Archive for February, 2013

O noua forma de colonialism

February 19, 2013

In complectarea articolului din 2 februarie de pe acest blog („Cei ucisi prin infometare“) dau mai jos traducerea unui scurt articol aparut in revista “Der Spiegel” din aceasta saptamana (Nr.8/2013) :

“Multe tari din lumea a treia si-au vandut sau arendat mare parte din pamantul arabil sau din plantaje unor straini. In fruntea listei este Liberia , unde intreaga suprafata cultivata a tarii este integral in maini straine. “Land Grabbing”(acapararea pamantului) se numeste operatia prin care investorii isi insusesc vaste suprafete agrare in Africa, America de sud sau Europa de rasarit. In Filipine – deja jumatate din suprafata cultivabila e in mainile strainilor, iar in Ucraina – peste o treime din pamanturile taranilor au fost cumparate, in mare parte de firme americane. Populatia in crestere a Indiei sau Braziliei face ca cererea de cereale sa sporeasca, astfel incat investitiile in terenuri arabile sunt foarte rentabile. Deseori insa populatia sufera de pe urma acestei noi forme de colonialism, caci monoculturile alcalinizeaza pamanturile.”

Articolul e insotit de un grafic in care se arata procentulde teren agricol instrainat in fiecare tara, iar din total – care sunt, proportional, principalele tari cumparatoare (sursa: PNAS). Astfel:  

            Madagascar – 10%, din care 54% cumparat de investori din Marea Britanie;

            Tanzania – 18%, din care 45% cumparat de Suedia;

            Uruguay – 18%, din care 51% de Argentina;

           Mozambic – 28%, din care 69% de Africa de sud;

           Papua – Noua Guinee – 33%, din care 90% de Malaezia;

           Ucraina – 36%, din care 66% de SUA;

           Siera Leone – 41%, din care 31% de Marea Britanie;

            Filipine – 49%, din care 17% de Arabia Saudita;

          Gabon – 86%, din care 74% de Singapore;

           Liberia – 100%, din care 34% de Malaezia, iar 34% de Singapore.

Romania nu este mentionata in articol, dar se stie ca terenurile cumparate sau arendate pe termen lung de investori straini reprezinta cca. 7%. Dar incepand cu anul 2014 – la indicatiile UE – se va introduce liberalizarea totala a vanzarii si cumpararii terenurilor agricole, astfel incat acest procent va creste probabil rapid. In Ungaria insa premierul Viktor Orban a pregatit un proiect de lege prin care se interzice instrainarea oricarei suprafete de teren. Experienta arata ca masurile cu caracter nationalist luate de actuala conducere a Ungariei sunt condamnate la Bruxelles, dar masurile adoptate de UE sunt ignorate la Budapesta.

Advertisements

Europa e pe moarte ?

February 8, 2013

    La 29 ianuarie 2013,  intr-o sala din centrul Parisului, in prezenta catorva intelectuali de renume din tarile europene, a avut loc prezentarea unui manifest despre soarta Europei. S-a desbatut cu acest prilej daca ideea nobila a unificarii tarilor europene poate fi lasata sa moara sau trebuie salvata prin crearea unei federatii a tarilor europene. Autorul manifestului este filozoful francez Bernard-Henri Levy, manifest care a fost insa semnat si de alti ganditori. Voi prezenta mai jos textul lui, dupa care voi face un comentariu, caci propunerea ridica intrebari si e plina de nelamuriri.

                       Europa sau haosul ?

Europa nu e in criza, ea e pe moarte. Nu insa Europa ca teritoriu, ci  Europa ca idee, ca vis si ca proiect.

 E vorba de aceasta Europa a spiritului, sarbatorita de Edmund Husserl in cele doua mari conferinte din 1938 de la Viena si Praga, in ajunul catastrofei naziste. De Europa ca vointa si reprezentare, ca himera si ca santier, acea Europa pe care au pus-o in valoare parintii nostri, Europa care a stiut sa redevina o idee noua, care a putut aduce popoarelor dupa cel de al doilea razboi mondial pace, prosperitate si o diseminare inedita a democratiei, dar care este din nou, sub ochii nostri, pe cale de a se dezagrega.

Ea se dezagrega la Atena, unul din leaganele ei, in deplina indiferenta si cinismul  natiunilor-surori. A fost un moment, cel al miscarii filoelene la inceputul secolului XIX cand, de la Chateaubriand la Byron de la Missolonghi, de la Berlioz la Delacroix, de la Puskin la Victor Hugo tanar, toti cei ce pretuiau Europa ca artisti, poeti, mari spirite, alergau in ajutorul ei si militau pentru libertatea ei. Suntem departe de asta astazi si totul se petrece ca si cum acum, cand grecii au de dus o alta batalie contra unei alte forme de decadere si subordonare, mostenitorii acestor mari europeni nu ar avea nimic mai bun de facut decat sa-i ocareasca, sa-i stigmatizeze, sa-i umileasca si, printr-un plan de strictete impus ca program de austeritate pe care ei sunt somati sa-l accepte, de a-i despuia de insusi principiul suveranitatii, pe care chiar ei l-au inventat odinioara.

Ea se dezagrega la Roma, un alt leagan al ei, alt soclu al ei, a doua sa obarsie (cea de a treia fiind spiritul Ierusalimului), a moralei sale si a cunostintelor sale, alt loc unde s-a inventat distinctia intre lege si drept, intre om si cetatean, ceeace e la originea modelului democratic care a adus atat de mult, nu numai Europei, ci si lumii intregi. Acest izvor roman poluat de pestii unui berlusconism care nu mai ia sfarsit, aceasta capitala spirituala si culturala socotita uneori, alaturi de Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda, printre faimoasele “PIIGS” biciuite de institutiile financiare fara constiinta si memorie, aceasta tara care a inventat in Europa infrumusetarea lumii si care, pe drept si pe nedrept, capata starea de om bolnav al continentului. Ce mizerie, ce bataie de joc!

Ea se dezagrega peste tot, de la vest la est, de la nord la sud, prin cresterea acestor populisme, a acestor sovinisme, a acestor ideologii ale excluderii si urii pe care tocmai Europa avea misiunea de a le marginaliza, de a le ingheta si care isi ridica fara rusine capul. Ce departe este timpul cand, pe strazile din Franta, solidari cu un student insultat de un sef de partid cu memoria tot atat de scurta precum ideile lui, se scanda “suntem cu totii evrei germani”! Ce departe ne par azi acele miscari de la Londra, Berlin, Roma, Paris, de solidaritate cu dizidentii acelei Europe pe care Milan Kundera o numea “Europa captiva” si care parea inima Europei!  Iar acea mica internationala a mintilor libere care se bateau, acum 20 de ani, pentru sufletul Europei incarnat de Sarajevo sub bombe si lasat prada unei “epurari etnice” fara mila, unde s-o fi dus ea si de ce nu o mai auzim? 

In fine Europa se descompune datorita acestei interminabile crize a monedei euro,  care fiecare simte ca nu s-a incheiat. Oare nu e o himera aceasta moneda unica, abstracta, flotanta, caci nu se sprijina pe economie, resurse si fiscalitati convergente? Monedele comune care au functionat (marca dupa Zollverein, lira unitatii italiene, francul elvetian, dolarul) nu sunt oare chiar cele, si doar ele, care au fost sustinute de un proiect politic comun? Nu este oare o lege de arama cea care pretinde ca, pentru a exista o moneda unica, e nevoie de un buget minim, de niste norme contabile, de principii de investitii, toate de politica in comun asumata?

            Fara o federatie, nu se poate vorbi de o moneda care sa reziste.

            Fara unitate politica, moneda poate dura cateva decenii si apoi, in urma unui razboi, a unei crize, ea se dezagrega. Cu alte cuvinte, fara progresul acestei integrari politice, a carei obligativitate e inscrisa in tratatele europene, dar pe care nici unul dintre oamenii responsabili nu pare a o lua in serios, fara abandonarea de competinte de catre statele-natiune si fara o complecta infrangere a acestor “suveranisti” care imping popoarele la retragere si infrangere, euro-ul se va descompune asa cum s-ar fi descompus dolarul daca sudistii ar fi castigat razboiul de secesiune acum 150 de ani.

            Odinioara se spunea: socialism sau barbarie. Astazi trebuie sa se spuna: uniune politica sau barbarie. Chiar si mai bine: federalism sau spargere in bucati, iar urmare a spargerii – regresiune sociala, instabilitate, explozie a somajului, mizerie. Ba chiar: fie Europa nu face un pas decisiv in plus pe cale integrarii politice, fie ea iese din istorie si decade in haos.

Nu avem de ales: ori uniunea politica, ori moartea.

Aceasta moarte poate lua multe forme si sa faca dese ocolisuri. Ea poate dura doi, trei, cinci, zece ani si sa fie precedata de numeroase intreruperi, dand impresia ca s-a reusit sa se evite ce-i mai rau. Dar ea va veni. Europa va iesi din istorie. Intr-un fel sau altul, daca nimic nu se intampla, ea va iesi. Nu e doar o ipoteza, o vaga temere, o carpa rosie fluturata in fata unor europeni recalcitranti. Este o certitudine, un orizont fatal si de netrecut. Toate celelalte, descantecele unora, smecheriile altora, fondurile de solidaritate Ics, bancile de stabilitate Igrec, toate nu vor face decat sa intarzie scadenta si sa intretina iluzia unei minuni pentru cel deja muribund.

 

Semnatari: Vassilis Alexakis (scriitor grec); Hans Christoph Buch (scriitor si ziarist german); Juan Luis Cebrian (ziarist spaniol, director al cotidianului, “El Pais”, Umberto Eco (scriitor, filosof, publicist si linguist italian); György Konrad (scriitor maghiar); Julia Kristeva (psihoanalista si eseista franceza de origine bulgara); B.-H. Levy (filozof, scriitor si publicist francez); Antonio Lobo Antunes (scriitor portughez); Claudio Magris (scriitor italian); Salman Rushdie (romancier britanic originar din India); Fernando Savater (eseist si filozof spaniol); Peter Schneider (scriitor german).

                                               *

Citind textul de mai sus, dar mai ales numele intelectualilor care l-au semnat, poti fi indemnat sa acorzi credit deplin ideei punerii bazei unor State Unite ale Europei, fara a mai examina critic consecintele. Intr-adevar, ce poate fi mai ispititor decat ca, in fata unor giganti precum SUA, Rusia si China, tarile de pe continentul nostru sa formeze un stat cu 500 milioane de locuitori, nu numai cu o moneda unica, o banca centrala, un parlament european, ci si cu un guvern central, o armata comuna si lipsit de frontiere. Dar recitind manifestul vedem ca, daca il desvelim de patetismul literar si de afirmatiile menite sa infricoseze, nu ramane nici un argument solid care sa sustina federalizarea Europei. Este insa in plina desfasurare o campanie pentru a impune aceasta conceptie, iar cei ce o sustin sunt personalitati politice de mare greutate. Printre ei este Daniel Cohn-Bendit, fruntas ecologist si deputat in Parlamentul UE; Guy Verhofstadt, fost prim-ministru al Belgiei, deputat liberal in Parlamentul UE si autor al unei carti intitulate “Statele Unite ale Europei; Mario Monti, prim-ministru al Italiei si fost comisar al UE, care impreuna cu Sylvie Goulard, deputata liberala in Parlamentul UE, a scris o carte intitulata “Despre democratie in Europa” in care sustine aceiasi idee; Joska Fischer, fost ministru de externe al Germaniei s. a.

 Toate aceste pledoarii pasionate pentru edificarea unui stat original, pe temeliile unui continent care a cunoscut atatea confruntari sangeroase dealungul secolelor, mi se par pripite si neconvingatoare. In primul rand, dupa ce agitarea fantomei comunismului si-a pierdut rostul din lipsa adversarului, se reinvie sperietoarea nationalismului, desi azi sunt putine parlamentele tarilor europene in care au intrat partide cu asemenea ideologie. Nu suntem in situatia in care un nou Hitler inarmat este pe cale de a cuceri Europa.  

Trebuie recunoscut ca integrarea a facut pasi mari cu UE in ultimii 20 de ani. Un parlament european exista (la Strasbourg), deasemenea un guvern european (Comisia de la Bruxelles) ce elaboreaza norme preluate apoi de toate tarile membre, o banca europeana tot asa (la Frankfurt a.M.), astfel incat perfectionarea sistemului existent ar fi o solutie mai simpla si mai putin riscanta decat un salt in necunoscut. Preluarea in tot mai mare masura a prerogativelor guvernelor nationale de un mare guvern european, alcatuit cu probabilitate din birocrati slab cunoscatori ai realitatilor din fiecare tara, e de presupus ca nu va conduce la contopirea natiunilor intr-o unica natiune europeana, ci mai curand va stimula tendintele identitare si pulsiunile nationaliste, putand duce la revolte si confruntari sangeroase.

Dar nu asta este cel mai important. Nici in manifestul intelectualilor, nici in alte publicatii ce prognozeaza un viitor luminos al Europei federale, nu se pomeneste nimic despre discrepantele economice si sociale crescande intre tarile continentului si din interiorul fiecarei tari si caile de remediere a lor. Nu se aminteste deloc ca jumatate din tineretul spaniol este in somaj, nici ca din Romania au emigrat peste doua milioane pentru a putea supravietui, nici ca si in tarile cele mai dezvoltate oamenii se tem de viitorul copiilor lor. Nu se spune nimic despre puterea neingradita a bancilor si a burselor, nici despre incapacitatea crescanda a statului de a interveni in corectarea inegalitatilor. Nu poate fi socotita viabila o propunere de unificare care sa nu aiba ca tel principal apropierea nivelului de viata al locuitorilor tarilor participante la acest proiect. Despre toate acestea nu se intalneste nici un cuvant in manifestul amintit.

Strigatul “Europa e pe moarte!” este fie o exagerare, fie o incercare de a ascunde intentii nemarturisite de recroire a frontierelor statelor europene. In ori ce caz, Romania nu ar avea nimic de castigat din sprijinirea acestui proiect.

Cei ucisi prin infometare

February 2, 2013

 

 “Agricultura din intreaga lume poate hrani astazi 12 miliarde de oameni. Foamea nu este deci o fatalitate. Iar un copil care moare de foame este un copil asasinat”. Acestea sunt cuvintele care l-au facut  cunoscut pe Jean Ziegler, om politic elvetian din partidul socialist, profesor de sociologie la universitatea din Geneva si la Sorbona, fost insarcinat special al ONU cu problemele alimentatiei mondiale in anii 2000-2008, iar din 2009 – vice presedinte in Consiliul Drepturilor Omului al Natiunilor Unite, autor a numeroase carti. Ultima lui carte aparuta in 2012 poarta titlul Destruction massive. Geopolitique de la faim” (Nimicire masiva. Geopolitica foamei), din care voi prezenta in cele ce urmeaza cateva extrase ce mi s-au parut esentiale.  

Pamantul are o suprafata de 510 milioane de kilometri, din care acoperite cu apa sunt 361, iar cu uscat – 149. Pe aceasta suprafata traiesc 7 miliarde de oameni. Principala functie a creaturilor vii ale naturii (plante, animale, oameni) este hranirea. Fara hrana, fiinta vie moare. Urmatoarea functie importanta a creaturilor vii este inmultirea. Pentru a deveni adult, pentru a atinge gradul de maturitate ce permite fiintelor vii sa se reproduca, trebuie ca ele sa se hraneasca. Pentru a se hrani, femeile si barbatii au cules, au vanat, au faurit unelte si arme, au migrat. Pentru a se hrani, ei au lucrat pamantul, l-au semanat, l-au sadit, au inventat noi unelte de munca, au domesticit animalele.

Tot pentru a se hrani, oamenii, asemanator animalelor, au desvoltat un comportament obsesiv al teritoriului, au trasat granite in interiorul carora se simt “acasa”, au aparat acest spatiu impotriva altora ce si l-ar fi dorit. Pofta acestora din urma era cu atat mai mare, cu cat teritoriul era mai rodnic decat al lor sau avea alte calitati. Dupa stadiul prim al agriculturii si productia de unelte, a devenit necesar ca omul sa faca schimburi si sa calatoreasca. A aparut si s-a desvoltat neingradit economia, pentru ca oamenii trebuiau sa-si satisfaca cerintele, in primul rand hrana lor si a copiilor lor.

Cand este neglijat si ii este foame, copilul tipa. Este singurul mijloc de a se exprima, el plange ore intregi pana nu mai poate. Cand un prunc isi sleieste fortele, el pierde si insusirea de a comunica prin tipat si devine tacut. Astazi jumatate dintre copiii ce se nasc in India sunt grav si permanent subnutriti. Pentru ei fiecare clipa este un chin. Dintre ei, milioane mor inainte de a implini zece ani. Ceilalti sufera in continuare in tacere, vegeteaza, incearca sa doarma pentru a-si potoli foamea ce la roade maruntaiele.

La inceputurile istoriei umane, era sarcina barbatului ca, prin forta lui fizica, sa aduca hrana pentru femeie si copil. Dar acum planeta se prabuseste de atatea bogatii. Cand un miliard de oameni sufera de foame, asta nu se datoreaza unei prea reduse productii de alimente, ci pentru ca prea putini au acces la aceasta hrana. Pe planeta noastra nu se mai pot face descoperiri si cuceriri de noi teritorii, dar scandalul distributiei inegale si nedrepte a bunurilor pamantului este urias. Mahatma Ghandi a scris: “The world has enough for everyone’s need, but not for everyone’s greed” (Lumea are destule pentru nevoile fiecaruia, dar nu pentru lacomia fiecaruia).

Josue de Castro este primul care a aratat ca principalul factor raspunzator pentru masacrul subnutritiei si foamei este inegala distribuire a bogatiilor pe planeta noastra. Dar azi, dupa 40 de ani de la moartea lui, bogatii sunt tot mai bogati, iar saracii – tot mai saraci. Nu numai puterea financiara, economica si politica a concernelor transnationale a crescut enorm, ci si averile personale ale celor mai bogati oameni au sporit exponential. In 2001 numarul miliardarilor in dolari era de 497, iar averea lor cumulata era de 1500 miliarde dolari. Zece ani mai tarziu, in 2010, numarul miliardarilor sporise la 1210, iar averea lor cumulata era de 4500 miliarde dolari. Prabusirea pietelor financiare din 2007-2008 a distrus existenta a milioane de familii in Europa, America de nord si Japonia. Conform datelor Bancii Mondiale au intrat in acesti ani sub nivelul oficial de saracie inca 69 de milioane de oameni. Bogatasii au batut insa toate recordurile cu averile lor in anul 2010, adica doar trei ani dela inceputul crizei.

Cine sunt stapanii pietelor de produse agrare si alimentare, care decid asupra hranei oamenilor ? Sunt cateva concerne transnationale, care zilnic stabilesc  nivelul productiei si pretul produselor pe care taranii si crescatorii de vite trebuie sa le cumpere (seminte, ingrasaminte minerale, pesticide, etc.). Agentii lor sunt principalii actori la bursa Commodity Stock Exchanges de produse agricole. Chiar si apa a intrat in buna parte sub controlul acestor concerne. In scurt timp milioane de hectare de teren agricol din emisfera sudica au ajuns in posesia lor. Ele sustin ca “legile naturii” conduc piata libera. Dar legea pietei nu are nimic natural. Ideologii firmelor internationale (marile banci, Hedgefonds), afirma asta pentru a-si legitima practicile criminale. Sunt multe cauzele pentru care fiecare al saptelea om de pe glob este grav subnutrit si un numar scandalos de mare mor de foame. Exista insa mijloacele pentru combaterea acestui trist fenomen si nu mai este deloc timp de pierdut pentru luarea masurilor necesare.

In septembrie 2000, 146 de state ONU si-au trimis reprezentantii la NewYork pentru a intocmi lista celor mai crunte tragedii care ameninta omenirea – foamea, saracia extrema, poluarea apei, mortalitatea infantila, discriminarea sexuala, SIDA, epidemiile, stricarea climei – si a gasi mijloace de a le combate. S-a calculat ca, pentru a le invinge, e nevoie de 15 ani si de investitii anuale de 80 miliarde dolari. Ceeace ar inseamna taxarea anuala cu doar 2 procente a celor 1210 miliardari.

Dar cum se poate lupta impotriva celor ce provoaca foametea ? Mai intai trebuie combatute moravurile elitelor de conducere din multe tari ale emisferei sudice, a coruptiei lor, a furiei cu care se agata de putere si a nadejdii de imbogatire. In unele tari ale lumii a treia, e curenta delapidarea banilor publici, iar terenurile agricole sunt cedate oligarhilor capitalului financiar mondial, care fac ce vor cu ele. Paul Biya , care de aproape 30 de ani e presedinte in Camerun, isi petrece doua treimi din an in hotelul Intercontinental din Geneva. Fara ajutorul sau, trustul Alexandre Vilgrain nu ar putea sa posede mii de hectare din cel mai bun pamant din Camerun. Iar Vincent Bolore nu ar fi putut privatiza intreprinderea de stat Socapalm si astfel sa puna mana pe 58.000 hectare de teren excelent. In Columbia, mercenarii din solda concernelor spaniole de ulei de palmier din Las Pavas s-au declarat independenti politic, cu sprijinul lui Juan Manuel Santos, presedintele tarii. In Senegal nu misca nimic fara aprobarea lui Abdulaye Wade, iar in Sierra Leone nu ar mai sta la putere Jean-Claude Gandur fara reprezentantii corupti ai guvernului care au rapit pamantul colectivelor de tarani.

Dusmanul principal, sunt desigur concernele agrare, acesti rechini ai “aurului verde” sau  speculantii de bursa, care nu pot fi convinsi sa abandoneze legea maximizarii profitului. Cum pot fi ei invinsi? Desigur sunt indispensabile protestul, rezistenta, revolta, sprijinirea pe toate caile a fortelor ce li se opun, atat la nivel mondial, cat si local, atat teoretic, cat si practic. Trebuie introduse schimbari radicale in parlamente si in organizatiile internationale, astfel incat sa se dea prioritate dreptului la hrana, interzicerii speculei la bursa cu produsele agricole de baza, interzicerii fabricarii de biocombustibil din plante de nutret, protectiei taranilor in fata acaparatorilor de pamant, demolarii cartelului mondial al caracatitelor de materii prime agricole si produse alimentare, protectiei agriculturii de subsistenta in numele mostenirii culturale.

Solutii pentru toate astea sunt, arme pentru a le aplica exista. Lipseste insa vointa colectivitatii statelor. In occident putem ca prin alegeri, prin libera exprimare a parerilor, prin greve, sa mobilizam opinia publica pentru o radicala schimbare a aliantelor si a strategiilor politice. In democratie nu exista neputinta, nu este scuza pentru a nu face nimic. Astazi este un razboi fara mila intre agricultura taraneasca si marile exploatari agroindustriale. Stapanirea mondiala a concernelor agroalimentare pradalnice a adus foamete si moarte pentru milioane de oameni. Alternativa fata de ele este agricultura familiala, sprijinita de stat prin investitii in utilaje si ingrasaminte.

In martie 2011, la a XVI sesiune a Consiliului ONU pentru drepturile omului, s-a declarat: “Taranii reprezinta aproape jumatate din populatia pamantului. Chiar si in lumea celei mai inalte tehnologii, oamenii mananca tothrana produsa de tarani. Agricultura nu este doar o ramura a economiei, ci o activitate strans legata de viata si supravietuire pe pamant. Siguranta populatiei globului depinde de bunastarea taranilor si de o agricultura durabila. Pentru a proteja viata omenirii trebuie sa recunoastem si sa impunem drepturile taranilor. Continua incalcare a drepturilor lor ameninta viata pe planeta noastra.”

                                                   *

 

Cartea lui Jean Ziegler este impresionanta si cifrele din ea sunt greu de contestat. Daca studiile lui s-au concentrat asupra situatiei tarilor din lumea a treia, din Africa, Asia si America latina, lipseste aproape total prezentarea situatiei din tarile foste comuniste, unde in ultimii 20 de ani saracia face ravagii, iar discrepanta dintre bogati si saraci sporeste neincetat. Deci care e situatia saraciei in România? Din nefericire, tara noastra se găseşte în frunte in clasamentul statelor europene cu cel mai mare nivel al sărăciei. Datele statistice arata ca la noi aproape 8,9 milioane de oameni trăiesc sub pragul asa numitului “risc de saracie si excluziune sociala”, adică peste 46 la sută din totalul populaţiei de 19 milioane de locuitori (dupa datele recensământului de anul trecut). Este cel mai ridicat nivel de saracie, pentru toate categoriile de varsta din UE, unde media este de 23 % (in Cehia, Suedia şi Olanda, sărăcia atinge abia 15% din populaţie). Potrivit Uniunii Europene, o persoană este considerată ca fiind săracă dacă are ,,un venit disponibil sub 60% din venitul mediu naţional”, venit care in Romania este de 884 lei pe lună. A fi sarac inseamna deci a avea disponibil pentru trai doar 530 lei, adica cca. 123 euro. Asta e si explicatia pentru care populatia tarii noastre a scazut in ultimii zece ani cu 2,6 milioane persoane, majoritatea evadand prin emigrare. Conform altor date ale EuroStat, cca. 30% din populatia Romaniei traieste in saracie absoluta. Conform unor date din 2003, cand nivelul de saracie era de cca. 25%, trăiau în sărăcie 77% dintre romi, 24,4% dintre etnicii români si 15% dintre maghiari.

Jean Ziegler este interesat in cartea lui indeosebi de soarta taranilor. Ce perspective au oare taranii romani, care reprezinta cca. 40% din populatia tarii? Investitorii straini deţin astazi 7% (700.000 hectare) din terenul agricol al tarii. România este obligată prin tratatul de aderare la UE ca începând cu 2014 să liberalizeze piaţa funciară. Din acel moment, atât persoanele fizice, cât şi cele juridice din Uniunea Europeană vor putea face achiziţii de teren fără nici un fel de restricţie. Această situaţie are loc în contextul în care preţul unui hectar de pamant arabil la noi costă între 1.000 şi 4.000 de euro, în timp ce în Olanda sau Danemarca preţurile sunt de 10- 20 de ori mai mari. Preţurile din România nu vor ajunge poate niciodata la nivelul celor din Vest, dar un fond de investiţii poate câştiga şi de câteva ori suma investită în numai câţiva ani, spun unii analisti economici. România se află în acest moment pe primul loc între ţările din Europa, şi pe locul zece în lume, în funcţie de procentul de teren agricol controlat de companiile cu capital străin. Ma indoiesc ca aceste companii se vor interesa de soarta taranilor de pe sutele de mii de hectare de pamant achizitionate avantajos. Asa cum arata cazul in tarile de pe alte continente, familiile de (fosti) tarani vor umple in curand periferiile marilor orase in slums-uri uriase, si nu numai in orasele din Romania. Dar asta este – asa cum spune Jean Ziegler – legea pietei libere. Mai libera la noi decat in alte parti ale Europei…