Despre cuvinte interzise

De curand au aparut trei editoriale ale Gabrielei Cretu intitulate “Cuvinte interzise”, in “Cronica Romana” no.7, 14 si 21 iulie 2010, in care critica original si fara menajamente racilele societatii romanesti actuale. Exista, dupa dansa, o serie de cuvinte asupra carora tacit apasa interdictia pronuntarii, caci sunt idei socotite a fi in contrazicere cu societatea de piata in curs de faurire. “Nu se poate de pilda vorbi despre saraci si bogati, fara sa fii acuzat ca ai coborat direct din incriminatele decenii 5 si 6 ale secolului trecut.(…) Despre saraci se stie tot, ei sunt numarati, analizati, masurati”, dar despre bogati se stie putin sau deloc. “Ei nu sunt analizati si masurati; iar ce detin si cum traiesc bogatii nu stim, nici sursa bogatiei lor nu este clara”. Dar chiar si in privinta saracilor, desi Banca Mondiala se lauda ca stie totul despre ei, nu se vorbeste nimic despre cauzele saraciei lor. Se lasa impresia ca ei, saracii, sunt singuri vinovati de neputinta de a deveni bogati, dar nu pica nici un cuvant despre responsabilitatea guvernelor pentru perpetuarea saraciei si chiar adancirea ei.

Mai departe autoarea semnaleaza ca daca la noi legea garanteaza proprietatea privata, in schimb proprietatea publica nu e garantata la fel, prin constitutie. Guvernele au decis sa privatizeze proprietatea publica: banci, combinate, companii de exploatare a resurselor au fost instrainate, dar nimeni nu s-a opus la aceasta scadere a capacitatii statului de a actiona in beneficiul cetatenilor proprii si de a negocia conditii cat mai favorabile in relatiile cu companiile straine ce le-au achizitionat.

Alte idei despre care nu se vorbeste mai nimic ar fi cele privind faurirea viitorului. “Utopia a fost decretata interzisa, cine indrazneste sa viseze o lume mai buna este etichetat drept irealist sau nebun“. Dar nici trecutul nu mai poate fi apreciat obiectiv si sincer, de vreme ce el “a fost deja evaluat de altii, votat in parlament, clasat si arhivat”. Nu se mai vorbeste nimic nici despre “Venitul national”, ci numai despre PIB (produsul intern brut), desi in calculul acestuia intra si castigurile firmelor straine ce actioneaza pe teritoriul Romaniei. Se tace si despre “relatia dintre libertate (oferita cu darnicie tuturor) si siguranta zilei de maine (rezervata unui numar de alesi)”. S-ar parea ca domneste din umbra un fel de cenzura care ii constrange, atat pe omul politic, cat si pe intelectualul public, sa respecte un cod nescris al corectitudinii politice a momentului.

Observatiile d-nei Gabriela Cretu sunt – pentru orice observator atent al realitatilor romanesti – nu numai corecte, ci si stimulatoare de reflectii. Tacerile vinovate ale intelectualilor ce ar fi trebuit, dupa o anumita perioada, sa-si ridice vocea macar pentru restabilirea echilibrului opiniilor, dar care s-au multumit sa sublinieze calitatile regimului prezent in comparatie cu excesele brutale ale celui trecut, nu au fost intamplatoare. Ele au avut drept rol sa convinga lumea ca orice alternativa a ordinii capitaliste neoliberale ar putea duce la reinstalarea unui regim dictatorial, plin numai de pacate.

Se petrec de la un timp lucruri ciudate cu intelectualul public roman. Pe deoparte, unele din figurile de prora ale gandirii de dreapta se pare ca nu-si mai gasesc afinitati cu politica personajului instalat la Cotroceni, inclusiv cu ajutorul condeiului lor. Andrei Plesu, fost consilier al lui Basescu, fost ministru sub Iliescu si sub Emil Constantinescu, scrie de pilda un articol alambicat in Dilema veche, in care pentru prima oara se delimiteaza de admiratorii neconditionati ai presedintelui iubit si revendica (surprinzator, daca tinem seama de numeroase articole din trecut) “dreptul de a judeca aşa cum cred de cuviinţă, fără idolatrie, prestaţia unui politician, oricare ar fi el. N-am menajat pe nimeni, din nici o tabără, cînd am avut ceva de obiectat. Şi n-o s-o fac nici de acum înainte”. Alina Mungiu–Pipidi, membra PD-L, care cu Societatea Academica Romana si cu Coalitia pentru un Parlament Curat, a militat vartos pentru infrangerea fortelor de stanga, acum scrie un amplu articol despre intelectualii publici, care au fost “umiliti de Basescu cu remarcile lui deplasate despre inutilitatea scolii si a filozofilor, ca sa nu mai vorbim de EBA si Nutzy”.  In numai doua luni Mircea Cartarescu trece de la laudarea guvernului “ce face reforme necesare” si de la repetarea ca PSD este “blestemul Romaniei”, la invinuirea echipei Boc drept “guvern de trogloditi” pentru multe motive, printre care si faptul ca impozitarea pensiilor e “o masura inumana si criminala”. Lista cu cazuri asemanatoare nu se termina aici, dar nu asta are importanta.

 Relevant este ca, poate datorita crizei, au aparut – atat la noi cat si in alte tari – noi voci, cele ale unei stangi autentice, care incep sa rosteasca cuvinte tinute pana acum sub obroc. Una din cauzele acestei cenzuri ce a acoperit ca o placa de plumb, timp de 20 de ani, gandirea de stanga din Romania, este legatura abuziva pe care au facut-o “boierii mintii” intre stanga moderna, care militeaza stangaci si timorat in speranta unui regim orientat spre bunastarea majoritatii populatiei, adica a  paturilor sarace ale societatii, si sistemul asa zis “de stanga” al lui Ceausescu, care in realitate era nationalist sovin, antisovietic, cu un stat militarizat si politienesc, tot mai inchis si mai izolat de tendintele modernitatii, cu un partid-stat ce acorda prioritate muncii fizice celei intelectuale. Desigur ca economia de comanda, a desvoltarii fortate, a dat si rezultate pozitive prin urbanizare, industrializare, mecanizare a agriculturii, rascolirea societatii aducand mai in fata categorii mentinute pana atunci in intunecimea satelor si periferiilor oraselor. Dar era un sistem complect nedemocratic, indiferent de acceptiunea ce s-ar da acestui termen. Iar acum, sub stindardul libertatii, tot mai multi constata ca avem de a face – si vom avea in continuare – cu un regim rece, ostil celor slabi si favorabil doar celor avuti, a celor care isi etaleaza bogatia in mod ostentativ (de pilda, anual in clasamentul revistei “Capital”), pentru ca populatia sa devina constienta ca ceva de netrecut o desparte de stapanii acestei lumi.

Iar daca acum se pare ca lumea exasperata doreste punerea unor intrebari sanctionabile pana recent, ele ar trebui sa inceapa cu asta: in ce masura calea pe care s-a angajat tara e corecta si duce la bunastarea poporului, iar daca nu, ce e realmente de facut pentru a introduce schimbari radicale ale traseului si telului propus. Continuarea luptei cu comunismul si marxismul, carora unii le atribuie – in chip interesat – titlul de mari amenintari ale secolului, nu este un raspuns la aceste intrebari si poate duce doar la impasul gasirii de solutii.

 

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: