Slavoj Zizek si ideea comunista

La 25 iunie 2010 s-a deschis la Berlin un Congres cu titlul “Ideea comunismului” la care participa numerosi ganditori de stanga europeni printre care Slavomir Zizek, Antonio Negri, Alain Badiou si Cecile Winter. Cotidianul de stanga “Tageszeitung” (TAZ) a obtinut un interviu din partea filosofului psihoanalist sloven Slavoj Zizek (61 ani) asupra problemelor in discutie la acest Congres, din care redau mai jos cateva pasaje. 

• TAZ : Domnule Zizek, cum intentionati sa scoateti comunismul din izolare?
• Zizek: Singura modalitate sta in schimbarea regulilor impuse in ultimii 20 de ani. Capitalismul liberal nu poate rezolva problemele economice si ecologice, fara a se renega pe sine. Dar nici comunismul sec. 20 nu o poate face.
• TAZ : Cereti ca stanga sa respecte disciplina, ordinea si sa aduca jertfe, iar pe potentialii delicventi sa-i tina sub observatie. A  stea nu prea seamana cu reguli ale comunismului.
• Zizek : Stanga este prea deseori victima a santajului liberal. De ce solidaritatea, disciplina, pregatirea de lupta si de sacrificiu trebuie sa fie valori doar ale extremei drepte? Adevaratul fiasco al Stangii actuale este ca nu ofera o alternativa. Crezul ei este fie anticapitalismul, fie neo-keynesianismul. In ultimii 20 de ani capitalismul a fost mai revolutionar decat Stanga.  
• TAZ : Propovaduiti comunismul dincolo de stat si piata. Pe de alta parte visati despre renasterea teroarei iacobine si a ideilor lui Lenin. Sunteti atasat modelului suveranitatii?  
• Zizek : Eu il citesc pe Lenin la modul kirkegaardian. Asta inseamna nu repetarea a ceeace a facut Lenin, ci ce a scris el. A-l repeta pe Lenin inseamna in cele din urma a recunoaste ca Lenin e mort. Sovietele erau utopia de stanga a secolului 20. Eu sunt impotriva actualei forme a statului. Dar e nevoie de un organism global de disciplina si organizare.
• TAZ : Din cauza acestor pareri sunteti acuzati de gandire totalitara.
• Zizek : Cea mai buna aparare a mea provine de la prietenul meu Fredric Jameson. El spune: Orice ai afirma cu teoria ta, totusi cu glumele tale impertinente, intr-un stat totalitar vei fi primul care va fi impuscat. Stiti de ce pe seful cubanez il cheama Fidel Castro? Pentru ca intreaga Cuba este “fidelity to castration”, deci resemnata cu castrarea. Cubanezii isi sarbatoresc saracia ca semn al autenticitatii revolutiei lor. In sens psihoanalitic asta e castrare.
• TAZ : Ati dat ca exemplu Coca-Cola drept o promisiune artificiala a capitalismului. Atunci simpla lozinca “Va rog, fara zahar!” ar inseamna o atitudine anticapitalista?
• Zizek : Nu, raspunsul corect ar fi « Vreau un zahar nou ». Pretentia noastra este schimbarea realitatii, descoperirea unui nou zahar, iar asta e o lectie si pentru politic. E gresit a crede ca astazi o societate liberala, multiculturala, lupta impotriva uneia fundamentalista. Ambele sunt parte ale desvoltarii globale capitaliste.
• TAZ : Titlul conferintei pe care o veti tine aici poarta denumirea “To begin from the Beginning”. Este o critica la opiniile lui Toni Negri?
• Zizek : Negri repeta optimismul marxist conform caruia capitalismul duce de la sine spre comunism. Dar noi trebuie sa ne ocupam cu problemele capitalismului liberal, cu cele ale ecologiei, biogeneticii, proprietatii intelectuale si a spatiului public. Eu consider falsa teoria sa ca statul national va dispare. Din contra, el se va intari.
• TAZ : Suntem oare acum in preajma unei noi revolutii?
• Zizek : Trebuie sa-l imitam pe Lenin care s-a dus in Elvetia unde s-a pus sa-l citeasca pe Hegel. Noi trebuie sa parafrazam cea de a 11-a teza a lui Feuerbach: in sec. 20 am incercat prea rapid sa schimbam lumea. Astazi trebuie ceva mai mult: sa o interpretam. Nu am nici un plan pentru o noua revolutie, dar stiu ca nu vor mai fi baricadele din sec. 20.
• TAZ : Daca nu aveti nimic concret sa ne spuneti despre viitoarea revolutie, atunci fiti mai concret in critica despre situatia actuala.
• Zizek : Social-democratia in Europa va slabi. Viitorul sta in capitalismul liberal si reactiunea fundamentalista, nationalista indreptata impotriva imigrantilor. Berlusconi ar putea fi imaginea tipica a viitorului, un fel de Groucho Marx la putere. Ar putea apare un nou autoritarism, in care sa fie admise doar micile libertati ale consumului si sexualitatii. Iar criza financiara nu este inceputul sfarsitului, ci – asa cum spune Naomi Klein – o terapie de soc ce sprijina capitalismul.
• TAZ : Va referiti la Chavez ca la un exemplu de miscare emancipatoare. Dar prietenia lui cu Ahmadineshad nu este o dovada de politica emancipatoare.
• Zizek : Chavez a fost primul care i-a integrat pe cei din favelas si slums. Ceva mai tarziu a pierdut. Iranul, unde mie mi s-a interzis sa intru, nu-l consider drept prieten, doar pentru ca el este antiamerican si antiimperialist. Intram intr-o era multicentrista, ce inseamna ca SUA nu mai tine locul de singurul baiat rau. Daca stanga nu-si va regasi profilul, viitorul nostru va fi miscarea djihadista, scopul careia nu este lichidarea capitalismului, ci fundamentalismul religios.
• TAZ : Multe din cele ce spuneti sunt radicale si provocatoare…
• Zizek : Violenta cu adevarat fundamentala inseamna a fi temerar pentru a schimba din temelii relatiile sociale. Fascismul nu a facut asa ceva. El a facut milioane de morti pentru a salva capitalismul. Eu ma pronunt impotriva opiniei raspandite ca Hitler si fascistii lui au fost bine organizati, disciplinati si curajosi. Hitler a fost un las. De aceea am scris ca Hitler nu a fost suficient de radical, in comparatie cu Gandhi.
• TAZ : Unii spun ca sunteti un bun Entertainer, care in fond ascunde un sarlatan. Va deranjeaza aceasta apreciere?
• Zizek : Mie imi place sa-i fac pe oameni sa gandeasca, iar pentru asta uneori folosesc si glume. Poate ca uneori am mers prea departe cu asta, iar reprosurile ce mi se aduc sunt tot mai dure. Sunt chiar acuzat de antisemitism, lucru care ma sufoca. Eu critic si cred ca nu am o atitudine gresita. In schimb in ziarul egiptean Al-Ahram cartea mea a fost criticata ca pro-sionista. Dar aveti poate dreptate si de aceea ma intorc la teoria pura. Scriu chiar acum o carte despre Hegel, care are deja 700 de pagini.

Advertisement

Fotbalul – fenomen social

Revista „La vie des idees“ publica in numarul din 16.06.2010 un amplu articol al lui Igor Martinache intitulat “Le football au prisme des sciences sociales”, in care se face un bilant sintetic al lucrarilor stiintifice consacrate impactului social al fotbalului. Voi prezenta mai jos cateva idei interesante din acest articol.

In ciuda faptului ca fotbalul este privit ca sportul universal prin excelenta, el este dispretuit de numerosi intelectuali. In ultimii ani au aparut totusi o serie de monografii stiintifice, in care s-a relevat rolul sau major ca suport fie al identificarilor politice locale (Murray, 1988; Karady si Hadas, 1994; Breuer si Lindner, 1994), fie al unui nationalism deghizat (Gebauer, 1994). Care este insa raportul intre fotbal si globalizare? In Franta, Pascal Boniface sustine ca “fotbalul nu conduce desigur lumea, dar e totusi un element important in stralucirea si prestigiul statelor”. Reamintind o serie de cazuri, ca “razboiul fotbalului” din 1969 dintre Salvador si Honduras sau victoria echipei RDG asupra celei a RFG la cupa mondiala din 1974, el explica ca, departe de a fi “continuarea razboiului cu alte mijloace”, meciurile de fotbal sunt mai curand o expresie a tensiunilor sociale dintre natiuni si din interiorul acestora.

Pe de alta parte, Albert Sonntag scria in 2008 ca fotbalul e un “revelator nu numai al problemelor identitare pe care le pune tranzitia intre modernitate si postmodernitate, dar – mai general – al sentimentelor si nevoilor colective, a relatiilor si perceptiilor intre natiuni, a incertitudinilor si intrebarilor proprii epocii noastre”. Dupa el acest sport a permis “reactivarea unui suport de autoperceptii intrate mai demult in memoria colectiva nationala”. Richard Giulianotti si Robert Robertson (2009) au examinat dimensiunile financiare si culturale ale fotbalului mondializat. Din punct de vedere cultural, are loc o concordanta a tendintelor de cosmopolitism si nationalism pe acelas teren de sport, iar din punct de vedere economic, comercializarea sportului e o expresie a neo-liberalismului. Banii pentru retransmisia televizata a jocurilor, sumele platite ca salarii, indatorarea cluburilor de elita, etc. fac ca fotbalul sa se impleteasca strans cu activitatea firmelor multinationale, care desi au in continuare legaturi economice si simbolice cu tara de bastina, se transnationalizeaza in recrutarea jucatorilor, in actionariatul cluburilor si in marketingul lor, ilustrat prin metamorfoza in ultimii zece ani a clubului englez Manchester United. Subliniind conflictele actuale, mai mult sau mai putin mocnite, intre cluburi si institutiile supranationale si organizatiile internationale, autorii prezic ca aceasta comercializare a fotbalului va accentua conflictele la nivel national si international, sportul devenind o parte a diviziunii internationala a muncii si accentuand o noua forma a negotului de sclavi, victimele caruia sunt tinerii jucatori africani.

Gandirea sociologica asupra fotbalului, si in general asupra sportului, a fost total reactualizata de lucrarile lui Norbert Elias si Eric Dunning (1986). Ei inscriu nasterea sportului modern in schema “procesului de civilizare”, care asociaza nasterea statului modern unei transformari a moravurilor, vadita prin autocontrolul impulsurilor. Se contrazice astfel ideea ca sportul ar fi o relicva a barbariei. Aparut in sanul acelei “gentry” britanice din sec. 18 si legat de regimul parlamentar, sportul in forma sa moderna exprima o eliberare controlata a impulsurilor, fotbalul fiind rezultatul si suportul unui proces de socializare. Monique Selim afirma in 1993 ca initial fotbalul permitea muncitorilor angajati in joc o “depasire simbolica” a conditiei lor precare. El semnifica insa uneori strangerea impreuna a unor indivizi dotati de un capital cultural si economic pentru formarea unui “ordin social local”. Diferitele clase sociale nu se diferentiaza prin sportul pe care il practica, cat mai mult prin felul in care se angajeaza in sport. Intrarea intr-un club profesionist, inseamna intrarea intr-o alta lume, un univers cu reguli si norme proprii, diferit de domeniul spatiului privat. Traectoria fotbalistului profesionist reprezinta o adevarata “cariera” in sensul sociologic al termenului (Howard Becker – 1963). Intr-un studiu din Marea Britanie al lui Martin Roderick (2006), care a investigat conditiile concrete de viata ale jucatorilor profesionisti, s-a relevat ca departe de imaginea de confort material pe care o poate lasa reusita catorva, majoritatea lor nu sunt decat o marfa cu viitor incert, care – cand li se incheie cariera – le este greu sa-si valorifice in alte domenii competentele castigate.

Cercetarea sociologica a fotbalului nu ignora domeniul spectatorilor, depasind clasificari facile (pasivi/activi; docili/violenti; esteti/sovini). Un aspect analizat este cel al “fan coaching”, al grupelor de suporteri, mai mult sau mai putin auto-organizate (Zimmerman, 2008). Distanta crescanda intre jucatori si suporteri trebuie avuta in vedere pentru a intelege formele de suporterism extrem , cu divizarea grupelor in “hooligans” si “ultras”. Ele dau nastere la mari “pasiuni partizane” care, pentru unii membri ai lor, tin loc chiar de familie. Reorganizarea stadioanelor, in deosebi in Marea Britanie, reflecta si fenomenul mercantilizarii sportului, spectatorul fiind in primul rand client al unor emotii, dar si al tot soiul de gadgeturi si embleme ale cluburilor ce i se ofera acolo.

In ce priveste implicatiile politice ale fotbalului, sunt doua interpretari opuse. Prima – face din fotbal un factor intrinsec de pace, de educatie, de sanatate si de integrare. Cea de a doua, teoria critica radicala a sportului, considera sportul in forma sa competitiva moderna (iar fotbalul e in frunte), ca “un aparat ideologic determinat de raporturile de productie capitaliste si de forma aparatului de stat burghez” (Brohm si Perelmann, 2006). Deci un nou “opium al popoarelor”, violent si acaparator al spatiului public, destinat a asigura hegemonia totalitara a capitalismului contemporan. Dar nici influenta fotbalului asupra politicului, nici cea a politicului asupra acestui sport nu sunt suficient cercetate sociologic pana acum. In afara de cateva cazuri de implicatii reciproce cu caracter local, sau de prezenta unor jucatori palestinieni in echipe israeliene, ceeace confera minoritatii arabe oportunitatea integrarii in societatea evreiasca israeliana, dar creeaza si o tribuna pentru promovarea unui protest politic arab, domeniul inca asteapta sa fie investigat.

In incheiere se pare ca trebuie renuntat de a extrage din fotbal interpretari definitive si univoce pentru a lamuri cum se impleteste el cu alte fenomene sociale. Este un sport ce scoate la iveala tensiunile existente intre grupurile sociale, mai curand decat le creeaza. Dar uneori el contine si mize politice reale, dar subtile, ce sunt mascate de discursurile pasionale.  

  

CALEIDOSCOP MONDIAL

 

            Socialistul Bernie Sanders. Dupa cum se stie, Senatul american are o suta de membri. Doar doi dintre ei nu sunt membri fie al partidului democrat, fie al celui republican: ei sunt senatorii independenti de Connecticut (Joe Lieberman) si de Vermont (Bernie Sanders). Iar acesta din urma, membru al Senatului din ianuarie 2007, este primul senator din istoria Statelor Unite ce se afirma ca fiind socialist (“democratic socialist”). Nascut la New York in 1941, intr-o familie de emigranti polonezi, el a facut studii superioare la universitatea din Chicago. In 1981 a fost ales primar in Burlington, cel mai mare oras din statul Vermont, iar in 1990 a castigat alegerile pentru un loc in Camera Reprezentantilor. El a fost reales de 6 ori ca  reprezentant al acestui mic stat, care nu dispune decat de un singur loc in Camera Reprezentantilor. De regula Bernie Sanders sustine propunerile partidului democrat, dar a votat impotriva invadarii Irakului de trupele americane in 2003 si este un critic sever al US Patriot Act, lege din 2001 care – sub pretextul luptei impotriva terorismului – a ingradit considerabil drepturile cetatenesti. 

            Visul frumos al unitatii stangii. Vineri 18 iunie 2010 s-a deschis la Paris congresul partidului comunist francez. Secretara nationala a PCF,  Marie-George Buffet, care a condus timp de 9 ani acest partid si care cu acest prilej va ceda locul lui Pierre Laurent, a invitat la sedinta de deschidere pe toti reprezentantii stangii franceze: Martine Aubry si Claude Bartolone ( partidul socialist), Jean-Luc Melenchon (Parti de gauche), Alain Krivine (Nouveau Parti Anticapitaliste), Arlette Laguiller (Lutte Ouvriere), Cecile Duflot (Parti Ecologiste “Les Verts”). Erau de fata si reprezentantii celor trei mari sindicate franceze. Marie-George Buffet a profitat de prezenta tuturor pentru a exclama “Ce frumoasa manifestare de unitate am putea face impotriva intentiilor guvernului de schimbare a regimului pensiilor!”, dupa care a adaogat: “Ceeace ne-a adunat impreuna este ca suntem de acea parte a baricadei unde sunt aparate drepturile omului”. Iar apoi, cea care a fost prima femeie aleasa la carma acestui partid, a apelat tovarasii sai sa depuna toate eforturile pentru “a fauri strangerea impreuna a Frontului de stanga”. Dar in acesti ani PCF a inregistrat cele mai drastice pierderi ale electoratului, obtinand la ultimele alegeri prezidentiale doar 1,93 %. 

            Rebeli in armistitiu. In Nepal, intre anii 1996 si 2006, s-a dus un nemilos razboi civil intre PLA (Armata Populara de Eliberare) si trupele armatei regimului de la Katmandu. Prin doborarea monarhiei s-a reusit sa se incheie pacea si cei 19.000 de fosti rebeli (“maoisti”) asteapta de 4 ani, in cateva mari tabere, integrarea in societate si indeplinirea celorlalte prevederi ale acordului de armistitiu. Revista “Der Spiegel” (No. 24/2010) informeaza ca in acest proces un rol important il joaca germanii. “Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit” (Societatea pentru colaborare tehnica), organizatie guvernamentala, a acordat pana acum 5 milioane de euro pentru ca fostii maoisti, proveniti in majoritate de la tara, sa invete a citi si a scrie, sa faca croitorie, dulgherie,  iar unii sa lucreze in birouri. Unii deprind munca de instalator sau chiar lucreaza la computer, pe aparatele aduse de germani. Intrebati cum se impaca aceasta treptata  trecere la viata civila cu viata militara dusa pana atunci, raspunsul dat a fost: “Comunismul si marxismul evolueaza si se adapteaza  la noile situatii. Noi suntem acum pentru un capitalism progresist”.

Evanghelia dupa Saramago

            Eram acaparat de cateva zile de meciurile de fotbal transmise din varful Africei, cand stirea mortii lui Jose Saramago m-a zmuls din amorteala. Laureat in 1998 al premiului Nobel de literatura, Saramago era singurul scriitor portughez care primise pana acum acest premiu. Daca primul sau roman a fost scris  in 1947, cel de al doilea a aparut in librarii abia dupa 30 de ani. Insa Saramago devine celebru in 1982, cand avea 60 de ani, cu romanul “Dumnezeu cel ciung” in care actiunea se desfasoara in sec. XVIII. Opera lui a provocat nu odata scandal, ca de pilda in 1992 cu romanul “Evanghelia dupa Isus Cristos”, in care il infatiseaza pe Cristos pierzandu-si virginitatea cu Maria Magdalena, demers necesar lui Dumnezeu pentru raspandirea crestinismului in intreaga lume. Protestele pe care le-a provocat cartea in Portugalia, l-au determinat sa se stabileasca definitiv in 1993 la Lanzarote, in insulele spaniole Canare. In august 2009 el publica ultima sa carte “Cain”, in care relateaza intr-o maniera ironica povestea biblica a uciderii lui Abel de catre fratele sau Cain, spunand ca adevaratul vinovat este Dumnezeu. Aceasta a provocat inca odata reactia critica a bisericii catolice portugheze, ceeace l-a lasat indiferent pe scriitorul ateist militant. El a spus doar ca fara existenta Bibliei, omenirea ar fi fost mai buna.

Saramago a devenit membru al partidului comunist portughez in 1969, ca semn de protest impotriva dictaturii lui Salazar. El a fost un  participant militant al “revolutiei garoafelor” din 25 aprilie 1974, care a rasturnat dictatura portugheza. Ca om de stanga el si-a exprimat in numeroase articole de ziar, dar si pe blogul sau, dezacordul fata de reformele liberale adoptate de Uniunea Europeana.

Acum cativa ani el a acordat un interviu ziarului francez “Le Monde”, din care redau mai jos cateva pasaje.

“Eseu asupra luciditatii” (Ensaio sobre a Lucidez) este o carte politica, desi si alte carti ale mele contin o intentie politica. In aceasta carte insa eu vorbesc despre utilitatea introducerii votului alb in urna, idee ce a provocat in Portugalia o seama de articole violente, chiar intolerante. Am fost acuzat ca vreau sa distrug democratia. Mario Suarez a exclamat: “Nu intelegeti ca 15 % de voturi albe ar insemna ruinarea democratiei?”. Dar adevarata ruina a democratiei ar fi atunci cand  50 % dintre votanti s-ar abtine de la vot. In schimb votul alb semnifica o luare de atitudine, un act voluntar al cetateanului. In acest moment eu nu fac propaganda pentru votul alb, ci le spun guvernantilor, prin vocea cetatenilor : Ceeace ne propuneti nu ne satisface! Trebuie sa inventati altceva pentru salvarea democratiei! Stiu, poate parea paradoxal ca un comunist sa vorbeasca asa. Aud si azi pe unii spunand: “Un comunist vrea si va dori mereu sa distruga democratia”. Dar nu e adevarat, ci din contra.

Traim intr-o epoca in care se poate discuta despre tot si toate, dar – in mod bizar – exista un subiect despre care nu se discuta: democratia. Nu e surprinzator oare ca nimeni nu se intreaba ce este democratia, la ce serveste ea, pe cine serveste ea? E precum Sfanta Fecioara, pe care nimeni nu indrazneste sa o atinga. Dar ar trebui organizata o desbatere internationala asupra democratiei, iar acolo desigur vom ajunge la concluzia ca noi, occidentalii, nu traim intr-o democratie, ca asa zisa democratie actuala nu e decat o fatada.

Mi s-ar putea riposta ca, datorita votului si a calitatii de cetatean, se poate schimba guvernul sau presedintele, dar totul se opreste aici. Nu putem face nimic in plus, caci adevarata putere este puterea economica si financiara, prin institutii sau organe ca FMI sau OMC (Organizatia mondiala a comertului), care nu sunt democratice. Noi traim in fond intr-o plutocratie. Vechea fraza “democratia este guvernul poporului, prin popor si pentru popor”, a devenit “guvernul celor bogati, prin cei bogati si pentru cei bogati”.

In “Eseu asupra luciditatii” am denuntat instumentalizarea de unele state a terorismului sau a fricei. Ea exista de mult timp. In legitima aparare impotriva terorismului islamic, s-a desvoltat terorismul de stat. Dar asta pare tuturor ceva normal. De fiecare data cand un guvern utilizeaza masuri de exceptie , el raspunde terorismului cu o alta forma de terorism.               

In cartea “Povestea asediului Lisabonei” unul dintre personaje spune: “Binecuvantati fie cei ce spun nu, caci regatul pamantului le va apartine”. Regatul pamantului apartine celor ce au talentul de a-l pune pe « nu » in serviciul lui « da ». Pentru mine cel mai important este cuvantul “nu”. De altfel fiecare revolutie este un “nu”. Problema este ca datorita naturii umane, treptat acest “nu” devine un “da”. Se ajunge la un moment dat ca spiritul revolutiei, puritatea pe care o poarta in ea,  se denatureaza si, dupa 20-30 de ani, realitatea devine cu totul alta. Cu toate astea continua a se vorbi de o revolutie care nu mai exista. Este ca si cu libertatea: cate crime s-au comis in numele ei…

La deviza mea “Cu cat esti mai batran, cu atat esti mai liber, iar cu cat esti mai liber, esti mai radical”, trebuie adusa o complectare. Batranetea nu e o conditie a libertatii, ci din contra. Totusi, in cazul meu, am ajuns la concluzia ca ea, batranetea, mi-a acordat in mod efectiv mai multa libertate. Ceeace m-a condus sa devin mai radical, cum se vede si din aceasta carte pe care e inscris epigraful “Sa urlam, zise cainele”. Acest caine esti d-ta, sunt eu, suntem noi toti. Pana acum am vorbit, ne-am exprimat asupra numerose subiecte, fara a reusi sa ne facem auziti. Iata de ce acum trebuie ridicat tonul si cred ca a venit timpul sa urlam.   

BARENBOIM DESPRE ISRAEL

Pianistul si dirijorul David Barenboim se implica mai mult decat orice alt renumit om de cultura in aplanarea conflictului din Orientul Apropiat. El a condus concerte in zonele palestiniene si a creat West-Eastern Divan Orchestra, alcatuita din tineri israelieni si arabi. In Israel el a interpretat opere de Richard Wagner, care au fost vehement contestate. Barenboim, nascut in 1942 la Buenos Aires intr-o familie evreiasca ce fugise din Rusia inca in timpul tarismului de teama pogromurilor, a fost un copil minune: primul concert de pian l-a sustinut la varsta de 7 ani. Din 1991 pana in 2006 a fost dirijorul sef al Chicago Symphony Orchestra, iar din 1992 este director general muzical al Operei din Berlin. In cele de mai jos voi reproduce pasaje dintr-un amplu interviu dat saptamanalului « Die Zeit » (10 iunie 2010).

Zeit : Acum vreo zece zile a avut loc o actiune militara israeliana impotriva unui convoi naval condus de activisti pro-palestinieni, ceeace indeparteaza orice speranta de pace. Ce parere aveti despre acest act?

Barenboim: Ingrozitor. Dincolo de aspectul moral, era o prostie. Nici strategic nu inteleg o asemenea actiune. Ce o fi crezut guvernul israelian ca vor fi urmarile ei ? Nu pricep ce se petrece cu mitul inteligentei evreiesti.

 Zeit: Ce intelegeti prin asta?

Barenboim: Atat filosemitii, cat si antisemitii au fost obsedati de mitul inteligentei evreilor, chiar si Wagner (rade). Unde s-o fi ascuns acum aceasta inteligenta?

Zeit: Guvernul israelian argumenteaza cu dreptul la autoaparare.

 Barenboim: Bineinteles. Cand ocupi o alta tara trebuie tot timpul sa te aperi. Israelienii trebuie sa se apere, caci asa au procedat si asa o vor face. Dar asta nu are nimic de a face cu nazismul si Holocaustul, cum lasa israelienii sa se interpreteze. Cand unui palestinian, a carui familie sta din secolul 11 intr-o casa la Jaffa sau Nazaret, i se interzice sa mai stea acolo, acest om ii uraste pe israelieni, dar asta nu are nici o legatura cu Adolf Hitler.

Zeit: Credeti deci ca Israel nu se apara pe sine, ci doar politica de ocupare?

Barenboim: Daca nu ar exista blocada fasiei Gaza, nu ar trebui nici aceste excesive masuri de siguranta si justificari. M-as duce chiar astazi la Gaza, daca as sti ca pot intra si canta acolo. Am avut un asemenea proiect, cu interpreti din cele mai mari orchestre din lume. Dar guvernul israelian nu a permis deschiderea frontierei spre Gaza pentru cateva ore.

Zeit: Ati vorbi cu Hamas? Guvernul israelian il respinge ca partener de discutie.

Barenboim: Daca vrei sa inchei pace, trebuie sa vorbesti cu toate fractiunile adversarului. Israelienii nu voiau sa vorbeasca odinioara nici cu Arafat. Dar cand spui: Nu voi face asta niciodata!, si apoi totusi o faci, inseamna ca esti slab. Israel nu va putea mentine mult timp pozitia asta fata de Hamas si va trebui sa stea de vorba. De altfel lumea a uitat ca Hamas a fost creat initial de Israelul, pentru a-l slabi pe Arafat.

 Zeit: Dar Hamas contesta existenta Israelului.

Barenboim: Ambele parti trebuie sa recunoasca, intr-o forma sau alta, dreptul celeilalte de a fi acolo. Dar Israelul poarta principala raspundere, caci este un stat puternic, in timp ce palestinienii nu au un stat. Asa gandesc eu, dar nu si israelienii.

 Zeit: De ce oare le e asa de greu israelienilor sa se vada ca fiind cei mai puternici?

Barenboim: Ca evrei, noi am trait peste tot douazeci de secole ca minoritate. Uneori evreii au fost bine tratati, alteori – ingrozitor. Si nu ma gandesc doar la Hitler, ci si la Inchizitia spaniola. In 1948 am capatat in sfarsit un stat, in care suntem majoritari. In statul asta nu erau doar artisti evrei sau bancheri evrei, ci si hoti evrei, prostituate evreice, soldati evrei si tarani evrei. Aceasta tranzitie, daca o privesc din partea israeliana, a fost ceva bun. Generatia mea in Israel nu voia sa traiasca intr-un ghetou, sau in diaspora, ci voia sa se integreze ca parte a Orientului Apropiat. Dar visul asta s-a terminat odata cu razboiul din 1967. Dupa victoria impotriva arabilor, a inceput ocuparea pamanturilor arabe si dominarea asupra minoritatii arabe. Aceasta a doua tranzitie nu a fost infaptuita nici intelectual, nici emotional. Sa presupunem ca in ghetoul din Varsovia ocupata de nemti, un copil evreu arunca o bucata de paine uscata la picioarele unui ofiter SS si i-ar fi spus: “Painea asta o fi buna pentru tine, dar nu si pentru mine!”, asta ar fi fost un extraordinar act de rezistenta. Iar acum sunt un soldat israelian in teritoriile ocupate din Cisiordania , am si eu o bucata de paine si trece un refugiat palestinian infometat. Ii arunc iarasi painea si spun acelasi lucru? Nu se mai poate. Cand esti in pozita celui mai tare, devii cinic. Cu timpul ocupatia israeliana a devenit tot mai coloniala. Dar puterile coloniale sunt raspunzatoare pentru calitatea vietii populatiilor locale. Unde sunt scolile si spitalele edificate de israelieni la Ramallah? Unde au construit ei locuinte ieftine pentru cei refugiati?

Zeit: Israelienii spun ca nu au partener de discutie la palestinieni.

Barenboim: Dar palestinienii au cumva un partener? In Palestina este Fatah si Hamas, dar si o cale a treia, Mustafa Bargouti, care sustine “Rezistenta, fara violenta”. In Israel nu exista ceva echivalent. Daca merge tot asa, zilele Israelului sunt numarate. Demografia ne arata ca peste un timp evreii nu vor mai fi majoritari. Ce se petrece acolo azi e apartheid, iar asta nu dureaza. Iar ceeace ma indigneaza e ca multe guverne israeliene, nu numai cel actual, sunt convinse ca au dreptul sa ucida oameni doar pentru ca acestia nu recunosc dreptul la existenta a statului Israel.

 Zeit: Ati spus mereu in privinta situatiei de acolo ca sunteti pesimist pe termen scurt, dar optimist pe termen lung.

Barenboim: Da, dar imbatranesc. Termenul lung devine tot mai scurt (rade).De aceea ma angajez pentru orchestra West-Easter Divan, pe care in 1999 am creat-o impreuna cu intelectualul palestiniano-american Edward Said. La inceput peste jumatate din ei nu cantasera niciodata intr-o orchestra. Iar in 2007 au interpretat “Variationen für Orchester” de Schönberg, una din cele mai dificile piese din repertoriul simfonic. Tinerii din orchestra gandesc altfel decat parintii sau prietenii lor. Caci cand sunt doua adevaruri, un compromis poate functiona doar cand fiecare cunoaste povestea celuilalt, chiar daca raman la opinii diferite. Un israelian si un sirian, stau impreuna in fata partiturii, mananca impreuna, vorbesc si se asculta unul pe altul. Atunci un sirian nu mai poate gandi: “Israelienii sunt toti niste ucigasi”, trebuie sa asculte ce povesteste celalalt. El poate ca nu e de acord, dar trebuie sa inteleaga ca pentru celalalt e un lucru legitim. Iar asta e la fel de valabil pentru un israelian care il asculta pe sirian.

Zeit: De ce nu se intampla asta si in afara orchestrei ?

Barenboim: Societatea israeliana ignora societatea palestiniana. Uneori sunt intrebat: “Cum? Conduci un concert la Ramallah? Pai, aia stiu ce e aia muzica?”. Nu exista curiozitate in Israel, oamenii de acolo traiesc inchisi in comunitatea lor.

Zeit: Cum se explica asta?

 Barenboim: Edward Said era unul dintre cei mai inteligenti oameni pe care i-am intalnit. El mi-a pus de zeci de ori intrebarea asta, dar n-am stiut sa-i raspund. Cum e posibil asta cu un popor ce i-a dat pe Spinoza, Maimonides, Martin Buber? Cu ei poti vorbi cu argumente despre Beethoven, Shakespeare sau Karl Marx, dar cand ajungi la tema palestinienilor, devin complect orbi si surzi. E inexplicabil…

Zeit: Dar care sunt perspectivele?

Barenboim: Alternativele a doua state suverane sau chiar a unui stat unic israeliano-palestinian nu sunt acum reale, situatia e prea disperata. Dar sunt trepte de parcurs pentru asta: Ierusalimul de est sa devina capitala palestiniana, sa se renunte la colonizari si sa se efectueze niste cedari reciproce de teritorii. Problema insa este urmatoarea: arabii vor o solutie pragmatica a conflictului, in timp ce israelienii – una ideologica.

Zeit: Adica israelienii nu vor sa renunte la principiul existentei unui stat evreiesc? Considerati asta ceva ilegitim?

Barenboim: Cel putin asa cum se practica astazi, nu are justificare. Lumea din 2010 nu mai e cea din 1948. iar timpul nu lucreaza in favoarea Israelului. Hegemonia Statelor Unite este in decadere. Vedem cum se ridica noi puteri: China, India sau Brazilia. Vedeti oare un lobby evreiesc la Peking sau New Delhi? Cine ii va mai lua apararea Israelului peste 10 sau 20 de ani?

Zeit: Copiii dvs. au o legatura la fel de stransa ca a dvs. cu Israel?

Barenboim: Nu. Fii mei au un tata care are un pasaport argentinian, unul spaniol, unul israelian si unul palestinian. Mama lor s-a nascut la Moscova, traieste de ani de zile in Germania si are pasaport german. Amandoi fii mei sunt nascuti in Franta, dar calatoresc din cand in cand in Israel, pentru ca unul canta la vioara intr-un ansamblu cameral pe care il dirijeaza sotia mea. Dar unul dintre ei mi-a spus zilele trecute: “M-am saturat. Ce treaba am eu cu Israelul? Mereu suntem tinuti de raspunzatori, doar pentru ca suntem evrei. Asta nu e deloc in regula”.

“Le Monde” in prag de faliment

Cel mai renumit cotidian francez, « Le Monde », considerat de centru-stanga, trece in aceste zile prin momente grele, decisive pentru soarta sa. Demult aflat in criza financiara, datoriile sale au ajuns la suma de o suta de milioane euro. Seful ziarului, Eric Fottorino, comunica recent intr-un articol ce nu putea ascunde disperarea, ca daca pana la sfarsitul acestei luni nu se gaseste un investor, ziarul e amenintat sa dea faliment. Dar chiar daca se va gasi acest salvator, se pare ca se incheie o era in istoria acestei publicatii. Pana acum ziarul apartinea majoritar ziaristilor sai, ceeace ii asigura nu numai independenta, ci si originalitatea in peisajul mediilor de informare europene.

Primul numar al lui “Le Monde” a aparut la 18 decembrie 1944, sub conducerea fondatorului sau, Hubert Beuve-Mery, care isi afirma crezul intr-un editorial: informatiile unui ziar trebuie sa fie clare, adevarate, rapide si complecte, dar in acelasi timp sa-si fundamenteze politic, economic si moral independenta. Tocmai aceasta independenta a sa este acum pusa in pericol. Numerosi magnati financiari, care sunt nu numai de dreapta, ci si prieteni devotati ai presedintelul Sarkozy, cauta sa-l ia sub pulpana lor, cum au facut si cu alte ziare. “Le Figaro” apartine lui Serge Dassault, fabricant de avioane.  Ziarul economic “Les Echos” se gaseste in mainile miliardarului Bernard Arnault. Un alt prieten intim al presedintelui, Arnaud Lagardere, sef al unui urias concern, poseda multe alte publicatii.

In anul 2009, la o cifra de afaceri de 397 milioane euro, grupul de publicatii “Le Monde” a inregistrat o pierdere de 25 milioane. Intre 2003 si 2009 numarul de exemplare vandute ale ziarului a scazut de la 389.249 la 318.805. El a trebuit sa se desparta de revista TV si culturala “Telerama”, care aducea multe venituri, de ziarul catolic “La Vie” si de “Courier international”. Cu cateva saptamani in urma un alt ziar ce avea grele pierderi, “La Tribune”, a fost vandut pentru suma simbolica de un euro. Datoriile ce apasa acum din greu conducerea grupului se datoreaza politicii ambitioase, dar dezastroase economic, dusa de fostul sau sef, Jean-Marie Colombani. Acesta a investit mult in edificarea unui sediu grandios pe Boulevard Auguste-Blanqui, actiune ce a provocat vehemente critici ale ziaristilor. In 2008 intreaga conducere a ziarului a fost schimbata, dar datoriile ce trebuie platite bancilor pana in 2012 se ridica la 22 milioane euro, iar pana in 2014 – la 47 milioane.

 Grupul Le Monde apartine acum in proportie de 52 % societatii ziaristilor (Societe des Redacteurs du Monde – SRM) alcatuita din 260 ziaristi, care impreuna cu alti parteneri apropiati reprezinta 60,4 % din actiuni, pondere decisiva in luarea deciziilor atat pentru numirea redactorului sef, cat si in efectuarea de noi investitii. Lagardere are deja 17,3 % din actiunile grupului, iar 15 % apartin grupului Prisa, proprietara celui mai mare cotidian spaniol “El Pais” (aflat insa si el in mari dificultati financiare). Alte companii editoriale straine (ca de pilda grupul elvetian Ringier) sunt atrase de intrarea in capitalul lui Le Monde. Dar SRM da preferinta lui Perdriel, proprietarul saptamanalului de stanga “le Nouvel Observateur”, care a promis ca, intr-o anumita masura, va respecta opinia ziaristilor in soarta viitoare a ziarului.

 Un lucru este cert: o lume fara Le Monde nu va mai fi aceiasi.

Despre saraci si saracie

Saracia este foame. Saracia este lipsa unui acoperis deasupra capului. Saracia inseamna a fi bolnav si a nu fi in masura sa consulti un doctor. Saracia este a nu putea sa mergi la scoala si a nu sti sa citesti. Saracia este de a nu avea de lucru, este frica de viitor, traind de pe o zi pe alta. Saracia este lipsa de forta, incapacitatea de manifestare, absenta libertatii. Saracia are inca multe alte aspecte care se schimba in functie de loc si de timp. Este o situatie ce trebuie combatuta chiar prin contestarea propriului guvern, atunci cand acesta se dovedeste incapabil de a face ceva pentru ca tot mai multi sa aiba destul de mancare, o locuinta acceptabila, acces la educatie si ingrijire medicala, protectie contra violentelor si sa-si poate spune liber parerea in problemele comunitatii in care traieste. 

Sa vedem mai intai care e situatia saraciei in lume. Ea este prezentata elocvent intr-un articol din cotidianul Le Monde (5 mai 2010) din care reproducem un pasaj:

“Criza, peste toate celelalte, mai perverteste si sufletele. Ii face pe oameni egoisti. Toti occidentalii bogati sunt atat de ocupati cu propriile lor dificultati economice, incat nu se mai sinchisesc de urmarile crizei pentru cei saraci. E vorba desigur de “saracii veritabili”, adica de cei care nu au nici o protectie sociala, nu beneficiaza de un venit minim sau de asistenta sociala, adica saraci la modul absolut, cei care castiga sub 1,25 dolari pe zi. 

Cresterea PIB al tarilor in desvoltare a scazut de la 8,3 % in 2007 la 2,3 % in 2009. Acum cateva saptamani Banca Mondiala ne informa ca intre 1990 si 2005, procentul saracilor pe plan mondial a scazut de la 42 % la 25 %. Aceasta scadere s-a datorat in cea mai mare parte Chinei comuniste, unde cota de saracie a scazut de la 60 % la 16 % (de la 683 milioane – la 208 milioane persoane). […] Dar, desi acest trend va continua, el va fi mai lent decat inainte din cauza crizei. Fara smecheria bancherilor si fara pofta nelimitata a americanilor si europenilor de a trai pe credit, in 2015 numarul saracilor pe glob se prognozase ca ar fi fost de 865 milioane. Acum Banca Mondiala calculeaza numarul lor probabil la 918 milioane. Tot in 2015, dar fara criza, 260.000 copii in plus ar fi avut dreptul sa traiasca peste 5 ani, iar inca 350.000 elevi ar fi putut sa-si termine studiile de scoala primara. […] Cheia combaterii saraciei este cresterea economica, care creaza bogatie. Iar conducatorii tarilor in desvoltare, care nu se sinchisesc de sfaturile occidentale, se framanta sa amelioreze soarta partii celei mai mizerabile a populatiilor lor. Pentru asta ei vor crestere, cat mai multa crestere. Primul ministru al Indiei are ca obiectiv o crestere de 10 %, presedintele brazilian vizeaza un 6 %, pentru a adaoga inca cateva milioane la cei 32 de milioane de brazilieni ce au fost smulsi in ultimii 7 ani dintr-o “saracie abjecta”, cum spune Lula. In ce priveste China, ea a pornit-o bine: un plus de 12 % in primul trimestru al acestui an.” 

Pe langa cifrele de mai sus din ziarul francez, as mai adaoga ceva. In doar trei tari industriale (SUA, Germania si Japonia) se produc azi 40 % din toate bunurile si serviciile create in intreaga lume, desi aceste trei tari nu poseda impreuna decat 8 % din populatia mondiala. In schimb China si India, unde traieste 38 % din populatia  lumii, realizeaza doar cca. 8 % din PIB mondial, desi aceste tari sunt – alaturi de Coreea de sud – niste uriasi economici printre tarile asiatice. In clasamentul Forbes, primele trei persoane care sunt cele mai bogate in lume, poseda impreuna o avere mai mare decat PIB cumulat al 40 dintre tarile cele mai sarace din lume, care reprezinta aproape un sfert din numarul total al statelor de pe glob. Acum cativa ani ONU evaluase costul solutiilor necesare pentru a da celor mai sarace populatii de pe glob acces la nevoile de baza (hrana, apa potabila, educatie, sanatate), la doar 15-20 miliarde dolari, care s-ar fi putut obtine prin prelevarea unei cote de 4 % aplicata la 225 din cele mai mari averi personale din lume. E suficient de adaogat ca astazi statele lumii cheltuiesc anual pentru inarmare peste 1000 miliarde dolari…

In ultimii 20 de ani Romania a cunoscut o dramatica crestere a saraciei. Nici in trecut nu se traia prea bine in aceasta tara, saracia insotind viata romanilor in tot decursul istoriei. Dar in aceste doua decenii ea a capatat dimensiuni si intensitati noi. In 2002 a fost elaborat de CASPIS “Programul national antisaracie”, guvernul social-democrat aflat la putere pe atunci considerand ca “saracia constituie, prin dimensiunile ei, problema fundamentala a Romaniei reale”. Se urmarea prin asta faurirea unei societati fara polarizare sociala si economica excesiva, in care diferentele sa fie echitabile si stimulative, iar nu generatoare de tensiuni si conflicte sociale. Programul national viza lichidarea catorva probleme grave ale societatii romanesti, cu impact moral devastator, cum sunt copii strazii si cei abandonati, oamenii in varsta lipsiti de orice suport social si economic, persoanele aflate in dificultate materiala, care risca sa cada in pasivitate sau sa piarda orice interes de supravietuire. Se avea totodata in vedere crearea unui echilibru intre imperativele economiei de piata si cele ale protectiei si solidaritatii sociale.

Poate ca acest program ar fi adus ceva rezultate, dar dupa numai doi ani de la adoptarea lui s-a schimbat guvernul si cu el se pare ca a disparut preocuparea de combatere a saraciei. Iar in acest an, 2010, saracia capata in Romania o noua amploare prin masurile de drastica reducere a salariilor si a pensiilor, precum si prin disponibilizarea unui numar mare de salariati. Ziaristul C. T. Popescu atrage atentia ca aplicarea intocmai a masurilor preconizate de actualul guvern ar putea duce in anii viitori la moartea a mii, poate chiar zeci de mii de persoane. E vorba de cei afectati de saracie extrema sau excluziune de la drepturi fundamentale, cei fara loc de munca, pensionarii, cei din mediul rural in gospodarii cu mai mult de 5 membri s.a. Cu 120 de bolnavi de tuberculoza la 100.000 locuitori, Romania se plaseaza pe unul din primele locuri ale tarilor europene lovite de aceasta boala a saraciei.

Populatia tarii noastre e lovita astazi din plin de consecintele aplicarii fara mila a conceptiilor neoliberale. In privinta liberalismului, iata opinia economistului F. von Hayek, teoretician de frunte al doctrinei: “Situatia celor saraci nu a fost niciodata mai buna decat in perioada pietei libere. Dar cand “saraci” se numesc acele 10 procente din populatie care au veniturile cele mai mici, atunci saraci vor fi intotdeauna, caci intotdeauna vor exista acesti 10 %. Fiecare actiune a guvernului care insa isi pune drept tel de durata imbunatatirea traiului celor saraci, va duce in cele din urma la distrugerea pietei libere, iar cu asta la distrugerea cresterii avutiei nationale, de care in fond atarna sperantele saracilor.” Hayek neglijeaza sa adaoge ca prin asta liberalismul presupune sprijinirea de guvern a imbogatirii celor deja bogati, pentru ca de faramiturile de la masa lor sa poata beneficia si cei lipiti de foame. Dar aceasta era deja de la sine inteles.

Va amintiti ca 2010 este si Anul European al Combaterii Saraciei si Excluziunii Sociale? Care – aplicat in toate cele 27 tari membre ale UE – are patru obiective majore: recunoasterea dreptuluila o viata demna a celor ce muncesc; stimularea responsabilitatii comune si participarii la lupta contra saraciei; promovarea incluziunii sociale si obtinerea unui angajament politic care sa duca la actiuni concrete de eradicare a saraciei; asumarea acestor obiective de intreaga societate. S-a resimtit oare ceva la noi din aceste nobile scopuri in primele 5 luni ale acestui An European? Ascultand amplul discurs din parlament al primului ministru Boc s-ar putea spune ca s-au promis mai multi ani de adancire a saraciei in tara noastra.

Germania isi schimba presedintele

Dupa cum se stie, la 31 mai presedintele Germaniei, Horst Köhler (67 de ani) a convocat presa si a facut o scurta declaratie prin care isi dadea demisia din inalta functie. Aflat intr-o vizita la trupele germane din Afganistan, Köhler sustinuse ca apararea intereselor economice si de comert exterior ale tarii sale, ar putea fi de natura, la nevoie, sa justifice o interventie militara germana in strainatate. Reintors la Berlin si afland ca unii ii imputa incalcarea prin aceasta declaratie a prevederilor Constitutiei, el a considerat ca prin aceasta critica se dovedeste o lipsa de respect pentru functia sa de presedinte, ceeace face imposibila ocuparea in continuare a ei.

Atitudinea de persoana ofensata a presedintelui a surprins intreaga clasa politica, nu numai pe cancelarul Germaniei, d-na Merkel, sefa a partidului crestin-democrat din care face parte si presedintele, ci si pe cei din opozitie. Toti si-au exprimat regretul pentru decizia unilateral adoptata de Köhler, cu atat mai mult cu cat in cei 61 de ani de existenta ai Republicii Federale, este prima oara cand un presedinte isi da demisia. Intr-un sondaj efectuat de cel mai important cotidian german, “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, din cei 15.500 repondenti, 67,3 % au fost de parere ca Köhler trebuia sa suporte critica si demisia nu era necesara, iar numai 32,7 % au considerat atitudinea lui justificata.

Au inceput desigur sa se faca diferite speculatii asupra motivelor reale ale acestui gest, deoarece pretextul invocat pare prea subtire. Germania este o republica parlamentara, in care rolul presedintelui este minor, fata de rolul pe care il joaca, de pilda, in Franta presedintele republicii, Sarkozy. Totusi Köhler, care pana la data alegerii sale ocupase la New York functia de mare prestigiu de director executiv al Fondului Monetar International, s-a dovedit ca nu e deloc un presedinte comod. In anii trecuti el refuzase sa semneze trei importante proiecte de legi prezentate de guvern si le trimisese spre refacere, act rar in istoria ocupantului palatului Belvedere din Berlin. In fata crizei financiare ce a lovit greu si economia Germaniei, el si-a exprimat – in calitate si de specialist financiar –punctul de vedere ca pe viitor, pentru evitarea repetarii crizelor, sunt necesare reforme de amploare pentru controlarea si tinerea in frau a activitatii bancilor, opinie de care guvernul nu a tinut seama. Pe de alta parte, desi reales presedinte anul trecut cu sprijinul partidelor de dreapta (crestin-democrat si liberal), Köhler s-a ingrijit sa pastreze o imagine independenta, de conducator ce intelege problemele sociale ale populatiei si cauta remedierea cauzelor lor. Toate acestea indreptatesc parerea ca nu numai fraza discutabila pronuntata in Afganistan sta la baza abandonarii spectaculoase de el a inaltei functii.

Este de remarcat ca, cu numai cateva zile inainte de demisia lui Köhler, a facut senzatie si brusca demisie a fruntasului crestin-democrat Roland Koch (52 ani) din functia de prim-ministru al Landului Hessen. Fara multe explicatii, acesta a anuntat ca va parasi si alte functii in partid, dorind sa ocupe un post important in economie. Apartinand aripei de dreapta a CDU, el era considerat de multi ca un eventual pretendent la postul de cancelar in locul Angelei Merkel. Cu numai o saptamana inainte la alegerile din cel mai populat land al Germaniei, Nordrhein-Westfalen, Jurgen Rüttgers, primul ministru si candidat al CDU, a suferit o usturatoare infrangere, fapt ce l-a scos de pe lista unor posibili pretendenti la functia de canceler.  Un alt fruntas, relativ tanar al acestui partid, Friedrich Merz, fost sef al fractiunii CDU in Bundestag, s-a retras mai demult invocand neconcordanta vederilor lui de dreapta cu cele de centru ale doamnei cancelare. Toate astea lasa sa se intrevada frictiuni importante, principiale, intre personalitatile de conducere ale acestui partid.

Deocamdata atentia opiniei publice germane este focalizata asupra celor doi candidati propusi a fi alesi pentru functia de presedinte al republicii. In cursul zilei de 3 iunie s-au propus doua candidaturi pentru alegerile ce vor avea loc la 30 iunie. Mai intai Christian Wulff (50 ani), fost prim-ministru al unei coalitii CDU-FDP in Saxonia Inferioara, care va fi sustinut de CDU (Uniunea Crestin-democrata) si FDP (liberali). Apoi Joachim Gauck (70 de ani), fost pastor evanghelic, fost timp de cca 10 ani conducatorul Comisiei pentru studierea actelor STASI si punerea lor la dispozitia persoanelor interesate spre consultare (echivalentul CNSAS la noi). El este sustinut de SPD (partidul social democrat) si Die Gruenen (ecologistii). Peste putin, probabil ca si partidul “Die Linke” (stanga) isi va prezenta candidatul sau. 

Conform constitutiei, alegerea presedintelul se face intr-o Adunare (Sammlung) speciala, alcatuita din cei 622 de membri ai Bundestagului, si un numar egal de reprezentanti ai celor 16 Landuri, deci in total 1244 persoane. Fiecare land isi trimite un grup de reprezentanti proportional cu populatia , iar in fiecare grup, proportional cu ponderea partidelor la ultimele alegeri. Primele calcule arata ca numarul si componenta participantilor la aceasta Adunare sunt favorabile alegerii ca presedinte a lui Chr. Wulff, dar Gauck are multe simpatii si in celelalte partide, asa incat o surpriza nu este exclusa. Ocuparea scaunului din Palatul Belvedere de catre Wulff, politician relativ tanar, il elimina si pe acest eventual pretendent la functia de cancelar al Germaniei pe care o ocupa acum d-na Merkel. Desi in trecut au fost facute propuneri ca presedintele sa fie ales prin consultarea directa a populatiei, nici de data aceasta solutia nu a fost retinuta.