Archive for March, 2013

Cand politica se facea prin asasinate…

March 26, 2013

Am in mana o carte-document aparuta cu 72 de ani in urma si intitulata „Asasinatele de la Jilava..Snagov si Strejnicul – 26-27 noiembrie 1940”. Editata de Comandamentul Militar al Capitalei si tiparita la Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului, aceasta carte din 1941, de 546 pagini, continand si cateva fotografii ale celor executati si ale asasinilor, a fost reeditata prin fotografiere in 1992 in Ed. Scripta si este un exemplar mai dificil de gasit. Ea este un document cutremurator si ilustreaza un eveniment caracteristic pentru cele cca. 4 luni in care a functionat in Romania Statul National-Legionar (adica de la plecarea din tara a regelui Carol al II-lea in 6 septembrie 1940 pana la rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941 ce avea ca scop eliminarea generalului Ion Antonescu.

Dupa cum se stie, in dupa amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, prof. Nicolaie Iorga, fost prim-ministru si presedinte al Academiei Romane, a fost ridicat de la locuinta sa din Sinaia de un grup al politiei legionare, sub pretextul ca urmeaza sa dea o declaratie la Prefectura de Politie a Capitalei. Tot sub acelasi pretext si in aceiasi zi a fost ridicat de la domiciliul sau din Bucuresti, de un alt grup legionar, si prof. Virgil Madgearu, fost ministru. Primul a fost gasit asasinat langa comuna Strejnicul-Prahova, iar cel de al doilea – in padurea Snagov, la locul numit “Coada Lunga”.

In noaptea de 26-27 noiembrie un grup al politiei legionare s-a deplasat la inchisoarea Jilava, unde cu cateva zile inainte fusesera adusi arestati o serie de oameni politici si ofiteri de politie si jandarmerie, acuzati ca i-ar fi persecutat pe legionari dupa asasinarea de Garda de Fier a primului-ministru Armand Calinescu. Aici membrilor politiei legionare li s-au repartizat cele 19 celule ale detinutilor, pe care apoi i-au asasinat cu focuri de revolver. Printre ce 60 de persoane ucise erau: Victor Iamandi – fost ministru de justitie; generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Politiei Capitalei si fost ministru al Ordinei Publice; generalul Gh. Argesanu, fost prim-ministru; generalul Bengliu Ion, fost inspector general al Jandarmeriei; Radu Pascu, fost prim-presedinte al Curtii de Apel Bucuresti; Moruzov Mihail, fost director al Serviciului Secret de Informatii; Nicky Stefanescu, fost subdirector al serviciului secret de informatii s.a.

Scurt timp dupa acest masacru, cativa dintre legionarii faptasi la Jilava s-au dus la Prefectura Politiei Capitalei unde se aflau arestati 5 comisari de cariera. Trei dintre ei au fost ucisi in beciurile Prefecturii, iar ceilalti doi au fost dusi intr-o padure pe sos. Bucuresti-Ploiesti unde au fost impuscati. Unul dintre ei a scapat cu viata, grav ranit.

Planul de lichidare a clasei politice nu prevedea sa se incheie cu aceste omoruri. In dimineata zilei de 27 noiembrie au mai fost ridicati de la domiciliile lor, cu intentia de a fi ucisi, urmatorii prim-ministri si demnitari ai statului: G-ral C. Ilasievici, fost ministru al Apararii; Cons. Argetoianu, fost prim-ministru; Gheorghe Tatarescu, fost prim-ministru; Ion Gigurtu, fost prim-ministru; Mihail Ghelmegeanu, fost ministru de interne; g-ral dr. C. Marinescu, fost ministru al sanatatii. Ei au fost inchisi intr-o camera a Prefecturii de Politie si – prin interventia unui subsecretar de stat al Min. de Interne, au fost transferati la acest minister, unde s-au baricadat intr-o camera intreaga noapte, in timp ce un grup de legionari incercau sa patrunda, spargand usa.

In timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, au avut loc in cateva locuri din tara mai multe pogromuri, jafuri si distrugeri in dauna populatiei evreiesti, in special masacrul de la Iasi.

Cele aratate mai sus nu ar avea nevoie de comentarii. Miscarea legionara (adica a partidului intitulat in interbelic mai intai “Legiunea Arhanghelului Mihail” si apoi “Garda de Fier”) a fost pusa in afara legii de generalul Antonescu si a ramas asa in urmatoarele decenii. Dupa 1989 s-a incercat revenirea ei politica, bazandu-se pe logica simplista a anticomunismului si a aurei de martiri ai celor ramasi credinciosi nationalismului fanatic. Aceasta incercare a esuat insa , caci crimele de care era insotit numele ei o compromisesera definitiv.

In ultimul timp insa, pe fondul privatiunilor materiale ale populatiei, este tot mai frecventa exprimarea unei nemultumiri generale fata de intreaga clasa politica. Se repeta ideea ca in politica romaneasca nu mai exista nici stanga, nici dreapta, ci numai interesele individuale ale politicienilor, ca acestia – odata la putere – se dovedesc fie incapabli, fie corupti, ca nu merita sa votezi atata timp cat nu se face o curatenie radicala in randul celor ce au ales politica drept meserie etc. Aceste pareri sunt in parte indreptatite, dar generalizarea lor este periculoasa. Caci daca intreaga clasa politica este condamnabila si trebuie aruncata la cos, se pune intrebarea: cine sa vina in locul acestor oameni si a acestor partide? Intrucat – in conditiile date – este tabu orice solutie care sa sugereze oportunitatea unei schimbari in favoarea unui sistem al stangii veritabile, ar ramane – din pacate – doar doua ipoteze:

  • Venirea la putere a unei miscari de extrema dreapta, indiferent de numele ei, dar sprijinita de BOR, institutie ce beneficiaza de increderea unei bune parti a populatiei. Nu este o ipoteza a acestui an, poate nici a celui urmator, dar nemultumirea poate exploda dupa schimbarea presedintelui statului. Atunci Basescu, mare amator de lovituri senzationale, poate imbraca armura de unic salvator al natiunii. Exemplul Ungariei nationaliste, care ignora sfaturile si reprosurile Comisiei de la Bruxelles, poate fi ispititor si pentru unii oligarhi din Romania, care ar sustine o asemenea varianta.
  • Numirea de UE a unei echipe straine, care sa conduca o tara incapabila de a se guverna singura. Caci se tot repeta de presa si televiziune ca Romania a devenit o simpla colonie a vestului…

Acuzatiile permanente aduse clasei politice nu sunt de natura a-i elimina defectele, ci pot doar infierbanta poporul in vederea unei eventuale revolte pentru aducerea la carma statului a unui regim autoritar, chiar teocratic. Asta poate satisface pe unii, dar in nici un caz pe cei ce alcatuiesc marea majoritate a populatiei…

Cum ati petrece ultimele 24 de ore din viata?

March 24, 2013

 

Revista germana CICERO a avut ideea sa puna unor personalitati ale culturii intrebarea : “Ce ati face daca ati sti ca mai aveti doar 24 de ore de trait?”. Majoritatea celor intrebati au varsta intre 40 si 50 de ani, cand incheierea vietii pare inca indepartata, asa incat raspunsurile s-au dorit a fi ori amuzante, ori originale cu orice pret. Daca intrebarea ar fi fost pusa unora cu un deceniu sau doua mai tineri, acestia ar fi fost poate surprinsi de sensul absurd al ei, deoarece la varsta aia viata se intinde inainte ca un nesfarsit covor de flori. Totusi unele reflectii sunt interesante si iata cateva din raspunsurile primite, mult rezumate de mine:

 

Max Raabe (cantaret si compozitor): As petrece cu prietenii la un pick-nick pe marginea apei, as manca bine si – ridicand un pahar de sampanie – as spune: “Dragii mei, ma bucur ca am petrecut impreuna aceasta frumoasa dupa-amiaza de vara. Venim pe lume ca o foaie alba nescrisa si cu ea luam parte la sarbatoarea vietii, fara ca sa  fi fost invitati la ea”. Apoi, inainte de a veni tantarii, fara ca sa observe cineva, m-as retrage si as dispare, lasandu-i pe invitatii mei sa se intrebe a doua zi ce oare am vrut sa spun cu asta.

Yann Arthus-Bertrand (celebru fotograf si autor de filme documentare francez): Ultima mea zi de viata as dori sa fie perfecta. As cauta sa fiu un om bun. De regula oamenii nu sunt buni, ci egoisti, se gandesc mai mult la sine. Eu voi darui toate lucrurile mele, ma voi intalni cu toti cei ce imi sunt dragi si le voi spune cat de mult ii iubesc. Pentru a trai frumos ultima zi, trebuie sa accepti moartea. Dar este unul lintre lucrurile cele mai greu de acceptat. Moartea este poate cel mai important lucru din viata noastra. As dori insa sa mor cu surasul pe buze. As dori sa spun: « Au revoir, c’est fini, j’ai bien vecu. Am facut tot ce am putut.“

Gert Voss (celebru actor al lui Burgtheater din Viena) : E ingrozitor sa-mi imaginez ca mai am doar 24 de ore de trait. Ma simt ca un condamnat la moarte, caruia i se mai permite sa faca ce vrea. Cred ca as fi tot timpul paralizat de teama. Poate as dori sa ii am aproape doar pe cei imi sunt mai apropiati: sotia, fiica si nepotelul. Dar stirea mortii apropiate probabil m-ar schimba, as afla multe despre mine pe care nu le stiam. De aceea imi este aproape imposibil sa descriu ce voi simti si voi face in aceste 24 de ore. In orice caz nu voi putea fi calm si indiferent.

Peer Steinbrück (om politic, candidat social-democrat 2013 pentru functia de Cancelar al Germaniei): Daca as sti ca mai am doar o singura zi, mai intai – ca pasionat sahist cum sunt – as repeta o partida din finala din 1973 a campionatului mondial de la Reykjavik dintre americanul Bobby Fisher si rusul Boris Spasski. Apoi as strange unele hartii si scrisori, le-as impacheta si le-as da fiilor mei cu promisiunea ca le vor distruge fara a le citi. Asa a procedat si bunica mea cu mine si tin sa ma comport la fel. Apoi imi voi lua dictafonul si voi inregistra un mesaj pentru familie, asa cum si bunicul meu si-a scris ultimele ganduri inainte de a fi ucis de nazisti. Le voi spune a lor mei cam asa: “Sa va fie limpede ca actuala noastra buna stare si stabilitate sociala nu sunt ceva natural, de la sine inteles, ci fiecare dintre voi trebuie sa se implice si sa intervina pentru ca ea sa ramana asa.” In fine, in ultimele ore ale ultimei zile voi lua o masa copioasa cu rude si prieteni, la un bun restaurant si voi tine un mic discurs in care, la sfarsit, voi spune: “Daca pe unul dintre voi l-am calcat pe bataturi, inseamna ca a meritat-o!”.

Thomas Hermanns (artist de comedie) : Va fi ceva grozav! Moartea este cel mai mare show al vietii! Deci evenimentul trebuie sarbatorit ca un spectacol. As vrea sa fiu la New York, sa imi rezerv un apartament la Crosby Street Hotel, caci asta seara vreau sa-mi risipesc toti banii. Sau mai bine la Algonquin Hotel, unde au locuit toti idolii mei, de la Dorothy Parker la Noel Coward. La ora 20 voi lua o gustare in Times Square, apoi plec pe Broadway, caci trebuie murit in opulenta. Voi intra la Radio City Music Hall, cu The Rockets, un sir de 100 de fete dansand intr-un singur sir pe scena, sau la un spectacol de musical cu Billy Elliot. Apoi vom lua un cocktail cu sampanie Dom Perignon la Rainbow Room, unde o veche vedeta canta melodii de Cole Porter. In Central Park voi vedea pentru ultima oara rasarind soarele si, in fine, voi fi in Harlem la o slujba Gospel, cu negrese grase care canta superb. Acolo voi zace in cosciug, indopat cu sampanie si cocktailuri, caci un Oscar tot nu am reusit sa castig in decursul vietii…

Denis Scheck (critic literar) : Nu-mi doresc decat ca in aceste putine ore sa fiu singur. Nu vreau nici ca in cosciug sa mi se puna vreo carte, nici macar una din ale mele, caci cartile au soarta lor. Moartea e o nerusinare. Ea este dusmanul care nu are nici o legatura cu viata mea de pana acum. Daca ar exista un ser al nemuririi, l-as folosi fara ezitare, caci plictiseala unei vieti infinite este mai acceptabila. Cred ca pentru mine moartea e o impertinenta, deoarece si romanul este o forma artistica inacceptabila. In general literatura ridica cititorilor pretentii care nu pot fi indeplinite niciodata. Pentru a ma considera doar pe jumatate competent in literatura germana, ar trebui sa mai traiesc citind inca 400-500 de ani. Iar cum sunt comparatist cu alte literaturi, mi-ar trebui chiar o mie de ani. In viata dupa moarte nu cred. Si nici nu cred ca il voi intalni pe Virgilius in viata de apoi. Pentru asta imi e deajuns sa-i deschid cartile. A cunoaste pe cineva personal nu este neaparat cea mai nimerita cale de a patrunde in opera lui. Sunt unii oameni admirabili, spirituali, dar si multi, prea multi, cu care mai bine sa nu ai de a face. Intrucat nu poti scapa de ei, mai bine ma duc in iad. Cel putin acolo e mai amuzant.

                                                           *

Pentru cei care au citit cele de mai sus, exercitiul celor 24 de ore poate deschide noi perspective de reflectie. Si mie – om batran, pentru care cele 24 de ore sunt poate 24 de luni, de saptamani sau mai putin – ele mi-au iscat o serie de ganduri si griji pe care instinctiv le evitam. Si care nu seamana cu nici unul din raspunsurile amintite, deoarece fiecare isi are o viata unica, ce face ca si moartea sa fie distincta de a celorlalti.

Cateva ganduri pe marginea cartii “De ce este Romania altfel?”

March 6, 2013

        

          Lasand din mana cartea istoricului Lucian Boia, am avut sentimente amestecate. Pe de o parte, reamintirea unor momente din istorie ce pun intr-o lumina defavorabila comportamentul celor pe care istoria oficiala ii considera eroi ai neamului, m-a facut sa descoper ca vibreaza inca in mine coarda nationala pe care o credeam demult muta. Pe de alta parte, capitolele din a doua jumatate a cartii, care prezinta o perioada traita de mine, contin interpretari nu numai discutabile, ci chiar contestabile ale evenimentelor.

            S-au dezbatut si s-au scris in ultimele luni numeroase articole pro si contra afirmatiilor istoricului, ceeace dovedeste ca problema identitatii nationale este delicata si nu poate fi expediata intr-un volum de doar 127 pagini. N-am avut timpul si dorinta de a le citi. De altfel autorul nu face alceva decat sa duca si mai departe actiunea de demistificare a istoriei, jaloanele careia au fost puse de Xenopol, Parvan, Iorga, Giurescu si alti istorici, inceputa de Boia cu alte carti, ca sa amintesc doar pe cele care le am in biblioteca : “Istorie si mit in constiinta romaneasca”(1997), “Jocul cu trecutul – Istoria intre adevar si fictiune”(1998), “Mitologia stiintifica a comunismului”(2000) si “Capcanele istoriei – Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950” (2012). Nu sunt istoric si deci disecarea operei lui Boia le revine colegilor sai de breasla. Dar sunt roman si in aceasta calitate, de care nu ma pot desface chiar daca traiesc in strainatate, ma face sa impartasesc aici cateva ganduri iscate de tezele profesorului de istorie de la Universitatea din Bucuresti.

  1. In primul rand ma intriga titlul: ce inseamna oare “altfel”? Semnificatia poate fi pozitiva sau negativa. Dar chiar din primele pagini Boia clarifica problema: altfel, inseamna blestemat, stigmatizat, atat prin pozitia geografica, cat si prin jocul fortelor externe si prostia conducatorilor. Este o pacoste ce ar apasa de veacuri acest popor si ar fi zadarnic sa te opui soartei harazite. Apoi, tot in titlu, “Romania”. De ce nu “poporul roman”, caci despre el este vorba in intreaga carte. Se evita insa asta, caci s-ar ridica intrebarea: de ce intreg poporul este damnat si nu doar categoria domnitorilor si boierilor, regilor si oligarhilor ce s-au dovedit incapabili sau rauvoitori? Este usor de imaginat cum ar fi fost privita o carte cu titlul « De ce este poporul roman defect? », adica cu un titlu ce reflecta corect continutul cartii. Ceeace naste banuiala ca autorul nu a urmarit doar originalitatea demersului,ci si subtile obiective politice prin aceasta carte.
  2. Urmeaza 7 capitole de contestare a imaginii idilice pe care scoala a sadit-o timp de peste un secol in mintile tineretului roman, de aratare a falsului in care multi dintre noi am crezut cu naivitate. Stefan cel Mare nu a fost mare, Mihai Viteazul nu a fost viteaz si nici macar nu a prea fost roman. Faptele insirate par autentice. Nimeni nu poate ignora si nici explica lacuna de vreo noua secole intre parasirea Daciei de romani si aparitia primelor voievodate. Nici venirea, succesiva sau simultana, a strainilor (bulgari, turci, greci, evrei, rusi, unguri, germani) pe teritoriul locuit de romani, nu poate fi negata. Multe din aceste realitati sunt cunoscute, iar jenanta pentru constiinta noastra nationala este poate doar reamintirea lor laolalta. Singurul semn de intrebare ar fi de ce, intr-o lucrare ce se doreste echidistanta, sunt enumerate doar aceste stari de lucruri, iar nu si unele aspecte pozitive ale epocilor trecute, care cu siguranta au existat.
  3. Mai stingheritoare sunt insa comentariile lui Boia, atunci cand tine sa explice de ce Romania nu se gaseste azi pe acelasi palier de civilizatie cu alte tari europene. Nici nu putea fi, scrie autorul, deoarece romanii sunt un amestec eterogen de popoare, limba nu e suficient de latina, modelele culturale sunt toate din import (“pictorii sunt lipsiti de originalitate”, valoarea lui Eminescu e discutabila), statul a fost mereu slab etc. Romanul sufera in general de un original complex de inferioritate, caci uneori e napadit de accese de superioritate. Mai grava este – dupa autor – o alta deficienta: obedienta elitei politice si culturale, indurarea umila a tuturor ofenselor, chiar servilismul, asta ducand evident spre o comportare oportunista atunci cand tara se gaseste la raspantie. Iar asta ar explica si comportamentul romanilor, atat fata de acapararea puterii de comunism, cat si la prabusirea acestuia. Elita romaneasca creata in comunism, scrie Boia, este compusă din oameni care provin în majoritate din păturile de jos ale societății (cei cu „dosar bun“, „origine sănătoasă“), dar care aduc incompetența, furtul, plagiatul la suprafața societății și pînă în vîrful ei. Acuzatie cel putin exagerata, caci doar cu asemenea indivizi tara nu ar fi putut face in patru decenii efortul remarcabil de modernizare ce este trecut sub tacere astazi.

Este semnificativ ca Lucian Boia, desi roman, nu foloseste niciodata in cartea sa sintagma “noi romanii” sau “tara noastra”, ceeace lasa impresia ca e un observator ce priveste de undeva, de sus si detasat, pacientul bolnav Romania. Asta poate ca serveste pentru traducerea si difuzarea cartii in strainatate, dar se atinge prin ea o culme a pesimismului, a dispretului pentru natiunea in mijlocul careia s-a nascut si traieste.  Boia a produs nu numai un best-seller, primind aplauzele unor intelectuali debusolati, ci a incalcat o regula nescrisa ce poate nu-i va fi iertata: omul de rand, ce formeaza majoritatea populatiei, are nevoie, azi – mai mult ca oricand, de un ideal national.

  1. Un capitol al cartii se intituleaza “Cum ramane insa cu onoarea?”. Este vorba ca, pe langa celelalte defecte, Romania a mai dat dovada si de lasitate, preferand schimbarea aliantelor – atat in primul razboi mondial, cat si in cel de al doilea – in loc de a ramane teapan pe pozitiile initiale, ce se dovedeau paguboase. Nu a urmat deci exemplul Finlandei sau Poloniei, ramase cu “onoarea” intacta, dar cu pierdere de teritorii si mii de soldati morti. Sa fi apreciat oare aliatii (in primul rand St. Unite si Marea Britanie) onoarea armatei romane, daca aceasta ar fi luptat cu rusii pe strazile Bucurestilor (asa cum au facut ungurii la Budapesta) doar pentru salvarea cuvantului de onoare dat de Ion Antonescu lui Hitler? Iar daca se aduce ca argument notiunea de onoare, atunci de ce nu se pomeneste nimic in carte de alta notiune– si mai respectabila – cea a constiintei nationale, principiu atat de pretuit de Nicolae Iorga? Doar pentru ca se doreste a se face tabula rasa din opera predecesorilor, pentru ca domeniul istoriei sa inceapa cu tine? 

In cursul sec. 19 si 20 Romania s-a constituit intr-o comunitate, care mai tot timpul a avut de urmarit un ideal politic sau social: independenta fata de turci, unirea provinciilor locuite de romani, consolidarea statului (sub monarhie), respectarea suveranitatii si faurirea socialismului (in perioada regimului comunist). Dupa 1989 ar fi fost nevoie de o viziune pe termen lung, de un proiect national de anvergura, adica refacerea unui mit insufletitor pentru popor. Adica tocmai din categoria celor pe care Boia le reduce la niste adevaruri false. Cartea “De ce este Romania altfel?” este in contrasens cu acest tel nobil.

Inegalitatea sociala in Germania

March 1, 2013

Economistul american Simon Kuznets, laureat al premiului Nobel, a elaborat in 1955 un studiu amanuntit prin care demonstra ca pe masura desvoltarii economice a unei tari, inegalitatea sociala se reduce. El era de parere ca aceasta relatie cu valoare de lege imuabila va continua si in viitor. Deceniile urmatoare au dovedit insa cu prisosinta ca ipoteza sa era gresita.

Incepand din anii ’80, dar mai ales in anii ’90, tendinta predominanta in societatile statelor industriale este alta: in timp ce paturile cele mai sarace nu reusesc sa se zmulga din conditia lor, patura celor bogati devine tot mai bogata, rapid si fara ca nimic sa i se opuna. Principalele cauze ale noii situatii sunt:

  1. Pe piata muncii raportul dintre cerere si oferta in privinta capitalului uman, s-a schimbat radical. A sporit mult cererea de personal de inalta calificare, cu solide cunostinte de lucru cu computerul, in dauna fortelor de munca fara studii. Valoarea cunostintelor a devenit un factor decisiv in productie;
  2. Concomitent s-a facut simtita concurenta tarilor cu salarii reduse, care – oferind produse sub pretul pietii – au determinat indirect scaderea sau stagnarea salariilor muncitorilor in tarile industriale;
  3. Declinul organizatiilor sindicale, care nu au putut obtine succese in tratativele privind salariile tarifare, in buna parte datorita numarului mare de imigranti ce isi ofera forta de munca pentru salarii reduse;
  4. Politica impozitelor, care a favorizat clasele de sus. In SUA de pilda, de cinci decenii se tot reduc taxele pentru cei bogati. Politica neoliberala dusa in SUA de presedintele Ronald Reagan si in Marea Britanie de prim-ministrul Margaret Thatcher au contribuit considerabil la aceasta.

Sunt numeroase studiile din diverse tari care sprijina cu date adancirea faliei dintre bogati si saraci, indeosebi in Statele Unite, si riscurile pe care ea le contine. Una dintre cele mai recente carti de analiza a acestei stari de lucruri este cea a lui Hans-Ulrich Wehler, profesor emerit de istorie sociala, intitulata “Die neue Umverteilung – Soziale Ungleichheit in Deutschland” (“Noua redistribuire – Inegalitatea sociala in Germania”) – Verlag C. H. Beck. Ce spune acest autor?

                                                           *

In Germania, inca cu trei decenii in urma, se inregistra o discrepanta stridenta a veniturilor. Dar recenta criza economica (2008-2009), departe de a fi redus diferenta, a sporit-o, astfel incat in aceasta tara cu o populatie de 82 milioane locuitori, sunt acum 100 de miliardari si 345.000 de milionari. Aceasta elita a bogatasilor este strans legata de casta politicienilor, aceasta ingrijindu-se ca, pe diverse cai, sa ii creeze conditii cat mai favorabile. Managerii unor firme au ajuns sa primeasca castiguri, pe care Wehler le numeste “obscene”. In 1990 castigul mediu al anual al unui membru al consiliilor de administratie ale primelor 30 de mari concerne germane era de 500.000 euro , dar in 2010 castigul lor mediu a fost de 2,7 milioane euro. Dar asta nu li se pare deajuns, caci recent s-a descoperit ca sumele depuse in secret de bogatasii germani in bancile elvetiene pentru a evita impozitarea se ridica la 180 de miliarde euro. Presedintele consiliului de conducere al companiei Volkswagen, Martin Winterkorn, a primit in 2011 un salariu anual in valoare de 17,5 milioane euro. Ceilalti membri ai consiliului au primit intre 7,2 si 8,1 milioane, in timp ce salariul anual al unui muncitor care lucreaza direct in productie la VW a fost in medie de 42.000 euro.

Daca in anul 2000 – scrie Wehler – 5% din populatie poseda jumatate din avutia productiva totala, in 2010 cca. 10% stapaneau doua treimi din totalul bogatiei, iar 1% – alcatuind patura cea mai de sus – chiar 35,8%. Intre 1992 si 2012 averile private s-au dublat, cu un spor de aproape 10 bilioane euro. Autorul previne ca acum traim “unul dintre cele mai dramatice procese ale istoriei contemporane”, care se va ascuti in viitor. Procesul de concentrare al avutiei nu este insa unica forma in care se prezinta inegalitatea sociala. Wehler se opreste in carte si asupra sanselor inegale de promovare in cariera, de ingrijire medicala, de obtinere a unei locuinte si chiar de casatorie, aratand cat de dificil ii este unei persoane din paturile de jos sa avanseze si sa patrunda in mediul elitei doar prin propriile merite. In incheiere se fac unele recomandari pentru puterea politica privind masurile ce ar trebui luate pentru evitarea unei rascoliri grave a societatii, printre care este taxarea severa a averilor ce depasesc o anumita limita si plafonarea salariilor excesive ale managerilor marilor companii.

                                                           *

Cartea lui Wehler este un exemplu de modul critic in care trebuie privita noua ierarhizare sociala ce s-a format in multe tari in ultimele decenii. O piata total dereglementata, eliberata deci de interventia statului si lasata sa fie condusa doar de jocul liber al intereselor individuale(August von Hayek, Milton Friedman), este o utopie ce a fost contrazisa de insasi criza financiar-economica recenta. Fortele ce actionau pe piata – bancile, Hedgefonds sau consiliile de conducere ale unor concerne – s-au dovedit incapabile sa se opuna cu succes pericolului prabusirii. Statul s-a aratat o putere de neocolit care a reusit, prin interventii totusi extrem de costisitoare, sa slabeasca ravagiile crizei. Dar nici el, statul capitalist, nu a fost capabil sa impuna pietelor financiare o reglementare eficienta si durabila. Nu numai argumentele economice sunt insa de luat in consideratie in analiza teoriei eliberarii de orice reglementare, ci si aspectul antropologic: comunitatile umane, mai mici sau mai mari, nu pot sa convietuiasca durabil cand ele resping un set, in comun acceptat, de norme si reguli institutionale. Aceasta e valabil atat pentru o casnicie, o asociatie sau un partid, cat si pentru o natiune.

Hans-Ulrich Wehler este un social-democrat. El vede ca la baza piramidei sociale sporeste proletariatul mizer in lupta cu o patura mijlocie ce nu vrea sa-si piarda statutul, dar crede ca potentialul revolutionar al Germaniei este scazut, deoarece “miracolul economic” faurit in anii de dupa razboi a cladit un fundament solid de protectie sociala generala, fundatie care se mentine inca neschimbata. Amenintarea ce zace in cascarea prapastiei de venituri si moravuri in societatea germana, va pune in discutie – mai devreme sau mai tarziu – legitimitatea societatii de piata si a democratiei. Acestea s-au bazat pana acum pe ideea ca produsul social poate fi creat fara incalcarea flagranta a normelor de echitate. Dar cand se vede ca un mic grup de persoane din varful piramidei beneficiaza de favoruri excesive, este indreptatita – afirma Wehler – reconsiderarea problemei echitatii. Conceptele statului social si al egalitatii de sanse trebuie revizuite pentru ca prin interventia statului sa se atenueze manifestarile unei ierarhii deformate.

                                                           *

Citind cartea succint prezentata mai sus, mi-am pus intrebarea daca in Romania a facut sau face oare cineva inventarul critic al starilor din ultimii 23 de ani din Romania, cu prezentarea cauzelor si consecintelor pe care un capitalism dezlantuit le-a produs si le produce inca, in care sa se arate cu obiectivitate si cine au fost atat profitorii, cat si pagubosii acestei uriase segregari sociale. Ma gandesc la fenomenul, ce merita investigat, al imbogatirii fabuloase a celor dintr-o subtire patura a societatii, concomitent cu saracirea a milioane de oameni, tarani sau fosti muncitori in intreprinderi inchise, din randul carora multi au luat calea strainatatii pentru a supravietui cu familiile lor. Este insa poate prea devreme pentru a pretinde asa ceva, inainte ca lumea romaneasca sa sufere o zgaltaire zdravana, care se o puna fata in fata cu raspunderile si indatoririle timpului.