Archive for April, 2013

Carti ce trebuie citite inainte de a fi prea tarziu

April 29, 2013

Printre amuzamentele publicului intelectual doritor de divertisment, tot mai frecvent intalnim alcatuirea de clasificari si stabilirea de bilanturi cu privire la cele mai bune sau renumite creatii in domeniile filmului, artei plastice sau literaturii, din intreaga lume, dintr-un secol sau dintr-o anumita tara. In 2002 ziarul francez Le Monde si reteaua de distributie de carte FNAC au facut un sondaj pentru a stabili care sunt, in ochii publicului francez, cele mai apreciate romane ale secolului 20. O lista a castigatorilor celebrului Pulitzer Prize for Fiction incepand din 1919 si pana azi, arata cele mai bune romane din Statele Unite, dupa cum lista cu Booker Prize Winners arata cei mai buni autori, din 1969 pana azi, din Marea Britanie si alte tari din Commonwealth. Acum vreo sase ani a aparut in Marea Britanie un masiv volum intitulat ispititor “1001 Books You Must Read Before You Die” (O mie si una carti pe care trebuie sa le cititi inainte de a muri) la intocmirea caruia au luat parte 157 de profesori si specialisti englezi de literatura comparata. Dar acestea sunt numai o mica parte a listelor de premii si clasamentelor literare ce se intocmesc aproape anual si care fiecare contin surprize, prezente si absente ale unor carti sau autori admirati.
Recent a aparut cartea “Premier bilan apres l’apocalypse » a scriitorului Frederic Beigbeder si care poarta ca subtitlu « Mes 100 livres preferes, a lire sur papier avant qu’il ne soit trop tard » (Cele 100 de carti preferate de mine, ce trebuie citite pe hartie inainte de a fi prea tarziu). Este deci vorba de inca o lista de romane preferate ale acestui autor francez de succes, pe care el se grabeste sa ni le prezinte, inainte de a nu dispare obiectul pretios care este cartea pe hartie tiparita, inventata acum 500 de ani de Gutenberg. Caci, spune el : »Apocalipsa e pe cale sa aiba loc iar noi nu facem nimic. Cel mai gigantic autodafe al istoriei a inceput deja: miliarde de carti de hartie vor dispare inlocuite cu ecrane. Librariile isi vor inchide portile, una dupa alta, apoi va veni randul editurilor si bibliotecilor. Eu voi fi incercat ca, macar prin acest bilant, sa salvez 100 de carti de pe acest mare rug, cele o suta de opere pe care le prefer din secolul XX. Incepand de azi, voi nu veti mai putea spune ca nu ati stiut”. Bineinteles ca asta este inca o ironie a acestui autor care, in alte carti ale lui a luat in ras sistemul publicitar, societatea de piata, Rusia in tranzitie sau chiar soarta proprie dupa ce a fost arestat pentru consum de droguri.
In cele ce urmeaza desigur ca nu voi prezenta lista celor 100 de autori si cartile lor, din care aproape jumatate sunt (inca) nume aproape necunoscute, ci ma voi limita sa citez cateva pasaje sau fraze pe care le-am subliniat citind cartea lui Beigbeder. Si pe care o recomand tuturor celor care sunt cititori pasionati, indiferent de suportul textului.

In primul rand el pretinde ca la selectarea autorilor cartilor preferate a folosit zece criterii, care – spune el ironic – vor revolutiona invatamantul literar:
1. Aspectul autorului (mutra sau imbracamintea lui);
2. Cat de amuzant sau caraghios se comporta (un punct pentru fiecare hohot de ras);
3. Viata lui privata (un punct in plus daca s-a sinucis de tanar);
4. Emotia (un punct pentru fiecare lacrima varsata);
5. Farmecul, gratia, misterul (cand exclami ”Ce frumos este!” fara a putea explica de ce);
6. Prezenta de aforisme ce ucid, de paragrafe pe care as fi dorit sa le notez sau sa le memorez ;
7. Concizia (un punct in plus pentru cartile cu mai putin de 150 de pagini) ;
8. Snobismul, aroganta (un punct daca autorul e un mit obscur, doua – daca vorbeste despre persoane pe care nu le cunosc, trei – daca actiunea se desfasoara in locuri unde e imposibil de patruns);
9. rautate, iritare, furie, eruptii cutanate (un punct daca am simtit nevoia sa arunc cartea pe fereastra);
10. erotismul, senzualitatea prozei (un punct in caz de erectie, doua – in caz de orgasm fara maini).

Iata deci cateva randuri ale romancierului Beigbeder in rol de cronicar, cu aprecierile lui ultra-subiective, pe care le-am cules din aceasta carte de 400 pagini:

Despre Viktor Pelevin si cartile lui – “O lume de cristal”(1999) si “Homo Zapiens” (2001) : Ex-sovieticii ne fac sa suradem: ni-i imaginam buni doar sa ne vanda icre negre si petrol sau sa se dea drept aristocrati decazuti. Uitam ca ei au inventat romanul modern si s-ar putea ca scriitorii lor in viata sa ne povesteasca ceva despre noul lor imperiu capitalist. Viktor Pelevin vine la timp pentru a desminte prejudecatile despre rusi, ce nu ne insulta decat pe noi insine. (…) Problema de azi pentru romancierii rusi este ca, odata traita caderea tarismului, apoi a comunismului, apoi a exploziei Cernobylului si a oligarhiei, nu mai au incredere in nimic. Nici un popor nu a fost asa de dezamagit intr-un singur secol. Ce poti sa mai spui unor ex-sovietici care apara azi teze care i-ar fi dus ieri in Gulag? Iata un citat: “El se intreba mereu daca a fost bun acest schimb: in locul imperiului raului s-a capatat o republica bananiera care importa banane din Finlanda”.

Despre “Lupul stepelor” de Hermann Hesse : Publicat in 1927 “Lupul stepelor” este incontestabil o cotitura in literatura sec.XX. Daca n-ati citit aceasta carte, sunteti ca un gastronom care nu a gustat niciodata trufe de Perigord. (…) Este romanul perioadei interbelice, ce-l pune in scena pe Harry Haller, un om de 50 de ani, un lup solitar ce aspira la intoarcerea la natura, dar simte si un elan spre cultura si civilizatie. E un loser neurastenic si pesimist, pe care il paste gandul sinuciderii si care e salvat de o prostituata, Hermine, ce-l reinvata sa traiasca. Ma gandesc uneori la cei ce militeaza impotriva prostitutiei, cand zilnic curvele salveaza mii de vieti umane!

“De veghe in lanul de secara” de J. D. Salinger (1951) este romanul pe care l-am citit cel mai des. Am incercat de toate pentru a-i patrunde misterul: am subliniat pagini intregi, am invatat pe dinafara unele fraze, l-am citit in versiunea originala si chiar am parcurs la New York traseul eroului principal. Dar e un roman imposibil de disecat, mai rau ca hieroglifele. E un text care nu imbatraneste, ceeace e normal, caci e vorba despre un adolescent ce refuza sa creasca. (…) Cum se scrie o capodopera? Nimeni nu o stie, nici istoricii, nici profesorii, nici criticii si mai ales nici autorul. O capodopera e o inventie extraordinara ce nu functioneaza decat odata. Mii de scriitori au incercat formula magica a lui Salinger, dar nici unul nu a reusit. Dar eu am gasit: pentru a resimti din nou aceasta dulce amaraciune, aceasta gratie si acest ton poznas, e deajuns sa recititi The Catcher in the Rye. E ca un drog, iar efectul ramane intact la fiecare lectura.

Despre “Les Bienveillantes” (Zeitele binevoitoare) de Jonathan Littell (2006): Chiar recitind romanul la cativa ani dupa ce a luat premiul Goncourt, el continua sa impresioneze prin constructia sa, prin suflul si precizia minutioasa in descrierea aplicarii practice a “solutiei finale”. Un tanar autor supradotat imprumutand vocea sa unui monstru, nu e imposibil sa fi reusit, pur si simplu, sa fi scris cel mai important roman de pana acum despre cel de al doilea razboi mondial.

Despre “Amintirile curvelor mele triste” de Gabriel Garcia Marquez (2004): De la o anumita varsta batranii nu mai scriu decat pentru a spune: nu sunt batran. (…) Garcia Marquez, descrie un profesor jurnalist la pensie care decide sa-si ofere o noapte fierbinte in compania unei fete de 14 ani. (…) Este o carte de revolta. Toti cei ce mai manifesteaza pentru a pretinde o leafa mai mare ar trebui sa iasa zilnic pe strada pentru a cere abolirea mortii, aceasta aroganta curva. (…) Tot ce pot spune despre aceasta carte este ca e imposibil sa mori fara dragoste.

Despre “Glamorama” (1998) si « American Psycho »(1991) de Bret Easton Ellis : Acest autor este idolul meu absolut. « American Psycho” este capodopera nihilismului definitiv, caci totul este in el : puterea capitalului, nebunia Wall Streetului, violenta si erotismul tinerilor rasfatati ai Americii, singuratatea urbana, umorul negru ce te ingheata, cinismul invecinat nazismului. Este un concentrat de literatura si, in acelasi timp, o lovitura de maciuca in capul a milioane de cititori din intreaga lume. “Glamorama”, al patrulea roman (500 de pagini) al lui Ellis, e o satira ce se autocaricaturizeaza, o distrugere a ironiei prin ironie. Ellis a inventat romanul secolului XXI si nu are de gand sa schimbe ceva. El nu scrie pentru a ne place, ci pentru a ne crucifica. Este autorul cel mai radical pe care il cunosc. El ne spune: realitatea nu mai exista; justitia e iluzorie; toata lumea vrea sa fie top model; singura metoda de a deosebi locuitorii acestei planete este logo-ul de pe hainele lor; personalitatile VIP isi pierd memoria; drogul si sexul sunt paliative provizorii; doar omorul e distractiv; singurul lucru ce conteaza sunt banii. Viata occidentala este o eterna defilare de moda pentru a fugi de moarte, ea devasteaza dinspre interior cu sarcasme fara mila, cu atentate si filme de reality show. Ellis e reincarnarea lui Hemingway, dar nu stie asta.

Despre “A Heartbreaking Work of Staggering Genius” (O opera sfasietoare a unui geniu descumpanit) de Dave Eggers (2000). Cand am deschis acest enorm roman reflectam: Inca un licean ce-si da aere! Dar dupa doua nopti, in lacrimi, gandeam : Ce titlu modest ! Intre timp am ras, am hohotit de plans, am calatorit, am admirat si apoi l-am invidiat pe acest tanar autor american binecuvantat de zei. Nu este o carte pe care sa o rasfoiesti pe plaje, ci trebuie devorata imediat, oriunde ai fi . Imensul succes al acestei carti in America a venit povestindu-se despre ea din om in om. Acolo cartea a devenit un obiect de cult si am fost si eu muscat de acest virus. Am daruit cartea tuturor rudelor si prietenilor spunandu-le: “Cum de mai traiti inca fara sa fi citit cartea lui Eggers?”.

Am redat mai sus doar sapte din cele 100 de texte ale volumului, care nu reusesc decat sa il prezinte pe Beigbeder cu pasiunea sa de lectura, cu capriciile si entuziasmele lui debordante. Carte care poate contribuie la mentinerea inca in viata a acestui vechi si admirabil obiect care este cartea de hartie, cu copertile si paginile ei placute la privit si pipait, si cu un miros altul decat cel metalic al ecranului unui e-book reader sau tableta iPad.

Advertisements

Acum 80 de ani aparea revista Cuvantul Liber

April 28, 2013

De aproape un sfert de secol publicul romanesc este leganat cu imaginea nostalgica a unui interbelic binecuvantat de monarhie, de o economie infloritoare si de o politica inteleapta. In Romania ar fi plutit pe atunci o atmosfera de armonie, nemai intalnita dupa aceea mult timp, iar fenomenul cultural intre cele doua razboaie nu ar merita decat elogii. Realitatea istorica este insa alta, caci in anii 20 si 30 ai secolului trecut soarta intelectualului era de neinvidiat intr-o tara saraca, cu peste 70% din populatie ocupata exclusiv intr-o agricultura de subzistenta, adica o majoritate a poporului practic incapabila sa se dedice unei activitati culturale sau chiar citirii cartilor.
Iata ce scria George Calinescu in 1934: “M-am intrebat adeseori ce ar fi daca ar trai astazi Eminescu, daca el ar apartine generatiei noastre? […] Eminescu n-ar gasi astazi nici un editor, deoarece scrierile lui nu s-ar vinde si nici antologiile nu l-ar cita, unele fiindca e prea tanar, altele fiindca e prea batran. Eminescu, traind astazi, ar fi un om mult mai nefericit de cum a fost, pentru ca azi ar exista nenumarati confrati care sa se creada mai mari ca el. Vremurile sunt astazi mult mai grele decat odinioara si e mai bine ca Eminescu a trait si n-a apucat vremurile de glorie ale unui Corneliu Moldovanu”. (C. Moldovanu era pe atunci presedintele Uniunii Scriitorilor).
In schimb pe atunci apareau numeroase publicatii de extrema dreapta: Porunca Vremii, Sfarma-Piatra; Bunavestire, Axa s.a., deseori finantate de la Berlin si care – alaturi de gazetele conservatoare ca Universul, Curentul s.a. – pregateau opinia publica pentru sosirea dictaturii.
In aceste conditii, acum 80 de ani apare Cuvantul Liber, o prestigioasa revista de stanga. Ivita deci in 1933, atunci cand Garda de fier si LANC (Liga Apararii Nationale Crestine) isi teseau migalos panza de paianjen a sovinismului extremist, publicatia saptamanala Cuvantul Liber , sub conducerea unui renumit si temut polemist, Tudor Teodorescu-Braniste, isi punea drept tel strangerea in paginile ei a tuturor celor ce credeau in valorile stangii. Cu un tiraj intre 25 si 35 de mii de exemplare, revista a dainuit trei ani, adica 150 de numere, in care timp a suportat nu numai atacurile vehemente ale presei legionare, ci si presiunea ostila a autoritatilor.
In paginile revistei au aparut curajoase articole ale unor democrati convinsi, ce intelegeau ca idealurile lor sunt grav amenintate atat de ridicarea Germaniei naziste si a Italiei fasciste, cat si a partidelor extremei drepte romanesti. Scriau astfel aici Geo Bogza, Mihail Sevastos, Demostene Botez, M. Sorbul, I. Peltz, Felix Aderca, Pastorel Teodoreanu, Victor Eftimiu, M.R. Paraschivescu, Petre Pandrea, Lucia Demetrius, Eugen Jebeleanu, Al. Sahia, Gh. Dinu (Stefan Roll), Mircea Grigorescu, D.I. Suchianu, Scarlat Callimachi, C. Titel Petrescu, Serban Voinea s.a. Aproape in fiecare numar apareau poezii semnate de Ion Minulescu, Aron Cotrus, Sasa Pana, Ilarie Voronca, Virgil Gheorghiu, Gherasim Luca s.a. precum si desene semnate de Victor Brauner, Tonitza, Jiquide, Anestin, Ross s.a.
Directorul revistei, Tudor Teodorescu-Braniste scria intr-un articol din 2 noiembrie 1935: “Nu sunt comunist. Si nu sunt , fiindca nu cred in comunism. Daca as crede, as fi. Daca as fi, as spune-o. Nu mi-a fost niciodata frica sa-mi marturisesc credintele. Impotriva oricui. Impotriva strazii, uneori. Impotriva altora, in alte dati. Nefiind comunist, nici Cuvantul Liber nu e o foaie comunista. Este numai o revista de stanga, in paginile careia am incercat o cat mai larga concentrare a publicistilor de stanga, indiferent de nuanta.” In orientarea data de Braniste revistei, antifascismul ocupa primul loc, urmat fiind de gravele probleme sociale ale realitatii romanesti si de tragerea semnalului de alarma fata de pericolul unui nou razboi.
“Aici, in casa Cuvantului Liber, sa uitam cu toti ca suntem national-taranisti, radical-taranisti, social-democrati, socialisti, antifascisti sau mai stiu eu cum. Sa inlaturam tot ce ne poate desparti, tot ce ne poate dezbina. Sa cautam cu staruinta numai ceeace ne poate uni. Sa tinem seama ca ne solidarizeaza dusmania extremei-drepte. Hitleristii, cuzistii, fascistii ne invaluiesc cu aceiasi ura de moarte, in intelesul cel mai precis al cuvantului. Cand dusmanul nu face nici o deosebire intre noi, ar fi o nebunie sa ne deosebim noi singuri” scria directorul revistei in 1935, adaogand ca revista nu poate avea o perfecta unitate de vederi. “In ea pot exista deosebiri de nuante, nu insa deosebiri de tinte.”
Iar eforturile revistei inregistrau succese, mai ales in randurile celor tineri. Braniste spune asta intr-un articol: “De unde stiu? Mi-o spun adversarii din randurile dreptei, prin injuraturile de grajd si prin ticalosiile cu care incearca sa inabuse glasul Cuvantului Liber. E dovada cea mai buna ca actiunea acestei reviste ii stanjeneste in actiunea lor de captivare a tineretului.” Iar intr-un alt articol din 1936 tot el scrie: “Instinctul nostru de conservare nationala ne indeamna sa fim alaturi de toti cei ce doresc sincer pacea. Deci sa fim antifascisti. Fascismul e anticultural, caci o turma inconstienta poate fi mai usor condusa decat un popor luminat. Fascismul e sistemul celei mai atroce exploatari a semenului si a incatusarii lui. Deci fascismul e cel mai mare dusman al culturii”. Revista publica apoi numere speciale consacrate unor scriitori progresisti de seama: Romain Rolland, Bernard Shaw, Heinrich Heine, Anatole France, Andre Malraux s.a.
Dupa asasinarea de catre legionari in 1933 a primului ministru I.G. Duca, Cuvantul Liber ia atitudine, aratand unde erau autorii morali ai crimei: “E Berlinul care vrea o Romanie a lui. Iar Romania lui Duca si Titulescu, Romania noastra, a tuturor, este alaturi de democratie, de pace, de libertate. Oamenii acestei politici trebuie insa ucisi. In Romania hitlerismul ia forma unei miscari teroriste in care – pentru fatada – sunt acceptati niste ratati politic din aristocratie si niste copii care “se joaca cu pistolul”.
In septembrie 1936 revista publica un articol de Lucretiu Patrascanu. Luand drept pretext aparitia acestui text, guvernul liberal al lui Gh. Tatarescu ia decizia interzicerii Cuvantului Liber. Se dadea satisfactie astfel nu numai miscarilor de dreapta, ci se pregatea totodata teren liber dictaturii carliste a Frontului Renasterii Nationale. Revista echipei de publicisti democrati condusa de T. Teodorescu-Braniste ramane insa un exemplu de prestigiu in istoria stangii romanesti. Oare de ce nu exista o publicatie echivalenta ei astazi, dupa 80 de ani, cand la putere e un guvern social-democrat si cand avem in tara atatia intelectuali de valoare cu ferme convingeri de stanga?

Cat de mare e saracia in lume

April 21, 2013

Despre saracie s-a scris si se scrie in continuare mult. Cautati pe Wikipedia notiunile Poverty (engl.), Pauvrete (franc.), Armut (germ.) sau Bednota (rus.) si veti descoperi cat de amplu este domeniul si cat de dificila este cuantificarea corecta a lui. Cand pronunta cuvantul saracie; cei mai multi oameni se gandesc mai intai la cersetorul din coltul strazii, la cel lipsit de adapost ce doarme pe o banca in parc sau la cei ce stau la coada pentru o farfurie de supa distribuita de o organizatie filantropica. Asta e mizeria care sare in ochi, dar este partea minora a problemei, iar nu despre ea e vorba in statisticile ce arata ca in multe tari si in intreaga lume sporeste constant gradul de saracie.
In anul 2000 a avut loc la New York o conferinta la care au luat parte reprezentanti ai 193 de state si ai 23 de organizatii internationale. Ei au elaborat “Millenium Developement Goals” (Obiectivele de dezvoltare ale mileniului), document care prevede 8 obiective majore de atins pana in 2015, printre care in frunte este reducerea saraciei extreme si a foamei. Se avea in vedere reducerea cu 50%, din 1990 pana in 2015, a numarului de locuitori ai globului al caror venit este mai mic de un dolar pe zi si reducerea tot cu 50% a populatiei ce sufera de foame. Dupa o cercetare intensa Banca Mondiala a stabilit in 2005 ca saracia extrema defineste un nivel de trai cu mai putin de 1,25 USdolari pe zi in expresie PPP (purchasing power parity). Un USdolar/zi in expresie PPP semnifica cantitatea de bunuri ce pot fi cumparate cu moneda nationala a tarii respective, fata de aceiasi cantitate ce ar putea fi cumparata in Statele Unite cu un dolar. S-a evaluat ca in 2001, 1,1 miliarde locuitori ai pamantului traiau cu echivalentul a mai putin de un dolar pe zi, iar 2,7 miliarde traiau cu echivalentul a mai putin de 2 dolari pe zi.
Acesta este doar unul dintre modurile de evaluare pe plan mondial a saraciei, iar el e discutabil, fiecare tara avand un prag propriu pentru nivelul de saracie extrema. In 2010 pragul saraciei extreme in SUA era pentru o persoana de 15,5 USdolari/zi, iar nivelul de saracie pentru o familie de patru persoane era stabilit de guvern in 2012 la 23.000 dolari anual. In India pragul saraciei extreme era in 2010 de un USdolar/zi. Se vede ca, cu aceste discrepante enorme, e dificila o comparatie internationala perfecta. Totusi o recenta evaluare a nivelului de saracie in tarile membre ale UE arata ca ponderea populatiei sarace sau amenintate de saracie era in Bulgaria de 22,3%, in Romania – 22,2%, in Spania – 21,8%, in Grecia – 21,1%, in Italia – 19,6%, in Polonia – 17,7%, in Germania – 15,8%, in Ungaria – 13,6%, in Austria – 12,6%, in Olanda – 11,0% si in Cehia – 9,8%. Media pe intreaga Uniune Europeana (27 tari) era de 16,9%.
Un alt mod de a privi problema este determinarea “saraciei relative”. Prin asta se intelege ca, intr-o anumita tara, “extrem de sarac” e cel ce are un venit sub 40% din venitul median al tuturor locuitorilor, “sarac” – cel cu un venit sub 50%, iar “amenintat de saracie” cel cu un venit sub 60%. In Germania de pilda se socoteste ca amenitat de saracie este un barbat sau o femeie cu un venit de 1400 euro pe luna, iar propriu zis sarac – cel cu un venit de 952 euro/luna. O familie germana cu doi copii minori (4 persoane) intra in categoria amenintat de saracie daca are un castig sub 2700 euro/lunar. Pe baza acestui criteriu, in Germania ar fi amenintati de saracie 11-13 milioane locuitori (dintr-o populatie totala de 82 milioane). In Statele Unite US Census Bureau a evaluat ca peste 16% din populatie traia in 2012 sub pragul de saracie, fata de 13,2% in 2008 (40 milioane persoane). In aceasta tara bogata au fost inregistrate in ianuarie 2008 un numar de 643.000 persoane fara locuinta, din care doua-treimi traiau in adaposturi de necesitate (“emergency shelters”), iar restul – pe strada, in cladiri abandonate sau in locuri nedestinate locuintei.
Indiferent de felul evaluarii, Banca Mondiala socoteste ca in tarile in curs de desvoltare, populatia ce traieste in saracie extrema s-a redus de la 28% in 1990 la 21% in 2001. Majoritatea covarsitoare a saracilor in aceste tari e alcatuita din tarani cu putin pamant, ce traiesc dintr-o agricultura primitiva si din cresterea catorva vite. Tot Banca Mondiala apreciaza ca, dupa 1990, tarile din Europa de rasarit si centrala au inregistrat o grava scadere a nivelului de trai. Prabusirea URSS a condus de pilda in Rusia, la o scadere a veniturilor populatiei cu 30-35% intre 1990 si 1998, proportia celor traind sub pragul de saracie trecand de la 19,6% la 31,4%.
Ca datele statistice nu pot reflecta adevarata situatie o arata si faptul, in fond paradoxal, ca in Grecia ponderea populatiei amenintata de saracie a crescut in 2012 cu doar 1% fata de perioada dinainte de criza, iar in Irlanda si Portugalia acest indicator chiar a scazut. Iata de ce Uniunea Europeana incearca si alte metode de determinare a nivelului de saracie. De pilda se fac sondaje in care cetatenii sunt intrebati daca isi pot permite cumpararea anumitor bunuri sau servicii: un automobil, o masina de spalat rufe, o saptamana de concediu in strainatate pe an etc. Cine raspunde negativ la patru din zece intrebari intra in categoria celor cu privatiuni materiale importante (“significant material deprivation”). Dupa acest procedeu de evaluare numarul saracilor in Germania, de pilda, nu ar mai fi de peste 11 milioane, ci doar de cca. 4 milioane. Dar chiar si asta ar inseamna, ca proportional e mai multa saracie in Germania decat in Spania. Evaluarile subiective sunt deci prea putin fiabile.
O a treia cale de a stabili starea generala de saracie in tarile economic dezvoltate este numarul celor care apeleaza la sprijinul statului pentru a trai (ajutor de somaj, ajutor social, acordarea de azil, etc.). Metoda are avantajul ca elimina evaluarile subiective, deoarece se bazeaza pe datele oficiale ale cheltuielilor din fonduri publice. In Germania asta a permis sa se evalueze numarul nevoiasilor la 7 milioane de persoane, dar nu se poate spune ca toti sunt cu adevarat saraci. In schimb sunt numerosi cei care la sfarsitul lunii leaga cu greu sau deloc cele doua capete, dar nu apeleaza la ajutor de la stat, din rusine sau din ignoranta.
Mult mai importante insa decat toate aceste cifre sunt cauzele saraciei. Deosebit de frecvent sufera de saracie oamenii care nu-si gasesc loc de munca, care nu au suficiente studii sau calificare, care au o sanatate precara, femeile cu copii mici abandonate de sot, cei care pleaca in strainatate in cautarea norocului fara a poseda limba sau a avea rude sau relatii s.a.. Saracia si cauzele ei pot fi privite fie ca un destin individual, fie ca o stare sociala. In acest din urma caz ea poate cuprinde o anumita patura a populatiei, o buna parte din societate sau o tara intreaga. Dar prin asta se abordeaza o tema ce necesita o analiza separata.

Un mod eronat de agitatie feminista

April 8, 2013

           Circula prin unele tari o forma bizara de protest al catorva femei : manifesteaza topless, desvelindu-si in public corpul pe care in prealabil au scris diferite lozinci. Disperate ca nu li se acorda atentie, ele recurg la asemenea gesturi contestatare care pe unii ii impresioneaza, iar pe altii ii jeneaza sau indigneaza. O asemenea miscare – FEMEN – desi pornita din Ucraina (!?) – face valva acum in Franta, desi numarul aderentelor ei aici nu a depasit cifra de treizeci. Este insa o forma de protest condamnata esecului, caci ea nu serveste cauzei milioanelor de femei ce se simt asuprite sau de categoria doua. Pe blogul sau, d-na Gabriela Cretu a luat, pe buna dreptate, o atitudine critica impotriva acestor excese ce fac mai mult rau decat bine cauzei femeilor. Tot acolo am adaogat si eu un comentariu, aducand urmatoarele argumente : 

  • Miscarea feminista este destul de veche, de cand revolutia franceza a introdus drepturile cetatenesti si pentru femei. Un moment important a avut loc si cand.- acum vreo suta de ani – s-a acordat drept de vot femeilor. De atunci s-au facut progrese, femeile ocupand astazi in tarile occidentale un rol pe care nici nu il puteau visa bunicele lor. Nu este suficient insa si de aceea se discuta mult in vest introducerea unei cote minime pentru numarul de femei in parlamente si in consiliile de conducere ale principalelor companii. Argumentul principal este competenta, iar numeroase femei ce conduc azi guverne, ministere si firme private dovedesc asta. Ce are insa de a face competenta cu afisarea sanilor despuiati? As spune ca efectul este contrar, caci in ochii multor barbati este o demonstratie ca femeile nu ar fi capabile sa strabata in societate decat prin sex. 
  • Bietele fete care vor ca, expunandu-si sanii in public, sa schimbe ceva in modul de tratare al femeilor in societatea moderna, sunt cel putin naive. Societatea actuala e dominata de spiritul economiei de piata si gestul lor, departe de a-si atinge scopul, este recuperat pentru a spori, prin senzational, tirajul ziarelor si revistelor. Un rastimp doar, caci peste o saptamana sau doua, pagina ziarelor de bulevard de tip “Bild” sau “Sun” va fi ocupata de alte poze pentru captarea atentiei atator gura-casca, poftitori de erotism ieftin.
  • O manifestatie cu caracter social, nu se poate limita la un soc mediatic, ea trebuie insotita de o argumentatie solida a importantei acordarii unui loc mai mare femeilor in luarea deciziilor. Sanii desgoliti, chiar cu lozinci pictate pe ei, dovedesc doar lenevie intelectuala, aroganta fara suport de idei din partea unor femei ce doresc cu orice pret sa iasa din anonimat.
  • Este falsa impresia ce poate fi lasata de FEMEN ca feminismul este ceva accesibil doar femeilor ce au o linie a corpului de manechin de moda si sani impecabili. Simone de Beauvoir (1908 – 1996), ca sa nu citez decat pe una dintre reprezentantele de frunte ale feminismului, era o femeie frumoasa, dar nu prin asta a stralucit, ci prin cartea “Le deuxieme sexe” ce definea o relatie de autentica egalitate intre barbat si femeie, bazata pe structura lor ontologica comuna.
  • Protestul FEMEN nu poate sa nu-mi aminteasca de cazul “Pussy Riot” de la Moscova. Cele cinci  fete ce isi strigau lozincile intr-o biserica si in alte locuri publice, nu aveau doar pretentia feminismului, ci contestau si conducerea politica a tarii, care nu ar acorda suficienta libertate individului. Una dintre ele ar fi mers pana acolo incat desgolirea corpului i s-a parut insuficienta si a trecut direct la actul sexual in public. Printre ghizii lor ideologici este si artistul plastic Kulik, care dorind sa demonstreze (?) ca omul nu e decat un animal, s-a prezentat la o expozitie la Stockholm in patru labe si in pielea goala, cu o zgarda la gat. Tapajul mediatic din occident ce a insotit cazul Pussy Riot, al unor fete dezaxate, arata ca uneori protestul poate derapa in ridicol sau este folosit in scopuri diferite de cele dorite.

Rusia de azi si calea ei originala

April 6, 2013

Am urmarit cu curiozitate felul in care in Rusia s-a desfasurat tranzitia de la comunismul sovietic la capitalismul moscovit. Indata dupa prabusirea Uniunii Sovietice s-a trecut – sub indrumarea activa a neoliberalilor americani – la punerea bazei democratiei de tip occidental. Esecul a fost total, in locul bunei stari asteptate venind terapia de soc, saracia, criminalitatea si imbogatirea nerusinata a unei subtiri paturi de asa zisi oligarhi. Dramaticul deceniu 90 a facut ca majoritatii populatiei sa-i treaca pofta de experimente “democratice” si a permis ca, odata cu instalarea lui Putin la Kremlin, viata sa-si gaseasca un fagas de relativa stabilitate. Avansurile facute Statelor Unite de tanarul presedinte al Rusiei dupa atacul terorist din 11 septembrie 2001, nu au fost insa recompensate. Din contra, George W. Bush a fortat admiterea in NATO a tarilor din Europa de rasarit si a sprijinit fortele politice adversare Moscovei din fostele republici unionale, devenite independente. Caracteristica a fost revolutia portocalie din Ucraina de la sfarsitul anului 2004, cand sute de mii de oameni au demonstrat la Kiev impotriva pretinsei falsificari a alegerilor, manifestatie puternic sustinuta de guvernele occidentale si de ONG-uri cu finantare de peste ocean. La putere au venit atunci niste politicieni (Iuscenko si Timosenko) grabiti sa introduca Ucraina in NATO si UE, odata cu slabirea legaturilor seculare cu Rusia. Experiment sortit esecului odata cu castigarea alegerilor de Ianukovici, om realist, dar prezentat in mod eronat in presa vestica drept om al Moscovei.

Cand in occident, acum patru ani si ceva, a izbucnit criza economico-financiara, atractivitatea modelului occidental a scazut si mai mult in ochii celor de la Kremlin. Ideea unei Rusii, tara imensa, cu un trecut de glorie, cu nenumarate bogatii naturale, cu o cultura si o religie aparte, nu poate avea decat un drum propriu, original, pare ca a prins solide radacini acolo. La care se adaoga convingerea tacuta ca progresul acestui popor nu poate fi asigurat decat de o conducere de mana forte, conditie asigurata acum de Putin si de o majoritate parlamentara confortabila. Ceeace se impaca destul de bine cu noul capitalism rusesc, de altfel destul de salbatec inca.

Pentru consolidarea acestei idei nimic nu este mai oportun decat reinvierea unor traditii mai vechi sau mai noi, abandonate de comunism sau chiar in ultimele doua decenii. S-au redeschis toate bisericile, iar la slujbele pravoslavnice participa cu evlavie presedintele tarii si membrii guvernului, fosti comunisti. Ultimul tar, Nicolae al II-lea, a fost ridicat la rangul de sfant al bisericii ruse. Se intentioneaza ca in armata sa se introduca preotii militari, ceeace va permite si gasirea unei ocupatii pentru miile de absolventi ai seminariilor teologice. S-a reintrodus ca imn de stat fostul imn sovietic, bineinteles cu un text putin schimbat, etc. etc.

Recent presedintele Vladimir Putin a semnat un ucaz prin care se introduce titlul de Erou al Muncii Federatiei Ruse, in care se precizeaza ca titlul se va acorda acelor cetateni “ce au dat dovada de rezultate si merite deosebite in munca fata de stat si de popor, in domeniile activitatii de stat, sociale si economice, avand ca tel asigurarea bunei stari si infloririi Rusiei”. Primul ministru Dmitrii Medvedev a declarat ca partidul “Rusia Unita” aflat la putere, este in deplina masura “sa stabileasca cine merita sa primeasca aceasta distinctie de onoare”.

Este vorba in realitate despre reintroducerea titlului de Erou al Muncii Socialiste, abrogat in 1991, odata cu disparitia URSS. Numai ca, in conditiile actuale, atat caracterul muncii, cat si principiul acordarii acestei rasplate, sunt diferite. In sistemul sovietic munca era inscrisa in sistemul productiei planificate si al ideologiei socialiste. Titlul de erou, cu privilegiile ce decurgeau din asta, era dat de stat atat unor muncitori, cat si unor oameni de stiinta sau de cultura. Rusia de astazi este o tara capitalista. Iar intr-o tara capitalista recompensarea cantitatii si calitatii muncii nu se face cu o medalie, ci prin posibilitatea individului, mai mare sau mai mica, de a beneficia – prin intermediul pietii – de bunuri si servicii. Conform statisticii, in Rusia de azi 58% din munca economic activa se desfasoara in domeniul serviciilor. Este ceva mai putin decat in cele mai dezvoltate tari occidentale, dar de cateva ori mai mult decat in Rusia sovietica. Dar inseamna oare ca acum vor putea fi decorati de stat cei mai iscusiti investori, cei mai dibaci bancheri, cei mai vrednici sefi de restaurante sau de hoteluri private? Toti acestia nu au nevoie de nici o decoratie, caci ei sunt rasplatiti (sau nu) de “mana invizibila” a lui Adam Smith. De ce totusi recurge conducerea ruseasca la acest truc? Probabil pentru ca electoratul ei de baza (salariatii bugetari, muncitorii intreprinderilor de stat sau cu participare majoritara de stat) simte nevoia mentinerii principiului recompensarii sociale, de colectivitate, a muncii. Pentru toate aceste milioane de oameni statul, chiar in noile conditii, mai inseamna inca ceva in privinta obligatiilor lui fata de cei ce muncesc. Titlul de erou al muncii, desi neadecvat realitatilor capitaliste, serveste la pastrarea de catre unii a iluziei ca a mai ramas ceva inca viu dintr-un sistem care nu se caracteriza totusi doar prin lipsuri si abuzuri.