, in fine, cucerirea Berlinului in 1945.

Dupa intreaga descriere de Overy a evenimentelor, nu mai ramane nici o indoiala ca razboiul declansat de Hitler a fost o crima de proportiile holocaustului. Conform unor evaluari destul de precise, razboiul a costat viata la 25 milioane de sovietici, soldati si civili, a distrus 1700 orase, 70.000 sate, 32.000 fabrici, 65.000 kilometri de cale ferata. In prima faza a ostilitatilor, in 1941 si 1942, se punea pur si simplu chestiunea supravietuirii tarii. Este semnificativ detaliul ca armata germana, dela dezlantuirea invaziei pana in momentul ajungerii la cateva zeci de kilometri de Moscova, nu pierduse decat 50.000 soldati. Restul, pana la 7 milioane, au fost ucisi dupa aceea, majoritatea in ultimul an al razboiului. Factorii care au contribuit la rasturnarea situatiei si la obtinerea unei victorii in care nici aliatii occidentali nu mai credeau, sunt – dupa Overy – urmatorii: faurirea de rusi a unei exceptionale industrii de armament care, incepand din 1943, a depasit cantitativ si calitativ, capacitatea de productie a industriei respective germane (pag. 243 si urm.); renuntarea la sistemul ofiterilor politici si reinstalarea puterii de decizie exclusiva a comandantilor militari; invatamintele pe care conducerea armatei sovietice le-a tras din strategia militara germana, indeosebi punerea accentului pe rolul tancurilor; cum Stalin – spre deosebire de Hitler – a inteles ca generalii Jukov, Konev, Rokossovski s.a. se pricep mai bine decat el in planificarea si conducerea operatiilor si, in ultimii trei ani ai razboiului, nu s-a mai amestecat in luarea acestor decizii; cum partidul comunist a reusit, prin “flexibilitate si organizare, dar si prin teroare”, sa mobilizeze efortul popoarelor uriasului imperiu pentru zdrobirea unui adversar extrem de puternic; cum Stalin, prin brutalitatea, dar si prin capacitatea sa de conducator, a reusit sa insufle natiunii convingerea ca el este aparatorul si salvatorul sau; in fine, cum poporul rus, asuprit de secole si extrem de indurator la lipsuri, a reusit sa capete “un simt crescand al initiativei si raspunderii personale”, pe care l-a pus in slujba patriotismului. Capacitatii de rezistenta a rusilor ii aduce Overy un deosebit omagiu: ei “au savarsit lucruri de necrezut”, “o performanta istorica de valoare mondiala in sensul cel mai concret”. La toate acestea trebuie insa adaogat si ajutorul considerabil acordat de Statele Unite, printre care 363.000 camioane si 783.000 tone conserve de carne (pag. 303).

Istoricul britanic evidentiaza ca pactul Molotov-Ribbentrop a fost decisiv pentru incheierea ulterioara de Stalin a aliantei cu puterile democrate, caci el a scos URSS din izolarea in care era tinuta de tarile occidentale, dupa acordul din 1938 de la München al lui Hitler cu Chamberlain si Daladier. El demonteaza sistematic, cu date, si ipoteza hitlerista a razboiului preventiv, conform careia Wehrmachtul ar fi declansat ostilitatile doar pentru a preveni un inevitabil atac sovietic, dar si o alta ipoteza germana, emisa dupa razboi, conform careia nu URSS a castigat razboiul, ci Germania l-a pierdut din cauza megalomaniei nebunesti a lui Hitler. Totodata cartea arata si cealalta fata a starilor de lucruri din URSS, partile sumbre ale regimului de exceptie, pe care a constituit-o uriasa armata a prizonierilor politici din gulaguri supusi muncii fortate.

In incheiere Overy arata cum Stalin si-a atribuit sie-si victoria in “marele razboi de aparare al patriei” si cum l-a izolat pe adevaratul erou al razboiului, maresalul Gheorghi K. Jukov, pentru a putea conduce in continuare nestingherit Uniunea Sovietica, devenita mare putere. O carte dramatica si fascinanta, care pune pe ganduri astazi cand se depun eforturi pentru ca, sub pretextul demitizarii, istoria sa fie rescrisa pentru a fi supusa intereselor politice ale momentului.

CALEIDOSCOP MONDIAL (XV)

March 19, 2010

 Mihail Saakashvili, seful statului georgian, sarbatorit odinioara de echipa presedintelui Bush ca un curajos aparator al occidentului in fata agresorului rus, se pare ca nu mai prezinta nici un interes politic pentru presedintele Obama. Ceeace pentru ambitiosul presedinte de la Tbilisi este insuportabil. Pentru a iesi din umbra, el a angajat – pentru suma de 300.000 dolari – agentia de PR a lui Tony Podesta sa-i organizeze o vizita oficiala in SUA, inclusiv o intalnire cu presedintele american. Tony Podesta este fratele lui John Podesta, fost sef al personalului Casei Albe sub Bill Clinton. Dar Georgia mai plateste de la buget inca 436.800 dolari firmei de lobby a lui Dick Gephardt, fost sef al fractiunii democrate in Camera Reprezentantilor pentru propaganda in favoarea sa in Congres. Bani multi, dar presedintele georgian are mare nevoie de imbunatatirea acestor relatii, dupa ce comisia Uniunii Europene de investigare a razboiului dintre Rusia si Georgia din august 2008, a aratat ca afirmatia lui Saakashvili ca razboiul a fost declansat din initiativa Rusiei, e neadevarata. Se stie ca sub Obama s-au imbunatatit relatiile dintre SUA si Rusia, iar despre intrarea Georgiei in NATO nu mai vorbeste nimeni. Pentru a acredita insa in opinia publica americana versiunea sa despre razboiul pierdut, Saakashvili finanteaza acum un film ce se turneaza la Hollywood intitulat “Georgia”, cu Andy Garcia in rolul presedintelui tarii caucaziene. Scenariul filmului a fost scris la Tbilisi. Iar pentru opinia publica interna, presedintele georgian a permis ca reteaua de radio si televiziune “Imedi” sa difuzeze la inceputul lunii martie stirea ca trupele rusesti au invadat iarasi tara, ce sunt la portile capitalei, ca presedintele a fost ucis, ca armata a capitulat, iar cetatenii sunt chemati sa ia armele pentru a se opune invadatorului. Panica ce a urmat in intreaga tara a fost de nedescris, pana cand acelasi post a anuntat ca nu era decat o inscenare. Iar pe 14 martie, la televiziunea nationala, insasi Saakashvili a confirmat ca, desi nu a fost vorba decat de o punere in scena, eventualitatea unui veritabil atac rusesc este probabila. Aceasta versiune a unui razboi ineluctabil, in conditiile unei “opozitii vandute Moscovei, gata sa sacrifice independenta tarii”, demonstreaza aparitia unui nou tip de propaganda electorala, in care opinia publica este adusa, prin inscenare, la stadiul de spaima si isterie colectiva, pentru a vota cu cei deja aflati la putere.  

                                                                                           *

 Congresul Statelor Unite a recunoscut recent drept genocid uciderea de catre armata turca in 1915-1916 a circa un milion de armenieni, femei, batrani, copii. Rezolutia Congresului a provocat mania guvernului turc, primul ministru Recep Erdogan rechemandu-si ambasadorul de la Washington si declarand ca tara sa este invinuita pe nedrept de o fapta pe care nu a comis-o. Lumea asteapta acum masurile de retorsiune pe care le va lua Ankara. Desigur ca Turcia nu va cere desfiintarea bazei militare americane de la Incirlik, dar nici nu va mai accepta sa trimita trupe noi in Afganistan. Se stie ca de ani de zile asociatiile armene din SUA incearca sa convinga guvernul american de genocidul de acum 95 de ani, dar tot de atatia ani lobbyurile turcesti impiedica acest lucru, sustinand ca numarul victimelor ar fi mult mai redus si ca acestea au cazut in cursul luptelor razboiului civil. Turcia este cel mai strans aliat al Americii din lumea islamica si de aceea presedintele Obama depune eforturi pentru a calma iritarea nationalistilor turci. De pilda el nu a pronuntat in discutiile cu Erdogan cuvantul “genocid”, ci a folosit termenul “Meds Yeghem”, adica “marea catastrofa”. Dar Washingtonul e nemultumit ca Ankara nu face pasi in directia restabilirii unor relatii amicale cu Erevanul. Nici lobbyul evreiesc din America, care traditional sustinea Turcia, nu a mai luat acum aceiasi atitudine, probabil din cauza politicii anti-israeliene pe care in ultimul timp o afiseaza guvernul Erdogan. 

                                                                                                     *

Baltazar Garzon (54 ani) este poate cel mai renumit anchetator al justitiei spaniole. El conduce de 22 ani resortul tribunalului din Madrid de urmarire si aducere in fata justitiei a crimelor internationale. In aceasta calitate el a devenit celebru cand in 1998 a dispus arestarea la Londra a fostului dictator chilean Augusto Pinochet, actiune pozitiv apreciata de procurorii Curtii internationale de justitie de la Haga. Tot Garzon a reusit sa suspende amnistia de care se bucurau membrii juntei generalilor din Argentina. In 2003 tot el a emis un ordin de arestare pentru Osama Bin Laden, ca cel ce a finantat organizatia Al Qaida vinovata de atentatele teroriste de la Madrid. Mai mult, recent el a initiat o actiune impotriva unor membri ai guvernului american condus de George W. Bush, pentru tortura la care au fost supusi unii cetateni spanioli in inchisoarea din Guantanamo. La sfarsitul anului trecut el a dispus deschiderea unei anchete privind cei vinovati de disparitia in timpul razboiului civil spaniol (1936-1938) a 114.000 de persoane civile ce s-au opus regimului generalului Franco. Dar in 1977 (doi ani dupa moartea lui Franco) s-a adoptat o lege de reconciliere nationala prin care sunt abolite faptele penale cu motivatie politica de pe vremea franchismului. Incalcarea de Garzon a acestei legi a determinat punerea lui sub acuzatie de Curtea Suprema din Madrid, iar in cazul in care actiunea va fi acceptata, judecatorul spaniol e pasibil de interdictie de a-si mai exercita activitatea timp de 12 – 20 de ani. Bineinteles ca Garzon a protestat impotriva procesului ce i s-a deschis, el avand si sprijinul Curtii internationale de justitie, dar fara rezultat. In ultimii ani si in Spania sporeste influenta extremei drepte si a simpatizantilor regimului franchist, care nu accepta nici un blam la adresa dictatorului iubit.

UN CAPITOL DIN ISTORIA FOAMEI

March 15, 2010

Pana la sfarsitul secolului 18 lumea nu cunostea decat deosebirile de clasa, dar nu erau diferente intre oamenii din nordul si sudul planetei. Peste tot pe glob nobilii erau mai bogati decat taranii, dar un taran din Franta si unul din India traiau din punct de vedere economic la acelasi nivel. Dupa aceea insa, aceasta egalitate s-a intrerupt,  pentru totdeauna. Intre 1876 si 1902 au intervenit trei catastrofe de proportii, care se evalueaza ca au ucis intre 30 si 60 de milioane de oameni. Ele sunt in detaliu descrise in cartea lui Mike Davis “Late Victorian Holocausts. El Nino Famines and the Making of the Third World” (460 pag.), aparuta in 2004. In timp ce Europa se industrializa rapid, tarile lumei a treia (India, China, Brazilia, Filipine, Sudanul, Etiopia, Egiptul, Marocul, Algeria, Africa de sud, Coreea, Africa de sud) se prabuseau intr-o saracie de nedescris. Surprinzator este ca mai nimic nu s-a scris despre aceste infometari catastrofale, epoca pe care Mike Davis o numeste “istoria secreta a secolului 19”.

Cine este autorul? Mike Davis (65 ani), a lucrat ca muncitor in abatoarele din Chicago si a fost sofer de camion, inainte de a face studii de economie si istorie. El a descris in prima carte ce l-a facut faimos (“City of Quartz”) nu numai istoria orasului Los Angeles, ci totodata o versiune negativa viitorului metropolelor moderne. Om cu profunde convingeri de stanga, el scoate la iveala de aceasta data, in cartea pe care o prezint, un fenomen de ucidere in masa. El arata ca in secolul 19,  milioane de oameni nu au murit pur si simplu de foame, ci au fost ucisi. Sfaramati intre trei “roti dintate” spune el, dintre care numai una nu este creatia omului. Prima roata este El Nino. Cea de a doua – imperialismul. Iar a treia – economia mondiala libera de piata, careia astazi i se mai spune si globalizare. Sa le vedem pe rand, caci ele au dus la aparitia “lumii a treia”.

El Nino. In vara lui 1876 musonul nu a venit in India. Nu a plouat de loc nici in Asia de sud-est, nici in Brazilia, nici in Africa de nord si in cea de sud, iar recoltele taranior s-au uscat pe camp. Catastrofa rezultata este aratata de Davis, citand niste martori ai vremii din sudul Indiei: “Morti si muribunzi zaceau dealungul drumurilor. Multe cadavre erau aruncate in puturile parasite, caci numarul mortilor era prea mare pentru ca rudele indoliate sa mai poata efectua ritualurile obisnuite de inmormantare. Mamele isi vindeau fiicele pentru a capata ceva de mancare. Unii soti isi inecau sotiile in balti pentru a nu le mai vedea suferind chinurile foamei. Altii recurgeau la canibalism”. Dar in tarile de mai sus s-a repetat si in 1889 si in 1896 fenomenul lipsei musonului, caruia astazi meteorologii i-au dat numele “El Nino Southern Oscillation”. Vanturile alizee slabesc, apele oceanului Pacific de rasarit sau ale oceanului Indian se incalzesc, traseul musonului se schimba si din aceasta cauza ploaia nu mai cade. Probabil ca acelasi fenomen a stat si la baza disparitiei civilizatiilor Moche si Maya in Peru si Mexic, dar este cert ca in 1743 tot asta a fost cauza marei foamete din nordul Chinei. Dar atunci guvernul chinez a adus repede alimente din sudul tarii si astfel au scapat de moarte sigura 2 milioane de oameni. In secolul 19 insa populatiile de la tropice lovite de El Nino nu au mai primit nici un ajutor, cauza pasivitatii guvernelor fiind alta.

Imperialismul. Cand in 1876 foamea bantuia cu furie in sudul Indiei, la Delhi, vice-regele Lordul Lytton organiza serbarile prin care regina Victoria primea titlul de Imparateasa a Indiei. Regina a promis natiunii “fericire, prosperitate si bunastare”. Timp de 7 zile mesele s-au indoit de bucate pentru cei 68.000 de demnitari si functionari ai puterii coloniale invitati la festivitate. Un ziarist al timpului a socotit insa ca in acea saptamana, la Madras si Mysore au murit de foame 100.000 supusi ai coroanei britanice. Iar Lytton era ocupat nu numai cu banchetul, ci si cu sustinerea trupelor britanice in razboiul din Afganistan.

In Asia, Africa sau America latina, indiferent daca era vorba de englezi, francezi, germani sau italieni, marile puteri priveau coloniile ca pe niste rezerve de hrana si materii prime, iar populatia bastinase – ca pe niste animale. Davis descrie numerose relatari ale martorilor oculari ai dezastrului uciderii prin infometare a 12 milioane de chinezi si 6 milioane de indieni doar in anii 1876-1878. Totodata stapanii coloniilor se considerau pe sine niste binefacatori. Ei refuzau cu strictete acordarea de ajutoare din rezervele de stat pentru populatiile regiunilor  lovite de foamete, convinsi de justetea principiilor filosofului moralist Adam Smith, care la 1776 a pus baza invataturii despre piata libera si jocul liber al preturilor marfurilor ca factor al bunastarii. El scria: “O foamete nu ia nastere decat atunci cand un guvern autoritar incearca sa combata efectele ridicarii preturilor alimentelor prin luarea de masuri si reguli nepotrivite”. Pe de alta parte era raspandita credinta in maltusianism, care ii facea pe multi britanici sa considere ca foametea este raspunsul normal pe care natura il da inmultirii in exces a populatiei indiene.

“Lacustele” coloniale europene nu erau insa lasate in pace. Rascoalele celor infometati erau la ordinea zilei. In China asta a stat la baza rascoalei “Boxerilor”. A sporit si banditismul. Venise, scrie Davis “o noua epoca intunecata a razboaielor coloniale, a lagarelor de concentrare, a genocidului, a migrarilor fortate, a foamei si bolilor”:

Piata libera. Cand, in niste ani de la sfarsitul sec. 19, nu a mai cazut nici o picatura de ploaie in India, preturile la cereale au crescut rapid in intreaga lume. Davis scrie: “Comertul global cu cereale a avut grije ca socul climatic si scaderea corespunzatoare a recoltelor sa fie traduse in socul preturilor, care cu viteza telegrafica au strabatut continentele”.Intrucat guvernele ascultau cu sfintenie de invatatura lui A. Smith de a se feri de orice fel de control al preturilor, milioane de oameni nu au mai avut cu ce sa-si cumpere de mancare si au murit. Dar, cu toata seceta, grane tot s-au mai facut. India niciodata nu a exportat atat de multe cereale ca in anii de la sfarsitul sec. 19. Pe deoparte lipsuri si mortalitate in proportie de masa, pe de alta parte – hrana in surplus pentru stapani.

In perioadele pre-capitaliste, hrana lipsea fie pentru ca nu rodea pamantul, fie pentru ca seniorul retinea granele pentru sine. Dar incepand de la mijlocul sec. 19, cand este teoretic destula hrana, distributia ei se face prin piata libera, ducand la mari discrepante in nivelul de trai al populatiei. Este o ironie a progresului ca in epoca pre-capitalista, oamenii din tarile sudului erau mai bine pregatiti sa infrunte foametea decat azi. Taranii produceau mai putin, dar si aceasta cantitate nu o comercializau, ci o parte o pastrau ca stoc pentru ajutorarea celor nevoiasi in eventualitatea unor zile grele. Asemenea practici sociale au disparut odata cu introducerea noii Ordini economice. Cultura lui “putin pentru toti” cedeaza in fata celei “totul pentru putini”.

Impartirea globului. In 1850 India si China creiau impreuna 65% din produsul economic mondial. In 1900 – ele faureau doar 38%, iar in 1960 – numai 22 %. Europa si St.Unite si-au sporit in acesti ani constant ponderea. David Landes, economist la Harvard, explica acest progres prin inventiile deschizatoare de drumuri si prin noua eficienta economica, intr-o competitie in care castiga cel mai rapid. La aceasta teorie Davis raspunde diferit : nici vorba nu e de o cursa cinstita, ci de un ring pe care se duce o lupta haotica, in care adversarii se sugruma unul pe altul. In a doua jumatate a secolului 19, in timpul foametelor catastrofale, populatia tarilor sudului a inregistrat in nivelul de trai pagube nu numai in raport cu europenii, ci si in valoare absoluta. Locuitorii Indiei de pilda si-au vazut venitul mediu redus la jumatate.

“Din aceasta lovitura”, scrie Davis, “tarile sudului nu si-au revenit niciodata. Ceeace azi numim “lume a treia” este un produs al inegalitatii in venituri si bogatie, acea vestita “gaura in desvoltare” care in chip hotarator s-a faurit in ultima treime a sec. 19”. Poate ca in aceasta privinta Davis exagereaza, caci de cativa ani suntem martorii saltului economic pe care il face China si India, ca si cel al Coreei de sud, tara care a trecut din lumea a treia in clasa tarilor puternic desvoltate industrial.

In orice caz cartea lui Mike Davis pune reflectorul pe un capitol rusinos al istoriei perioadei coloniale, care in anumite privinte continua si astazi, dominatia tarilor industriale ale nordului asupra sudului ne mai fiind militara, ci economica, dar la fel de dura. Migratia din ultimele decenii spre Europa occidentala a sute de mii de africani sau asiatici, iar spre Statele Unite – a sute de mii de mexicani, disperati de conditiile de acasa, este inca o demonstratie a inechitatii sistemului.

“Impreuna cu Rusia, iar nu contra ei”

March 9, 2010

 In ultimul numar din 8 martie 2010 al saptamanalului “Der Spiegel” (tiraj: 500.000 ex.) a aparut un articol semnat de patru personalitati germane: Volker Rühe, fost ministru CDU al apararii intre 1992 si 1998; generalul Klaus Naumann, fost Inspector General al Bundeswehr (Armata federala) si fost presedinte al Comisiei militare a NATO; Frank Elbe, fost ambasador si sef al sectortului de plan in Min. de Externe; Ulrich Weisser, viceadmiral in retragere si sef al sectorului de plan in Min. Apararii, intitulat “Sa deschidem usa. Pentru intrarea Rusiei in NATO”. In cele de mai jos prezint principalele pasaje din acest articol plin de semnificatie.

Fostul cancelar Helmut Schmidt spunea ingrijorat ca multi dintre oamenii politici de azi nu au decat prea putine cunostinte de istorie. El ar fi putut adaoga ca exista si o ingrozitoare lipsa de competenta in domeniul problemelor politice si strategice ale securitatii. In Germania practic nu se discuta despre despre semnificatia NATO, despre conceptia strategica a viitorului ei si despre felul in care Rusia ar putea fi atrasa in ea. Se pune intrebarea daca germanilor le este teama sa dezbata aceste probleme sau sunt incapabili de a aduce vreo contributie la ele.

Securitatea Europei ramane insa o sarcina permanenta, iar noile sfidari cer alte raspunsuri decat cele de pana acum. Spatiul euro-atlantic are nevoie de pace si stabilitate la interior, dar si de aparare contra pericolelor din exterior. Constelatia cere in fond o lume multipolara, un echilibru fata de dinamica politico-economico-strategica a marilor puteri asiatice.

In aceasta privinta NATO nu e pregatit. Alianta trebuie pe viitor sa fie inteleasa ca o mare paranteza strategica a trei mari grupari de putere: America de nord, Europa si Rusia. Aceste trei grupari au interese comune, ele sunt amenintate de aceleasi provocari ce pretind aceleasi raspunsuri. Daca se doreste ca cele trei grupari de putere sa devina locul de negociere a situatiilor critice, atunci trebuie ca acestui concept sa i se faureasca premisele institutionale. Rusiei trebuie sa i se deschida usa de intrare in NATO. Si, bineinteles, ea trebuie sa accepte drepturile si indatoririle unui membru al NATO, ca egal intre egali.

Rusia are desigur un drum lung de parcurs pentru asta. Pactul de la Washington al NATO nu este insa o piedica. Conform lui se poate invita in organizatie, cu acordul celorlalte state membre, orice alta tara ce respecta principiile pactului si contribuie la securitatea spatiului nord-atlantic. In sec. 21 conceptul securitatii include, pe langa apararea drepturilor omului, si respectul principiilor statului de drept, pluralismul politic, economia libera de piata, libertatea presei si alte drepturi fundamentale. Respectul acestor norme si principii este, atat pentru NATO, cat si pentru UE, baza stabilitatii si securitatii europene. NATO este deci o alianta a valorilor. Va mai dura deci pana cand Rusia va putea satisface aceste criterii. Dar, asa cum s-a petrecut cu toti ceilalti candidati, perspectiva unei aderari declanseaza un proces ce duce in final la un consens al valorilor.

In ultimii ani NATO si-a deschis usa pentru o serie de state ale Europei de est si centrale, dar a neglijat Rusia. Relatiile de ambele parti nu s-au desfasurat in spiritul unui parteneriat strategic. In evaluarea Rusiei si a felului cum trebuie sa ne comportam cu ea sunt mari deosebiri de vederi in randurile membrilor NATO, ca si a membrilor UE . Pe scurt, noile state membre ale NATO isi definesc securitatea, cu argumente istorice, prin opozitie fata de Rusia, in timp ce Europa occidentala urmareste urmatorul imperativ: securitatea in si pentru Europa nu e decat impreuna cu Rusia, iar nu contra ei.

Rusia subliniaza mereu ca, prin extinderea NATO si prin mutarea frontierelor aliantei cu o mie de kilometri spre rasarit, ea se simte afectata, ca si de faptul ca au fost admise in alianta foste republici ce tineau de URSS. NATO riposteaza ca fiecare stat in Europa poate intra in alianta daca aceasta ii convine. Dar ambele parti nu trebuie sa se infunde in aceasta controversa, caci ea ascunde potentialul unui conflict serios. Rusia ca membru al NATO ar usura admiterea in structurile europene a Ucrainei si Georgiei.

Comunitatea euro-atlantica are nevoie de Rusia din numeroase motive: securitatea energetica, dezarmarea si controlul armamentelor, zadarnicirea proliferarii armamentului nuclear, gasirea de solutii privind situatia din Iran, Afganistan si Orientul apropiat, ingradirea potentialului de crize si conflicte in Asia centrala, dar si formarea de opinie si luarea de decizii in Consiliul de Securitate si in cadrul G8 si G20. NATO ar trebui de aceea sa-si clarifice atitudinea fata de locul Rusiei in comunitatea euro-atlantica.

Desi tripla comunitate (America, Europa si Rusia) are in mod obiectiv interesul sa infrunte impreuna urmarile crizei economice mondiale, sa impiedice aparitia unor noi centre de putere pe seama vechilor structuri, sa se opuna provocarilor venite dinspre sud si sa coopereze in spatiul arctic, vor apare rezistente la intrarea Rusiei in NATO. De aceea NATO va trebui sa-i lamureasca pe cei sceptici din tarile est-europene care este castigul pentru alianta cand Rusia e condusa pas cu pas spre a deveni membru deplin. Totodata ar fi util ca ambele parti sa defineasca concret pasii intermediari ce trebuie facuti. Printre acestia ar putea fi o declaratie initiala comuna ca atat statele NATO, cat si Rusia, nu vor folosi arme impotriva celorlalte, iar armamentul lor atomic nu are drept scop decat impiedicarea folosirii de altii a armamentului nuclear. Pe aceasta baza s-ar putea ca, in compensatie cu retragerea de SUA a armamentului nuclear din Europa, sa fie retrase in depozite si toate armele nucleare tactice rusesti, unde sa fie supuse unui control international. Atunci s-ar putea construi un sistem comun de aparare contra rachetelor al intreg spatiului tarilor NATO si Rusia.

 Legatura dintre Europa si America ramane de neinlocuit chiar si in ipoteza unei triple constelatii, deoarece numai asa se poate supravietui intr-o lume agitata. Dar, dupa sfarsitul confruntarii est-vest, Europa nu mai este strategic la fel de prioritara pentru SUA ca in deceniile trecute. Este evidenta acum orientarea spre Pacific a Statelor Unite.

NATO a faurit cadrul de stabilitate pentru integrarea statelor Europei centrale si de est in structurile europene. Uniunea Europeana si NATO si-au indeplinit sarcina istorica de a aduce pace si stabilitate pe continent. Acum le sta in fata o sarcina la fel de importanta: atragerea in alianta atlantica a Rusiei. Aceasta ar fi incununarea noii ordini europene, in care NATO va ramane institutia purtatoare a securitatii.

Raspunsuri asteptate din partea stangii

March 8, 2010

                                      

Lumea este in plina schimbare si, de vreo trei decenii, ea intrat intr-o epoca ce se poate numi contrarevolutionara. Este o perioada in care stanga este in retragere, in timp ce dreapta isi impune agresiv valorile. O perioada in care neoliberalismul conservator sustine, printre altele, ca nu mai este posibil, cel putin in tarile europene, sa se pastreze nivelul de protectie sociala si de aparare a drepturilor celor ce muncesc, cucerite in decursul secolului 20, caci asta nu permite cresterea economica. La aceste teze, imbratisate si de dreapta la putere din tara noastra, stanga are, sau ar trebui macar sa aiba pregatite cateva replici esentiale.

In primul rand trebuie aratat ca sistemele de protectie sociala faurite prin grele lupte sociale in decursul secolului trecut, nu sunt o piedica, ci chiar baza necesara a prosperitatii economice si coeziunii sociale. Sporirea bunei stari a tuturor cetatenilor, iar nu numai a unor elite, permite cresterea capacitatii de rezistenta a fiecarei tari si a Europei in ansamblu la sfidarile economice ale altor continente. O dovada in acest sens o reprezinta statele scandinave, unde protectia sociala si nivelul de ocupare a fortei de munca sunt cele mai ridicate din U.E., dar care sunt si printre cele mai competitive economic.

In al doilea rand o bunastare generala pretinde drept conditie egalitatea in drepturi si indatoriri a tuturor membrilor societatii, egalitate greu de obtinut in conditiile dominatiei neingradite a economiei de piata. Recenta criza financiara si economica mondiala, a demonstrat, printre altele, rolul esential pe care il joaca statul in salvarea capitalismului de excesele sale si inadvertenta capacitatii de reglare automata a “mainii invizibile”. Dar ea a mai dovedit ca democratia este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru a combate saracia ce raneste demnitatea umana. Singura, democratia parlamentara nu este capabila sa asigure nici macar egalitatea de sanse cu care se lauda, ca performanta, neoliberalismul. Iata de ce se impune instituirea de reguli, de norme stricte in cadrul carora sa actioneze sistemul financiar, fara de care este asigurata repetarea acelorasi greseli ca au dus la ravagiile crizei.

In al treilea rand este de semnalat, ca un pericol real, reinvierea extremei drepte, nu numai in tarile foste comuniste, ci si in cele occidentale, cu o veche traditie democratica. Este vorba despre miscari, poate reduse ca proportii, dar care au mai toate caracteristicile extremismului de dreapta antebelic: rasism, nationalism fanatic, anticomunism, misticism religios, cultul unui sef autoritar si atotstiutor, dornic sa-si lichideze pe orice cale adversarii politici. E drept ca lipseste inca o componenta a ideologiei extremiste antebelice: proslavirea nazismului german si a fascismului italian. Dar s-a gasit un surogat al acestora in sustinerea politicii reactionare a dreptei americane, ceeace explica furia cu care a fost intampinata alegerea la Casa Alba a presedintelui Obama.

In al patrulea rand este necesara o luare nepartinitoare de atitudine fata de experienta comunista. In Romania dreapta si-a spus raspicat parerea in privinta asta prin raportul de analiza a dictaturii comuniste al comisiei prezidate de Vl. Tismaneanu. Cu toate obiectiunile aduse de diferite persoane unor aspecte abordate in acest document, nu-mi amintesc ca stanga sa fi luat o atitudine clara, nu asupra raportului, ci fata de cei 40 de ani in care la putere in tara noastra a fost partidul comunist, cu partile bune si rele ale acestei perioade. La peste 20 de ani de la prabusirea acestui regim, este nu numai posibil, ci si necesar a se privi cu obiectivitate la aceste decenii in care incontestabil, pe langa crime de neiertat, s-au facut pasi importanti pe drumul modernitatii.

Ar mai fi desigur si alte probleme la care se asteapta ca stanga romaneasca sa dea raspuns, ca de pilda relatia ei cu biserica, masura in care social-democratia imbratiseaza cu fidelitate valorile stangii, atitudinea ce trebuie adoptata de ea in privinta conflictelor militare declansate pe alte continente de puteri aliate s.a. Dar important este ca omul de stanga sa reziste atacurilor la care e supus zilnic de propaganda insidioasa a dreptei si a mass-mediilor ei. In aceasta privinta si in alte tari stanga cauta argumente in disputa cu un adversar care nu e numai de idei.  Un exemplu este editorialul aparut mai demult in Le Monde diplomatique sub iscalitura lui Ignacio Ramonet si care, in buna masura, e valabil si pentru stanga noastra. 

                                   REZISTENTE           

A rezista este a spune NU. Nu – dispretului. Nu – arogantei. Nu – distrugerii economice. Nu – noilor stapani ai lumii. Nu – fortelor financiare. Nu – “consensului de la Washington”. Nu – pietei totalitare. Nu – liberului schimb de marfuri dus la exces. Nu – dominatiei FMI, Bancii mondiale, OCDE, OMC. Nu – nu hiper-productivismului. Nu – organismelor genetic modificate. Nu – privatizarilor permanente. Nu – extinderii irezistibile a sectorului privat in economie. Nu – marginalizarii. Nu – sexismului. Nu – regresiunii sociale. Nu – demolarii protectiei sociale. Nu – saraciei. Nu – inegalitatilor. Nu – distrugerii mediului. Nu – hegemoniei militare a unei singure puteri. Nu – razboiului preventiv. Nu – razboaielor de invadare. Nu – terorismului. Nu – atentatelor contra populatiei civile. Nu – rasismului. Nu – antisemitismului. Nu – islamofobiei. Nu – supravegherii politienesti generalizata. Nu – degradarii culturale. Nu – noilor tipuri de cenzura. Nu – mediilor care mint. Nu – mediilor ce ne manipuleaza.

A rezista este insa si a spune DA. Da – solidaritatii intre cei 6 miliarde de oameni ai planetei. Da – drepturilor femeilor. Da – existentei unei ONU reinnoita. Da – unui plan de ajutorare a populatiilor africane. Da – eliminarii analfabetismului pe glob. Da – unei ofensive generale pentru lichidarea fracturii informatice. Da – pentru un moratoriu international de protectie a apei potabile. Da – pentru medicamente esentiale accesibile tuturor. Da – pentru pastrarea culturilor minoritare. Da – dreptatii sociale si economice. Da – pentru o Europa mai putin supusa exigentelor pietei. Da – unei taxe Tobin de ajutorare a cetatenilor. Da – unui impozit pe vanzarea de arme. Da – suprimarii datoriilor tarilor sarace. Da – interzicerii paradisurilor fiscale.

A rezista, inseamna a visa ca o alta lume e posibila. Si a contribui la faurirea ei.

CAPITALISM DE STAT SAU ALTCEVA?

March 8, 2010

            Sunt frecvente parerile unor analisti ce considera ca sistemul social-politic ce a luat sfarsit in Rusia si in alte tari din rasaritul Europei cu doua decenii in urma, nu a fost decat un capitalism de stat. Capitalism de stat? Notiunea e veche, semnificand proprietatea statului totala (ca in URSS) sau partiala (ca acum in China) asupra principalelor mijloace de productie, adica a capitalului. Insusi Engels in “Anti-Düring” a sugerat ca este necesara o etapa intermediara, cea a capitalismului de stat , in procesul de trecere de la capitalismul privat la socialism. In 1918 Lenin a imbratisat si el ideea, justificand introducerea NEP ca perioada scurta, dar necesara pentru repunerea pe picioare a economiei distrusa in timpul revolutiei. Social-democratia lasalliana a imbratisat punctul de vedere ca prin nationalizari si prin dirijarea de catre stat a economiei se poate atinge telul final, socialismul, in timp ce o alta parte, a social-democratilor reformisti, au vazut in experimentul sovietic, un capitalism de stat in contradictie cu principiile socialismului. Asa este de pilda fruntasul socialist belgian Emile Vandervelde cu cartea sa “L’Alternative: capitalisme d’Etat ou socialisme democratique?” sau Victor Serge cu volumul “Totalitarisme et capitalisme d’Etat ». Toti acestia prognozau prabusirea comunismului sovietic sub povara propriilor contradictii sau in urma celui de al doilea razboi mondial. Faptul ca asa ceva nu a avut loc a amutit pentru un timp criticile naturii sistemului sovietic. 

Dar dupa prabusirea comunismului in URSS au reaparut parerile ce il reduc la un capitalism de stat impins pana la absurd, cu un patron – statul, care in acelasi timp indeplineste si functiile de bancher, iar ca proletari exploatati – intregul popor. Ipoteza permite sa se dea o explicatie trecerii cu relativa usurinta de la « economia planificata colectivista » la capitalismul de stat in tarile est-europene, ambele avand aceiasi natura, dar are si calitatea  ca mentine neprihanita speranta unei alternative socialiste in sec. XXI, intrucat aceasta nici macar nu a fost experimentata in sec.XX. Asa este de pilda filozoful marxist sloven Slavoj Zizek, ce repeta ca sistemul sovietic nu poate fi evaluat decat ca o forma extrema a capitalismului de stat. La noi aceiasi teorie o sustine Gabriel Chindea care, in publicatia pe internet „blog.revistacultura.ro” din luna ianuarie 2010 publica un articol intitulat “Din nou despre decembrie 1989, dar si despre ce mai ramane sa insemne marxismul astazi”. In el scrie ca dupa revolutia din 1917, societatea rusa avea nevoie de o modernizare rapida, deci de cresterea cu orice pret a mijloacelor de productie. Iar asta presupunea sacrificii  si obliga noul proprietar, statul, la exploatarea fortei de munca, fapt care a dus la instrainarea muncitorului de valorile legitimatoare ale socialismului.  Acumularea surplusului muncii prin mijloace etatiste este insa mai radicala, mai excesiva, decat prin cele private. De aceea sistemul sovietic, care a fost copiat si in Romania si in alte tari, nu era un simplu capitalism de stat, ci un hipercapitalism. Contradictia dintre ideea socialista, ce pune accentul pe satisfacerea nevoilor sociale ale celor multi, si realitatea exploatarii, nedeosebita de cea capitalista, ar fi dus la prabusirea sistemului. 

Teza echivalarii “socialismului real” din URSS si celelalte tari din rasaritul Europei cu sistemul capitalist este ispititoare, deoarece ea presupune ca in fond nimic esential nu s-a schimbat atunci cand patronul, persoana privata, a fost inlocuit cu statul-patron si birocratia sa. In felul acesta stalinismul poate fi respins de cei cu vederi de stanga odata cu capitalismul si astfel ramane neatinsa puritatea conceptului de “socialism” din scrierile lui Marx. Socialism la care deci se poate in continuare visa, deoarece el nici nu a fost macar verificat in practica.

Ipoteza ascunde insa o premisa falsa. Caci daca comunismul a fost doar o forma de capitalism, atunci nu are nici un rost sa refuzam capitalismul privat de astazi, nici sa ne mai batem capul cu gasirea de alternative la el, caci cu toate defectele lui, el este mai bland decat hipercapitalismul, intitulat abuziv drept “socialism real”. Iar daca nici Marx, nici Lenin si nici urmasii lor nu au reusit sa gandeasca si sa faureasca un socialism viabil, atunci inseamna ca e inutil a mai cauta un inlocuitor capitalismului. Capitalismul e deci sfarsitul istoriei, “socialismul” a fost un accident regretabil, nefiind inscris in logica istoriei. Iar comunismul – o utopie, o himera ce trebuie abandonata la lada de gunoi a istoriei. Pe acest rationament, pe lipsa oricarei alternative, se creiaza spiritul de resemnare, un cliseu mult indragit de dreapta. 

La aceasta se poate riposta aratand ca exploatarea, constrangerea fortei de munca, s-a dovedit in istorie necesara atat timp cat domneste raritatea mijloacelor de productie, insuficienta satisfacere a nevoilor populatiei si permanenta amenintare din afara a regimului de forte ce ii doresc disparitia. Ea este insa temporara si nu poate fi extinsa pentru caracterizarea socialismului in intregime. Pe de alta parte dezvoltarea de tip socialist nu presupune birocratizarea puterii. Exploatarea in socialism nu inseamna ca se fura munca, ci ca ceeace se retine se reda producatorului sub forma de investitii in fabrici, drumuri, baraje, scoli, spitale etc. Care nu sunt “pentru stat”, ci pentru majoritatea populatiei. Dar atunci cand omul nu mai intelege cum are loc organizarea sociala, ce se petrece cu munca lui, cand plusvaloarea nu i se mai intoarce in favoarea lui, atunci relatiile de exploatare genereaza instrainare, alienare. In momentul in care acumularea intensiva nu a mai fost vazuta ca se resfrange asupra tuturor, cand ea nu a mai legitimat sistemul in ochii oamenilor, acesta a intrat in criza. 

            Constrangerea fortei de munca pentru a moderniza in ritm rapid prima tara ce se inscrisese pe calea fauririi socialiste, nu este un criteriu suficient pentru caracterizarea unui sistem social-economic. Exploatarea fortei de munca a existat si in feudalism, si in sclavagism. Se neglijeaza insa a se scoate in evidenta un alt criteriu, esential, ce deosebeste capitalismul de socialism: proprietatea asupra fortelor de productie. Transferul, total sau partial, al capitalului si al pamantului din proprietatea privata in cea a intregului popor, prin exproprierea fie pe cale revolutionara, fie printr-o lege adoptata in urma categoricei victorii in alegeri a unui partid socialist, a fost si ramane pasul necesar spre reducerea inegalitatilor strigatoare ale capitalismului. Prin acest act de transfer al mijloacelor de productie i se atribuie in mod fals statului si birocratiei sale functia de noi exploatatori. Nu intamplator acest transfer nu s-a numit “etatizare”, ci “socializare” sau “nationalizare”, caci statul nu este decat un instrument, iar nu obiectivul final al preluarii in proprietate. Este iluzoriu de imaginat ca s-ar fi putut proceda altfel, dispensandu-se de existenta statului, asa cum preconizeaza teoriile anarhiste. Iar imaginea, deseori folosita, a unei birocratii pletorice si acaparatoare, ce s-a instalat ca nou proprietar anonim in locul celui privat, nu corespunde nici ea adevarului. Obiectiv privit, statul socialist nu avea nevoie de un numar mai mare de salariati in aparatul de dirijare, de control, de indrumare etc. decat avea nevoie pana atunci multitudinea de intreprinderi pe care el le preluase in proprietate. Argumentul ca mana invizibila a relatiilor de piata ar conduce si organiza mai eficient societatea decat interventia statului, este contrazisa de crizele distrugatoare de valori si oameni ce zgaltaie periodic capitalismul. 

            Cele de mai sus, ce trebuie reamintite in zgomotul asurzitor pe care il scoate astazi liberalismul, tin sa arate ca asa numitul “socialism real” nu a fost nici un capitalism de stat, nici un hipercapitalism,  ci un sistem original, cu valori proprii, diferite de cele ale capitalismului. Cauzele slabiciunii lui, care au condus la prabusirea cunoscuta, sunt de natura externa si interna, dar asta necesita o analiza separata.

VINA SI PEDEAPSA

March 2, 2010

           Ziarele si posturile de televiziune din Germania au avut saptamana trecuta un subiect gras de dezbatut. Margot Kässmann, (51 ani), episcop protestant de Hanovra si presedinta consiliului bisericii evanghelice pe intreaga Germanie (peste 30 de milioane credinciosi), venind seara de la o receptie, a fost surprinsa de politie la volan trecand pe rosu la stop. La control, s-a constatat ca are alcool in sange 1,54 la mie. Presa s-a sesizat, cazul facand mare valva. Dupa trei zile de ezitare, dansa si-a dat demisia din toate functiile pe care le detinea. Motiv pentru ca sa se puna in discutie responsabilitatea fata de public a personalitatilor, atunci cand acestea sunt surprinse in situatii incompatibile cu functia pe care o detin.

O persoana proeminenta este privita de regula ca  model, ea trebuie sa se comporte altfel decat omul obisnuit, chiar si numai pentru ca gresala lor ar putea servi si altora drept pretext de a se comporta la fel. Aceasta este valabil pentru cei ce in societate stabilesc valorile morale, deci atat pentru oamenii politici, cat mai ales pentru oamenii bisericii. Caci pentru cei care de la tribuna sau amvon fac apel la un mod de viata exemplar, orice fapta ce contrazice vorbele rostite amplifica considerabil vina comisa. Iar doamna Kässmann era o figura deosebita: pentru prima oara in fruntea bisericii evanghelice era o femeie, divortata, cu patru copii, care nu se sfia sa ia atitudine in cele mai dificile probleme ce framanta spiritele in societatea germana : participarea trupelor in Afganistan, comportarea nemtilor in cel de al 2-lea razboi mondial, somajul, Halloween, s.a.

Dar cazul a adus in discutie in Germania comportarea unor oameni politici surprinsi in situatii la fel de penibile. In aceasta privinta se pot distinge mai multe cazuri. In primul caz sunt cei pe care, dupa ce au calcat stramb, opinia publica sau colegii de partid ii obliga sa se retraga, desi ei se cramponeaza de functie sau isi minimalizeaza vina. Este cazul de pilda al primului ministru din Turingia, Dieter Althaus (CDU), care in ianuarie 2009, fiind in vacanta, a coborat gresit pe o pista de schi si a lovit in viteza o schioara, ce a decedat peste putin. A fost condamnat la o amenda pentru omor din imprudenta, dar el si-a depus in continuare candidatura in alegeri. Alegatorii l-au sanctionat, partidul sau pierzand alegerile, dupa care el a fost fortat de colegi sa se retraga din politica.

Un alt caz este al celor care, desi vina le este dovedita, nu accepta sa traga consecintele si uneori reusesc sa se mentina. Este cazul primului ministru din landul Hessen, Roland Koch, care in 1999 a folosit pentru campania electorala fonduri oculte in valoare de 1,5 milioane marci. Solicitat de sefa partidului, Angela Merkel, sa-si dea demisia, el a refuzat, sustinand ca doar colaboratorii lui sunt vinovati. Acestia au fost fortati sa-si dea demisia, iar Koch este si astazi in aceiasi functie.

Alt caz il formeaza cei care se retrag simtindu-se vinovati, chiar si atunci cand nimeni nu-i obliga la aceasta. Un asemenea caz este cel din 1993, al fostului ministru de interne Rudolf Seiters, care s-a considerat raspunzator si si-a dat demisia, dupa ce un politist a impuscat din gresala un individ banuit a fi terorist.

Presa germana prezinta insa cu aceasta ocazie si alte cazuri, din strainatate. Astfel este de pilda cel al lui Richard Nixon, care in 1952, candidand pentru postul de vicepresedinte, a fost acuzat ca ar fi primit fonduri nedeclarate pentru campania sa. Intr-un discurs devenit celebru, el si-a asigurat auditoriul ca singurul dar pe care l-a primit a fost un catel numit Checkers pentru fiica lui. Dupa multi ani, pe cand era presedinte si cand a refuzat sa coopereze cu anchetatorii in scandalul Watergate, el a trebuit sa-si dea demisia, iesind la iveala si nereguli anterioare.

Implorarea opiniei publice de un politician pentru a fi iertat de greselile facute, este de regula insotita de o intreaga dramaturgie, in tinuta si voce, iar cand e vorba despre un scandal sexual, e necesara si sustinerea sotiei. Asa a fost cazul presedintelui Bill Clinton, a carui relatie cu Monica Lewinsky a declansat un scandal, la aplanarea caruia a contribuit si suportul  sotiei sale, Hillary. La fel, acum doi ani,  Silda Spitzer si-a aparat sotul, guvernatorul statului New York, Eliot Spitzer, compromis intr-o legatura cu o prostituata.

Unele celebritati admirate de public, se poarta asemanator unui politician atunci cand sunt desvaluite detalii compromitatoare din viata lor intima. Asa este cazul de acum cateva saptamani al campionului american de golf  Tiger Woods, admirat de milioane de sportivi, cunoscut ca puritan si sot model. S-a dovedit ca avea legaturi cu nenumarate femei, chiar din bransa porno, ce au vandut presei detalii ale noptilor petrecute cu el. Numeroase firme de comunicatii si sponsoring, care aveau contracte cu el pentru reclama, au inregistrat pierderi la bursa evaluate la miliarde de dolari. Un timp Tiger Woods s-a retras intr-o clinica pentru cei dependenti, caci in SUA dependenta de sex e privita ca o boala ce se poate trata. La 19 februarie el a reaparut, s-a pocait pentru pacatul infaptuit si a cerut iertare publicului pentru comportamentul avut. 

Cand este vorba de artisti, situatia e putin diferita. In august 2003, celebrul pictor Jorg Immendorf a fost surprins cu 9 prostituate intr-un apartament de hotel si cu o cantitate de cocaina. A fost condamnat la 11 luni de inchisoare, cu suspendarea executarii pedepsei datorita bolii pictorului, si la o amenda de 150.000 euro. In urma acestei intamplari, cota pictorului la bursa internationala a pieselor de arta a sporit de pe locul 61 pe locul 13. El a murit peste doi ani.

Timp de decenii scriitorul Günter Grass a neglijat sa arate un detaliu al vietii sale. Biografia sa era fara pata, ceeace l-a indreptatit sa fie un fel autoritate morala in literatura germana, primind si premiul Nobel. Dar in ultima sa carte autobiografica “Bei Häuten der Zwiebel”(La descojirea cepei) el a desvaluit ca in ultimele luni ale razboiului, cand avea doar 17 ani, a fost recrutat in trupele SS. Ceeace este compromitator nu numai in Germania si l-a facut de pilda pe Lech Walesa sa declare ca, el ar trebui sa inapoieze titlul de cetatean de onoare al or. Dantzig (Gdansk). Grass s-a declarat ranit de reactia unora ce brusc s-au transformat in acuzatorii lui. Dar cei mai importanti scriitori i-au luat apararea, considerand ca cele cateva luni petrecute de el in arma antiaeriana ca soldat SS au fost un accident, ce nu afecteaza cu nimic valoarea lui de scriitor.

Domeniul greselii si ispasirii consecintelor apartine si filosofiei, el fiind analizat de Jean-Paul Sartre si de Soren Kirkegaard, ce subliniaza ca cel ce pacatuieste poate ocoli pedeapsa divina, poate evita si condamnarea in justitie, dar nu poate scapa de propria constiinta. Iar aceasta a fost si ratiunea pastoritei Kässmann cand a renuntat la functiile avute, cu toate rugamintile enoriasilor de a reveni.

Am amintit cele de mai sus ca tema de reflectie pentru cei ce contempla comportamentul oamenilor politici de la noi din tara, si nu numai al lor. Ultimii 20 de ani sunt plini de incercari, multe izbutite, de compromitere a lor, cu scoaterea la iveala a unor momente din trecut. Dar este un subiect mult prea vast pentru a-l rascoli aici…