Archive for May, 2010

In Cehia,castigatorul alegerilor isi da demisia

May 31, 2010

In Republica Ceha au avut loc alegeri parlamentare in zilele de 28 si 29 mai. Rezultatele acestui scrutin prezinta particularitati demne de a fi comentate.

Situatia de pornire

Se stie ca la 24 martie primul ministru Mirek Topolanek  (ODS) a primit vot de neincredere in parlament si si-a dat demisia. De atunci tara a avut un guvern de   tehnocrati, condus de Jan Fischer, un inalt functionar fara partid. Dar guvernul era format jumatate din social-democrati si jumatate din membri ai unor partide de centru dreapta (democratia cetateneasca, crestini-democrati si ecologisti), ceeace nu s-a dovedit o formula fericita.

Partidele ce au luat parte la alegeri

Acum au luat parte la vot urmatoarele partide :

  • Social-democratii (CSSD), de centru-stanga, care la ultimele alegeri din toamna anului 2008  castigasera 13 din cele 14 regiuni ale tarii. Sondajele din ultimele luni acordau CSSD cca. 30 % din voturi;
  • Democratia cetateneasca (ODS), de centru-dreapta, cu rezultate in sondaje de 20-25 %
  • Partidul comunist (KSCM) de extrema stanga – cu sanse de 10-15 % in sondaje
  • Noi partide ce participa prima oara la alegeri : Partidul de centru Veci Verjnei(V V), contand pe 10 % din voturi, si
  • Partidul de drepta Top 09, contand si el pe un succes de 10-15 % ; 

 Presedintele partidului social democrat Jiri Paroubek a anuntat in ajunul alegerilor ca ar prefera un guvern minoritar al social democratilor aliati cu comunisti.
Rezultatele au schimbat socotelile dinaintea alegerilotr. Iata-le: 

 Cetateni cu drept de vot :     8415.892

Total voturi acordate:             5.263.822, adica o participare la vot de 62,55 la                                             la suta fata de 64.5 % in anul 2006   

VOTURILE ACORDATE PARTIDELOR (cf. Institutului de studii statistice): 

-CSSD (social-democratii): 1.155.267, ceeace inseamna 56 locuri in parlamentul de 200 deputati (o pierdere de -18 % fata de alegerile anterioare)

-ODS (democrat-cetatenesc) : 1.057.792, ceeace inseamna 54 locuri in parlament (adica o pierdere de -27% fata de alegerile anterioare)

-TOP 09 (Conservator) : 873.833, ceeace inseamna 41 locuri in parlament (partid nou aparut)

-KSCM (comunistii)     : 589.765, ceeace inseamna 24 locuri in parlament, la fel ca si in legislatia anterioara;

-V V (Veci verejne) partid de centru, cu 24 locuri in parlament (partid nou aparut)

-KDU-CSL /Partid crestin democrat), 229.717, ceeace inseamna 4,88%, deci sub plafonul de admitere a unui partid in parlament

-Partidul Ecologist /(verzii) cu 127.831, formand 2,44 %, sub plafonul de admitere in parlament 

In urma acestor rezultate, prima reactie a fost cea a presedintelui partidului social-democrat, Jiri Paroubek, care a anuntat ca rezultatele sub asteptari ale partidului sau il obliga sa demisioneze din fruntea CSSD. Si-a dat seama ca nici in alianta cu partidul comunist nu reuseste a se obtine majoritatea necesaraguvernarii. Rep. Ceha este singura tara din centrul si estul Europei (cu exceptia Rusiei) in care activeaza un destul de puternic partid comunist, care si la actualele alegeri si-a pastrat o pondere in Parlament de 24 deputati reprezentand votul a aproape 600 de mii de cetateni.

Este asteptata convocarea la presedintele Republicii, Vaclav Klaus, a sefilor partidelor ce au intrat in parlament pentru a insarcina pe unul din ei cu formarea guvernului. Guvernul se va constitui probabil pe o alianta de centru dreapta dintre OSD, TOP 09 si V V, care impreuna au o majoritate de 118 deputati, avand in frunte pe noul sef al partidului ODS, Petr Necas. Partidul social-democrat, desi a castigat competitia electorala , s-a dovedit incapabil sa alcatuiasca un guvern viabil. Paradoxurile legii electorale? Mai curand cauza e confuzia ce persista in mintile alegatorilor, inca insuficient loviti de efectele crizei si care se leagana in iluziile unei rapide desvoltari economice, mai ales industriale, prin jocul liber al pietei.

Advertisements

Intelectualii americani si politica Israelului

May 27, 2010

             Tony Judt este un renumit istoric, care preda cursul de istorie a secolului 20 la New York University. Evreu, el a fost entuziasmat in tinerete de idealurile sionismului si s-a dus in Israel, unde a participat ca soldat in razboiul din 1956 impotriva Egiptului. Cu timpul insa politica statului Israel l-a dezamagit si a inceput sa sustina ca rezolvarea confruntarii israelo-arabe nu se poate obtine decat prin creearea unui stat palestinian independent. O asemenea atitudine i-a iritat pe conducatorii diasporei evreiesti din Statele Unite. In octombrie 2006 Judt era programat sa tina o conferinta la New York cu titlul “The Israel lobby and U.S.Foreign Policy”. Dar David Harris, directorul executiv al lui American Jewish Committee, i-a contactat pe organizatori si, sustinand ca ideile lui Judt sunt daunatoare statului Israel, a reusit sa anuleze tinerea conferintei. Mai mult, Judt a primit amenintari cu moartea pentru atitudinea adoptata. Alte personalitati evreiesti din Statele Unite cu vederi liberale, ca de pilda scriitorul Norman Finkelstein (autor al cartii “A Nation on Trial”), dramaturgul Tony Kushner sau ziaristul Richard Cohen, care au criticat politica Tel Aviv-ului, au indurat in ultimii ani o serie de presiuni pentru opiniile exprimate.

            In 2007 doi profesori, John Mearsheimer de la Chicago University, si Stephen Walt de la Harvard University, au publicat o carte de mare rasunet, despre puterea lobby-ului evreiesc in Statele Unite. In ea au aratat, foarte documentat, ce pagube a adus atitudinea acestui grup de interese asupra politicii externe americane. Conform punctului lor de vedere, sustinerea neconditionata de Statele Unite a politicii israeliene, pune in pericol securitatea atat a Americii, cat si cea de viitor a Israelului. Ei explica, in volumul de aproape 500 de pagini, de ce este atat de greu sa se vorbeasca sau sa se scrie ceva despre puterea lobby-ului pro-israelian: “pentru ca Statele Unite sunt o democratie pluralista in care libertatea cuvantului si asocierii este garantata. Pentru o natiune formata din imigranti, era inevitabil ca se vor alcatui grupe de interese pe baza etnica, care vor incerca sa influenteze politica Statelor Unite pe diferite cai. Americanii cubanezi au influentat mentinerea de SUA a embargoul asupra regimului lui Castro. Americanii armenieni au impins Washingtonul sa recunoasca genocidul turcesc din 1915 asupra natiunii armeniene. In privinta grupului pro-israelian, problema e insa mai complexa. Deoarece unele state refuza inca sa recunoasca Israelul, punerea in discutie a politicii acestui stat este privita de multi americani ca un gest de contestare a insasi existentei tarii in care s-au refugiat evreii salvati din holocaust, adica a locului central al identitatii evreiesti contemporane.”

Cartea lui Mearsheimer si Walt e discutabila in anumite privinte, chiar si numai pentru ca nu pune in balanta si rolul enorm al lobby-ului arab al petrolului, care nu se multumeste doar sa contesteze Israelul in organizatii internationale, ci ii alimenteaza cu armament si munitii pe talibanii din Afganistan. Cartea lor – care a trebuit sa depaseasca numeroase obstacole pentru a vedea lumina zilei – reprezinta insa un studiu esential pentru intelegerea influentei pe care lobby-ul evreiesc american il are asupra politicii externe a Americii.

In prezent lobby-ul pro-Israel are inca in SUA o forta considerabila. ”American Israeli Cooperative Enterprise” subliniaza ca dintre cei 100 membri ai Senatului, 14 sunt evrei. Iar din cei 435 membri ai Camerei Reprezentantilor – 31 (adica 7,1%) sunt evrei. Ceeace este mult pentru o comunitate ce reprezinta doar 2 % din populatia tarii. AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) care in SUA este lobby-ul oficial pro-israelian, a avut prima contributie la mesajul adresat recent presedintelui Barack Obama, solicitandu-l sa mobilizeze “comunitatea internationala pentru adoptarea de masuri imediate si radicale” impotriva Iranului. Acest mesaj a fost semnat de 81 senatori si 366 reprezentanti. Cu toate acestea, indeosebi dupa ofensiva asupra teritoriului Gaza, in comunitatea evreiasca americana se fac auzite temeri cu privire la imaginea viitoare a Israelului.

Richard J. Goldstone este un fost inalt magistrat sud-african, care in 1994-1996 a fost acuzatorul principal in investigarea crimelor de razboi din Iugoslavia si Ruanda. In 2009 el a condus Comisia ONU pentru investigarea violarii regulilor internationale ale drepturilor omului in actiunea militara din Gaza, constatand realitatea unor asemenea incalcari atat de Hamas, cat si de Tsahal (armata israeliana). Raportul Goldstone a fost insa repede dat uitarii, datorita combaterii concluziilor lui de catre Israel, dar el a influentat puternic opinia intelectualitatii americane, si mai ales a celei europene.

Imaginea Israelului continua sa se degradeze, ceeace s-a constatat recent cu ocazia desbaterii organizate la New York de asociatia Intelligence Squad si sponzorizata de fundatia Rosenkranz. Dupa schimbul de argumente pro si contra la intrebarea “Trebuie ca Statele Unite sa inceteze relatia speciala pe care o au cu Israelul?”, 49 % din auditoriu a raspuns pozitiv, iar 47 % – negativ. Sunt tot mai multi evrei ce isi relativizeaza acum opinia anterioara neconditionala asupra politicii Israelului. Intr-un articol din ziarul “Le Monde” (22 mai 2010) se mentioneaza cazul filozofului francez Bernard-Henri Levy, care dupa ce a aparat in Franta operatia militara din Gaza, a fost huiduit dupa doua luni la o conferinta la New York. Ulterior, vazand ca sustinerea politicii israeliene se reduce la cercurile cele mai de dreapta ale adversarilor lui Obama, BHL si-a schimbat parerea si a fost initiatorul apelului intelectualilor evrei europeni, in care se exprima temerea ca ”gresala morala a ocuparii terenurilor si a continuarii de noi implantari israeliane in teritoriile palestiniene”, ar putea contribui la “delegitimarea ca stat a Israelului”. Iar pe data de 16 mai, lingvistului si politologului american Noam Chomski i s-a refuzat la frontiera intrarea in Israel, ca urmare a criticarii de el a politicii fata de palestinieni dusa de guvernul acestei tari.

Situatia scaderii prestigiului Israelului nu pare a deranja deocamdata prea mult organizatiile de lobby israeliene. In ce priveste viitorul insa, din ce in ce mai putini apreciaza urmatoarea gluma :  “Bibi Netanyahu doreste atat de mult pacea, incat e dispus sa discute inca 50 de ani despre ea”.

Caleidoscop mondial (XVI)

May 25, 2010

            Turcia, campioana democratiei ?. Recep Erdogan, primul ministru al Turciei, repeta cu orice ocazie ca idealul sau politic este transformarea tarii intr-o democratie prezidentiala, in care seful statului sa conduca direct si guvernul. Argumentul sau principal este introducerea si in Turcia a modelului de conducere din Statele Unite. Intr-un recent interviu dat la televiziune, el a propus efectuarea unui referendum national asupra acestei probleme, dupa ce partidul sau islamic-conservator AKP va castiga anul viitor alegerile parlamentare. Intr-o tara in care democratia este inca departe de a fi inradacinata, o atare solutie politica – spun fruntasii opozitiei – ar acorda presedintelui Turciei puteri discretionare. “Sistemul prezidial ar deschide usile unei noi dictaturi, iar Erdogan ar fi un rege instalat prin alegeri”, afirma Nacmi Yuzbasioglu, expert in domeniul constitutional. La aceasta Erdogan riposteaza ca in privinta drepturilor si libertatilor, Turcia este inaintea Statelor Unite ale Americii.(Der Spiegel – 17/2010)

                                                           *

“The Coffee Party“.  Am prezentat aici, la 15 aprilie a.c., miscarea “The Tea Party” creata de dreapta americana in frunte cu Sarah Palin, pentru a se opune politicii duse de presedintele Obama. Acum, cu un succes neasteptat, s-a lansat o miscare opusa ei intitulata “The Coffee Party”, avand ca lozinca „Wake up and stand up“(Trezeste-te si stai drept). Sute de adunari ale acestei miscari au avut deja loc pe intreg teritoriul Statelor Unite, iar in luna august va avea loc primul ei congres.

Ea a inceput in luna ianuarie, cu un articol pe pagina din Facebook al lui Annabel Park, 42 ani, autoare de filme documentare. Ea a aratat acolo ca multi cred ca “Tea Party ar reprezenta veritabila America”, ceeace nu este adevarat. In zilele urmatoare miscarea lua fiinta, desi d-na Park nu intentiona initial decat sa stimuleze cetatenii in sprijinirea virtutilor cetatenesti, iar nu in mobilizarea la lupta politica. D-na Park, acum presedinta a miscarii, este o cetateana americana de origine sud-coreeana, motiv pentru care cei de dreapta o insulta cu epitetul “agenta chineza”.

            Dar Annabel Park il are alaturi de ea pe colonelul Morris Davis, fost principal acuzator militar al lagarului de la Guantanamo. Acesta, ca semn de protest pentru incalcarea drepturilor omului in acest lagar, a demisionat. El considera ca este nevoie acum de o puternica miscare “Coffee Party” pentru a se opune “unei minoritati de excitati, care aduc arme la demonstratii si isi insulta adversarii politici”.

            In prezentarea miscarii se spune: “Coffee Party este alcatuita din persoane independente de alte partide politice, de corporatii, de retelele de lobby. Munca la noi e bazata pe voluntarism. In lunile ce vor urma intentionam sa transformam nemultumirea fata de sistemul politic in vigoare, intr-o forta menita sa intoarca natiunea spre o guvernare de Popor, cu Poporul, pentru Popor. ”We are 100 % Grassroots” (suntem toti oameni de la talpa tarii). Suntem o miscare spontana  si o expresie colectiva a dorintei de faurire a unei culturi a angajarii civice, orientata spre obtinerea de solutii practice. Cerem un guvern care sa raspunda nevoilor majoritatii cetatenilor, exprimata prin voturile si vocile noastre.Vrem o societate in care democratia sa fie privita ca sfanta, iar cetatenii sa participe la ea din datorie si din mandrie civica si din dorinta de imbunatatire a lucrurilor in societate. Parintii nostrii fondatori ne-au daruit democratia ca un cadou de lunga folosinta. Trebuie sa o folosim optim pentru  a ne putea confrunta cu provocarile pe care le vom intampina.”

In incheiere se solicita donatii pentru sustinerea miscarii, cuprinse intre 5$ si max. 5.000 US dolari. Numarul celor ce sustin miscarea este evaluat acum la cca. 100.000 persoane. In majoritate acestia sunt cei care l-au votat pe Obama, care sunt insa nemultumiti de ritmul slab in care se aplica promisiunile facute in timpul campaniei.

(www.coffeepartyusa.com)

                                                           X

Turismul in pana. Grecia este considerata de multi ca un paradis al turismului. Dar criza economica are efecte dramatice asupra acestei ramuri esentiale pentru economia tarii. La inceputul lunii mai, indata dupa declansarea grevei generale, insotita de demonstratii uriase, cu banci incendiate si cu victime, 28 de hoteluri din Atena au primit anulari de comenzi pentru 5800 de camere pe noapte. Pentru intregul sezon (in Grecia acesta incepe la 1 aprilie), se evalueaza ca rezervarile pe intreaga tara vor scadea cu 30 % fata de anul trecut, apreciere considerata de unii optimista. In prezent sunt anuntate oficial de vanzare 400 de hoteluri: 81 in insulele ionice, 48 in insula Rodos, 50 – in Ciclade, 44 in Creta. Cotidianul atenian “Katimerini” evalueaza valoarea caselor de vacanta si a hotelurilor oferite spre vanzare la peste 5 miliarde euro.

“Turismul e industria grea a Greciei” spune un proprietar de hotel de 5 stele din Creta, insula unde turismul reprezinta 43 % din PIB. Toti cei implicati in aceasta ramura spera acum sa primeasca ajutor din partea guvernului. In acelas timp insa, presa anunta zilnic scandaluri cu cei ce s-au sustras de la plata impozitelor. Ca de pilda cantaretul si actorul Tolis Vaskopulos, care timp de 17 ani nu a platit la fisc nici un ban si ale carui datorii fata de stat se ridica acum la 5,5 milioane de euro. Sotia lui, viceministru al turismului in guvernul Papandreu, a fost obligata sa-si dea demisia. (Die Zeit – 21/2010)

                                               X

Surprizele lui Lula. Luiz Inacio da Silva (64 ani), presedintele Braziliei, ce poarta porecla “Lula” (Sepia), a fost selectat la inceputul lunii mai, pe primul loc in lista revistei americane TIME a celor mai influenti oameni politici ai lumii. Iar peste cateva zile Lula participa la o intalnire la Teheran cu presedintele Iranului, Mahmud Ahmadinejad, si cu premierul Turciei, Recep Erdogan. La sfarsitul unei discutii maraton de 17 ore, cei trei au cazut de acord asupra programului de productie nucleara al Iranului, care ar face deplasate si inutile propunerile de sanctiuni internationale fata de o eventuala inarmare nucleara a Iranului, initiate de SUA spre a fi adoptate in Organizatia Natiunilor Unite. D-na Hillary Clinton, sefa Departamentului de Stat a reactionat iritata, mentionand ca masurile de inasprire a sanctiunilor contra Iranului, propuse de St. Unite, au fost in prealabil puse de acord cu Rusia si China. Acordul semnat la Teheran a fost apreciat la Moscova de presedintele Medvedev ca are doar cca. 30 % sanse, la care Lula a ripostat ca sansele sunt de 99 %.     

Dar presedintele Braziliei, tara cu 196 milioane locuitori aflata in plin avant economic, nu se impresioneaza prea mult de declaratiile de la Washington. Anul trecut el s-a dus la Havana si, dupa intalnirea cu Raul si Fidel Castro, a cerut incetarea imediata a embargoului asupra Cubei. Iar despre Hugo Chavez si-a spus raspicat parerea: “cel mai bun presedinte al Venezuelei din ultimii 100 de ani”. Acordul semnat de Lula cu Ahmadinejad si Erdogan are multe lacune, care nu impiedica Teheranul sa continue programul sau de fabricare a unei bombe atomice, dar presedintele Braziliei a aratat ca astazi in lume el are un cuvant greu de rostit. Si povesteste cum in 2003, la intalnirea la nivel inalt G-8 de la Evian, toti presedintii erau la masa conferintei si il asteptau pe George W. Bush. Cand in fine acesta a intrat, toti s-au sculat in picioare, cu exceptia lui Lula, care i-a spis si ministrului sau de externe sa ramana asezat. “La un asemenea gest de supusenie eu nu particip. Cand am intrat eu in sala, nu s-a ridicat nimeni in picioare”. (Der Spiegel – 21/2010)

Transnistria

May 22, 2010

La 19 mai Dmitrii Medvedev, presedintele Rusiei, s-a dus la Kiev inapoindu-i lui Viktor Ianukovici, presedinele Ucrainei, vizita pe care acesta o facuse de 7-8 mai la Moscova. Printre problemele puse de acord de cei doi a fost si problema Transnistriei, teritoriu care se stie ca e revendicat de doua decenii de conducerea de la Chisinau. In documentul semnat, “ambele tari au recunoscut importantul rol stabilizator jucat de trupele rusesti” pe acest teritoriu si au decis sa i se recunoasca Transnistriei “un statut special”. Guvernul de la Chisinau a reactionat declarand ca doreste ca armata rusa stationata acolo sa fie inlocuita cu o misiune civila internationala si a solicitat sprijinul tarilor europene occidentale in aceasta privinta. Se pare insa ca deja se poate spune adio visurilor de alipire a acestui teritoriu la Republica Moldova.

La luarea deciziei amintite a presedintilor Rusiei si Ucrainei, un anumit rol l-a jucat desigur si un detaliu de prestigiu. Pentru sarbatorirea pe 8 mai a Zilei Victoriei la Moscova, presedintele rus i-a invitat la tribuna din Piata Rosie pe presedintii tuturor tarilor ce fac parte din Comunitatea Statelor Independente, adica a statelor foste republici in cadrul URSS, dar care acum sunt independente. Dintre tarile membre ale CIS au declarat ca nu participa la parada trupelor presedintii a trei state: Georgia (Saakashwili), care in urma razboiului de acum doi ani, a intrerupt orice contact cu Moscova, apoi recenta presedinta a Kirghiziei, care a pretextat dificultatile de trecere la un nou sistem de conducere a economiei, si in fine, Mihai Ghimpu, presedintele interimar al Republicii Moldova. Acesta din urma a pretextat ca in acest razboi moldovenii au pierdut sute de mii de soldati luptand pentru o cauza ce nu era a lor si deci nu e nici un motiv de sarbatorire a victoriei. Guvernul moldovean, care este o alianta de 4 partide, nu a fost insa de acord cu atitudinea presedintelui si a decis sa trimita la Moscova o companie de 70 de ostasi, care a defilat alaturi de o brigada britanica, un regiment francez, o garda din soldati americani si alti soldati ai statelor aliate in cel de al doilea razboi mondial. Ministrul rus de externe Lavrov si-a exprimat dezamagirea gazdelor ca noul presedinte Ghimpu a respins invitatia la aceasta sarbatoare simbolica, iar presedintele Medvedev a adresat o telegrama de felicitari “poporului din Rep. Moldova”.

In legatura cu cele de mai sus este interesanta parerea unuia dintre cei mai cunoscuti analisti politici rusi, Dmitrii Trenin, directorul Centrului Carnegy din Moscova, despre Noua Europa de Rasarit, denumire ce se refera la Bielorusia, Ucraina si Moldova, tari considerate tampon al Rusiei fata de NATO si UE. Articolul sau, aparut la 21 mai in ziarul IZVESTIA, arata ca daca in ultimii 5 ani Ucraina a cautat sa-si adapteze modelul dupa cel al populatiei din vestul tarii, mai nationalista, rezultand insa un esec, acum – cu o conducere venita din rasaritul Ucrainei, cu densa populatie rusa – interesele diferitelor regiuni ale tarii se vor echilibra. Sunt sanse in aceasta directie, deoarece in ultimii 20 de ani tara a evitat orice ciocnire de natura etnica.

Referitor la Belorusia, impresia generala este ca si aici s-a gasit formula acceptabila. Ideea de unificare a Belorusiei cu Rusia era proiectul lui Lukashenko, care urmarea luarea locului lui Eltin dupa disparitia acestuia. In momentul in care s-a aflat ca in locul lui Eltin vine Putin, propunerea de unificare a celor doua tari a cazut balta. Problema ce s-ar pune acum este doar cine ar putea eventual prelua locul lui Lukashenko, cand se stie ca acum intreaga putere la Minsk sta in mainile sale.

In ce priveste Rep. Moldova, dupa parerea lui Trenin aici sunt doua probleme: Transnistria si Romania. Atat la Chisinau cat si pe celalalt mal al Nistrului s-a format in aceste decenii o constiinta nationala a elitelor tarii. Cea mai mare parte a acestei elite nu doreste alipirea cu Romania. Actioneaza desigur si un grup de persoane legat de Romania, dar pentru marea majoritate a elitei nu surade deloc ipoteza de a deveni niste sefi de judet in Romania, in loc sa fie proprii lor sefi intr-un stat mic, dar suveran. De ce oare Chisinaul ar dori sa ajunga un oras provincial, cand poate ramane capitala de stat independent?

Analiza de mai sus justifica un scurt comentariu. Trebuie recunoscut ca astazi pentru Statele Unite, problemele celor trei tari ce formeaza asa numita Noua Europa de Rasarit, nu mai sunt prioritare. Iar stabilitatea in aceasta regiune, dorita fierbinte de Uniunea Europeana, nu mai poate fi obtinuta fara participarea Rusiei.  Rusia nu mai are veleitati imperiale, de sporire a teritoriului, ci tinde spre ocuparea unui rol de mare putere, de sporire a influentei sale in jocurile spatiului planetar.

Romania nu are granita comuna cu Rusia, dar influenta Moscovei asupra Bucurestiului se poate exercita pe alte cai decat o presiune directa. De pilda prin concesiile pe care Uniunea Europeana i le-ar putea consimti, pentru asigurarea aprovizionarii fara obstacole cu energie. Pe de alta parte, noua conducere a Ucrainei cultiva acum amicitia cu Moscova, dar in acelasi timp o si poate influenta politic. Imitarea de Ianukovici a politicii antirusesti a lui Saakashvili, este greu de conceput, iar influenta Varsoviei asupra politicii Kievului se va reduce considerabil, probabil la nivelul unor relatii normale intre doua tari vecine.

In aceste conditii, se pune intrebarea daca eventuala abandonare a pretentiilor Chisinaului asupra teritoriului Transnistriei nu ar usura adoptarea unei decizii de unificare a Republicii Moldova cu Romania.  Se pune insa intrebarea in ce masura o posibila unificare ar aduce numai avantaje tarii noastre, in afara de gloria ce s-ar revarsa imediat (si prea putin meritat) asupra presedintelui Romaniei. Tara s-ar “imbogati” cu cca. un milion de rusi si ucrainieni, cu pretentiile lor de reprezentare in institutiile de stat, populatie care – spre deosebire de situatia celor 1,5 milioane de nationalitate maghiara – ar avea o sustinere solida din partea Moscovei si Kievului. Pe de alta parte Romania, care deja – mai ales in aceste timpuri de criza – este privita ca o ruda saraca in cadrul Uniunii Europene, ar trebui sa faca serioase eforturi financiare pentru a aduce noua provincie la nivelul criteriilor cerute la Bruxelles. Iar toate astea, in cazul in care Uniunea Europeana ar accepta fara obiectii o asemenea extindere a organizatiei spre rasarit…

NEW LABOUR: de la ridicare la cadere

May 16, 2010

                                     

            Acesta este titlul articolului lui Anthony Giddens publicat in saptamanalul britanic The New Statesman, tradus integral in ziarul Le Monde si din care au fost preluate cele mai importante pasagii pe blogul „constantingheorghe.blogspot.com“.

Anthony Giddens este profesor de sociologie la universitatea din Cambridge, a fost director al „London School of Economics” intre 1997 si 2003, a fost principalul doctrinar al partidului laburist in perioada cand acesta era condus de Tony Blair si a devenit celebru elaborand „cea de a treia cale“, conceptie pretinzand impacarea capitalismului cu socialismul. Inobilat in 2004, el este membru al Camerei Lorzilor.

            Am preluat spre traducere in cele de mai jos unele pasagii mai importante ale articolului, desi mi se pare ca esecul lui New Labour la recentele alegeri pretinde o analiza critica mult mai severa decat cea a lordului Giddens.

Era hegemoniei partidului laburist (New Labour) s-a incheiat. Ce bilant se poate trage dupa cei 13 ani in care el a fost la putere? Pentru multi analisti perioada a fost mai mult decat o deceptie: a fost un dezastru. Desi promisese “zori noi”, odata ajuns la putere partidul a micsorat libertatile publice, a tradat idealurile stangii, n-a redus cu nimic inegalitatile si, mai rau ca toate, s-a lansat intr-un razboi catastrofal in Irak.

Acestor critici li se poate opune o solida aparare a politicii duse de laburisti. E necesar sa se faca un bilant echilibrat daca se doreste ca partidului sa i se fixeze o orientare eficienta pentru viitor. Pentru aceasta e bine sa se compare actiunea sa cu cea a partidelor fratesti din alte tari in aceiasi epoca: Bill Clinton si democratii in SUA, socialistii lui Lionel Jospin in Franta si SPD-ul german condus de Gerhard Schroeder. (…)

De la inceput, fauritorii lui New Labour au dat un diagnostic convingator motivelor pentru care politica de centru-stanga avea nevoie de inovare si au elaborat pe aceasta baza o agenda politica clara: valorile stangii (solidaritate, vointa de reducere a inegalitatilor si de  protejare a celor mai vulnerabili din societate, credinta in rolul activ al guvernului) ramaneau intacte, dar politicile concepute pentru atingerea acestor obiective trebuiau redefinite radical in functie de schimbarile profunde ce aveau loc in lume. Aceste schimbari erau determinate printre altele de accelerarea mondializarii, de desvoltarea unei economii post-industriale sau a serviciilor si, in era informatiei, de aparitia unei opinii publice care se exprima mai mult, care e mai combativa si care da mai putina atentie ca odinioara reprezentantilor autoritatii.

Epoca administrarii de tip keynesian a cererii, combinata cu preluarea de stat a conducerii economice, se terminase. O noua relatie intre stat si intreprindere trebuia stabilita, in care sa se recunoasca rolul vital al firmei private in crearea avutiei si sa se admita care sunt limitele puterii statului. Nici o tara, oricat de mare sau de puternica ar fi, nu poate controla o asemenea piata. De aici ofensiva “cocktail de crevete” pe care partidul Labour a lansat-o la mijlocul anilor 1990 pentru a face curte lui London City.

Expansiunea economiei serviciilor a avut drept consecinta o puternica micsorare a clasei muncitoare, bastion istoric al laburistilor. Pentru a castiga alegerile, un partid de centru-stanga trebuia sa se adreseze unei mult mai largi categorii de alegatori, inclusiv celor care nu votasera pana atunci cu el. Labour nu mai era un partid al unei anumite clase, iar Tony Blair  era departe de a fi un laburist pur.

Politica partidului laburist a evoluat in decursul anilor in care a fost la guvern. Unele idei fundamentale au ramas aceleasi, dar prosperitatea economica, intr-o piata mondializata, trebuia sa fie pe primul loc, conditie prealabila pentru o politica sociala eficienta. O economie din ce in ce mai prospera da nastere la resurse care sa permita finantarea investitiilor publice, evitand impunerea de noi taxe. Labour a incercat sa se desprinda de vechea sa tendinta de “a taxa pentru a putea cheltui”. Cuvantul cheie al lui Gordon Brown pe cand era ministru de finante a fost “prudenta”, caci numai cu o gestiune economica prudenta se puteau spori cheltuielile sociale si sa se amelioreze dreptatea sociala, in conditiile mostenirii dezastoase a perioadei Thatcher. (…)

O alta caracteristica a politicii New Labour a fost refuzul sau de a lasa dreapta sa-si insuseasca unele probleme, sau a le da riposta cu solutii de centru-stanga. In alte tari social-democratii au pierdut puterea tocmai pentru ca s-au dovedit incapabil de a proceda la fel. In loc de a se confrunta direct cu problemele criminalitatii, dezordinei sociale, imigrarii si identitatii culturale, stanga a dorit pana acum sa le gaseasca explicatii, eschivandu-se de la ele, ca si cum nelinistile resimtite de cetateni erau deplasate sau nejustificate.

In procesul de mondializare, politica interna si cea externa se impletesc acum mai mult decat in trecut. Chiar daca Marea Britanie nu e amenintata de o invazie, ea trebuie sa fie pregatita sa joace un rol activ in lume. Interventionismul devine o doctrina necesara cand suveranitatea nationala si-a pierdut o buna parte din sensul ei si cand preocuparile umanitare universale depasesc interesele locale. Terorismul transnational, el insusi nascut din mondializare, constituie o amenintare mult mai mare decat formele localizate de terorism de odinioara.

In ce masura aceste strategii si politici si-au dat rezultatele? Daca e evident ca bilantul laburist e imperfect, ar fi totusi dificil de negat ca Labour Party a avut un impact mult mai mare decat oricare alt guvern de centru-stanga anterior. Marea Britanie a cunoscut o crestere economica neintrerupta, ce nu se poate explica doar prin bula imobiliara si a creditului. Aceasta crestere a avut loc odata cu introducerea salariului minim national. Mari investitii au fost realizate de stat, iar reforme importante au fost efectuate in sanatate si educatie. Starea celor mai saraci s-a imbunatatit totusi. (…) Marea Britanie a devenit o societate mai liberala si mai toleranta decat inainte, iar la asta a contribuit politica Labour. Ajutorul acordat altor tari a atins niveluri ce au depasit tot ce au facut guvernele conservatoare.

Dar nimic nu a patat mai mult reputatia lui Tony Blair ca decizia dezastroasa de a deveni principalul partener al lui George Bush in razboiul din Irak. Au mai fost si alte erori grave. Experimentarile in relatiile cu imaginea partidului si prezentarea in medii a imaginei au avut efectul invers celui contat si au lasat impresia ca partidul e mai preocupat de comunicare decat de politica. Blair a esuat in integrarea mai buna a Marei Britanii in Uniunea Europeana, iar relatiile stranse pe care el le intretinea cu alti conducatori europeni, in special cu Silvio Berlusconi, au provocat surprindere. E corect a crede ca Labour trebuia sa-si imbunatateasca relatia cu lumea afacerilor si sa recunoasca importanta City-ului pentru economia britanica. Dar a fost o gresala dependenta servila de acesta, ceeace a avut drept efect transformarea Marei Britanii intr-un urias paradis fiscal. Ideea dupa care partidul laburist nu trebuie sa se nelinisteasca de persoanele ce au facut averi intr-o maniera nerusinata, nu numai ca a exacerbat inegalitatile la varful scarii sociale, dar a contribuit la aparitia unei culturi a iresponsabilitatii. Patronii se protejau de riscuri, cerand salariatilor sa le preia ei.

Eu nu accept ideea simplista ca blairismul nu e decat o simpla prelungire a thatcherismului. Politica liberala s-a manifestat printr-o ampla interventie guvernamentala in viata economica, mai ales la nivelul ofertei. Ea avea de gand sa amelioreze sincer dreptatea sociala – o notiune total straina pentru Margaret Thatcher, Keith Joseph si guru-ul lor Milton Friedman. Totusi Blair si Brown ar fi trebuit sa afirme mai clar ca a recunoaste virtutile pietei nu inseamna sa te prosterni in fata sa. Fanatismul pietei ar fi trebuit criticat mai explicit, iar limitele sale – clar denuntate. In ce priveste reprezentarea proportionala si alte reforme constitutionale, Labour ar fi trebuit sa faca din ele o problema de principiu, iar nu sa dea impresia ca le apara din oportunism.(…)

Criza financiara mondiala, pe care putin au prevazut-o, pare ca a pus capat lumii care contribuise la modelarea partidului New Labour. Totul brusc s-a rasucit : keynesianismul si interventia statului in economie s-au reintors. Nimeni nu mai neaga necesitatea gasirii unui mijloc de reglementare a pietelor financiare, care pareau odinioara atotputernice. O taxa asupra tranzactiile financiare mondiale, considerata pana acum irealista, e pusa din nou pe masa de discutii. Si e chiar posibil sa se sporeasca cota impozabila pentru cei mai bogati. In acest timp partidele principale discuta despre revenirea la o politica industriala activa si a unei renasteri a industriei prelucratoare. Schimbarea climei si alte amenintari ale mediului, de care Labour nu s-a preocupat decat foarte tarziu, sunt azi in centrul preocuparilor politice ale tuturor. Planificarea, uitata de ani de zile, a revenit in actualitate, ca si taierile fara mila in cheltuielile publice, ceeace e exact contrariul indraznetei si masivei investitii sociale ce statea la baza politicii lui New Labour. Prudenta bugetara a cedat locul unor enorme imprumuturi si unei gigantice datorii cumulate.

Partidul laburist (New Labour) e mort ca atare si e timpul sa se renunte chiar la acest nume.Totusi unele evolutii sociale si economice carora el le aducea raspuns sunt mereu in vigoare si parti semnificative ale cadrului sau de munca politica raman valabile.(…) E nevoie de o revizuire fundamentala a gandirii, iar noi politici trebuie concepute. Principala problema a partidului laburist in opozitie va fi sa tina in frau certurile interne care afecteaza atatea partide de stanga a doua zi dupa o infrangere politica. Reconstructia ideologica poate juca un rol decisiv. Punctul sau de plecare ar putea fi redefinirea rolului sferei publice. S-ar putea spune ca “Blairistii” erau mai mult atrasi de piata decat “Brownistii, care sunt mai mult atasati statului. Sfera publica trebuie totusi sa fie distincta, atat de piata, cat si de stat. Ea poate fi folosita drept trambulina pentru a reconstrui si una si alta. Daca, in urma crizei financiare, se crede in tentativele sale de a reintroduce in desbaterea politica notiunea de mutualism, s-ar parea ca Labour tatoneaza in aceasta directie. Sunt eforturi inca timide, ce trebuie continuate si puse in serviciul fauririi unei forme responsabile de capitalism, asociata unei abordari subtile a problemelor durabilitatii.     

“Fiara trebuie lasata sa sufere de foame”

May 12, 2010

                Criza economica, ce s-a propagat de la banci la mari firme, iar acum la state, obligand concentrarea unor sume colosale pentru a impiedica prabusirea edificiului deja fisurat al sistemului capitalist, si-a demonstrat nu numai inconvenientele, ci si un avantaj. S-a ridicat putin cortina asupra mecanismului complicat al pietelor, a aratat si unor profani cat de fragil este sistemul financiar in fata unor atacuri speculative si cat de dependenta este clasa politica, cei alesi democratic cu mare tam-tam electoral in fruntea statelor, de deciziile adoptate in intimitatea cabinetelor de cativa magnati ai economiei si finantelor, necunoscuti pana atunci marelui public.

            Printre putinii experti ai economiei mondiale ce au reusit sa prevada criza financiara si ravagiile ei, este si Nouriel Roubini. Dintr-o familie de evrei iranieni, el s-a nascut acum 52 de ani la Istanbul, iar din 1995 este profesor de economie la New York University. Totodata el are si o firma de consultanta cu 80 de persoane, ce ofera analize economice clientilor din domeniul finantelor. El a dat acum un interviu saptamanalului german “Der Spiegel” (No.19 din 10 mai 2010) din care vom reproduce cateva pasagii, caci unele reflectii sunt interesante  pentru a intelege mai bine fenomenele unei crize in care se zbate si Romania.

.

             Spiegel: Inca de acum 4 ani, cand mai domnea optimismul, dvs. ati semnalat pericolul unei crize de proportii, primind porecla de “Mr. Doom”. Cum vedeti situatia actuala?

            Roubini: Eu nu sunt permanent negativ pentru a merita aceasta denumire. Sunt totusi realist si constat ca si acum situatia este in continuare sumbra. Doar in cateva state, in China, India, Brazilia, se intrevede inseninare. Statele Unite sunt anemice, economia Japoniei zace in coma. Iar Europa e amenintata de un asa zis Double-Dip: sa recada in recesiune, caci sansele ei de crestere sunt nule. Grecia este numai varful aisbergului. State ca  Marea Britanie si Irlanda intra treptat in colimatorul speculantilor. Japonia si Statele Unite sunt ingrozitor de inglodate in datorii, ce isi vor manifesta gravitatea peste un an sau doi, daca nu se vor lua masuri. Aceste uriase deficite bugetare imi provoaca mare ingrijorare.

            Spiegel: Statele euro si FMI acorda acum Greciei credite si garantii in valoare de 110 miliarde euro. Este un lucru corect?

            Roubini: Prin asta problema este doar amanata pentru anul viitor. Ma tem ca Grecia nu are doar probleme de lichiditati, ci este in stare de faliment. Nu ajuta sa pompezi bani intr-o tara insolventa si in acelasi timp sa-i impui regim de austeritate. Prin asta nu se devine automat competitiv, ci din contra tara respectiva pierde sectoare de piata, creste somajul,  sporesc miscarile sociale. Asta nu rezolva problema datoriilor, ci doar o face mai grava.

            Spiegel: Si care ar fi solutia?

            Roubini: E nevoie de o conversiune inainte de a se declansa falimentul statal. Trebuie trecut la o intelegere intre creditori si debitori, iar simultan de elaborat planuri de consolidare a bugetelor si pentru Spania si Portugalia. E drept ca majoritatea datoriilor de care Grecia ar trebui absolvita sunt in Franta, Elvetia si Germania, tari care ar pierde multi bani. Dar deja s-a risipit mult timp in care nu s-a recunoscut cat de grava e situatia. Fara un asemenea plan de salvare exista riscul efectului de domino: criza sa se extinda asupra Spaniei si Portugaliei, ceeace ar putea arunca in aer moneda euro. 

            Spiegel: Ne luptam acum cu criza datoriei statelor, dar inainte am avut criza bancilor, apoi cea imobiliara. Trebuie sa ne obisnuim cu crize in continuare?

            Roubini: Ma tem ca da. Am aratat in ultima mea carte (“Crisis Economics: A Crash Course in the Future of Finances”- mai 2010) ca si crizele fac parte stransa din genomul capitalismului. Ele nu sunt exceptia, ci regula. Chiar factorii ce dau vitalitate capitalismului, anume forta de inovatie si acceptarea riscului, pot dezlantui prabusiri catastrofale. Ceeace vedem astazi ne ofera doar gustul anticipat a ceeace va veni. Criza nu este insa predestinata. Cand banii sunt ieftini, cand creditele sunt usor de obtinut si controlul debil, atunci sunt intrunite conditiile pentru aparitia crizei. Asa a fost in trecut si asa va fi si pe viitor. Doar ca ele, crizele, vor apare tot mai des. […] Sa privim sectorul bancar. Dupa criza, bancile au devenit si mai mari, si mai puternice, si fac presiuni asupra politicii. Bank of America  l-a inghitit pe Merill Linch, iar JPMorgan Chase l-a inghitit pe Bear Stearns. Au devenit niste institutii financiare gigantice ce sunt “to big to fail” si care isi spun: putem sa luam orice decizie riscanta , caci va veni politica sa ne scoata din impas. Aceste banci ar trebui sparte, desfacute in bucati. In plina fierbinteala a crizei, banci uriase precum Goldman Sachs sau Morgan Stanley nu pot fi inchise sau reformate. Trebuie ca fiara numita Wall Street sa fie lasata sa sufere de foame. O institutie care se ocupa cu finantare de investitii, cu Hedge Fonds, cu asigurari etc. nu poate fi tinuta sub observatie de nici un sef al consiliului de administratie. Bancile trebuie desfacute pe specific, sa ofere fiecare diferite servicii, dar sa nu ajunga prea mari pentru a deveni un pericol pentru sistem. Si agentiile de rating trebuie sa suporte modificari ale modelului in care opereaza. Ele nu mai trebuie platite, ca astazi, chiar de firmele a caror bonitate o verifica.

            Nu cred ca propunerile mele sa fie aplicate de indata. Va veni insa cu siguranta o noua criza, mai devastatoare, cand se vor pune in discutie globalizarea, liberalismul comercial si economia de piata. Caci nu ne putem permite mult timp crize de asemenea dimensiuni si de asemenea frecventa.

ACUM 65 DE ANI…

May 8, 2010

Cel de al doilea razboi mondial, de la terminarea caruia se implinesc 65 de ani, a fost cel mai ucigator conflict din istoria omenirii. Atunci s-au folosit pentru prima oara nu numai noi arme de distrugere in masa, ci – pe langa trupele combatante – aproape in egala masura a fost afectata si populatia civila

 (vezi : http://www.secondworldwar.co.uk ; crdp.ac-reims.fr/memoire ; www.historyplace.com/worldwar2/timeline s.a.)

Date statistice aproximative arata ca in acel razboi au murit cca. 60 milioane persoane , din care :

–        in fosta Uniune Sovietica : 8.668.000 militari si 16.900.000 civili;

–        in China : 1.340.000 militari si 10.000.000 civili ;

–        in Germania : 3.280.000 militari si 3.810.000 civili ;

–        in Polonia : 850.000 militari si 6.000.000 civili

–        in Japonia : 1.506.000 militari si 300.000 civili ;

–        in Jugoslavia : 300.000 militari si 1.400.000 civili ;

–        in ROMANIA : 520.000 militari (din care 355.000 soldati – numai in razboiul din rasarit) si 465.000 civili;

–        in Franta : 340.000 militari si 470.000 civili ;

–        in Marea Britanie : 326.000 militari si 62.000 civili

–        in Statele Unite ale Americii : 295.000 militari. 

            Germania este una dintre putinele tari invinse in cel de al doilea razboi mondial (poate unica), care nu numai ca si-a asumat vinovatia, dar a si depus un efort notabil pentru a-si recastiga increderea internationala de tara democratica. O asemenea staruitoare si indelungata solicitare a constiintelor nu s-a intreprins nici in Austria, nici in Japonia, nici in alte tari europene care, intr-un moment sau altul, erau aliate cu Germania hitlerista pentru un razboi de la care asteptau sa participe la impartirea pradei in caz de victorie.

            La 6 iunie 2004, cancelarul de pe atunci al Germaniei, H. Schroeder a tinut un discurs in care, printre altele, a spus : “Noi germanii stim cine sunt autorii criminali ai razboiului. Suntem constienti si ne asumam raspunderea ce ne revine in fata istoriei (…) Cimitirele militare si cicatricile razboiului impun tuturor popoarelor europene si indeosebi poporului german datoria de a se opune rasismului, antisemitismului si ideologiilor totalitare. Obiectivele democratice la care aspiram sunt libertatea, dreptatea si o viata pasnica si demna pentru toti, fara ura religioasa, fara aroganta nationala sau orbire politica.(…) Zdrobirea dictaturii hitleristea fost opera comuna a aliatilor de la vest si de la est. Noi nu uitam milioanele de persoane victime ale nazismului in Europa de rasarit, nici pe cei din tarile aliantei occidentale, nici pe soldatii rusi ce si-au dat viata pentru eliberarea patriei lor.Generatia mea a crescut in umbra dictaturii hitleriste. Abia acum 4 ani familia mea a aflat unde este in Romania mormantul soldatului Schroeder, tatal meu. Eu nu l-am cunoscut niciodata.”

            Cuvinte asemanatoare au fost rostite si de unii sefi ai marilor state aliate in razboiul contra hitlerismului. Dar cu aceasta ocazie s-au auzit si alte voci ce dovedesc ca pentru unii razboiul rece nu s-a terminat. Ei doresc o rescriere a istoriei pentru a-i da o interpretare conforma cerintelor politice ale momentului. Astfel in unele tari baltice au luat fiinta asociatii ale fostilor membri ai trupelor SS, iar unora dintre “eroii” lituanieni sau letoni cazuti in lupta pentru gloria lui Hitler li s-au ridicat monumente. In Ungaria este proslavita memoria amiralului Horthy , dictator fascist ce a ramas fidel pana la moarte celui care daruise Ungariei jumatate din Ardeal. In Romania s-au ridicat pana nu demult busturi in onoarea maresalului Antonescu, om politic care, nesilit de nimeni, a implicat tara in cel mai distrugator razboi, numai pentru a-si satisface ambitiile si vanitatea. Asupra memoriei lui apasa nu numai sacrificiul inutil a sute de mii de vieti, dar si efectele economice dezastruoase ce au napastuit ani de zile tara dupa razboi. Comemorarii lui Antonescu i s-a pus capat numai in urma protestelor din Israel din partea celor care au avut de indurat teroarea si deportarea pe criterii rasiale din ordinul maresalului.

            In presa romaneasca si in unele bloguri nu putea sa nu se auda vocea unor nostalgici ai anilor cand trupele romane mureau la Stalingrad “in lupta cu hidra bolsevica”. Se scrie astfel ca in  aceasta zi la Moscova s-a comemorat “victoria blestemului comunist”. Facandu-se uitat faptul  ca inca din 1962 Romania a dus o politica independenta de cea a Kremlinului, uitand probabil si ca la conducerea Rusiei nu mai este partidul comunist, se scrie ca “Rusia ne-ar lua oricand inapoi in sfera ei de influenta daca i s-ar permite”. Li se reproseaza liderilor europeni ca “s-au dus la Moscova ca sa aniverseze victoria lui Stalin, unde au dat mana si cu Putin, “fost agent KGB”.

            Cele de mai sus arata ca mai sunt inca fundamentalisti fanatici ai fascismului, convinsi ca romanii trebuiau sa lupte pana la unul pe strazile Bucurestilor in august 1944, asa cum au facut cei din organizatia “sagetile de foc” la Budapesta sau nazistii inraiti pe strazile Berlinului. Spiritul inculcat romanilor in ultimii 15 ani face insa ca mai nimeni sa nu se revolte citind elucubratiile extremistilor de dreapta. In schimb, cu prilejul zilei de 8 mai nu s-a vazut nici o condamnare a celor care au trimis diviziile romanesti pe malurile Volgai la Stalingrad, nu s-a pomenit nimic despre cei 20.000 de oameni culesi de pe strazile Odesei si spanzurati ca “evrei si comunisti” de felinare in octombrie 1941 ca represalii pentru aruncarea in aer a comandamentului roman din oras, nici vre-un articol care sa reaminteasca de miile de evrei-romani ce au pierit in lagarele din Transnistria, teritoriu aflat atunci sub administratie romaneasca. Despre aceste atrocitati nu s-a scris nimic nici in timpul lui Ceausescu, caci ar fi fost in contradictie cu spiritul nationalist impus de dictator. Iar ziua de 23 august 1944 si actul de curaj al regelui Mihai ce a permis rasturnarea aliantei cu Germania hitlerista este inca subiect de discutii intre istorici, unii dintre ei considerand ca alternativa de preferat a acestui gest ar fi fost “continuarea rezistentei contra bolsevismului” pe culmile Carpatilor. Istoria continua sa fie rescrisa, dupa bunul plac al unora sau dupa politica la moda.

Ce se poate invata din criza Greciei?

May 6, 2010

In  septembrie 2008 a dat faliment una dintre cele mai mari banci de investitii americane: Lehman Brothers. Sistemul financiar, nu numai cel american, a fost pe pragul dezastrului si salvarea a putut avea loc doar prin interventia statului. Dar criza economica nu s-a terminat cu asta, ci doar a intrat intr-o noua faza in care actorii nu mai sunt bancile, ci statele. Sa rasfoim cele mai serioase publicatii economice occidentale pentru a vedea in ce consta impasul actual.

Datoria publica a catorva state industriale (careia se stie ca in cadrul Uniunii Europene i s-a stabilit un plafon max. de 60 % din PIB), se prezinta astfel: Statele Unite – 94,4 % din PIB (adica 1925 mlrd. Euro); Marea Britanie – 80,3 % (461 mlrd. Euro); Germania – 76,7 % (224 mlrd. Euro); Japonia – 198 % (197 mlrd. Euro); Grecia – 124, 5 % (67 mlrd. Euro). De decenii toate tarile industriale traiesc pe datorie, adica mai bine decat le-ar permite buzunarul. In primul rand e vorba de Statele Unite, care si-au finantat nivelul inalt de trai prin contractarea de datorii. Iar comportarea statului i-a indemnat pe toti sa faca la fel: bancile speculau cu bani imprumutati, iar cetatenii americani isi cumparau pe credit masini si case pe care altfel nu si le puteau permite. Iar cand aceasta bula prea umflata a amenintat sa se sparga, au sarit in ajutor, cu sume uriase, guvernele, care – pentru a tine economia in miscare – au luat sub garantie cheltuielile cetatenilor lor. Garantie ce putea fi data doar pe baza unor noi imprumuturi.

In prezent lumea e inglodata in datorii cum nu a mai fost niciodata pana acum. Deficitele statelor membre ale OCDE sunt in acest an de 7 ori mai mari decat cu patru ani in urma, iar a celor din zona euro – chiar de 12 ori mai mari. Acum Grecia se dovedeste insolvabila si ea trebuie salvata, dar nu din dragoste pentru aceasta tara, leagan al democratiei, ci pentru ca de asta depinde salvarea monedei comune euro. Falimentul economiei grecesti poate atrage dupa sine atacarea de speculanti (“Hedge Fonds”) si a altor tari din zona euro. Pentru asta e nevoie de recastigarea increderii investorilor, deci de o suma care sa acopere in exces datoria. FMI si BCE au evaluat ca Grecia ar avea nevoie de 120-150 miliarde de euro distribuiti pe o perioada de trei ani, in cazul in care nici un creditor privat nu i-ar mai acorda imprumuturi. Cu tot regimul drastic de economii pe care si l-a impus, din aceasta suma Grecia  singura nu poate contribui decat cu 30 miliarde. Restul de 90 miliarde ar trebui acoperite de celelalte tari membre ale zonei euro, pentru ca maladia sa nu se raspandeasca. Miliarde care ar fi justificate daca in aceasta perioada Grecia ar reusi sa ia masuri drastice de  economii, pe care sa le aplice consecvent, raportand  cinstit rezultatul operatiei. Dar daca nu o va face? Atunci speculantii se vor napusti la bursa asupra asa ziselor tari PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania) si le vor pune in genunchi. Tarile salvatoare vor fi ele insile in pericol. Chiar Germania, poate cu cea mai solida economie din Europa, are imense datorii, iar daca va fi cuprinsa si ea de criza, va trebui sa plateasca dobanzi mai mari pentru a obtine creditele necesare (astazi dobanda pentru ea este de 3 %, fata de 12,5 % la creditele acordate Greciei). Sarcina platirii datoriilor  ramane pe umerii viitoarelor generatii. Dar FMI mai solicita ca pe o perioada de zece ani de acum inainte sa isi instaleze controlorii la Atena, pentru a verifica aplicarea masurilor impreuna convenite. Ceeace in Grecia se apreciaza ca o grava cedare de suveranitate.

Saptamana trecuta, la intalnirea de la Washington ai celor G7-ministri de finante, Thimoty Geithner, ministrul de finante al SUA, a cerut rezolvarea cat mai rapida de europeni a problemei Greciei. Si nu din mila pentru greci, ci din grija ca Statele Unite sa nu se gaseasca si ele atrase in lantul  falimentar al celorlalte state. Caci prin sprijinul de sute de miliarde dolari acordat de guvernul american bancilor in ultimii doi ani, datoria statului a explodat in SUA. Datoriile statului se ridica acum la 12 bilioane dolari. Pana la sfarsitul deceniului se evalueaza cresterea lor la 20 bilioane. Atunci americanii ar trebui sa plateasca anual 900 miliarde dolari doar pentru serviciul datoriei publice (dobanda). Fred Bergsten, director al celebrului Petersen Institute, semnaleaza: “Daca nu reusim sa reparam situatia in urmatorii 5 ani, rolul Statelor Unite in lume este pus in pericol”. Acelasi lucru il sustine si istoricul de la Harvard, Niall Ferguson.

 Este clar tuturor ca tarile Uniunii europene din zona euro trebuie sa dea dovada de solidaritate pentru scoaterea din criza economica a Greciei, stat membru aflat in dificultate. Dar aceasta nu e singura concluzie, singura invatatura ce se impune:  trebuie ca guvernele sa exercite controlul lor asupra bancilor si sa introduca un sistem de reglementare a pietelor financiare care sa faca imposibila repetarea unor asemenea crize. In luna iunie va avea loc in Canada reuniunea G20 in care din nou se va ridica oportunitatea masurilor la adresa bancilor, astfel incat sa se puna capat creditelor exorbitante acordate in conditii de nesiguranta si pentru limitarea retributiilor uriase acordate CEO ai bancilor. Reglementarea pietelor financiare este ceruta de multi, dar e dificil de trecut la fapte, deoarece majoritatea guvernelor sunt dependente electoral de acordul  conducerii bancilor. Iar atat timp cat economicul va dicta conditiile sale legislativului si executivului, se pare ca principala masura ce se va lua va fi doar cea de creere a unei agentii europene de rating pentru imprumuturile acordate de state, caci se stie ca astazi nu exista decat trei asemenea agenturi, toate americane (Standard & Poor’s; Moody’s si Fitch). Ceeace presupune ca vor mai trebui sa vina alte criza de aceiasi amploare pentru a se trece la reforme radicale in sistemul financiar, in care sa se ia in consideratie faurirea unei noi ordini social-economice a tarilor din zona euro, poate chiar pe intreaga economie mondiala.

Mai ramane o problema: cea a grecilor. Populistii tarilor bogate speculeaza nemultumirea populatiei lor pretinzand ca nu e just ca sume de zeci de miliarde euro sa se dea unor greci care nu si-au gospodarit bine fondurile primite, ba chiar ca s-au bucurat de fondurile UE fara sa munceasca pentru ei. Se vantura mituri care spun: “Grecii sunt puturosi si mereu intra in greva sau se duc sa manifesteze fara motiv, pentru ca apoi sa vina la europeni sa le finanteze lenevia”. Este o afirmatie falsa. In conformitate cu datele statistice ale Eurostat, grecii lucreaza saptamanal in medie 42 ore, in timp ce media celor 27 tari membre UE este de 40,3 ore.Tot Eurostat arata ca salariul mediu brut in Grecia este de 803 euro lunar, ce include si asigurarea sociala si impozitul, in timp ce in Irlanda este de 1300 euro, in Franta – 1250 euro si in Olanda 1400 euro. In privinta duratei de iesire la pensie aceasta este in Grecia in medie de 61,4 ani, putin mai ridicata decat media celorlalte tari UE (61,1 ani). Iar in ce priveste valoarea pensiilor, un grec primeste in medie pensie lunara 750 euro, in timp ce in Spania aceasta este 950 euro, in Irlanda – 1700 euro, in Belgia – 2800 euro, iar in Olanda – 3200 euro. Conform datelor sindicatelor grecesti, din cei 4,5 milioane forta de munca, un milion nu au nici o asigurare sociala sau alta forma de protectie legala. Se mai afirma ca numarul functionarilor publici este cel mai ridicat in Grecia. In realitate, cf. raportului ILO (International Labor Organization) numarul functionarilor la stat reprezinta in Grecia 22,3% din totalul fortei de munca, in timp ce in Franta acest numar reprezinta 30 %, in Suedia – 34 %, in Olanda – 20 % iar in Germania – 14 %. Iar 300.000 dintre functionarii publici greci au contracte pe timp limitat, ceeace le confera drepturi si salarii mai reduse. Salariile suplimentare acordate traditional de Craciun si de Paste, au fost eliminate prin noile masuri de economii.

Daca salariile in Grecia sunt printre cale mai scazute din Europa, preturile sunt in schimb mai mari decat in alte tari. Astfel un pachet de ”cereals” costa in Grecia 2,86 euro, in timp ce in Anglia – 1,89 euro si 2,25 euro in Franta. O cutie de “soft-drinks” costa 3,1 euro in Grecia, 2,76 euro in Belgia, 2,3 euro in Franta si 2, 69 in Marea Britanie. Toate astea nu vor sa demonstreze ca lucratorii din restul Europei traiesc mai bine, ci ca ceeace s-a facut si se face oamenilor muncii din Grecia, li se vor face poate maine si celor din Portugalia, Spania , Italia si alte tari, reprosandu-le si acestora ca au dus-o prea bine si ca acum trebuie sa consimta la sacrificii.

Iata de ce problema oamenilor muncii din Grecia este si a celorlalti muncitori din intreaga Europa. Solidaritatea manifestata de ei poate obliga guvernele sa aseze greutatea crizei pe umerii celor cu adevarat responsabili de declansarea ei.

ISTORIA DE PE PRIMA PAGINA

May 4, 2010

                       Am primit recent de la un prieten american  o carte aparuta acum 29 de ani. E un volum de mari dimensiuni (38,5 x 28,5 cm.) cu titlul „Page One – Major Events 1920-1981 as Presented in The New York Times”. In el au fost selectate cca. 300 de prime pagini ale renumitului cotidian, reproduse exact cum au aparut. L-am deschis amuzat, dar mi-a fost greu sa-l inchid dupa multe ore, desi nu parcursesem cu lectura dacat un sfert din cei peste 60 de ani de aparitie cuprinsi in acest volum. Este o istorie vie, scrisa la cateva ore dupa eveniment si care respira emotia momentului, desi uneori conditionata de prejudecatile dominante ale societatii timpului.

            Din primele pagini se intrevede atmosfera de optimism, cea a unei ordini mondiale stabile, asteptata ca rezultat al primului razboi mondial. Pacea s-a semnat la Paris, iar tratatul a intrat in vigoare, este un titlu pe intreaga pagina in ziarul din 31 ianuarie 1920. Cu Harding intra la Casa Alba un presedinte republican izolationist, ceeace va avea un rol fatal asupra Ligii Natiunilor  in care isi pusese speranta T. Woodrow Wilson. La 23 ianuarie 1924 moare Lenin si reporterul lui NYT la Moscova descrie asa stirea : “La ora 11,20 dimineata presedintele Kalinin a deschis congresului sovietelor si le-a cerut tuturor sa se ridice. El nu dormise toata noaptea si lacrimi curgeau pe fata sa ravasita. Orchestra o inceput sa intoneze un mars funebru, dar a fost intrerupta imediat de Kalinin, care a rostit: “Va aduc o veste teribila despre dragul nostru tovaras Vladimir Iliici. Ieri a suferit inca un atac cerebral si…” A urmat o lunga pauza, ca si cum vorbitorul nu mai era in masura sa pronunte ultimul cuvant fatal. Cu un efort ce i-a zguduit intregul corp, el a pronuntat : “a murit”. Temperamentul emotional slav al asistentei a reactionat imediat si in uriasa sala a operei s-a auzit un geamat de compatimire indoliata. Kalinin nu mai putea vorbi, in timp ce unii din sala aveau o criza de isterie. Atunci a luat cuvantul Iunakidze, secretar al Uniunii federale ruse, care a cerut calmul. Abia atunci Kalinin a fost capabil sa citesca buletinul medical oficial. Dupa care a adaogat : “Propun ca pe viitor ziua de 21 ianuarie sa fie declarata zi de doliu national”. Un vaiet din intreaga sala a exprimat acceptarea. Kalinin a cautat apoi sa dea citire masurilor organizatorice pentru funeralii, dar a fost incapabil sa  mai continue. Kamenev si Zinoviev au incercat sa-i tina locul, dar nici ei nu s-au dovedit in stare. Ca si ceilalti membri ai prezidiului, ei au pus capul pe masa plangand ca niste copii. Chiar si neinfricatul sef al cazacilor, Budionnai, plangea fara jena, in timp ce delegatii din intreaga sala oftau stergandu-si lacrimile de pe obraz.”

            Prosperitatea  in rapida crestere a St. Unite e insotita de procese la adresa stangii. Militantii anarhisti Sacco & Vanzetti sunt condamnati la moarte si executati (1927). Au loc performante stiintifice remarcabile, ca zborul dus si intors al lui Richard E. Byrd deasupra Polului Nord si, mai ales, traversarea Atlanticului la 22 mai 1927 de Charles Lindberg de la New York la Paris in 33 ore si 30 minute. Cea mai mare prabusire a bursei de pe Wall Street, datorita comportamentului iresponsabil al bancilor, se declanseaza in 1929 si semnifica sfarsitul unei ere in istoria Americii si in cea  mondiala.

            Urmeaza dramatismul anilor ’30, cu consolidarea puterii lui Hitler si Mussolini, anexarea de Germania a Austriei si succesele Japoniei pe frontul din China. In numarul din 21 februarie 1938 se anunta ca in Romania regele Carol al II-lea a adoptat o Constitutie ce pune bazele unui stat corporatist cu caracter fascist. Prin ea se abroga democratia, statul prelua in proprietate unele rezerve minerale si se luau masuri impotriva coruptiei. In noua Constitutie se promite celor ce traiesc de secole pe teritoriul Romaniei ca vor avea aceleasi drepturi ca si cei din “rasa romaneasca”, dar functiile de stat nu vor fi ocupate decat de romani etnici. Conducerea tarii revine Consiliului de coroana, condus de rege.

            La 3 septembrie 1939 titlul principal din ziar anunta ca Marea Britanie si Franta au intrat in razboi, iar la 15 iunie 1940 – ca germanii au ocupat Parisul. O informatie despre Romania apare pe prima pagina in 9 aprilie 1940: slepuri britanice incarcate cu explozibili sunt descoperite la Giurgiu. Germanii afirma ca incarcatura lor era destinata sa fie detonata pentru blocarea circulatiei vaselor pe Dunare. La 6 aprilie 1941 se anunta ca Germania a invadat Iugoslavia si Grecia, cu toate ca Moscova semnase in aceiasi zi un pact de prietenie si neagresiune pe 5 ani cu Belgradul. Pe 22 iunie 1941 titlurile mari ale ziarului informeaza: Hitler a inceput razboiul cu Rusia pe un front de la Oceanul Arctic pana la Marea Neagra. Este reprodusa integral proclamatia lui Hitler, in care unul dintre motivele razboiului este respectarea garantiei data de Germania Romaniei de a fi aparata impotriva oricarei agresiuni. Peste 6 luni, Japonia declara razboi Statelor Unite si Marei Britanii, atacand insulele Hawaii. A doua zi, pe 8 decembrie 1941, Statele Unite declara razboi Japoniei, iar pe 11 decembrie – Germaniei si Italiei, dupa ce acestea declarasera mai intai razboi Statelor Unite. Pe 8 noiembrie 1942 se anunta debarcarea trupelor americane in Maroc, iar pe 1 iulie 1943 – ca gen. MacArthur incepe ofensiva pe teatrul de lupta din Pacific. Bataliile de la Stalingrad si de la Kursk, considerate azi de istorici ca decisive pentru infrangerea Germaniei, nu se intalnesc pe prima pagina a ziarului in acesti ani. Un titlu mare anunta insa pe 6 iunie 1944 ca armatele aliate sub comanda generalului Dwight D. Eisenhower au debarcat in Franta. In numarul din 26 august 1944 se anunta ca noul guvern roman a declarat razboi Germaniei, dupa ce Bucurestiul a fost bombardat de avioanele naziste. In acelasi numar al ziarului se arata ca armata rosie a cucerit orasul Tecuci, a ajuns la Galati si a incercuit 12 divizii inamice la sud de Chisinau. Pe 26 octombrie 1944 se anunta ca armata rosie a cucerit orasele Satu-Mare si Carei, eliberand complet Transilvania. In noiembrie 1944 F. D. Roosevelt este ales pentru a patra oara presedinte al SUA, dar peste 5 luni el moare – locul sau la Casa Alba fiind ocupat de vicepresedintele Harry Truman. In ziarul din 2 mai 1945 este anuntata moartea lui Hitler, dar urmasul sau, amiralul Doenitz, ordona continuarea razboiului. Peste cateva zile insa se semneaza capitularea fara conditii a Germaniei, iar ziua de 8 mai este proclamata ziua victoriei. Pe 8 august 1945 URSS declara razboi Japoniei, declarand ca astfel satisface cererea aliatilor de incheiere mai rapida a razboiului. In aceiasi zi St. Unite lanseaza a doua bomba atomica asupra orasului Nagasaki. Dupa o saptamana Japonia capituleaza, ministrul de razboi se sinucide, mii de locuitori din Tokio ingenunchiaza plangand in fata palatului imperial.

            Incep anii razboiului rece cu blocada Berlinului, prima experimentare sovietica a unei bombe atomice (1949), razboiul din Coreea (1950), senatorul Joseph R. McCarthy vaneaza a comunistii americani in presa si cultura (1952-54), are loc executia pe scaunul electric, sub acuzatia de spionaj, a sotilor Rosenberg (iunie 1953) etc. La 5 martie 1953 moare I.V.Stalin, aflat 29 de ani la conducerea statului sovietic. A doua zi se anunta cine e urmasul sau: Gheorghi Malenkov, cu patru adjuncti: Beria, Molotov, Bulganin si Kaganovici. La 31 martie 1954 ministrul de externe sovietic V. Molotov propune tarilor occidentale ca URSS sa intre in NATO, “pentru a se pune capat razboiului rece, in conditiile pericolului dotarii marilor puteri cu arme nucleare”. Statele Unite resping insa oferta, considerand-o o manevra de subminare a securitatii tarilor occidentale. La 8 februarie 1955 Malenkov isi da demisia, iar conducerea PCUS e preluata de N. S. Hrusciov. Sfarsitul lunii octombrie 1956 aduce stiri despre revolta populatiei din Ungaria si luptele contra trupelor sovietice. In iulie 1957 patru membri ai conducerii URSS (Molotov, Malenkov, Kaganovici si Shepilov) sunt constransi de Hrusciov sa-si dea demisia, acuzati ca “au sabotat pe toate caile eforturile de destindere a relatiilor internationale, de ridicare a nivelului de trai al cetatenilor sovietici si de stergere a urmarilor exceselor staliniste”. In luna octombrie a aceluias an se publica stirea senzationala ca “sovietele au lansat un satelit al pamantului in cosmos”, iar pe 3 noiembrie – un alt satelit cu un caine la bord. Incepe cursa de prestigiu pentru dominarea spatiului cosmic.

            Anii ’60 se deschid cu o disputa intre guvernul SUA si asociatia medicilor americani, care contesta planul presedintelui Eisenhower de a se acorda de stat asistenta medicala persoanelor peste 65 ani. In Senat propunerea este respinsa ca fiind “de inspiratie socialista”. In luna iulie 1960 senzatia presei este ca in URSS a fost doborat cu o racheta un avion de spionaj american U-2, pilotul Francis Powers fiind capturat. Dar importanta pentru pacea lumii este confruntarea din oct. 1962 dintre presedintele John F. Kennedy si Nikita Hrusciov cu privire la rachetele sovietice amplasate in Cuba si care vor fi retrase. La 22 noiembrie 1963 presedintele american (46 ani) este asasinat la Dallas, in conditii insuficient lamurite. Razboiului din Vietnam, continuat sub administratia lui Johnson, i se pune capat sub noul presedinte Nixon, dupa ce americanii pierdusera in Indochina 50.000 soldati. La 21 iulie 1969 are loc un eveniment semnificativ pentru omenire: primul om – un american – paseste pe luna.

            Decada ce urmeaza incepe cu intrarea Chinei comuniste in ONU. In august 1974 America este zguduita de scandalul Watergate, care il obliga pe presedintele Nixon sa demisioneze. O speranta de pace in Orientul Apropiat apare prin vizita presedintelui Egiptului, Sadat, in Israel. In 1978 la Vatican este ales papa un polonez, Ioan Paul al II-lea, care va ocupa scaunul pontifical 27 de ani. In ianuarie 1979 sahul Iranului e constrans sa paraseasca tara si la Teheran vine la putere regimul aiatolahilor. In acelasi an ambasada americana din Iran e luata cu asalt, iar 52 de membri ai ei sunt facuti ostateci. Vor fi pusi in libertate abia dupa 444 zile, in ianuarie 1981, a doua zi dupa ce la Casa Alba vine presedinte Ronald Reagan. Un republican, fost actor de cinema si guvernator al Californiei.

            Iata, concentrata la maximum, o trecere in revista a 60 de ani din evenimentele unui secol zbuciumat si violent, asa cum ele au fost surprinse pe prima pagina a celui mai important cotidian american. Azi ni se pare ca unora dintre ele li s-a acordat o importanta exagerata, in schimb cateva sunt ignorate, desi s-a dovedit ulterior cat de grave erau. Dar poate ca aceasta evaluare diferita se datoreaza atat eurocentrismului cu care este privita lumea de pe continentul nostru, cat si faptului ca intr-o buna parte din acest rastimp, informatiile primite de publicul din Romania despre cele ce se petrec pe glob au fost drastic cenzurate. Un motiv in plus deci pentru a citi (sau a reciti) cartea marelui istoric britanic Eric Hobsbawm “Secolul extremelor” (1994), in care evenimentele secolului 20 sunt comentate original si captivant, cu o analiza nepartinitoare si judecati de valoare incitante.