NEW LABOUR: de la ridicare la cadere

                                     

            Acesta este titlul articolului lui Anthony Giddens publicat in saptamanalul britanic The New Statesman, tradus integral in ziarul Le Monde si din care au fost preluate cele mai importante pasagii pe blogul „constantingheorghe.blogspot.com“.

Anthony Giddens este profesor de sociologie la universitatea din Cambridge, a fost director al „London School of Economics” intre 1997 si 2003, a fost principalul doctrinar al partidului laburist in perioada cand acesta era condus de Tony Blair si a devenit celebru elaborand „cea de a treia cale“, conceptie pretinzand impacarea capitalismului cu socialismul. Inobilat in 2004, el este membru al Camerei Lorzilor.

            Am preluat spre traducere in cele de mai jos unele pasagii mai importante ale articolului, desi mi se pare ca esecul lui New Labour la recentele alegeri pretinde o analiza critica mult mai severa decat cea a lordului Giddens.

Era hegemoniei partidului laburist (New Labour) s-a incheiat. Ce bilant se poate trage dupa cei 13 ani in care el a fost la putere? Pentru multi analisti perioada a fost mai mult decat o deceptie: a fost un dezastru. Desi promisese “zori noi”, odata ajuns la putere partidul a micsorat libertatile publice, a tradat idealurile stangii, n-a redus cu nimic inegalitatile si, mai rau ca toate, s-a lansat intr-un razboi catastrofal in Irak.

Acestor critici li se poate opune o solida aparare a politicii duse de laburisti. E necesar sa se faca un bilant echilibrat daca se doreste ca partidului sa i se fixeze o orientare eficienta pentru viitor. Pentru aceasta e bine sa se compare actiunea sa cu cea a partidelor fratesti din alte tari in aceiasi epoca: Bill Clinton si democratii in SUA, socialistii lui Lionel Jospin in Franta si SPD-ul german condus de Gerhard Schroeder. (…)

De la inceput, fauritorii lui New Labour au dat un diagnostic convingator motivelor pentru care politica de centru-stanga avea nevoie de inovare si au elaborat pe aceasta baza o agenda politica clara: valorile stangii (solidaritate, vointa de reducere a inegalitatilor si de  protejare a celor mai vulnerabili din societate, credinta in rolul activ al guvernului) ramaneau intacte, dar politicile concepute pentru atingerea acestor obiective trebuiau redefinite radical in functie de schimbarile profunde ce aveau loc in lume. Aceste schimbari erau determinate printre altele de accelerarea mondializarii, de desvoltarea unei economii post-industriale sau a serviciilor si, in era informatiei, de aparitia unei opinii publice care se exprima mai mult, care e mai combativa si care da mai putina atentie ca odinioara reprezentantilor autoritatii.

Epoca administrarii de tip keynesian a cererii, combinata cu preluarea de stat a conducerii economice, se terminase. O noua relatie intre stat si intreprindere trebuia stabilita, in care sa se recunoasca rolul vital al firmei private in crearea avutiei si sa se admita care sunt limitele puterii statului. Nici o tara, oricat de mare sau de puternica ar fi, nu poate controla o asemenea piata. De aici ofensiva “cocktail de crevete” pe care partidul Labour a lansat-o la mijlocul anilor 1990 pentru a face curte lui London City.

Expansiunea economiei serviciilor a avut drept consecinta o puternica micsorare a clasei muncitoare, bastion istoric al laburistilor. Pentru a castiga alegerile, un partid de centru-stanga trebuia sa se adreseze unei mult mai largi categorii de alegatori, inclusiv celor care nu votasera pana atunci cu el. Labour nu mai era un partid al unei anumite clase, iar Tony Blair  era departe de a fi un laburist pur.

Politica partidului laburist a evoluat in decursul anilor in care a fost la guvern. Unele idei fundamentale au ramas aceleasi, dar prosperitatea economica, intr-o piata mondializata, trebuia sa fie pe primul loc, conditie prealabila pentru o politica sociala eficienta. O economie din ce in ce mai prospera da nastere la resurse care sa permita finantarea investitiilor publice, evitand impunerea de noi taxe. Labour a incercat sa se desprinda de vechea sa tendinta de “a taxa pentru a putea cheltui”. Cuvantul cheie al lui Gordon Brown pe cand era ministru de finante a fost “prudenta”, caci numai cu o gestiune economica prudenta se puteau spori cheltuielile sociale si sa se amelioreze dreptatea sociala, in conditiile mostenirii dezastoase a perioadei Thatcher. (…)

O alta caracteristica a politicii New Labour a fost refuzul sau de a lasa dreapta sa-si insuseasca unele probleme, sau a le da riposta cu solutii de centru-stanga. In alte tari social-democratii au pierdut puterea tocmai pentru ca s-au dovedit incapabil de a proceda la fel. In loc de a se confrunta direct cu problemele criminalitatii, dezordinei sociale, imigrarii si identitatii culturale, stanga a dorit pana acum sa le gaseasca explicatii, eschivandu-se de la ele, ca si cum nelinistile resimtite de cetateni erau deplasate sau nejustificate.

In procesul de mondializare, politica interna si cea externa se impletesc acum mai mult decat in trecut. Chiar daca Marea Britanie nu e amenintata de o invazie, ea trebuie sa fie pregatita sa joace un rol activ in lume. Interventionismul devine o doctrina necesara cand suveranitatea nationala si-a pierdut o buna parte din sensul ei si cand preocuparile umanitare universale depasesc interesele locale. Terorismul transnational, el insusi nascut din mondializare, constituie o amenintare mult mai mare decat formele localizate de terorism de odinioara.

In ce masura aceste strategii si politici si-au dat rezultatele? Daca e evident ca bilantul laburist e imperfect, ar fi totusi dificil de negat ca Labour Party a avut un impact mult mai mare decat oricare alt guvern de centru-stanga anterior. Marea Britanie a cunoscut o crestere economica neintrerupta, ce nu se poate explica doar prin bula imobiliara si a creditului. Aceasta crestere a avut loc odata cu introducerea salariului minim national. Mari investitii au fost realizate de stat, iar reforme importante au fost efectuate in sanatate si educatie. Starea celor mai saraci s-a imbunatatit totusi. (…) Marea Britanie a devenit o societate mai liberala si mai toleranta decat inainte, iar la asta a contribuit politica Labour. Ajutorul acordat altor tari a atins niveluri ce au depasit tot ce au facut guvernele conservatoare.

Dar nimic nu a patat mai mult reputatia lui Tony Blair ca decizia dezastroasa de a deveni principalul partener al lui George Bush in razboiul din Irak. Au mai fost si alte erori grave. Experimentarile in relatiile cu imaginea partidului si prezentarea in medii a imaginei au avut efectul invers celui contat si au lasat impresia ca partidul e mai preocupat de comunicare decat de politica. Blair a esuat in integrarea mai buna a Marei Britanii in Uniunea Europeana, iar relatiile stranse pe care el le intretinea cu alti conducatori europeni, in special cu Silvio Berlusconi, au provocat surprindere. E corect a crede ca Labour trebuia sa-si imbunatateasca relatia cu lumea afacerilor si sa recunoasca importanta City-ului pentru economia britanica. Dar a fost o gresala dependenta servila de acesta, ceeace a avut drept efect transformarea Marei Britanii intr-un urias paradis fiscal. Ideea dupa care partidul laburist nu trebuie sa se nelinisteasca de persoanele ce au facut averi intr-o maniera nerusinata, nu numai ca a exacerbat inegalitatile la varful scarii sociale, dar a contribuit la aparitia unei culturi a iresponsabilitatii. Patronii se protejau de riscuri, cerand salariatilor sa le preia ei.

Eu nu accept ideea simplista ca blairismul nu e decat o simpla prelungire a thatcherismului. Politica liberala s-a manifestat printr-o ampla interventie guvernamentala in viata economica, mai ales la nivelul ofertei. Ea avea de gand sa amelioreze sincer dreptatea sociala – o notiune total straina pentru Margaret Thatcher, Keith Joseph si guru-ul lor Milton Friedman. Totusi Blair si Brown ar fi trebuit sa afirme mai clar ca a recunoaste virtutile pietei nu inseamna sa te prosterni in fata sa. Fanatismul pietei ar fi trebuit criticat mai explicit, iar limitele sale – clar denuntate. In ce priveste reprezentarea proportionala si alte reforme constitutionale, Labour ar fi trebuit sa faca din ele o problema de principiu, iar nu sa dea impresia ca le apara din oportunism.(…)

Criza financiara mondiala, pe care putin au prevazut-o, pare ca a pus capat lumii care contribuise la modelarea partidului New Labour. Totul brusc s-a rasucit : keynesianismul si interventia statului in economie s-au reintors. Nimeni nu mai neaga necesitatea gasirii unui mijloc de reglementare a pietelor financiare, care pareau odinioara atotputernice. O taxa asupra tranzactiile financiare mondiale, considerata pana acum irealista, e pusa din nou pe masa de discutii. Si e chiar posibil sa se sporeasca cota impozabila pentru cei mai bogati. In acest timp partidele principale discuta despre revenirea la o politica industriala activa si a unei renasteri a industriei prelucratoare. Schimbarea climei si alte amenintari ale mediului, de care Labour nu s-a preocupat decat foarte tarziu, sunt azi in centrul preocuparilor politice ale tuturor. Planificarea, uitata de ani de zile, a revenit in actualitate, ca si taierile fara mila in cheltuielile publice, ceeace e exact contrariul indraznetei si masivei investitii sociale ce statea la baza politicii lui New Labour. Prudenta bugetara a cedat locul unor enorme imprumuturi si unei gigantice datorii cumulate.

Partidul laburist (New Labour) e mort ca atare si e timpul sa se renunte chiar la acest nume.Totusi unele evolutii sociale si economice carora el le aducea raspuns sunt mereu in vigoare si parti semnificative ale cadrului sau de munca politica raman valabile.(…) E nevoie de o revizuire fundamentala a gandirii, iar noi politici trebuie concepute. Principala problema a partidului laburist in opozitie va fi sa tina in frau certurile interne care afecteaza atatea partide de stanga a doua zi dupa o infrangere politica. Reconstructia ideologica poate juca un rol decisiv. Punctul sau de plecare ar putea fi redefinirea rolului sferei publice. S-ar putea spune ca “Blairistii” erau mai mult atrasi de piata decat “Brownistii, care sunt mai mult atasati statului. Sfera publica trebuie totusi sa fie distincta, atat de piata, cat si de stat. Ea poate fi folosita drept trambulina pentru a reconstrui si una si alta. Daca, in urma crizei financiare, se crede in tentativele sale de a reintroduce in desbaterea politica notiunea de mutualism, s-ar parea ca Labour tatoneaza in aceasta directie. Sunt eforturi inca timide, ce trebuie continuate si puse in serviciul fauririi unei forme responsabile de capitalism, asociata unei abordari subtile a problemelor durabilitatii.     

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: