Archive for November, 2012

Lumea in anul 2013

November 30, 2012

De 24 de ani revista britanica “The Economist“ publica in luna noiembrie un caiet special consacrat prognozei evenimentelor pe plan mondial in anul urmator. “The World in 2013” aparut acum, il voi prezenta pe scurt in cele ce urmeaza. Dar mai intai trebuie sa recunoastem cat de riscant este a face previziuni, chiar si pentru o perioada atat de scurta. De pilda, mai avem doar o luna pana cand in Statele Unite se implineste termenul pentru ceeace se numeste “fiscal cliff”, prapastia financiara urmata de care, daca Congresul nu ajunge la o solutie de compromis intre democrati si republicani, se prevede o recesiune cu cele mai grave consecinte economice, nu numai pentru America. Este deasemenea prematur a se fauri prognoze privind un eventual razboi al Israelului cu Iranul sau de ghicit soarta zonei euro, in ipoteza ca nu se investesc multe bilioane in salvarea tarilor inglodate in datorii din sudul Europei.
Cu toate acestea sunt numerose cazurile in care se poate prevedea cu destula siguranta evolutia economica in urmatoarele 12 luni a unor tari, aparitia unor evenimente sau comportamentul unor personalitati. Omenirea nu se gaseste azi in pragul unor mari razboaie sau cataclisme, o anumita stabilitate este evidenta, dar putem fi contemporanii unor fenomene de lunga durata, ce se desfasoara lent si pe nesimtite. Recent a fost publicat Raportul Clubului de la Roma privind prognoza lumii in urmatorii 40 de ani (despre care vom vorbi cu alta ocazie), ceeace dovedeste ca exista oameni ce nu se sfiesc sa cerceteze viitorul indepartat si sa ne puna in garda asupra pericolelor ce pandesc.

Cand la 20 ianuarie Barack Obama va depune juramantul pentru un nou mandat ca presedinte al SUA, el stie ca va avea de rezolvat in primul rand problemele grele de politica interna ce ar putea duce tara la faliment. Dar el va fi distas de la asta de problemele de politica externa. In primul rand urcarea pe “tronul” Chinei a lui Xi Jinping, ce va ocupa atat functia de secretar general al unui partid cu 80 milioane de membri, cat si cea de presedinte al statului, poate insemna sporirea confruntarii comerciale intre cele doua tari. Nu e de neglijat intensificarea disputelor politice din zona Pacificului, in care pot fi implicate China, Japonia, Filipine, Coreea de sud, Taiwan sau Vietnam, fata de care atitudinea St. Unite nu poate fi pasiva. O problema complicata pentru Obama o poate ridica Angela Merkel. Germania, cu un rol atat de important in Uniunea Europeana, va avea in luna septembrie alegeri parlamentare, pentru castigarea carora d-na cancelar e obligata sa se comporte astfel incat sa nu-si dezamageasca electoratul. Daca insa UE se desmembreaza in 2013 ca urmare a impunerii regimului sever de economii la care tine d-na Merkel, St. Unite vor fi si ele afectate. Deasemenea, in ipoteza in care accelerarea integrarii tarilor europene va duce la crearea unei vaste federatii, cu Marea Britanie, principala aliata a Americii, lasata insa pe dinafara, Obama se va simti desigur obligat sa-si exprime categoric dezacordul.
In Rusia, dupa ce in 2012 Putin a redevenit presedintele federatiei, infruntand contestatia unei parti a populatiei, anul ce vine va arata daca promisiunile facute de presedinte in timpul campaniei electorale (sporirea considerabila a salariilor si pensiilor) vor putea fi respectate. Mai ales ca extractia de titei si gaze, exportul carora a intretinut cresterea economica din ultimii ani, nu mai poate tine pasul cerintelor. In plus, asa cum vad analistii de la Londra, Putin si-ar fi pierdut sprijinul paturei mijlocii rusesti din marile orase, dar isi pastreaza adeziunea mai ales a populatiei de la tara si din orasele mici de provincie, sustinuti de biserica pravoslavnica si de spiritul nationalist xenofob. Opozitia anti-Putin este insa slaba, iar intalnirea la nivel inalt G20 ce va avea loc in 2013 la Skt. Petersburg va arata atentia pe care occidentul i-o arata stapanului de la Kremlin. Tot in acest an se va vedea daca Putin il va mai pastra pe Medvedev pe postul de prim-ministru.
Romania apare in caietul amintit mai sus doar intr-un text succint, in care se arata ca, dupa un an turbulent ce a adus schimbarea brusca a guvernului, incercarea esuata de debarcare a presedintelui si alegerile din luna decembrie 2012 care probabil vor aduce la putere pentru urmatorii patru ani un guvern social-liberal, anul 2013 va fi unul relativ linistit. Disputa dintre presedintele Basescu si guvern va invenina atmosfera, fara insa a stanjeni lucrul institutiilor statului. Guvernul se va gasi insa sub presiunea FMI pentru efectuarea de noi privatizari ale intreprinderilor de stat. Cresterea PIB pe 2013 va fi de cca. 2,5% fata de anul trecut, ajungand la 13.380 $ pe locuitor (in expresie PPP).

Iata alte evenimente ce deja se stie ca vor avea loc in 2013:
In ianuarie Irlanda va prelua presedintia Uniunii Europene. In februarie China sarbatoreste noul an traditional, al sarpelui, semnificand gratie si intelepciune. Tot in aceasta luna are loc carnavalul in Brazilia, dar si in Europa (in orasele de pe malurile Rinului si la Venetia). In luna martie in China se tine sesiunea anuala a parlamentului, cu care ocazie este numit solemn presedintele statului si primul ministru. In luna mai in Suedia si Finlanda va avea loc al 77-lea campionat mondial de hockey pe ghiata. In iunie Iranul alege un nou presedinte in locul lui Ahmadineshah. Tot in aceasta luna in insula Corsica se da startul in celebrul tur ciclist al Frantei. In luna Iulie Croatia devine cel de al 28-lea membru al UE, iar Lituania preia presedintia acestei organizatii. In septembrie se intrunesc la Sankt Petersburg presedintii intalnirii la nivel inalt G20. In octombrie au loc alegeri prezidentiale in Azerbaijean. In fine, in luna decembrie au loc la Naypyidaw, noua capitala a Myanmar (Birmania), jocurile sportive ale Asiei de sud-est.

Prognozele revistei The Economist semnaleaza cateva fenomene ce se vor intensifica in anul 2013:
In randul populatiei adulte a globului (varsta peste 20 ani) creste procentajul persoanelor supraponderale, adica cu un BMI (body mass index) peste 25 si obeze (BMI peste 30). In SUA doua treimi din populatie este supraponderala sau obeza, dar numarul persoanelor din aceasta categorie sporeste rapid si in tarile in curs de desvoltare. Consumul de Coca Cola si alte bauturi indulcite contribuie la aceasta.
Un alt fenomen il reprezinta declinul bisericilor crestine (catolica, protestanta sau alte confesii) in Europa si America de nord. Daca biserica catolica refuza ferm admiterea in amvon a preotilor de sex feminin, este tot mai presanta cererea de a se accepta hirotonisirea de preoti casatoriti, data fiind tot mai frecventa desvaluire a cazurilor de abuzuri sexuale de catre preotii catolici. Peste tot in tarile desvoltate economic este in crestere ateismul, chiar si in SUA, cea mai religioasa dintre aceste tari. Se va intensifica emigratia populatiei crestine din tarile Orientului apropiat (Egipt, Siria, Pakistan), unde sporeste influenta unui islamism neconcesiv.
In Africa va continua explozia populatiei in orase gigant. Lagos, capitala Nigeriei, cu 11,7 milioane locuitori va depasi Cairo (11,4 milioane). Alte aglomerari urbane uriase pe acest continent sunt Kinshasa (Congo) cu 9,9 milioane loc.; Khartoum (Sudan) cu 5,7 mil.loc.; Luanda (Angola) care in 1990 avea 700 mii loc. are acum 5,5 milioane; Abidjan (Coasta de fildes) cu 4,5 mil. loc.; Nairobi (Kenia) cu 4,0 mil. loc.; Johannesburg si Capetown (Africa de sud) cu 3,8, respectiv 3,5 milioane locuitori. Infrastructura acestor orase (canalizare, alimentare cu apa si electrica, strazi si transportul public etc.) este deficitara, iar criminalitatea – in rapida crestere.
Intr-un raport elaborat la Stockholm de IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) se semnaleaza ca in 2013 temperatura medie pe glob va fi mai mare decat in toti anii secolului 20, dar nu face predictii cu privire la schimbarea climei in deceniile sau secolele urmatoare. Emisiunile de bioxid de carbon sunt iarasi una din principalele cauze ale incalzirii cu 2°-4,5°C. a globului.
In fine “The Economist Intelligence Unit” a elaborat un clasament al tarilor care pot oferi in anii viitori posibilitatile optime pentru o viata sanatoasa, in siguranta si prosperitate unui copil nascut in 2013 (the where-to-be-born index). Stabilirea valorii acestui indice a necesitat luarea in consideratie a 11 factori, ca demografia, unele caracteristici sociale si culturale, economia si politica. Indicele amintit a fost calculat pentru un numar de 80 de tari, iar rezultatul arata ca pe primele zece locuri, cu note intre 10 si 1, sunt : Elvetia (8,22); Australia (8,12); Norvegia (8,09); Suedia (8,02); Danemarca (8,01); Singapore (8,00); Noua Zeelanda (7,95); Olanda (7,94); Canada (7,81); Hong-Kong (7,80). La coada clasamentului, pe locurile 71-80, sunt Indonezia, Rusia, Siria, Kazahstan, Pakistan, Angola, Bangladesh, Ucraina, Kenia si Nigeria (cu un indice de 4,74). Germania si St. Unite sunt pe locul 16, Israel pe locul 20, Japonia, Franta si M. Britanie pe locurile 25, 26 si 27. Romania se gaseste pe locul 56, cu un indice de 5,85, inaintea Bulgariei (locul 61 cu 5,73).

Caietul revistei britanice contine numeroase alte informatii din domeniile afacerilor, industriei, stiintei si tehnologiei, culturii. Unele dintre ele ar merita cu prisosinta un comentariu critic, dar prezentarea datelor de mai sus depaseste chiar si asa dimensiunile unui articol de blog.

Capitalismul sufocat sub povara datoriilor (III)

November 22, 2012

Depresiunea europeana si dezastrul japonez ce va veni. Cand guvernele nu reusesc sa cada de acord, in locul lor intervin alte organe, care devin un fel de inlocuitoare de guvern : bancile centrale. Decizia BCE de a cumpara cantitati nelimitate din imprumuturile statelor europene, tine locul solutiilor politice pentru care  in guvernele si parlamentele tarilor din zona euro nu s-a putut gasi un acord. Decizia Bancii de rezerve federale americane de a arunca pe piata nelimitat sute de miliarde de dolari pentru a stimula cresterea economica este rezultatul faptului ca democratii si republicanii in Congres nu au fost capabili de a gasi un compromis intre limitarea datoriilor si programele de stimulare a activitatii economice. Tiparirea de bani este de ambele maluri ale Atlanticului solutia cea mai disperata.

Ceeace a inceput acum patru ani cu spargerea bulei de credit pe piata ipotecarii caselor, continua acum prin noi datorii de bilioane, ceeace va face ca urmatoarea bula de credit sa se umfle si mai mult. Bilioanele proaspat venite se rotesc pe tot globul in cautare de profit, dar numai o mica parte din bani ajung in economia reala, caci investitiile in noi unitati industriale aduc beneficii prea mici. Bilioanele ajung mai curand iarasi pe pietele financiare, mutandu-sa de pe piata valutara pe cea a materiilor prime, de la piata metalelor pretioase la bursa si inapoi. Deoarece aceste bilioane nu ajung in economia reala, pericolul inflatiei pare a fi inca mic. Dar fiecare depunator si fiecare din cei ce au o asigurare pe viata plateste pentru ca banca centrala sa poata duce o politica a dobanzilor mici. Cand banca centrala mentine timp indelungat dobanzile la un nivel apropiat de zero, asa cum face acum, atunci ea ii dezavantajeaza pe micii depunatori si ii favorizeaza pe marii investori, pe speculanti si pe banci, care se indatoreaza astfel la o dobanda scazuta.

Acuzatiile aduse bancilor. Cine si ce a bagat deci lumea “in cacat”, cum spune fostul cancelar Helmut Schmidt, care ii si arata pe vinovati: bancherii de investitii, care impreuna cu managerii au inundat lumea cu titluri si efecte lipsite de valoare si au speculat mult timp cu datoriile suverane ale tarilor inglodate in datorii; care si-au asigurat activitatile riscante cu prea putin din propriul capital si care acum trebuie salvati cu banii contribuabililor. Bancile raman mereu in centrul problemelor pe pietele financiare si ele trebuie constant sa fie alimentate cu bani, ceeace constituie o amenintare pentru sistem.

Dar cei ce le-au permis bancilor sa devina atat de puternice sunt politicienii si guvernele. Ei le-au acordat toata libertatea, au socializat pierderile, au facut ca municipiile, regiunile si statele sa devina iresponsabile. “Piata” nu este doar un grup de experti, nici ultima instanta a intelepciunii colective; ea este o orgie a irationalitatii, a bunului plac, a risipei, a egoismului. “Democratia” nu este o festivitate a cetatenilor sau o sarbatorire a altruismului si clar-viziunii, ci mai curand incercarea de a strange impreuna prin compromis interese divergente. Piata si democratia sunt impreuna ceeace numim “sistemul”. Sistemul i-a  atras si i-a impins pe bancheri si politicieni sa bage lumea in impas, ar putea spune unii, daca nu ar face si ei parte din sistem. Iar cunoscand vinovatul, l-am putea elimina, pentru a pune in locul lui altul mai bun. Daca insa am avea un altul… Acum putem privi limpede acest sistem. Unul dintre efectele secundare ale crizei este ca toate vesmintele ideologice au fost arse. Adevarurile despre rationalitatea pietelor si despre simbioza dintre piete si democratie au disparut in vapai.

Problemele capitalismului modern. Depresia europeana este numai uvertura, in culise sta in asteptare dezastrul japonez. Tara este indatorata in proportie de 230% si guvernul a anuntat ca si opozitia este de acord sa se ia noi imprumuturi. Tot in asteptare este si abisul american, cu spectacolul duelului intre democrati si republicani despre ce partid sa invinuiasca pe celelalt de falimentul statului. Si, in fine, se limpezeste privirea spre cele trei mari probleme ale capitalismului actionat financiar si constituit democratic.

In primul rand, cum poate o economie inglodata in datorii sa creasca daca in trecut o mare parte din cerere s-a bazat pe datorii ce trebuie acum reduse? A doua mare problema a capitalismului contemporan este: Cum pot pietele financiare sa fie iarasi tinute in frau si cum pot cei din tarile G-20 sa gaseasca reguli comune pentru marile banci, creditori si finantatori ai carora ei sunt, dar si pentru pietele care penalizeaza sau recompenseaza aceste state prin intermediul dobanzilor? Cat de multa libertate au nevoie pietele financiare ca lubrefiant pentru bunul mers al economiei mondiale, de ce limitari e nevoie pentru ca bancile, bancile din umbra si hedge funds sa nu devina o amenintare pentru sistem?

A treia problema este: cum pot oare guvernele sa arbitreze intre puterea celor doi suverani, cum pot ele sa restabileasca prioritatea cetatenilor asupra creditorilor si cum poate functiona democratia in tari profund indatorate? Cum pot sa mai conduca, fara a mai indatora statele, ba chiar sa iasa din capcana datoriilor? Pana acum, veniturile viitoare ale municipiilor, regiunilor si statelor erau ipotecate. Aceasta face acum dificila restructurarea prezentului si viitorului. Astazi doar cca. 20% din bugetul federal al Germaniei este disponibil politic fata de cca. 40% acum 30-35 de ani. Numai la prima privire lumea pare cufundata in criza datoriilor, criza financiara si criza euro-ului. In realitate ea se gaseste intr-un masiv process de transformare, intr-a profunda schimbare a unui sistem cuprins de crize si indatorat , care este capabil sa ne saraceasca, sa ne distruga prosperitatea, protectia sociala si democratia. Suntem in mijlocul unei rasturnari ce se petrece in spatele celor aflati acum la putere. Are loc un mare pariu, un joc de poker cu miza de bilioane, intre cei ce cumpara timp cu bani ai bancii centrale si care cred ca pot continua ca si pana acum, si ceilalti, care sunt inspaimantati de cea mai mare bula financiara din istorie si care cauta cale de iesire dintr-un capitalism al banilor imprumutati.         

 

 

Capitalismul sufocat sub povara datoriilor (II)

November 22, 2012

O batalie inegala. Presiunea pietelor financiare lupta cu presiunea strazii, iar confruntarea a devenit inegala indeosebi in Europa. De la 14 ianuarie 2009, cand Standard & Poor’s au redus valoarea imprumuturilor de stat grecesti, pietele sunt cele care stabilesc directia si ritmul integrarii europene. Ele doresc tot mai mari umbrele financiare de protectie, vor sa li se asigure indeplinirea pretentiilor, vor o banca centrala europeana care sa cumpere nelimitat imprumuturile de stat, vor sa se taie din bugetele statelor, vor taieri de lefuri si vor o reforma a legislatiei muncii asemanatoare celei din Germania si, in fine, ele vor ca statele, deja descurajate si inglodate in recesiune, sa le ofere perspectiva unei cresteri sanatoase.

In Europa poporul, adevaratul suveran, inca nu stie cat de multa Europa doreste. Nu stiu asta nici guvernele europene, ceeace le lasa la bunul plac al pietelor. Ele nu au un model comun al Europei si uneori incalca regulile democratiei pentru a putea sa actioneze. Ele recurg la siretlicuri si modifica tratatele pentru a evita retragerea monedei euro. Prapastia dintre cei ce conduc si cei ce sunt condusi se complica datorita neincrederii intre europeni si institutiile ce ar trebui sa aplaneze criza in numele lor.

In special guvernul german acorda mai multa incredere pietelor decat o fac guvernele tarilor lovite de criza, presiunea dobanzilor este mai convingatoare pentru el decat promisiunile unor reforme. Neincrederea caracterizeaza si relatia dintre guverne si alegatori, si a devenit obisnuit ca decizii importante sa fie amanate pana dupa alegeri si sa nu faca obiectul campaniilor electorale. Increderea in capacitatea de judecata a poporului este redusa. Atunci cand nici chiar deputatii nu pricep ce fonduri de salvare aproba, cat de mare e riscul inflatiei, ce inseamna targete, derivate, leverage si securitizare, ce se poate pretinde din partea electoratului? Cetateanul care vrea sa inteleaga problemele ce se ascund in spatele acestei crize, ar trebui sa citeasca zilnic paginile economice din Financial Times sau din Frankfurter Allgemeine Zeitung. Vizionarea saptamanala a unui talk-show TV despre criza nu e suficient. 

Chiar si datoriile bune trebuie platite. In aceasta criza fundamentala luarea democratica a deciziilor are limite, dar chiar in deceniile cand datoriile erau mai reduse devenise clar ca democratiile au o relatie dificila cu banii. Mereu se gaseau motive pentru noi datorii: la nivel urban erau cerinte de noi linii de autobuz sau spatii de joaca pt. copii, la nivel regional – angajarea de noi profesori sau constructia de strazi, la nivel statal – dotarea armatei sau noi programe de stimulare a economiei. Sunt datorii bune si datorii rele, dar chiar si datoriile bune trebuie platite. Cine analizeaza care sunt statele ce se indatoreaza si in ce proportie, afla lucruri nelinistitoare. Cu cat guvernele se schimba mai des si cu cat sunt ele mai pluraliste, cu atat sporeste indatorarea si cu atat mai dificila este scaparea de povara datoriilor.

Pentru ca un guvern sa raspunda pentru datoriile facute de cel precedent, exista fixate plafoane ale datoriei. De pilda, cu vreo 30 de ani in urma, regula era ca suma creditelor acordate sa nu depaseasca suma investitiilor sau, conform tratatului de la Maastricht,   datoriile cumulate ale unui stat nu trebuiau sa fie mai mari de 60% din PIB. Aceste plafoane nu au functionat in nici o tara pana acum. Pentru a respecta aceste prevederi Germania a decis ca, cu incepere din 2016, datoriile sale sa nu depaseasca anual 0,35% din PIB. Dar alte state europene protesteaza deja impotriva limitarii noilor datorii. Guvernul italian refuza aplicarea masurilor de austeritate stabilite de Banca Centrala Europeana si nici nu aproba o clauza ce prevede taierea automata a cheltuielilor. Guvernul portughez, in urma protestelor de masa, a renuntat a mai aplica taierile anuntate in prealabil. Spania, care deja acceptase un deficit de 6,3%, a revenit si anunta noul nivel al deficitului la 7,4%, desi statelor membre ale UE nu li se permit noi datorii care sa depaseasca 3% din PIB.

Cresterea economica franata de prea multe datorii. Ceeace ii face sceptici pe cei insarcinati cu asanarea bugetelor in tarile lovite de criza, este spirala coboratoare a productiei si consumului declansata de taierile drastice din bugete, de reformele structurale si de reducerile de salarii. Cererea privata si publica scade cand economia se restrange, ducand la mai mult somaj, la mai putine incasari de impozite, la mai mari datorii. In Spania din 2007 cota somajului a sporit (dupa aplicarea a 5 pachete de economii) de la 8% la 25,8%, iar cota datoriilor s-a dublat. In Portugalia cota somajului a crescut cu 100% in ultimii 4 ani si cota datoriilor a sporit de la 72% la 114%. In Grecia, dupa reduceri bugetare de peste 10% din PIB, somajul a sporit de trei ori, iar cota datoriilor a crescut de la 113% la 160%.

Aceste cifre de groaza nu numai ca scot lumea in strada, ci isca conflicte intre politicieni si economisti. Este iarasi conflictul vechi intre partizanii economiei de cerere si de  oferta. Unii spun ca abia cand bugetele se vor echilibra, impozitele vor fi reduse si salariile vor fi comprimate, poate fi vorba iarasi de crestere economica. Cine insa reduce cererea publica si privata atat de radical, impinge tarile in recesiune si face sa sporeasca datoriile. Cresterea  economica medie a scazut in Europa continuu si a fost in 2011 de numai 1,4%, in acest an urmand sa fie si mai mica. Pentru tarile grav indatorate cresterea este una din cele patru modalitati de a se smulge din mlastina datoriilor. Asanarea bugetelor prin reduceri si sporirea impozitelor este a doua. Cea de a treia este declararea starii de faliment si neplata macar partial a datoriilor. A patra cale e inflatia, adica topirea pe nesimtite a datoriei pe seama consumatorilor si a depunatorilor de bani. O inflatie de 3-4% in Germania nu ar putea fi justificata, mai curand insa in SUA si in alte tari. De aceea, ca raspuns la presiunea germana, tarile europene incearca acum sa aplice programe dure de austeritate.

Capitalismul sufocat sub povara datoriilor (I)

November 22, 2012

Cele mai multe tari occidentale sunt atat de inglodate in datorii, incat pietele au ajuns sa aiba un cuvant mai greu de spus in politica decat popoarele lor. Principiile democratice se afla in contradictie cupretentiile bancilor. Aceasta este tema unei noi carti intitulata “Poker de bilioane – Cum inunda bancile si statele lumea cu bani si ne saracesc” de Ullrich Fichtner si Cordt Schnibben, din care un capitol a aparut saptamana asta si in revista “Der Spiegel”. Il voi prezenta prescurtat in cele ce urmeaza, caci el explica pe intelesul tuturor complicatele probleme ale crizei actuale. Economia si politica Romaniei, cu trasaturi specifice determinate istoric, nu este o exceptie in peisajul general descris in cele de mai jos.

 

Dupa ce se intreaba daca nu este posibil ca ceeace vedem azi sa nu fie o simpla criza, ci mai curand o transformare a sistemului nostru economic, resimtita insa ca o lunga criza careia nu i se vede sfarsitul si daca nu ar fi posibil ca statele sa nu recapete niciodata controlul asupra pietelor financiare si nici sa mai scape de datorii, Cordt Schnibben trece pe scurt in revista istoria comportamentului pietelor financiare si a statelor.

Sa faci bani din nimic. Se stie ca pana in 1971 criteriul de masura al dolarului american era aurul, o uncie de aur valorand fix 35 US dolari. Dar cand SUA a avut nevoie de multi dolari pentru razboiul din Vietnam, iar economia mondiala crestea atat de rapid incat aurul nu mai putea fi folosit ca valoare de schimb a dolarului, acest sistem a fost abandonat. S-au introdus atunci doua proceduri: eliberarea pietelor financiare de plafonarea alimentarii cu bani si ridicarea restrictiei tiparirii de bani de catre state. S-a creat o bula financiara care s-a umflat timp de peste patru decenii, bancile nationale putand crea bani din nimic, bancile private acordand nelimitat credite, iar consumatorii si statele putand sa se indatoreze fara obstacole. Pana cand aceasta bula uriase de credite a inceput sa se sparga. Mai intai in SUA, unde ipotecarea locuintelor se baza in banci pe hartii de garantie fara valoare; apoi, peste tot pe glob, statele indatorate au inceput sa transforme datoriile private in datorii publice, pana cand au inceput sa se clatine si s-au grabit sa faca noi imprumuturi la banci cu dobanzi mai ridicate decat inainte.

Se confrunta doua teorii. Iesirea din acest labirint al datoriilor nu pare a fi decat una: obtinerea de noi bani. Sunt doua opinii despre cum poate statul sa-si recapete influenta asupra bugetului. Politica cererii, propusa de Keynes, spune ca statul trebuie sa sprijine prin credite stimularea cererii private, pentru ca astfel sa se aduca noi bani statului. Constructia unei sosele da salarii muncitorilor, cu care acestia platesc impozite si isi cumpara mobila, ceeace aduce salarii tamplarilor si asa mai departe. Dupa cealalta opinie, politica ofertei, cresterea economica ar fi determinata de conditiile favorabile create firmelor, succesul carora depinde de profituri mari, de salarii mici si de impozite mici. Rolul statului in stimularea cresterii se reduce la stabilirea de taxe reduse. In ultimele decenii, in tarile occidentale au venit la putere fie oameni politici ce sustineau politica ofertei (conservatori si liberali, chiar si unii social-democrati), fie cei ce credeau in economia keynesiana (social-democrati). Cand unii veneau la putere, reduceau veniturile statului, iar cand erau inlocuiti de cei cu opinii contrare, sporeau cheltuielile statului.

In ambele cazuri se recurgea la obtinerea de noi credite. Daca la datoriile statului sunt adaogate si datoriile firmelor si cele private, suma tuturor creditelor a crescut din 1985 de doua ori mai mult decat ritmul cresterii economice si este astazi de trei ori mai mare decat valoarea productiei mondiale. Economiile tarilor desvoltate au nevoie pentru a creste de o tot mai mare cerere din partea comunelor, regiunilor si statelor, pentru care acestea se indatoreaza si lasa pentru candva in viitor finantarea cererii de astazi. Acest sistem economic produce constant o indatorare fortata a bugetelor public si privat.

Guvernantii deleaga pietelor puterea in speranta ca vor recolta crestere si locuri de munca, sporind astfel spatiul de influenta al politicii. Bugetele publice faurite pe baza de datorii creaza in continuare iluzia de putere, pana cand pietele isi demonstreaza ele puterea, prin dobanzile ce le stabilesc. In bugetul Germaniei plata dobanzilor ocupa azi al treilea loc ca marime a cheltuielilor, o treime din numarul comunelor nu isi mai pot plati singure datoriile. In SUA datoria nationala a crescut in ultimii patru ani de la 10 bilioane $ la mai mult de 16 bilioane $ si tot mai multe municipii si-au declarat falimentul. In Grecia, Spania sau Italia pietele de bonds decid indirect nivelul pensiilor si salariilor. Un stat nu este insa o intreprindere, desi sunt politicieni care isi trateaza alegatorii ca pe niste salariati. Politica este arta de a convinge parlamentele si cetatenii ca politica economica serveste la obtinerea prosperitatii, dar si de a convinge pietele si investorii ca poporul nu poate fi tratat ca bun decat pentru obtinerea de profit.

 Acest echilibru intre democratie si piata a fost insa distrus dupa cei patru ani de criza financiara. Pe de o parte, interventia cu miliarde a statelor pentru salvarea bancilor si pietelor a ascutit problema legitimitatii, esentiala pentru guverne intr-o democratie. Reprosul cel mai curent este ca bogatii sunt protejati, iar saracii sunt storsi la sange. Aceasta acuzatie a fost confirmata in prima faza a crizei financiare: posesorii pe datorie ai unei case si-au pierdut acest adapost, dar bancile care au speculat cu ipotecile au ramas neatinse multumita banilor contribuabililor. In cea de a doua faza a crizei, dupa ce statele au trebuit sa imprumute alte bilioane pentru a stabiliza pietele financiare, dependenta guvernelor de piete a devenit atat de mare incat conflictul intre piete si democratie a iesit la iveala prin manifestatiile de pe strazile din Atena si Madrid, in confruntarile electorale si la intalnirile la varf. Asupra pietelor financiare, care nu sunt decat impletirea a miliarde de tranzactii zilnice, sunt acum indreptate reflectoarele democratiei, fiecare miscare a lor este analizata, temuta, sarbatorita, blestemata, iar fiecare masura adoptata de politicieni este apreciata dupa cum foloseste sau nu pietelor.

Incercarea statelor de a sprijini sistemul financiar actual a sporit dependenta lor de pietele financiare in asa masura incat politica nu mai depinde decat de doi suverani: poporul si creditorii. Creditorii si investorii cer reducerea datoriilor si perspective de crestere, in timp ce cetatenii cer locuri de munca si buna stare. Poporul insa constata ca guvernele ii asculta tot mai mult pe creditori. Puterea strazii nu reuseste insa sa biruie puterea dobanzilor. In cele din urma criza financiara a devenit o criza a democratiei, deci mult mai grava decat orice criza financiara.

 

Nevoia de Stanga

November 15, 2012

I.
Pana acum vreo 3-4 ani era raspandita la noi ideea ca intelectualul veritabil nu poate fi decat cel de dreapta. Cei ce o impartaseau, rupti de realitatea societatii in care traiau si incantati de laudele pe care le primeau de la cercul ingust de admiratori, decretasera disparitia stangii odata cu rasturnarea comunismului. Atunci cand calatoreau peste granita si vedeau ca gandirea de stanga continua totusi sa aiba multi aderenti, atribuiau aceasta situatie unei ramaneri in urma a occidentului ce ignora suferintele prin care doar noi romanii trecuseram.
Aceasta idee preconceputa e pe cale sa dispara. Au aparut cativa intelectuali de stanga ce nu se sfiesc sa-si afirme convingerile si care combat opinia falsa a dreptei ca deja am atins sfarsitul istoriei. Printre acestia un loc deosebit il ocupa Gabriela Cretu, ce si-a format un profil atat prin activitatea sa politica in tara si strainatate, cat si prin articolele si cartile publicate. Zilele trecute a aparut volumul dansei intitulat “Reinventarea stangii” (ed. Lumen – Iasi, str. Tepes Voda, 2) ce poate fi considerat un indrumar util pentru toti cei ce nu vor sa se rataceasca pe caile intortocheate al politicii romanesti.
De la inceput autoarea doreste sa spuna lucrurilor pe nume, sa rosteasca cateva adevaruri jenante chiar pentru unii din propriul partid. Ea cere ca omul de stanga sa afirme cu curaj ca, in acesti ani de relativa crestere economica, au sporit nepermis de mult saracia si inegalitatile in societate, ca trebuie sa se denunte discriminarea anumitor categorii de persoane si hartuirea femeilor, violenta in familie, traficul de persoane si prostitutia. Dansa doreste sa se arate ca atunci cand Constitutia garanteaza proprietatea privata, trebuie ca si proprietatea publica sa fie protejata, iar nu lasata a fi jefuita prin privatizari iresponsabile. Gabriela Cretu scrie: “Nu avem voie sa reevaluam trecutul apropiat, adica ultima epoca istorica pe care majoritatea romanilor inca si-o mai aminteste (…) Acest trecut a fost deja evaluat de altii, votat in parlament, clasat si arhivat, dupa ce, bineinteles, a fost condamnat ca vinovat. Noi trebuie doar sa repetam papagaliceste concluzia ca trecutul a fost rau in integralitatea sa si pentru toti. Ca afirmatia este contrazisa de realitate si ca submineaza orice posibilitate de corijare a erorilor prezentului, nu conteaza.” Si dansa adaoga: “Despre delicata relatie dintre libertate – oferita cu darnicie tuturor, caci nu costa nimic – si siguranta zilei de maine, rezervata unui numar de alesi, s-a tacut total, caci zona temelor interzise este respectata.”
Bineinteles ca si distinctia Stanga/Dreapta face parte din temele ce sunt descifrate in carte, deoarece “sunt concepte ce evolueaza si se modifica odata cu societatea”. Se stie ca pentru neoliberalismul contemporan caracteristic este atacul permanent la adresa statului, acesta fiind considerat fie prea mare, fie ineficient. El, statul, este insa singurul adversar important al corporatiilor ce vor sa cucereasca lumea. Pentru stanga, statul dorit nu trebuie confundat cu cel asistential (concept neoliberal), ci este cel al bunastarii, adica rezultatul “unei societati organizata pe principiul egalitatii de oportunitati, al distribuirii echitabile a bogatiei si al responsabilitatii de a furniza fiecarui cetatean un minimum pentru a duce o viata buna.” Totul astfel facut incat sa nu fie tradate “valorile universale si perene ale stangii democratice – egalitate, libertate, solidaritate, dreptate sociala”.
Criteriul egalitatii este esential pentru definirea deosebirilor dintre stanga si dreapta. Argumentul clasic al dreptei este ca oamenii nu se nasc egali, unii sunt mai destepti, altii mai prosti, unii mai bogati, altii mai saraci, etc. Deci egalitatea nu ar exista in natura, caci Dumnezeu a lasat lumea impartita intre stapani si slugi, intre cei destinati sa domine si cei condamnati pe vecie sa li se supuna. Dar Gabriela Cretu riposteaza ca egalitatea nu are de a face cu natura, ci este o relatie sociala, e fundamentul economiilor moderne, care prevad in toate Constitutiile, garantarea egalitatii inca din prima fraza. Teoretic toti pruncii se nasc egali, dar ei intra intr-o lume deja ierarhizata, cu mari diferente economice, culturale si de putere. “Egalitatea nu are nimic de a face cu uniformizarea, ci e o relatie sociala intre persoane care ar trebui sa-si desvolte potentialitatile intr-o societate echitabila.”

II.
Autoarea tine apoi sa precizeze: “Cand spun Stanga, ma gandesc la Partidul Social-Democrat. Alta Stanga mai la stanga, la noi nu exista. Una mai la dreapta nu si-ar justifica numele.” Ceeace nu inseamna – spune dansa – ca politica PSD-ului trebuie acceptata necritic. Proletariatul nu mai este cel de odinioara; clasa muncitoare postindustriala este dispersata. Partidele social-democrate din intreaga lume actioneaza in mediul unei globalizari accelerate cu mentinerea statelor nationale si a frontierelor. Dar “Stanga nu poate fi decat internationalista”, caci conceptul de clasa presupune lipsa de granite. Idee care nu convine unor partide social-democrate sau laburiste, din vest sau din est, “ce duc batalii cu miza mica si risipa de energie mare”, dar se potriveste unei altfel de Stangi, mai radicale. Pentru un asemenea partid trebuie luptat, sustine convingator autoarea, deoarece “reinventarea Stangii este o conditie sine qua non a progresului societatii romanesti.” In orice caz nu sunt multi cei care ar putea scrie, fara ezitare, aceste randuri: “Recunoasterea oficiala a unei stangi mai radicale decat centrul in care ne situam ar fi semn de sanatate. Ne-ar imuniza fata de o lunecare spre dreapta care nu reprezinta astazi doar un risc; este o realitate.”
Cartea “Reinventarea Stangii” contine numeroase alte articole, fie cu caracter polemic, fie eseuri ce par a avea intentii politic-educative. Asa sunt paginile consacrate problemei suveranitatii nationale sau mai curand despre restrangerea suveranitatii statului. Ceeace – spune autoarea – nu inseamna ca suveranitatea ar fi negociata in organizatiile internationale in interesul cetatenilor. Ea este in realitate daruita, avand insa grije sa se strige ca ea ne-a fost furata. Cum? “Domenii largi din economia nationala, unele din ele strategice, vitale pentru tara, au fost privatizate si astfel suveranitatea nationala a fost cedata, de buna voie si nesilit de nimeni.”
Nu mai putin categorice sunt, spre sfarsitul cartii, reflectiile despre intelectualul public. Acesta ar trebui sa fie “cel care-si foloseste cunoasterea pentru a se opune puterii opresive sau abuzive si a apara ideile sau valorile puse in pericol. (…) Intelectualul public, acolo unde el exista, este un produs al democratiei, profund atasat valorilor acesteia. La noi nu este insa cazul.(…) Traim intr-un timp revolut si se fac stradanii pentru a ramane acolo.” Un lucru de dorit si necesar ar fi democratizarea adevarului, caci prin asta – spune autoarea – se deschide accesul la o cunoastere care este vaccinul impotriva manipularii. “Legitimitatea punctului de vedere al intelectualului depinde nu de persoana ce il pronunta, ci de adevarul pe care il formuleaza si de orizontul de asteptare sociala caruia acesta vine sa-i raspunda; publicul il legitimeaza prin preluarea si raspandirea adevarului sau”.

Inchizand cartea “Reinventarea stangii” cititorul are satisfactia ca a primit raspuns la multe din intrebarile ce il framanta. Sunt abordate in ea unele teme considerate tabu, dar si unele care, desi uzate de atata folosire (de pilda “Provocarea de a fi roman”), nu si-au gasit inca in randurile stangii un veritabil analist si purtator de cuvant. Din paginile ei se degaje un aer de curaj tineresc, de dorinta de a iesi din cercul vicios al politicianismului steril, dar si de gandire originala, fara recurgerea la citate din autori consacrati. Ea sporeste speranta intr-o stanga netributara sabloanelor “stangismului”, capabila insa de a-si asuma sarcina revolutiei democratice.

Despre Statele Unite ale Europei

November 15, 2012

Ceva despre Statele Unite ale Europei

Se stie ca la recentul Congres al PPE desfasurat la Bucuresti, presedintele Basescu a afirmat ca pentru combaterea populismului, ce s-ar afla in crestere pe continentul nostru, solutia o reprezinta faurirea Statelor Unite ale Europei. Ideea nu este noua, ea a fost pentru prima oara emisa de Victor Hugo in parlamentul francez cu 140 de ani in urma. In ultimul timp insa ea revine cu forta in discursul unor politicieni ai tarilor UE, justificata prin evitarea pe viitor a crizelor financiare, dar si pentru alte scopuri, mai mult sau mai putin clar exprimate. Ce se intelege de pilda prin formulele vagi puse acum in circulatie de «adancire radicala a integrarii”, “mai multa Europa”, “supranational contra national” ca primi pasi spre idealul unei Europe federale cu un guvern suprem, cu o armata proprie, o politica externa unica si un sistem bancar controlat de guvern?
Cele 27 de tari membre ale UE au astazi o populatie de aproape 500 milioane locuitori, iar cele 17 state ce formeaza zona monetara euro – au cam 350 milioane. Cifre impresionante, la care daca se adaoga cifrele fortei economice, se intrevede amploarea proiectului propus, dar si dificultatile traducerii lui in viata. O Europa care ar vorbi cu un singur glas are desigur avantaje, dar si inconveniente. Printre avantajele deseori mentionate este ca se elimina pericolul unor conflicte armate intre tarile membre, pe un continent ce a suportat in secolul trecut doua razboaie mondiale, alimentate de depresiunea economica si de ideologia nationalista. Dar aceasta calitate a UE, de oaza de pace, este chiar si astazi obtinuta prin documentele deja semnate de reprezentantii tarilor la nivelul cel mai inalt. Populismul nationalist care ar pandi ocazia pentru a pune mana pe putere si a repeta greselile trecute, este mai curand o sperietoare si in orice caz foarte departe de a avea virulenta hitlerismului sau fascismului in peroada interbelica. Razboaiele se duc acum nu cu soldati si ofiteri, ci prin lupte intre concerne, cuceriri economice si lovituri la bursa.
Criza economica si financiara a provocat recent lansarea de ministrul german de finante Wolfgang Schäuble a unei propuneri (sustinuta si de d-na cancelar A. Merkel), ce ar fi fost greu de conceput cu doar cativa ani inainte: tarile zonei euro sa-si prezinte anual proiectele de buget Comisiei de la Bruxelles, care ar avea imputernicirea sa faca corecturi in ele. Abia apoi bugetele sa fie prezentate parlamentelor nationale spre aprobare. Respingerea de un parlament a interventiilor Comisiei ar atrage dupa sine sanctionarea financiara drastica a tarii respective. O mai raspicata incalcare a suveranitatii statale este greu de imaginat. Iata de ce o serie de tari, printre care Marea Britanie, si-au exprimat dezacordul. Nici Franta nu accepta o asemenea ingerinta, presedintele Hollande cautand sa faureasca o axa Paris – Roma – Madrid. Berlinul a propus insa ca pana la sfarsitul anului sa se convoace o adunare care sa discute despre proiectul unui nou document constitutional ca fundament pentru Uniunea Europeana. Este clar ca Germania doreste ca pe viitor sa supuna controlului politica economica a statelor aflate in mari dificultati financiare. Iesirea ostentativa a Marei Britanii din aceste combinatii (fara insa a parasi Uniunea Europeana) poate fi privita si ca o indicatie pentru modul rezervat in care Statele Unite ale Americii, cel mai strans aliat al guvernului de la Londra, vad graba Germaniei de a aduna in jurul ei un puternic nucleu economic si politic european.
Ramane intrebarea de ce, in cazul al unui consens european asupra unor probleme ce ar avea influenta si asupra populatiei din Romania, presedintele Basescu a adoptat sustinerea fara rezerve a unei idei ce presupune cedarea unei bune parti din suveranitate, sau din ceeace a mai ramas din ea? Caci este vorba de concesii ce presupun modificarea radicala a constitutiei si, mai ales, o subordonare a parlamentului national fata de deciziile luate de niste functionari superiori de la Bruxelles. La ordinele venite de acolo le va fi greu sa reziste mai ales tarilor din est ce ar dori sa intre si ele in zona euro. La intrebarea de mai sus o explicatie ar fi ca astfel presedintele a dorit sa-si dovedeasca recunostinta fata de cei care l-au sprijinit in eforturile de a evita efectele referendumului. Cred insa ca sprijinul neconditionat dat proiectului unei Europe federale cu capitala la Bruxelles sau Strasbourg este mai mult decat atat: este teama de a se gasi confruntat cu marile probleme sociale ce se intrevad deja la orizont si neputinta de a le gasi solutii prin metodele proprii dreptei neoconservatoare. Numai astfel se poate explica entuziasmul pentru Statele Unite ale Europei si absenta oricarei retineri fata de aceasta utopie. Retineri sau chiar critici care ar fi permis cantarirea cu grije a inconvenientelor si negocierea ulterior a unor conditii favorabile Romaniei, ca de pilda libera circulatie in spatiul Schengen a fortei de munca ce nu-si mai gaseste ocupatie in urma desindustrializarii, prioritatea acordata unor programe de apropiere a nivelurilor de trai din tarile UE sau combaterea populismului manifestat prin nationalismul maghiar.
S-ar putea insa ca tocmai fidelitatea presedintelui fata de ideile venite de la Berlin sa nu contribuie la imbunatatirea opiniei care, in ultimul sfert de veac, s-a creat treptat in occident despre noi romanii…