Tocmai elvetienii sa fie in stare de asa ceva?

Elvetia este o tara relativ mica (8 milioane locuitori), dar bogata, cu un PIB/loc. in 2012 de 54.600 US dol. (pe locul 11 din lume). Este si o importanta tara industriala, in industriile electro, masini, metalurgie si mecanica fina fiind ocupati 340.000 oameni. Exporturile elvetiene in 2012 s-au ridicat la 40.000 US dolari pe locuitor (fata de 18.000 dol. in Germania si 4200 dol. in SUA).
In aceasta tara s-a organizat recent un referendum prin care populatia era intrebata daca este de acord ca, pe viitor, salariul conducerii principalelor firme si concerne private sa fie stabilit anual prin votul actionarilor, iar nu, ca pana acum, de cercul restrans al membrilor Consiliului de administratie. Totodata s-a cerut acordul pentru lichidarea bonus-urilor ce se dadeau anual si care uneori depaseau salariul anual, dar si a primelor de intampinare sau de iesire din functia de conducere a sefilor marilor concerne. Referendumul s-a soldat cu un acord al populatiei de 68%.
Aceste prevederi s-ar parea ca nu sunt mare lucru, dar ele echivaleaza in fond cu o adevarata revolutie. Ea a fost provocata de salariile exagerat de mari ale unor presedinti de companii si banci, printre care cele ale conducerii firmei Swissair care in 2001 a dat faliment, cat si de stirea ca Daniel Vasella (59 ani), presedintele consiliului de administratie al concernului farmaceutic Novartis, va primi dupa ce va parasi firma, o recompensa timp de 6 ani in valoare totala de 58 milioane euro. In Elvetia sunt numerosi asemenea CEO (Chief Executive Officer) ce primesc salarii anuale in valoare de milioane de franci elvetieni, chiar si cand firma nu inregistraza succese. Materializarea indignarii elvetienilor fata de castigurile excesive ale “fat cats” din conducerea marilor companii, i-au determinat pe unii politicieni din UE sa declare ca exemplul ar trebui urmat si de altii.
Frank A. Meyer, un cunoscut ziarist de la revista germana “Cicero”, comenteaza fenomenul intr-un articol intitulat “Warum man die Marktradikalen zum Teufel jagen muss” (De ce radicalistii pietei trebuie dati dracului) (nr. din 1 mai 2013) si din care am gasit nimerit sa traduc un important pasaj, pe care il prezint mai jos:

“In intreaga lume, dupa sfarsitul razboiului rece, in centrele de decizie ale marilor firme a aparut o noua casta, ce s-a aliat cu o parte a politicienilor si care a subminat economia sociala de piata. Bonus-urile exagerate si criza bancilor au aratat ce ameninta democratia: un neofeudalism in care nobilimea banului este scutita de respectarea tuturor regulilor societatii. La fel cum odinioara nimic nu era permis sa se spuna rau sau fals despre nobilimea ereditara, tot asa procedeaza si acum jucatorii capitalismului tarziu, la un nivel cultural si intelectual inca si mai ridicat. Da, este vorba despre uzurparea sistemului capitalismului democratic. Noii stapani feudali isi asigura nu numai pretentiile asupra conglomeratelor de capital si firme. Stapanitorii activitatii economice globale, asa cum se cuvine domnitorilor feudali, au faurit si o biserica in serviciul lor. Demnitarii careia, la fel cu episcopii si cardinalii, sunt acum Marii Economisti alesi dintre universitari. Sarcinile clerului inferior il indeplinesc cu staruinta ziaristii economici. Domneste o activitate febrila in aceasta noua structura de putere, ce se poate vedea din comentariile ziarelor in urma deciziei luate in Elvetia. Michael Hütcher, directorul institutului de economie germana anuntat de pilda chiar si “sfarsitul capitalismului”si le-a recomandat subordonatilor sai sa se opuna prabusirii acestuia.
La orizont se profileaza o noua lupta de clasa, intre patroni si manageri. Distinctia dintre cei doi este sensibila: patronul lucreaza cu banii proprii, poarta raspunderea personala, ,face parte, uneori de generatii, din elita economica a societatii. Managerii, in schimb, nu sunt nici proprietari, nici angajati, ei opereaza cu bani straini, actioneaza in societate drept cautatori de profit, ca niste comandanti de soldati. Pentru a-si satisface pofta de bani si putere ,ei servesc ideologia ce li se potriveste: radicalismul de piata, un mesaj economic taiat pe croiala religioasa, in fond opus marxismului –si anume marktismul, adica cultul pietei.
In conceptia credinciosilor acestei invataturi si a apostolilor ei, dragostea de aproapele este mai curand dragostea de sine, sub forma unei mese plina de bunatati pentru bogati si superbogati, de la care sa cada destule faramituri pentru poporul de jos. Adica o cina cea de taina neofeudala.
Acesteia i se opun, in societatea noastra luminata, relatiile civile,adica acele valori si institutii ale societatii civile, pe care noii stapani ai universului trebuie sa le inlature. In primul rand sunt de eliminat regulile statului democratic, caci acesta este dusmanul celor obsedati de virtutile pietei. Ganditorul sef al acestei religii, Friedrich August von Hayek , dispretuieste democratia, ea fiind “un sistem bine articulat al politicii de santajare si corupere”, un “fetish verbal” si nimic altceva.
Dogmelor lui Hayek le apartine si ideea ca deciziile democratice pot fi adoptate doar de cei care sunt direct afectati de ele. Ceeace inseamna ca doar cei bogati pot decide cat impozit catadixesc ei sa plateasca statului. Principiul democratic “un om -.un vot” poate fi acceptat doar aplicand in alegeri criteriul diferentierii dupa clase sociale. Adica un feudalism al anului 2013. Dar von Hayek predica asta in anii ’50, cand in Europa occidentala triumfa capitalismul renan privit ca singurul model al justei democratii.“

Cele de mai sus pot fi discutabile, dar luarea de masuri impotriva comportamentului desantat al bogatasilor, este semnificativa pentru starea de indignare populara. Unii analisti cu vederi de dreapta contesta insa posibilitatea aplicarii practice a acestei masuri, iar altii contesta chiar valoarea referendumului. Se scoate de la arhiva teoria “tiraniei majoritatii”, conform careia o majoritate simpla de voturi nu poate fi determinanta, ci ea trebuie luata in consideratie doar dupa ce se evalueaza costurile ulterioare pe care aplicarea referendumului le poate avea. Cu cat aceste costuri sunt mai mari, cu atat mai sus ar trebui pusa stacheta acceptarii rezultatului drept lege. S-ar putea deci ca nici cu o majoritate de 60 sau chiar 70 la suta, o consultare populara sa nu poata fi decisiva, sustin unii liberali.
Indiferent insa de aceste obiectiuni, decizia electoratului elvetian este un semnal ca prapastia ce se adanceste dintre veniturile celor bogati si a celor saraci constitue un scandal mondial ce nu mai poate fi acceptat.

Tags: , , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: