Capitalismul sufocat sub povara datoriilor (I)

Cele mai multe tari occidentale sunt atat de inglodate in datorii, incat pietele au ajuns sa aiba un cuvant mai greu de spus in politica decat popoarele lor. Principiile democratice se afla in contradictie cupretentiile bancilor. Aceasta este tema unei noi carti intitulata “Poker de bilioane – Cum inunda bancile si statele lumea cu bani si ne saracesc” de Ullrich Fichtner si Cordt Schnibben, din care un capitol a aparut saptamana asta si in revista “Der Spiegel”. Il voi prezenta prescurtat in cele ce urmeaza, caci el explica pe intelesul tuturor complicatele probleme ale crizei actuale. Economia si politica Romaniei, cu trasaturi specifice determinate istoric, nu este o exceptie in peisajul general descris in cele de mai jos.

 

Dupa ce se intreaba daca nu este posibil ca ceeace vedem azi sa nu fie o simpla criza, ci mai curand o transformare a sistemului nostru economic, resimtita insa ca o lunga criza careia nu i se vede sfarsitul si daca nu ar fi posibil ca statele sa nu recapete niciodata controlul asupra pietelor financiare si nici sa mai scape de datorii, Cordt Schnibben trece pe scurt in revista istoria comportamentului pietelor financiare si a statelor.

Sa faci bani din nimic. Se stie ca pana in 1971 criteriul de masura al dolarului american era aurul, o uncie de aur valorand fix 35 US dolari. Dar cand SUA a avut nevoie de multi dolari pentru razboiul din Vietnam, iar economia mondiala crestea atat de rapid incat aurul nu mai putea fi folosit ca valoare de schimb a dolarului, acest sistem a fost abandonat. S-au introdus atunci doua proceduri: eliberarea pietelor financiare de plafonarea alimentarii cu bani si ridicarea restrictiei tiparirii de bani de catre state. S-a creat o bula financiara care s-a umflat timp de peste patru decenii, bancile nationale putand crea bani din nimic, bancile private acordand nelimitat credite, iar consumatorii si statele putand sa se indatoreze fara obstacole. Pana cand aceasta bula uriase de credite a inceput sa se sparga. Mai intai in SUA, unde ipotecarea locuintelor se baza in banci pe hartii de garantie fara valoare; apoi, peste tot pe glob, statele indatorate au inceput sa transforme datoriile private in datorii publice, pana cand au inceput sa se clatine si s-au grabit sa faca noi imprumuturi la banci cu dobanzi mai ridicate decat inainte.

Se confrunta doua teorii. Iesirea din acest labirint al datoriilor nu pare a fi decat una: obtinerea de noi bani. Sunt doua opinii despre cum poate statul sa-si recapete influenta asupra bugetului. Politica cererii, propusa de Keynes, spune ca statul trebuie sa sprijine prin credite stimularea cererii private, pentru ca astfel sa se aduca noi bani statului. Constructia unei sosele da salarii muncitorilor, cu care acestia platesc impozite si isi cumpara mobila, ceeace aduce salarii tamplarilor si asa mai departe. Dupa cealalta opinie, politica ofertei, cresterea economica ar fi determinata de conditiile favorabile create firmelor, succesul carora depinde de profituri mari, de salarii mici si de impozite mici. Rolul statului in stimularea cresterii se reduce la stabilirea de taxe reduse. In ultimele decenii, in tarile occidentale au venit la putere fie oameni politici ce sustineau politica ofertei (conservatori si liberali, chiar si unii social-democrati), fie cei ce credeau in economia keynesiana (social-democrati). Cand unii veneau la putere, reduceau veniturile statului, iar cand erau inlocuiti de cei cu opinii contrare, sporeau cheltuielile statului.

In ambele cazuri se recurgea la obtinerea de noi credite. Daca la datoriile statului sunt adaogate si datoriile firmelor si cele private, suma tuturor creditelor a crescut din 1985 de doua ori mai mult decat ritmul cresterii economice si este astazi de trei ori mai mare decat valoarea productiei mondiale. Economiile tarilor desvoltate au nevoie pentru a creste de o tot mai mare cerere din partea comunelor, regiunilor si statelor, pentru care acestea se indatoreaza si lasa pentru candva in viitor finantarea cererii de astazi. Acest sistem economic produce constant o indatorare fortata a bugetelor public si privat.

Guvernantii deleaga pietelor puterea in speranta ca vor recolta crestere si locuri de munca, sporind astfel spatiul de influenta al politicii. Bugetele publice faurite pe baza de datorii creaza in continuare iluzia de putere, pana cand pietele isi demonstreaza ele puterea, prin dobanzile ce le stabilesc. In bugetul Germaniei plata dobanzilor ocupa azi al treilea loc ca marime a cheltuielilor, o treime din numarul comunelor nu isi mai pot plati singure datoriile. In SUA datoria nationala a crescut in ultimii patru ani de la 10 bilioane $ la mai mult de 16 bilioane $ si tot mai multe municipii si-au declarat falimentul. In Grecia, Spania sau Italia pietele de bonds decid indirect nivelul pensiilor si salariilor. Un stat nu este insa o intreprindere, desi sunt politicieni care isi trateaza alegatorii ca pe niste salariati. Politica este arta de a convinge parlamentele si cetatenii ca politica economica serveste la obtinerea prosperitatii, dar si de a convinge pietele si investorii ca poporul nu poate fi tratat ca bun decat pentru obtinerea de profit.

 Acest echilibru intre democratie si piata a fost insa distrus dupa cei patru ani de criza financiara. Pe de o parte, interventia cu miliarde a statelor pentru salvarea bancilor si pietelor a ascutit problema legitimitatii, esentiala pentru guverne intr-o democratie. Reprosul cel mai curent este ca bogatii sunt protejati, iar saracii sunt storsi la sange. Aceasta acuzatie a fost confirmata in prima faza a crizei financiare: posesorii pe datorie ai unei case si-au pierdut acest adapost, dar bancile care au speculat cu ipotecile au ramas neatinse multumita banilor contribuabililor. In cea de a doua faza a crizei, dupa ce statele au trebuit sa imprumute alte bilioane pentru a stabiliza pietele financiare, dependenta guvernelor de piete a devenit atat de mare incat conflictul intre piete si democratie a iesit la iveala prin manifestatiile de pe strazile din Atena si Madrid, in confruntarile electorale si la intalnirile la varf. Asupra pietelor financiare, care nu sunt decat impletirea a miliarde de tranzactii zilnice, sunt acum indreptate reflectoarele democratiei, fiecare miscare a lor este analizata, temuta, sarbatorita, blestemata, iar fiecare masura adoptata de politicieni este apreciata dupa cum foloseste sau nu pietelor.

Incercarea statelor de a sprijini sistemul financiar actual a sporit dependenta lor de pietele financiare in asa masura incat politica nu mai depinde decat de doi suverani: poporul si creditorii. Creditorii si investorii cer reducerea datoriilor si perspective de crestere, in timp ce cetatenii cer locuri de munca si buna stare. Poporul insa constata ca guvernele ii asculta tot mai mult pe creditori. Puterea strazii nu reuseste insa sa biruie puterea dobanzilor. In cele din urma criza financiara a devenit o criza a democratiei, deci mult mai grava decat orice criza financiara.

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: