Archive for July, 2013

CALEIDOSCOP – 3

July 30, 2013

Continuam seria CALEIDOSCOP, cu stiri de pe glob, necomentate
Pentru a evita plata impozitelor, bogatasii planetei isi golesc conturile din bancile elvetiene si investesc banii in opere de arta. Aceasta a facut sa se desvolte un nou domeniu de afaceri, anume cel al construirii depozitelor in care sa se stocheze aceste valori. Asa este de pilda depozitul din beton armat, fara ferestre, pe 6 etaje, al lui Free Port & Warehouses Ltd. din Geneva, unde sunt inchise in safe-uri un numar mare de tablouri de Degas, Monet, Rothko s. a. Doar galeristii firmei Nahmad din New-York au depozitate acolo cca. 300 opere ale lui Picasso. Acest spatiu imens de stocare (140.000 m.p.) cere chirii considerabile. Safe-ul cel mai mic, de numai 10 m.p. pretinde o chirie anuala de 22.000 franci elvetieni (17.800 euro), dar intregul depozit este deja plin.
Conform datelor din World Wealth Report Capgemini, in lume sunt astazi 12 milioane de milionari, cu un million mai mult decat cu un an inainte. Averile lor se ridica pe total la 46,2 bilioane de dolari, adica cu 10% mai mult decat in anul precedent. Bogatii devin, pe zi ce trece, tot mai bogati, iar preocuparea lor este ce sa faca cu aceste sume uriase. Se evalueaza ca,din avutia privata pe intreg globul, 26,1% e in actiuni, 15,7 % in hartii de valoare, 26,1 % in imobiliar, 28,2% sunt bani numerar sau in conturi curente si 10,1%, adica cca. 4 bilioane dolari, sunt asa zisele “alternative investments”, adica diverse obiecte de valoare : automobile Oldtimer, colectii de vinuri faimoase, picturi si sculpturi celebre. Criza financiara si masurile guvernelor pentru a evitarea ei pe viitor, obliga bancile sa coopereze tot mai mult cu fiscul, ceeace sperie persoanele bogate si ii determina sa-si retraga depunerile din banci. Unii dintre ei transforma banii in lingouri de aur (neimpozabile, ceeace face Elvetia cel mai mare importator de aur din lume), dar altii ii investesc in opere de arta. Acesta face deosebit de atractiv targul Art Basel din luna iunie, unde anual vin milionarii din intreaga lume pentru a cumpara ultimele opere ale artistilor plastici. Un “mobile” de Alexander Calder a fost vandut cu 12 milioane dolari, cinci copii ale unei sculpturi de artistul german Georg Baselitz au dost vandute cu un milion dolari fiecare, o pictura de Gerhard Richter pe care s-a cerut 3,5 milioane – s-a vandut imediat.
Sponsorul principal al targului de arta de la Basel este UBS, cea mai importanta banca din tara cantoanelor. Dar nu numai elvetienii au descoperit strategia de a face arta obiect al investitiilor. Mari depozite destinate pastrarii in conditii de maxima siguranta a pieselor de arta sunt in constructie si in Luxemburg si la Singapore, unde se spera ca vor fi atrasi oligarhii rusi si noii milionari chinezi.
*
In prezent ONU are cea mai mare parte a “castilor albastre” ocupate in 15 misiuni de pace pe glob. Cele mai importante trupe pentru asigurarea bunei desfasurari a misiunilor sunt cele provenite din Bangladesh (8826 soldati), Pakistan (8251 soldati), India (7812), Nepal (4456), Etiopia (6514), Nigeria (4741) , Egipt (3053), Iordania (3503), Ghana (2829 soldati). Pentru aceste tari, folosirea unor soldati in trupele ONU este o binevenita sursa de valuta. Astfel Bangladesh primeste anual pentru soldatii pe care ii are in “castile albastre” 300 milioane de dolari. Dar care sunt tarile ce platesc sumele necesare pentru intretinerea si armamentul acestot misiuni de pacificare? Ele sunt, cu contributia platita de fiecare, in % din totalul cheltuielilor : SUA – 27.1% ; Japonia – 12,5%; Marea Britanie – 8,2% ; Germania – 8,0; Franta – 7,6%; Italia – 5%; China – 3,9%¸Canada – 3,2%; Spania – 3,2%; Coreea de sud – 2,3%; Altii – 19% (Sursa datelor : ONU)
*

Sa ne ingrijim de bunurile comune!

July 28, 2013

Guvernul pregateste, cu sau fara binecuvantarea presedintelui, privatizarea unitatii CFR-Marfa. Iar seful guvernului este social-democrat, adica sef al unui partid care in principiu ar trebui sa franeze actiunile de instrainare ale unor bunuri publice. Ca guvernul e constrans la acest pas de FMI sau de dorinta de a face rost repede de bani la buget, nu conteaza. Tinuta de peste doua decenii in pumni si suturi economice si politice, populatia este intr-o stare de prostratie si nu mai reactioneaza la cele mai revoltatoare masuri : nici la masiva desindustrializare,nici la privatizarea unor bunuri edificate prin efortul intregului popor.
Care este definitia bunurilor comune? Ele sunt resursele naturale si culturale accesibile tuturor membrilor societatii. Traditional ele sunt elemente ale mediului : aerul, apa, raurile, padurile, pasunile si zonele de pescuit. Dar mai recent in occident notiunea s-a extins la sfera culturala, incluzand literatura, muzica, artele plastice, filmul, televiziunea, radioul, informatia, programele de computer s.a. Bunurile comune includ atat proprietatile publice, cat si cele private, asupra carora poporul are anumite drepturi traditionale.
Cand un stat privatizeaza o cale ferata, un spital, cand cedeaza distribuirea apei potabile sau sistemul de telecomunicatii, el expropriaza comunitatea de o parte din bunurile sale. Orice privatizare decisa de guvernul aflat temporar la putere, il priveaza pe fiecare cetatean de cota sa parte din bunul comun. S-ar parea ca statul face si el o expropriere simetrica asupra proprietatii private atunci cand vrea sa construiasca o autostrada sau un baraj de acumulare. Dar este o diferenta sensibila fata de ingradirea unui bun prin privatizare. Constitutiile liberale protejeaza proprietarul privat de statul ce construieste, stabilind dreptul la o indemnizatie pentru terenul expropiat, in timp ce nici o dispozitie juridica, fara a mai vorbi de vreo prevedere constitutionala, nu afecteaza statul atunci cand el transfera la privat bunuri apartinand colectivitatii.
Ugo Mattei, profesor de drept International comparat la universitatea din California semnaleaza in Le Monde diplomatique ca, datorita evolutiei raportului de forte intre stat si marile firme transnationale, simetria semnalata mai sus a devenit un anacronism juridic si politic. Lipsa de responsabilitate constitutionala a statului, permite guvernelor sa vanda cum cred de cuviinta bunul tuturor pentru a finanta politica lor economica. Se uita insa ca puterea politica este cea care trebuie sa se puna in serviciul cetatenilor, iar nu invers. Caci bunurile comune, odata instrainate, deteriorate sau distruse, nu mai sunt reproductibile si sunt dificil recuperabile, atat pentru generatia actuala, cat si pentru generatiile viitoare. In majoritatea statelor, guvernul – supus prin multe canale intereselor financiare globale – dispune de bunurile comune fara nici un control, dand ca explicatie nevoia de a-si plati datoriile de la joc. Este o logica ce justifica o stare de lucruri aparent naturala, ce in realitate este rezultatul unei politici deliberate.
Notiunea de bunuri comune a capatat un mare impuls in 2009 datorita economistei americane Elinor Ostrom, care a primit premiul Nobel de economie pentru studiile si pentru cartea sa “The Governance of the Commons”. Pana la dansa, o serie de economisti si sociologi ce doreau sa ilustreze consumerismul lui Homo economicus, foloseau ca exemplu un om invitat la o receptie unde o cantitate mare, dar limitata, de hrana e pusa la dispozitia invitatilor. El se napusteste asupra ei, incercand astfel sa maximizeze numarul de calorii inghitite in dauna altora. Ostrom a aratat ca acest model de comportare nu descrie corect relatia omului modern cu lumea. El infatiseaza totusi destul de bine – e de parere Ugo Mattei – felul cum se comporta marile firme multinationale si statul, adica cele doua mari institutii ce conduc azi lumea. Ambele consuma bunurile comune intocmai ca un om nesatios fata de bunatatile de pe masa. Impinsi de interesul managerilor si al actionarilor, in primul caz, si de al conducatorilor politici, in cel de al doilea, ele cauta sa obtina maximum de resurse in dauna altora. Generatiile ce au urmat revolutiei stiintifice au deschis o lada in care erau pastrate imense avutii de care generatiile precedente habar nu aveau si pe care nici nu aveau mijloacele de a le exploata. Acum se prezinta drept performante ale stiintei faptul ca se profita si se risipesc bogatiile continute in aceasta lada (carbune, petrol, gaz, apa subterana etc.) , resurse naturale pe care nu le putem produce si care nu se pot reconstitui in mod natural. In mentalitatea moderna pare un fapt normal exploatarea bunurilor comune si un consum ce duce inevitabil la privatizarea resurselor in favoarea celor ce scot profit in cel mai eficient mod. Procesul de acumulare atrage comercializarea, care la randul ei presupune moneda, proprietatea privata a solului si munca salariata, inventii umane ce deviaza in favoarea pietei valorile calitative unice si nereproductibile cum sunt pamantul, timpul de viata si schimburile caritative.
Karl Marx a descris procesul de acumulare primitiva, prin deposedarea terenurilor comune in Anglia sec. XVI, ca etapa initiala a desvoltarii capitaliste. Definitia acumularii poate fi extinsa introducand in ea si privatizarea a ceeace a fost construit datorita roadelor muncii tuturor: transporturi si servicii publice, telecomunicatii, sistematizare urbana, bunuri culturale, scoli, teatre, spitale. Adica toate structurile de care depinde viata sociala, inclusiv apararea si inchisorile. Ar fi necesara o rasturnare a mentalitatilor – spune Mattei – astfel incat protectia bunurilor comune sa fie pusa in centrul preocuparilor. Este necesar pentru asta sa se desvaluie si sa se denunte paradoxul mostenit de la traditia constitutionala liberala : cel ca proprietatea privata este mai protejata decat proprietatea publica.

Un fel de a vedea Romania

July 24, 2013

La editura Ch. Links din Berlin a aparut in decembrie 2012 cartea “Rumänien – Ein Länder porträt” (Romania – Portretul unei tari), care este cea mai noua prezentare a tarii noastre pentru cititorii din spatiul de cultura german. Autoarea, doamna Hilke Gerdes, marturiseste ca a plecat de acasa cu urechile pline de avertismente ale cunostintelor si prietenilor: pleci in Romania, tara lui Dracula si a vampirilor, a tiganilor, a talharilor pe sosele si a hotilor de buzunar in tramvaie, a coruptiei generalizate si alte prejudecati frecvente azi in randul multor germani. Dansa a locuit insa trei ani in Romania unde a predat limba germana si, calatorind prin toata tara, cunoscand oameni si obiceiuri, s-a debarasat de ideile preconcepute si a scris o carte interesanta de 220 pagini, care nu este un ghid turistic. Pe langa o cantitate mare de informatii, este mai curand un document cu impresiile unei persoane ce doreste sa fie obiectiva si tine sa impartaseasca ceva despre geografia, istoria si felul de viata al celor ce traiesc in acest colt al Europei. Am inteles ca este o carte destinata acelor germani ce vin in Romania ca diplomati, ca manageri sau saleriati ai unor firme. Intentia laudabila de a face tara noastra cunoscuta in Germania ii reuseste autoarei, desi uneori opiniile dansei sunt discutabile.
Aproape un sfert din carte e consacrat istoriei poporului roman. D-na Gerdes scrie ca “romanii se considera un popor rezultat din contopirea dacilor si romanilor in perioada de 170 de ani de ocupare a Daciei de catre Roma. Dar ce s-a intamplat dupa plecarea romanilor, ramane pentru istorici un mar al discordiei”. Disputa dintre aparatorii teoriei continuitatii romanilor pe teritoriul Transilvaniei si cei ai teoriei migratiei treptate, serveste si azi ungurilor – arata dansa – ca argument ca ei au fost primii sositi in acest spatiu. Istoria oficiala ce se preda in scoli despre cele doua state, Valahia si Moldova, este o proslavire a luptei cu turcii a diversilor domnitori (Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, s.a.), ”personalitati care in epoca lui Ceausescu au fost subiecte pentru filme de eroism cu tendinta ale regizorului Sergiu Nicolaescu”. Dar atitudinea duplicitara a multor domnitori fata de Inalta Poarta n-a mai fost acceptata multa vreme de sultani, care i-au instalat pe fanarioti pe tron pana in 1821. Atitudinea cu doua fete (doppelbödige Taktieren) a romanilor s-a vazut si mai tarziu, – arata doamna Gerdes – si anume cu prilejul primului razboi mondial, cand –Romania, desi initial aliata cu Germania si Austro-Ungaria, a intrat in cele din urma in lupta alaturi de Rusia, Anglia si Franta. Cu toate infrangerile suferite de armata romana pe front, dupa terminarea razboiului Romania a castigat prin tratatul de la Trianon (1920) un teritoriu de peste doua ori mai mare decat cel antebelic si si-a sporit populatia de la 7,2 milioane la 15,5 milioane locuitori. Si in cel de al doilea razboi mondial, dupa ce a luptat alaturi de trupele germane pana la Stalingrad, “armata romana a intors armele la 23 august 1944 si a luptat apoi impreuna cu trupele aliate impotriva Germaniei, recastigand astfel de la unguri Transilvania” . Am cercetat bibliografia de la sfarsitul cartii, pentru a vedea care sunt lucrarile care au ispirat-o pe autoare in prezentarea istoriei noastre. In afara de cateva articole ale unor autori germani, singura carte de istorie este cea a lui Lucian Boia “Geschichte und Mythos” aparuta la Köln si Viena in 2003.
Mai interesante mi s-au parut insa impresiile dansei din contactul cotidian cu realitatea societatii romanesti. Oamenii pe strada sau in tramvai i se par reci si distanti. Niciodata nu intalneste un suras pe fata, nu numai in Bucuresti, ci si in alte orase. Cauza, spune autoarea, este comunismul. Omul se simtea, inca de atunci, doar “o particula in miscare, dar nu actor al spatiului public”, asa cum recunoaste si Ana Blandiana in cartea sa “Masina de aplauze” (Göttingen – 1993). Limba romanilor are o baza latina, insa cu puternice influente slave, turcesti si ale altor limbi. Se practica pe scara larga “bacsisul”, se multumeste cu “merci”, iar femeile sunt salutate cu “sarut mana”. In ajun de Craciun se taie porcul, nu numai la tara, ci si in curtile caselor din Bucuresti, in vazul tuturor. Unii romani ii atrag repetat atentia sa nu cada victima hotilor de buzunare, dar in asta dansa nu vede decat spiritul de neincredere al romanilor fata de ceilalti romani, inca a ramasita a comunismului, “cand ei au fost constransi la o emigratie interioara”. Propriu romanilor, mai constata ea, e si fatalismul, o stare generala de resemnare in fata unor nenorociri sau catastrofe. In legatura cu asta e pomenit numele lui Lucian Blaga care a spus ca balada populara Miorita reflecta esenta sufletului romanesc. Dar Horia-Roman Patapievici, o personalitate amintita cu admiratie de cateva ori in carte, nu e de acord si, la televizor, face apel la concetatenii sai sa nu se mai comporte ca niste oi in turma, lasand sa fie umiliti de oamenii din dosul ghiseelor institutiilor. Drept exemplu al pasivitatii si lipsei de combativitate, este dat exemplul celor ce au luat parte la Gay-Pride Parade (demonstratia homosexualilor si lesbienelor) din Bucuresti. Autoarea arata ca majoritatea participantilor a intrat in panica si s-au risipit atunci cand au intervenit politistii, in timp ce dansa, pe margine, voia sa le tina piept.
Sunt numeroase asemenea detalii, ce fac pline de surprize paginile cartii. Un capitol este consacrat minoritatilor nationale, din care cititorul afla despre animozitatea dintre romani si unguri, despre marea comunitate – care a disparut – a evreilor din Romania interbelica, despre tigani si atitudinea dispretuitoare a romanilor fata de ei (“buni numai ca lautari”). Mai dezvoltate sunt paginile despre soarta sasilor si svabilor din Ardeal si Banat, numarul carora in 1938 se ridica la 750.000, dar in 1956 ajunsese la jumatate. Mai aflam ca in 1978 cancelarul H. Schmidt a convenit cu Ceausescu repatrierea anuala a 12.000-18.000 nemti, pentru fiecare platindu-se 5000-7500 DM. Dupa caderea lui Ceausescu au plecat in Germania, in numai 6 luni, un numar de 110.000 sasi si svabi. In prezent au mai ramas in Romania cca. 60.000 persoane de origine germana, din care cel mai cunoscut este primarul orasului Sibiu (Hermannstadt) Klaus Johannis.
Un capitol este consacrat situatiei Romaniei dupa prabusirea comunismului si ca membra a Uniunii Europene. Parerea autoarei e ca in ansamblu tara a avut de castigat in ultimii 23 de ani, dar cei ce au pierdut sunt taranii. Imaginea dezolanta din fuga trenului a campurilor lasate parloaga si faptul ca laptele muls cu mana de tarani e interzis in UE, sunt cateva din motivele pentru care – crede dansa – Romania e nevoita acum sa importe o buna parte din alimente. Iar investorii straini cumpara excelente terenuri arabile la preturi de zece ori mai mici decat cele cu care se vand in occident.
Ceeace recomanda d-na Gerdes nemtilor care au de gand sa vina in Romania este gastronomia. “Sarmalele cu mamaliguta” sunt felul de mancare national, dar si “ciorba de burta” e renumita. Pentru a te descurca in piata, trebuie sa stii putin romaneste, recomanda dansa, care atrage atentia ca termeni ca “douasprezece mii” sau “cincizeci de mii” sunt “Zungenbrecher” (iti rupi limba). Spre deosebire de barbati, femeile din Romania sunt frumoase, se rujeaza si isi fac unghiile. “Cele care in Bucuresti nu au unghiile facute, sunt probabil straine” e de parere autoarea. Etc., etc.
O atentie speciala este acordata culturii in Romania de azi. Cel mai mare scriitor roman contemporan este Mircea Cartarescu, prezentarea elogioasa a caruia aminteste de cea a unui agent de publicitate. Filmele regizorilor Cristian Mungiu si Cristi Puiu, apreciate cu premii la mari festivaluri, sunt jaloane ale noii cinematografii. In muzica, Romania e patria lui George Enescu, ceeace nu o impiedica pe d-na Gerdes sa explice detaliat cititorului german ce inseamna termenul “manele” si ce importanta crescanda are muzica tiganeasca, “cu toata incercarea esuata a premierului Adrian Nastase de a o interzice”.
Cartea pe care am prezentat-o foarte succint in cele de mai sus este indiscutabil a unei autoare care s-a indragostit de Romania. Dansa e surprinsa ca in marile magazine din Berlin nu se gasesc produse romanesti, nici macar vinurile excelente. Informatiile despre aceasta tara din presa germana se reduc la cifre despre PIB sau salariul mediu, care comparativ cu Germania dau falsa impresie ca Romania, – “Armenhaus Europas” – nu are ce cauta alaturi de tarile bogate din UE. Volumul se incheie insa cu cuvintele optimiste : “Romania are mai multe de oferit decat banuim noi”.
Inchizand cartea, mi s-a parut regretabil ca in contactele cu diversi intelectuali romani, autoarea a nimerit sau a fost indrumata doar spre cei cu o clara orientare politica de centru-dreapta. Acestia i-au servit niste sabloane de gandire discutabile, deloc originale, care insa se regasesc in multe aprecieri din carte. Ar fi fost preferabil ca dansa sa evite a pasi pe terenul oscilant si nesigur al politicii actuale romanesti. Asta se vede mai ales in prezentarea unor personalitati ale scenei politice din ultimii 24 de ani (Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Basescu s.a.), portretul carora arata preferinte ce pun sub semnul indoielii cunoasterea acestui domeniu de catre un strain ce a petrecut doar trei ani intr-o tara aflata inca in tranzitie. Societatea romanesca e framantata acum de alte preocupari decat lupta cu comunismul, desi in mai multe randuri cartea lasa sa se inteleaga ca ramasitele acestuia sunt explicatia tuturor relelor. Nu se aminteste nimic ca in ultimele doua decenii au emigrat in vest peste doua milioane de romani si nu se explica cauzele acestui fenomen. Falia ce se adanceste intre bogati si saraci nu gaseste nici ea loc de reflectie in carte. Nationalismul extremist este mentionat ca o manifestare interbelica trista, dar fugitiva, fara a se sublinia ca intr-o societate fara repere ferme precum cea actuala, exista riscul repetarii istoriei politice in formele cele mai dramatice.
In ansamblu insa cartea d-nei Gerdes mi se pare ca implineste satisfacator rolul pe care si l-a propus de a prezenta Romania in o lumina mai favorabila decat cea cu care mediile de massa au obisnuit publicul german.

Andrei Plesu despre romani

July 20, 2013

 

Pentru multi intelectuali, Andrei Plesu este elitismul in stare concentrata, spiritul cel mai profund al natiei, cel care imparte cu Liiceanu si Tismaneanu insusirea nepretuita de a rasuci neincetat degetul in rana presupus inca nevindecata a acestei tari – comunismul. A emite vreo critica la adresa articolelor publicate de dansul pare un sacrilegiu, o impietate, te pune in situatia unui barbar ce nu pretuieste frumosul si intelepciunea. Aceste cateva ganduri m-au strabatut acum cateva zile cand, insotite de exclamatiile de admiratie pentru autor ale unei cunostinte, am primit  doua editoriale ale lui Plesu despre romani si Romania, pe care nu le citisem pana acum. 

Ce reflectii ne impartaseste dansul despre cei ce ii sunt concetateni? Ca “lipsa de educatie, nesimtirea, ilegalitatea” formeaza “o traditie durabila a tarisoarei noastre”, ca “desi NATO incearca sa ne organizeze si UE sa ne domesticeasca”, efortul acestora e zadarnic, deoarece romanul “are sapte vieti in pieptul de arama, nu moare si nu se transforma, ci se adapteaza si se descurca”. De aceea “strazile vor ramane mereu pline de gropi”, iar “soferii vor conduce bezmetic, isteric, mitocaneste”, “justitia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urma de decenta”, “scursurile vor ajunge vedete, toti derbedeii vor deveni campioni ai dreptatii, vom fi sufocati de proasta crestere, de incultura, de muzica proasta si de fast-food”.

Dar nu e deajuns. Ni se mai atrage atentia cu ingrijorare asupra catorva paradoxuri. Ca daca avem medici foarte buni, in schimb spitalele sunt foarte proaste si deci “daca medicul te salveaza, sistemul te omoara“. Ca daca avem atractii turistice, nu avem totusi turism, din cauza drumurilor si a hotelurilor miserabile;  ca daca avem elevi emeriti, profesorii s-au descalificat; ca daca avem pamant fertil, ba chiar si destui tarani, nu mai avem agricultura si suntem obligati sa importam hrana; “ca ne imbulzim, ne ocaram si vociferam ca o hoarda fara istorie si fara credinta”.  Iar mai departe cade sentinta, fara drept de apel: “Cresterea organica, cu rezultat constient si previzibil, continuitatea, consecventa, organizarea, tenacitatea, iata virtutile care ne lipsesc”.

Citind cele de mai sus, bietul cititor poate fi cuprins de disperare. S-ar parea ca nu mai e nici o salvare, ca suntem sortiti pe vecie la o existenta subumana, spre dispretul catorva ganditori ce ne pun oglinda in fata. Articolele apocaliptice ale d-lui Plesu mi-au pus intrebarea  ce semnificatie se poate da astazi listei interminabile de defecte, genetice sau insusite, ale romanului tipic pe care ne-o etaleaza dansul? Caci nu e doar o izbucnire temperamentala, o rafuire pusa in pagina tiparita pentru cateva ofense sau din grija pentru viitorul natiunii. Nimic nu este intamplator, nimic nu este dezvaluit fara motiv . Este aproape un sfert de secol de cand comunismul a fost ingropat, chiar si in Rusia, deci timp in care libertatea cuvantului, legile pietei, democratia parlamentara, privatizarile, respectarea cu sfintenie a indicatiilor pretioase venite de la Bruxelles  sau din partea FMI ar fi trebuit sa-si arate efectele benefice, iar “masele largi populare” sa fie cuprinse de o satisfactie generala. Nimic din asa ceva nu se constata insa si nici nu se prevede, caci – asa cum pretinde dl. Plesu – suntem condamnati, nu de istorie, ci de un destin etnic implacabil, de blestemul de a ne fi nascut romani. Nu-mi amintesc sa fi intalnit si in publicatiile altor tari asemenea verdicte ce obliga fie la resemnare, fie la sinucidere. Sunt cateva explicatii posibile pentru o asemenea atitudine.

Cea mai verosimila ipoteza ar fi conformismul. Societatea romanesca e apasata de nemultumire  fata de clasa politica, fata de economia ce nu demareaza, de politica externa lipsita de sira spinarii si deci slugarnica, de tot mai adanca cascare a prapastiei intre bogati si saraci. E o situatie critica ce nu poate dura si numeroase sunt personalitatile de pe glob ce semnaleaza simptomele gravei crize social-politice ce se apropie. Dl. Plesu a inteles si dansul asta. Nu poate insa sa arunce vina pe capitalism, caci asta ar contrazice intregul sau “Weltanschauung” neoconservator.  Adoptand postura de profet, dansul a gasit un vinovat comod ce nu poate riposta:  romanul cu defectele lui incorigibile. E uimitor cat de multi sunt cei care se vaicaresc pe forumuri si pe bloguri pentru nefericirea de a se fi nascut in spatiul carpato-dunarean. De la stanga la dreapta, de la tineri pana la batrani, lumea se plange , ba chiar indeamna la emigrare.  Adoptarea conformista a acestui mod de a vedea  nu costa nimic, dar rasplateste autorul cu aplauzele ignorantilor.

O alta explicatie ar fi nemultumirea pentru impasul politic in care a ajuns relatia dintre presedinte, pe deoparte, si parlament si guvern, pe de alta parte. Basescu si-a dezamagit partizanii  ce doreau traducerea in viata a promisi unii de tragere in teapa a adversarilor politici.  Peste 15 luni vor avea loc noi alegeri prezidentiale si  cine stie – se intreaba ei – ce presedinte concesiv fata de niste reforme sociale nedorite va ajunge la Cotroceni. Dl. Plesu s-ar putea ca prin aceste articole sa atraga atentia inca de pe acum ca masele needucate, multimile celor prost crescuti, pot sa incline balanta electorala intr-un sens nedorit de proaspata clasa a potentatilor economici.  Ma intreb, pe de alta parte, daca asemenea articole sumbre puteau fi scrise cu cativa ani in urma si anume inainte de a se fi declansat criza economico-financiara ce a schimbat configuratia fortelor politice din Romania. Se stie ca Andrei Plesu l-a sustinut pe Traian Basescu la ambele alegeri prezidentiale, precum si la referendumurile de suspendare din functie.  Succesul de atunci al presedintelui probabil ca ar fi facut ne la locul ei afirmatiile de acum ca poporul e alcatuit din “scursuri”, “derbedei”, “prosti” si “semidocti”.  Sau poate ca de vina pentru pretinsa prostie generalizata a natiunii o fi actualul parlament si actualul guvern, iar de indata ce presedintelui Basescu i s-ar pune la dispozitie o noua Constitutie croita dupa dorintele dansului, un parlament favorabil si un prim-ministru supus  si devotat, atunci bunastarea si inteligenta populara ar apare in chip miraculos.  Tristetea care il cuprinde pe Andrei Plesu vazand de cata imbecilitate e inconjurat atunci cand vine in tara, poate ca nu e decat un mod subtil de a-si declara opozitia fata de cateva persoane sus-puse, dar in nici un caz nu e o luare de atitudine impotriva sistemului.

Daca ma gandesc bine, sunt si alte explicatiile posibile pentru exasperarea ce il cuprinde pe Andrei Plesu (si nu numai pe el) cand contempla societatea romanesca, fara a intrezari solutii. Dar asta – cu un alt prilej.

Caleidoscop (2)

July 12, 2013

Din articolul „Des amis de trente ans“ de Philippe Lemaire (Le Monde diplomatique din 10 iulie 2013):
In ciuda masacrului, luni 8 iulie la Cairo, de catre soldati a cca. 50 de simpatizanti ai Fratilor musulmani, ajutorul financiar american pentru armata egipteana nu va fi nici sistat, nici redus. “Apreciem ca asa ceva nu ar fi in interesul nostru” a declarat presei purtatorul de cuvant al Casei Albe. Apropierea dintre cele doua armate, care dureaza de 34 de ani, nu e doar financiara. “Avem o relatie suficient de stransa pentru ca ei sa ne asculte”, a recunoscut generalul Martin Dempsey, comandantul suprem al fortelor armate americane.
Asa cum arata Serviciul de Cercetari al Congresului (CRS), incepand din 1979 Washingtonul a varsat, in contul ajutoarelor militare bilaterale pe intreg globul, o suma de 68 miliarde dolari. In fruntea listei celor ce au primit acest ajutor este Israelul, iar Egiptul e pe locul doi. In prezent Israelul primeste anual un ajutor militar de 3 miliarde dolari, iar in curand va beneficia si de o finantare suplimentara de 947 milioane dolari pentru programele de aparare impotriva rachetelor. Armata egipteana primeste anual 1,3 miliarde dolari, ceeace reprezinta patru-cincimi din cheltuielile sale de echipare cu armament. E drept ca jumatate din suma primita trebuie in mod obligatoriu sa fie cheltuita pentru cumpararea de echipament american. Dar armata egipteana e dotata acum cu 777 tancuri Abrams M-1 si 220 avioane de vanatoare F-16 americane. Pe langa aceasta, cca. o suta de ofiteri egipteni sunt trimisi in fiecare an la studii in scolile militare americane.
Ajutorul acordat armatei egiptene nu e considerat de Washington ca un cadou, ci ca un mijloc de a servi interesele Statelor Unite si ale celui mai apropiat aliat al sau din regiune, Israelul.

———————————————————————————
Din Der Spiegel – Nr. 28 din 8 iulie 2013:
La aproape doi ani de la doborarea dictatorului Muammar al-Gaddafi, Libia e in prag de descompunere, afirma o delegatie NATO care a vizitat aceasta tara in luna iunie. “Toate partidele Libiei sunt de parere ca actual situatie din tara este extrem de fragila si de nementinut. Armata si politia nu mai sunt in stare sa garanteze siguranta” scrie in raportul confidential al delegatiei. In Libia este acum “cel mai mare arsenal de arme fara nici un control din lume”, inclusive mine si sisteme portabile de doborare a avioanelor. “Incapacitatea autoritatilor libiene de a exercita controlul asupra teritoriului a permis unor grupari criminale sau alte grupuri inarmate djihadiste sa formeze retele transnationale. Ele isi au baza in Libia si actioneaza in diverse alte tari vecine. Ministrul de externe Mohammed Imhamid Abd al-Asis este amintit ca ar fi spus ca Libia va devein un stat esuat (“failed state”) daca comunitatea international nu intervine. Guvernul de la Tripoli a rugat NATO sa sprijine alcatuirea unei garde nationala de 35.000 oameni. Expertii militari de la Bruxelles sunt insa sceptici in aceasta privinta , caci deocamdata exista garda revolutionara, care este critica la adresa guvernului. Fara atragerea acesteia in procesul de restabilire a autoritatii , nu sunt sanse de rezolvare a impasului.
———————————————————————————–
Din Der Spiegel – Nr. 26 din 24 iunie 2013
La 1 iulie Uniunea Europeana a primit in cadrul ei pe cel de al 28-lea membru: Croatia. Cu acest prilej nu au cazut doar barierele la frontiera, ci si taxele vamale s-au redus cu 20%. Pentru producatorii si comerciantii din tarile industriale ale Europei este o ocazie pentru a lansa o ofensiva a vanzarilor de produse pe aceasta noua piata. Este insa discutabil daca populatia noului membru din Balcani va fi la fel de bucuroasa. Iata mai intai cateva date comparative ale economiei croate fata de cele ale Uniunii Europene (cf. Eurostat):
PIB/loc. (in 2012) : Croatia :10.300 euro ; media UE (27 tari) : 25.600 euro .
Cresterea economica (2012) : Croatia : -2,0%; media UE : -0,3%.
Somajul(aprilie 2013) : Croatia : 18,1%; media UE : 11,0%.
Somajul in randurile tinerilor: Croatia : 51,8%; media UE : 23,4%
Croatia poseda o buna traditie industriala si cadre tehnice bine pregatite. Dar multe firme croate au pierdut deja sansa de a concura cu concernele occidentale. Salariile sunt prea ridicate si prea scazute investitiile. Conform statisticilor Bancii Mondiale, Grecia, Romania si Bulgaria sunt mai bine inzestrate pentru competitie decat Croatia. Speranta Croatiei este cresterea turismului si exportul de fructe (mandarine, ciresi s.a.) Bruxelles-ul va pune la dispozitie chiar in acest an Croatiei 655 milioane euro, iar pana in 2020, pentru adaptarea economiei – 13,7 miliarde euro. Este de vazut daca Croatia va fi capabila sa absoarba aceste fonduri
.

___________________________________________________________________________
Din The Economist din 10 iulie 2013:

Visurile poloneze ca gazul de sist va transforma tara intr-o a doua Norvegie, s-au risipit mult in ultimele luni. Companiile ExxonMobil, Talisman si Maraton Oil care initial erau entuziaste, au renuntat si au parasit tara dupa ce au cercetat conditiile geologice si dificultatile reglementarii legale a forajelor de investigare.

Organizatia Industriala Poloneza de Explorare si Productie (OPPPW) care e principalul grup lobby, se plange ca guvernul pretinde control si drepturi excesive in explorarea gazului de sist. Licenta de explorare de cinci ani, cu o prelungire suplimentara de doar doi ani, ar fi un termen prea redus pentru desvoltare in acest domeniu. Sanctiunile impuse de legislatia actuala in caz de neobtinere de rezultate ar fi deasemenea prea severe.
Se stie ca primul foraj de explorare a fost facut in Polonia in iunie 2010, dupa care au urmat 40 de foraje, din care doar patru cu foraje orizontale, fara a se obtine gaz in cantitati comercializabile. Sistul polonez s-a dovedit mai dificil de fracturat cu tehnologia actuala decat cel din SUA, iar problemele de protectia mediului au fost neglijate pana acum. Industria poloneza depinde in prezent fie de gazul importat din Rusia, fie de arderea carbunilor , cu degajari importante de CO². Polonia sta pe cele mai mari rezerve de carbune din Europa, iar 90% din energia produsa se bazeaza pe carbunele ars in centralele termo-electrice, depasind limitele de degajari admise in UE. .

A vota sau a nu vota?

July 11, 2013

Germania este in plina campanie electorala. In luna septembrie au loc alegerile in urma carora sunt alesi pentru patru ani cei peste 600 deputati ai Bundestagului. Se infrunta 5 partide : pe deoparte, cei de centru-dreapta aflati acum la putere : CDU-CSU (Uniunea Crestin-Democrata/Sociala si FDP (liberalii), pe de alta parte, cei din opozitia de centru-stanga si stanga: SPD (social-democratii), Die Grünen (ecologistii) si Die Linke. Alte partide, mai mici sau cu caracter regional, nu au nici o sansa sa depasesca pragul de min. 5% din voturi pentru a intra in parlamentul federal. Exista insa un alt element ce ingrijoreaza pe cei ce trag sforile politicii: participarea tot mai redusa la vot. La precedentele alegeri, din 2009, nu s-au prezentat in fata urnelor 18 milioane de alegatori, ceeace reprezinta 29,8% din electorat. A fost cel mai mare procent de la razboi incoace al absenteistilor. Este de asteptat ca in acest an numarul celor ce vor prefer sa nu voteze sa fie inca si mai mare. Iar motive pentru asta sunt destule.
In saptamanalul Der Spiegel (tiraj aproape un million ex.) din data de 27 mai a.c. a aparut un amplu articol intitulat “Das Ende des kleineren Übels” (Sfarsitul raului cel mai mic) de ,Harald Welzer profesor de psihologie sociala, in care acesta arata motivele pentru care in acest an nu se va duce sa voteze. Peste cateva saptamani, in aceiasi revista, la data de 1 iulie a.c., i se da insa replica de Jürgen Trittin, fruntas al partidului verzilor, intr-un articol intitulat „Kämpfen oder schmollen“ (A lupta sau a face pe inbufnatul), avand drept subtitlu “Cine nu se duce in mod deliberat sa voteze, se comporta arogant nedemocratic”. Intrucat multe din argumentele pro si contra din aceste articole nu prezinta interes doar pentru Germania, voi incerca sa prezint in cele ce urmeaza argumentele celor doi autori.

Welzer arata ca deseori la vot se duc persoane ce nu sunt convinse de programul sau de promisiunile nici unuia dintre partide, dar o fac totusi fie pentru ca li s-a insuflat ca asa cere constiinta cetateneasca, fie pentru ca se gandesc ca prin asta pot opta pentru cel mai mic rau din cele ce li se ofera. Dar ce mai inseamna azi “cel mai mic rau”? Ce oferta de program a vreunui partid se deosebeste de cea a celorlalte? Nici un partid nu mai sustine nimic din cele ce au de a face cu provocarile prezentului sau viitorului. Fidelitatea fata de partid face ca politicienii sa apere orice prostie venita din tabara proprie si sa respinga chiar si cea mai inteleapta idee a adversarului. Candidatii au ajuns sa apere convingeri pe care ei insisi nu le au. Pozitiile partidelor sunt atat de apropiate, atat de intersanjabile, incat pot fi intocmite cele mai neverosimile aliante intre partide si oricare om politic este bun pentru a ocupa orice post in aparatul de stat. In problemele fauririi viitorului, toate partidele sunt la fel de indiferente. Se ignora ca tarile proaspat industrializate se afla sub o presiune cumulativa crescanda ca urmare a crizei financiare, a datoriilor de stat, a schimbarii climei, a concurentei pentru resurse, a globalizarii circuitelor economice si a ordinei mondiale multipolare. Si ni se sugereaza ca toate aceste noi probleme pot fi rezolvate cu metodele trecutului : prin introducerea de cote in consiliile de supraveghere ale concernelor, prin o mica sporire a impozitului pentru cei bogati, prin acordarea de drepturi suplimentare sotilor divortati si alte asemenea fleacuri.
Alegerile sunt democratice atunci cand vointa alegatorilor poate fi transpusa in actiunile celor ce guverneaza, spune Welzer. Dar mai sunt oare ele democratice atunci cand suveranitatea nationala si activitatea guvernelor sunt supuse “presiunii pietelor” ? Cand tari europene sunt constranse la supravegherea si controlul unei “troika” de experti ai IBM, BCE si UE, fara ca acestia sa posede o legitimare parlamentara? Cand politica de austeritate face ca in unele tari, de pilda in Spania unde datoria publica e redusa, jumatate din tineret sa nu aiba loc de munca? Iar dupa toate astea mai sunt persoane care, scrasnind totusi din dinti, se mai duc la vot si voteaza partide care se stie ca vor continua aceiasi politica.
Dar nu e suficient. Partidele nu mai sunt capabile sa exercite o influenta notabila asupra politicii nationale a statului. Un studiu efectuat in 2011 de ETH Zürich pentru analizarea conexiunilor companiilor transnationale, a scos la iveala ca 40% din firmele de pe glob sunt concentrate in mainile a doar 147 de mari corporatii. Aceste 147 gigantice grupuri, greu de descifrat deoarece legaturile de proprietate se impletesc complicat, sunt capabile ca, fara un prea mare efort, sa ruineze intregi economii nationale inclusiv sistemul lor monetar, fara ca institutiile nationale de supraveghere (control financiar, control al monopolurilor si cartelurilor, ONG de transparenta etc.) sa poata face ceva. De ce partidele nu arata – intreaba Welzer – ca populatiile statelor nationale devin treptat tot mai neputincioase in fata acestor conglomerate de putere transnationale?
Capitalismul e un principiu economic foarte performant, pana cand incepe sa-si consume propriile premise Nici un partid nu se gandeste cum s-ar putea ca standardul de civilizatie pe care l-a faurit capitalismul sa fie pastrat chiar si in lumea ce va urma celei actuale de crestere economica fortata. Nici un partid nu se preocupa de nedreptatea economica ce se face unei intregi generatii de tineri in multe tari europene. Desi revoltele din diverse tari au aratat ce forta exploziva zace in mase, se continua totusi o politica economica ce duce la somaj de masa. Aceasta indolenta in fata unei democratii pusa in pericol se reflecta si in nonsalanta cu care sunt privite tendintele autoritare in unele tari europene. Nici o idée despre pastrarea si ocrotirea democratiei in sec.21 nu poate fi intalnita in programele partidelor, deoarece categoria “raului cel mai mic” nu mai e luata in serios. Din fericire nu exista astazi in Germania nici un partid populist de dreapta, care sa indreptateasca cetateanul sa acorde votul sau celor care nu numai ca nu poseda nici un raspuns la sfidarile epocii, dar nici macar nu stiu care sunt acestea. A nu vota astazi este un act de respingere a consimtamantului. Refuzul acceptarii le-ar fi necesar partidelor pentru ca sa inteleaga ce inseamna pierderea de legitimitate si, prin asta, sa-si reaminteasca cine in democratie este cu adevarat suveran.
*
Replica la cele de mai sus ii este data lui Welzer de unul dintre cei mai talentati politicieni ai opozitiei, Jürgen Trittin, vechi fruntas ecologist, dupa ce in tinerete fusese membru al partidului comunist german. Dupa ce aminteste o serie de actiuni ale asociatiilor patronale si ale partidelor astazi la putere care cauta sa restabileasca privilegiile sau avantajele abolite sau desfiintate prin lupta in ultimele sase decenii, el subliniaza ca adversarii actuali ai stangii sunt bine organizati si bine situati in locuri de decizie. Toate aceste elite conservatoare ce se pretend apolitice lupta impotriva venirii la putere a partidelor rosu-verde (soc.-democrati si ecologisti).
Ei stiu prea bine ca o majoritate (de la doua-treimi, pana la trei sferturi din societate) doreste sa se introduca salariul minimal legal, sa se tina in frau activitatea bancilor, sa se sporeasca impozitele pentru cei bogati, sa fie atrase mai multe femei in posturi de conducere, sa se acorde mai multe fonduri pentru gradinite, scoli si universitati. Inca de si mai mult timp aceasta majoritate a populatiei respinge energia nucleara, doreste protectia climatica si drepturi egale pentru perechile homo. Dominatia ideologica a neoliberalismului s-a incheiat. Cu toate acestea in Bundestag nu se regaseste aceasta majoritate politica din randurile populatiei, iar dreapta apolitica face eforturi pentru a pastra aceasta disproportie. In aceasta situatie contradictorie (majoritatea din societate nu corespunde cu cea politica), Welzer vine cu propunerea sa se renunte la lupta politica, deoarece toate partidele ar fi egale. Deseori sub dispretul fata de politic se ascunde dispretul de democratie. Nu e adevarat ca toate partidele doresc acelas lucru, iar poporul – contrariul. Conflicte clare strabat societatea, au loc confruntari intre grupuri sociale si de interese, intre conceptii despre lume si viata. Iar aceste conflicte ajung si in parlament. Nu e adevarat nici ca partidele nu acorda nici o atentie depasirii in mod democratic a crizei Euro sau civilizarii capitalismului. Aceste probleme sunt mereu discutate si stau printre problemele de principiu ale programului ecologistilor si social-democratilor. Pentru aplicarea lor este insa nevoie de o majoritate, impotriva realizarii careia stau puternice interese. Oare Welzer nu vede – spune Trittin – cum in Germania puterea asociatiilor patronale si a fauritorilor de opinie impiedica reformele ecologice si sociale, se opun impozitului pe tranzactiile financiare, se ridica impotriva limitarii emisiilor de bioxid de carbon sau sunt contra unui salariu minimal ? Asemenea probleme pot fi considerate drept fleacuri de sustinatorii unei viitoare si ipotetice societati-fara-crestere, dar ele sunt pasii necesari ale unei transformari social-ecologice. Si ele contin sansa obtinerii unei majoritati politice, necesara pentru a fi traduse in viata.
Refuzul de a lua parte la lupta pentru castigarea de partidele de stanga a majoritatii in parlament exprima o aroganta nedemocratica fata de acea parte a societatii care gandeste diferit. Este de inteles dezamagirea unora ca multe reforme nu au putut fi inca realizate. Dar asta nu e un motiv convingator pentru a abandona lupta de obtinere a majoritatii necesare pentru transpunerea lor in viata. Prin chemarea lui Welzer ca alegatorii sa faca pe bosumflatii si sa nu voteze, el joaca rolul de bufon util pentru Merkel ce doreste demobilizarea electoratului. El contracareaza astfel angajarea a sute de mii de oameni ce vor schimbarea politicii. A nu-si da votul este a vota pentru status-quo. In lupta pentru civilizarea capitalismului e distrugator ca tocmai voci influente din tabara stangii sa adopte pozitii ce in fond dau apa la moara politicii dreptei facand distinctia intre cetateni, pe de o parte, si politicieni, pe de alta parte, ca elemente ale principalului conflict din societate.
Multi oameni de stanga nutresc scepticism fata de confruntarile luptei electorale a partidelor si uneori considera ca e doar o pofta nesatioasa dupa putere. In realitate este vorba ca nevoia profunda de schimbare a societatii sa fie transpusa in influenta parlamentara si in putere de guvernare elaboratoare de legi. O stanga care renunta a face acest pas se degradeaza pe sine la rangul de elaborator de lozinci sau de orator de duminica in favoarea unui etern guvern condus de CDU.
Criza financiara mondiala, impartirea in doua a societatii, criza europeana si giganticul esec al pietelor in problema schimbarii climatice, i-au convins pe multi oameni ca democratiei politice i se poata acorda incredere pentru a spune pietelor unde sa se duca. Nu avem nevoie de democratia lui Merkel care respecta toate dorintele pietii, ci de piete reglementate si tinute sub control in mod democratic. Nimeni nu trebuie sa-si faca iluzii cu privire la politica dusa de Merkel in ultimii zece ani. In conceptia ei cresterea salariilor, statul social, normele de protectie fata de clima si impozitele sunt frane de blocare a capacitatii de concurenta a firmelor germane. Pentru aceasta ea e sprijinita de cele mai puternice lobbys din aceasta tara. Este insa o politica ce obliga si restul Europei. Alegerile de acum din Germania, tara chee in Europa, trebuie considerate ca momentul propice pentru a pune capat neo-liberalismului. Conteaza insa orice voce in dezbaterile publice, orice vot bagat in urna.

Ce inseamna a fi om mare in istorie? (II)

July 7, 2013

(urmare)
Conceptul “omului indispensabil” comporta riscuri, caci reduce tema discutiei la individ, excluzand masele, conjunctura, spiritual timpului, toti factorii ce contribuie la modelarea istoriei. Multi (Sidney Hook, Sebastian Haffner) sunt de pilda de parere ca Napoleon, Jefferson, Lincoln, Bismarck si chiar Lenin nu au fost indispensabili in istorie si ca “peste o mie de ani va fi total indiferent pentru omenire daca ei au trait sau nu”. Aceasta apreciere poate fi extinsa asupra inventatorilor si descoperitorilor. Columb sau Amundsen, Newton, Edison sau R. Diesel, toti au inventat lucruri sau au descoperit taramuri care peste putin ar fi fost desigur realizate de un altul. In plus, dovada indispensabilitatii este greu de apreciat, deoarece nu se poate cunoaste rezerva prezumata de personae pe care natura le are la dispozitie si care ar fi putut, atunci si acolo, sa-I ia locul pe scena istoriei individului considerat mare. Daca Columb ar fi murit inca din leagan, America ar fi fost totusi descoperita, ceeace insa nu s-ar putea spune despre Platon sau Rafael. Daca Michel Angelo ar fi murit de tanar, Capela Sixtina ar fi fost poate pictata, dar in nici un caz asa.

Intr-un celebru Lexicon in 12 volume aparut intre 1970 si 1979 la Zürich sub titlul “Marile personalitati ale istoriei mondiale”, figureaza 706 nume de oameni care au avut un rol important asupra destinelor omenirii. Adoptandu-se insa de autorii lexiconului a unui punct de vedere ce se dorea moral, din randul acestora lipsesc numele lui Attila, Robespierre, Hitler si Stalin. Nu a fost totusi uitat Genghiz Han. Lexiconul amintit si-a concentrat atentia asupra figurilor integratoare, organizatoare ale vietii sociale, asupra descoperitorilor de legi ale naturii sau a posibilitatilor de imbunatatirea conditiilor de viata. In paginile lui se intalnesc numele a 182 oameni de stiinta, inventatori, tehnicieni si industriasi, si numai a 16 compozitori. Lipsesc astfel Berlioz, Brahms, Ceaicovski, Haydn, Liszt, Mahler, Mendelsohn, Rossini, Schumann, Vivaldi, Weber. Sunt prevazuti 104 scriitori, dar printre acestia nu figureaza Milton, Defoe, Melville, Stendhal, Baudelaire, Maupassant, Strindberg, Cehov, Lope de Vega,Orwell, Jorge Luis Borges.  Insa Kant si Montaigne acordau preferinta tocmai creatorilor spiritului si mai putin descoperitorilor  si inventatorilor de tehnica. Socrate era pentru ei mai mare decat Alexandru cel Mare, iar Voltaire scria: “Mare il numesc pe acel om care se evidentiaza prin ceva util sau inaltator. Ceilalti, care lupta si cuceresc teritorii, sunt doar eroi”.

Definirea deci a ceeace este cu adevarat “mare” nu e usor de facut. Sigmund Freud scria ca sensul original al cuvantului exprima “o recunoastere, folosita cu usurinta si destul de arbitrar, a unei desvoltari supradimensionate a anumitor insusiri omenesti”. Politologul german Sebastian Haffner exprima asta asa : “maximul pe care oamenii il pot realiza in diferite domenii. Ei trebuie priviti ca niste atleti ce se pregatesc sa faca un salt cu valoarea unui record mondial”. Adica ceeace un om indrazneste si reuseste sa faca maret, trebuie masurat dupa posibilitatile domeniului sau de activitate si ale timpului in care a trait.

Dar a fi o mare personalitate e diferit de a fi celebru. Istoria ne arata ca exista oameni celebri care au fost cu adevarat mari: Immanuel Kant, Bismarck, lordul Nelson, Johann Strauss s.a., dupa cum si oameni exceptionali care niciodata nu au devenit celebri. Nenumarate sunt persoanele cu calitati remarcabile care au disperut in anonimitate. Probabil a fost nevoie de o suta de Napoleoni pentru ca unul singur, ca soldat, sa supravietuiasca grindinei de gloante si apoi sa intruneasca conditiile favorabile pentru a-si dovedi talentele. Caci Bonaparte in 1793, la asediul fortaretei Toulon, a fost zgariat pe frunte de o schije, in 1794 a fost arestat pentru tradare si a fost la un pas de ghilotina, iar in 1795, bolnav si infometat, ratacea prin Paris, ezitand daca sa se sinucida sau sa intre mercenary in armata turca.

Si artistii se gasesc in egala masura la dispozitia imprejurarilor. Mozart a fost al saptelea copil in familie (deci astazi el nu ar fi avut nici o sansa de a se mai naste!), dintre care doar doi au supravietuit. Probabil insa ca la fiecare Mozart, care a avut norocul de a creste la Salzburg in familia unui muzicant, au existat sute de necunoscuti al caror talent echivalent a fost nimicit de epidemiile de holera si ciuma ce bantuiau pe atunci. Ce s-ar fi intamplat cu Dante, daca limba lui ar fi fost bulgara sau finlandeza?Dar cu Greta Garbo daca s-ar fi nascut inainte de aparitia cinematografului? Pentru ca Mozart sa poata compune sau Napoleon sa invinga, a mai intervenit deci si o anumita doza de noroc. Sporirea sanselor in acest joc de noroc necesita insa si circumstante avantajoase, cunostinte profunde si o anumita vointa de fier. Multi considera in plus ca egoismul, imbinat cu lipsa de scrupule, vanitatea si talentul de a se pune in valoare  sunt conditii indispensabile ale reusitei. Richard Wagner si Salvador Dali excelau in aceasta privinta, in timp ce Schiller, Schubert sau Verdi sunt exceptii ce contrazic aceasta regula.

Sansele depend uneori si de conditiile istorice. Timp de 455 de anisansa de a devein papa o avea numai un cardinal Italian. Nici un prelat francez, spaniol sau polonez, oricat de erudite si intelept ar fi fost, nu putea fi ales in aceasta functie. In 1978 arhiepiscopul de Cracovia a fost ales papa nu pentru ca era mai evlavios decat alti candidate italieni, ci pentru ca majoritatea cardinalilor doreau sa sprijine astfel catolicismul polonez amenintat de communism. Pe de alta parte , primul ministru Clement Atlee este cel ce a lichidat imperiul britanic, presedintele Frantei De Gaulle – imperiul francez, iar Mihail Gorbaciov – imperiul sovietic. Pot fi ei considerati oameni mari doar pentru asta? Sau ei au fost doar cei care au dus pana la capat un process ireversibil?

In fine, ar mai trebui amintita categoria acelor celebritati istorice despre care se poate spune ca nu au fost oameni mari: Iuda, Ginghis Han, Hitler, Ceausescu. Totodata multe din “stelele” pe care moda si televiziunea le urca fulgerator pe firmamentul admiratiei publicului, nu pot pretinde la calificativul de “mare”, ca si cei pe care simplul fapt de a se fi nascut intr-o familie nobila sau bogata ii face renumiti. In cartea sa “Die Sieger” (Invingatorii), Wolf Schneider mentioneaza cateva nume de monarhi remarcabili: Alexandru cel Mare, Elisabeta I-a a Angliei, Caterina cea Mare a Rusiei, Friedrich al II-lea, imparat al Sfantului Imperiu Roman. Dar – subliniaza el – numai unul din douazeci de regi sau imparati, ajunsi pe tron prin hazardul ereditatii, ar putea baneficia in mod justificat de titlul de om mare.

Ce inseamna a fi om mare in istorie? (I)

July 7, 2013

Cu vreo zece ani in urma am citit cartea „Die Sieger“ a lui Wolf Schneider, din care mi-am extras cateva pagini despre oamenii mari din istoria omenirii. Am descoperit acum cateva zile acest text care mi s-a parut oportun a fi cunoscut azi cand, sub indrumarea lui Lucian Boia, are loc o asa zisa “demistificare a istoriei”. Extrasul din cartea amintita, il redau mai jos cu unele prescurtari.

 CE INSEAMNA A FI OM MARE IN ISTORIE ?

   Pentru valet nu exista eroi; acesta e un proverb cunoscut.   
  As mai adaoga: iar nu pentru ca nu ar exista eroi, ci pentru ca celalalt e valet             
   Hegel – Lectii despre filozofia istoriei

Nu e sigur ca Homer a existat in istorie, nici ca descoperitorul Americii ar fi Columb. Rezulta deci de aici ca trebuie contestati toti oamenii mari, geniile, conducatorii spirituali ai lumii? Nu, desigur. Dar trebuie clintita opinia ca oricine poarta cununa de lauri este si un om mare. Un monument nu inseamna deseori decat ca o autoritate cu bani a considerat necesar sa il edifice. Nu inseamna deloc insa ca mai marii acestei lumi sa fie minimizati, daca unele din aceste monumente sunt neavenite, iar altele – foarte necesare de altfel – au fost uitate. Ar trebui sa ne amintim de cele trei busturi ridicate la Fuerte Bulnes, in extremitatea de sud  republicii Chile: primul il arata pe generalul care a cucerit acest fort; cel de al doilea, pe  presedintele statului care a avut idea de a da acest ordin generalului; iar cel de al treilea este al celui care a avut initiativa de a edifica primele doua busturi.

Ce inseamna deci “mare”? Vrem prin asta sa numim niste calitati exceptionale? Care anume? Si oare numai atunci cand ele au fost folosite pentru obtinerea unei realizari deosebite, in timp ce exista atatia ghinionisti sau genii lenese? Sau avem in vedere un exceptional rol in istorie? De ce fel? Oare si in rau sau chiar si cand un om cu insusiri mediocre fost ales sa joace un rol deosebit de starea de lucruri, de complexul de imprejurari, asa cum a fost cazul cu numerosi regi?

Cine cauta raspunsul la aceste intrebari ajunge la mitologia antica sau in coridoarele semiinfundate ale sufletului uman. “Mari” cu adevarat ar fi atunci doar zeii sau Dumnezeu. Psalmistul spune: “Dumnezeu e mare si trebuie laudat, iar maretia lui e de necercetat”. Iar Iisus zicea: “Tatal meu e mai presus de toate” (Ioan 10-29). Faraonii egipteni lasau sa fie divinizati. La fel zeificat a fost si Kiros al II-lea, regele persilor (559 – 529 i.de Chr.), care a permis sa I se adaoge titlul “cel Mare” cu care a intrat in istorie. Alexandru cel Mare a fost sarbatorit in anul 331 i.de Chr. in oaza Shiva din Sahara de preotul oracolului, drept fiu al lui Ammon, cea mai inalta zeitate egipteana. Generos din fire, el nu a contestat originea sa divina.

Atunci cand se adaoga “cel Mare” la numele lui Carol, Petru, Stefan, asta inalta personajul. Friedrich der Grosse (1712 – 1786) este ultimul din lume care si-a atribuit acest titlu. Un substrat mitic se intrevede si sub cuvantul “erou”. Eroii erau semizei in mitologia greaca, ca de pilda Achile, stranepotul lui Zeus. Apoi cuvantul a fost transferat unor persoane istorice ca de pilda lui Lysandru, conducator de osti spartan, care a pus capat razboiului peloponezian. Anglo-saxonii folosesc curent cuvantul “hero” pentru marile personalitati, iar la fel fac si germanii. In 1826 Schleiermacherii numea pe oamenii mari “eroi ai speciei umane, genuri demonice dupa natura lor regeasca si domnitoare”. Chiar in 1956, in lucrarea colectiva “Mari germani”se poate citi ca “Arhimede, Newton si Gauss au fost cei trei eroi ai stiintelor”.

“Oamenii mari se constituie ca ideal ce confera o inalta valoare lumii si indeosebi natiunii lor” scria Jakob Burckhardt in cartea “Despre noroc si ghinion in istoria lumii” (1871). “Ei dau celorlalti un patos, o stare de entuziasm care emotioneaza, care patrunde in cele mai profunde straturi ale intelectului prin sentimental difuz al maretiei. Ei confera justete lucrurilor si ajuta la refacerea puterilor dupa infrangere”.  Astfel Napoleon, cu toate nenorocirile pe care le-a adus francezilor, ramane pentru ei “o figura de incomparabila valoare”. Alte figuri salvatoare, de conducatori puternici si intelepti au fost Romulus si Wilhelm Tell. Pentru Francis Bacon (1625) Romulus a fost, alaturi de Cezar, unul dintre cei doi “mari oameni ai faptei”. Astazi nimeni nu mai pretinde ca povestea cu Remus si Romulus a fost o legenda. Ca si Wilhelm Tell  de altfel, caci arcasul fara frica ce ar fi murit in 1386 si care este astazi eroul national al Elvetiei, in realitate nu a trait niciodata.

Trasaturile prin care lexicoanele incearca sa defineasca maretia istorica a unui personaj, se limiteaza la creativitate (ceeace ar fi valabil doar pentru artisti), la nobletea sufleteasca (ceeace i-ar exclude pe multi descoperitori, scriitori si conducatori militari) si la noutatea adusa lumii (ceeace deasemenea ar elimina o seama de intelepti oameni de stat ce s-au multumit “doar” sa contribuie la fericirea poporului lor. Mai apropiati de definirea corecta par a fi Schopenhauer si Burckhardt, care iau drept criteriu caracterul de neinlocuit al omului mare. Schopenhauer scrie: “Fiecare geniu aduce lumii prin opera sa un dar, care in aceasta alcatuire nu ar fi putut sa fie faurita de altcineva”. Burkhardt accentueaza asta : “Omul mare este cel fara de care lumea ni s-ar parea imperfecta. Anumite mari performante au putut fi infaptuite doar in timpul si in conditiile respective. Fara omul mare aceste fapte ar fi de neconceput. Desigur ca nici un om nu e de neinlocuit, dar cei putini care sunt cu adevarat mari, poseda maretie. Unic si cu adevarat imposibil de inlocuit este cel dotat cu un intelect peste normal, cu o forta morala exceptionala, cel a carui actiune asupra unui tot (popoare sau culturi) s-a refrans asupra intregii umanitati”.

(vezi partea II-a a articolului)

O revista germana de educatie politica pentru tineret

July 3, 2013

 

Germania, ca si alte tari democratice, se procupa de educatia cetateneasca a populatiei. In acest scop exista, de peste 20 de ani, o agentie  denumita  „Bundeszentrale für Politische Bildung“ (Centrala Federala pentru Educatie Politica). In principiile ei de baza se arata ca “democratia are nevoie de o societate civila vie si capabila de confruntare, iar aceasta nu se poate infaptui decat atunci cand cetatenii participa activ la viata politica si sociala. De aici decurge obligatia de a sprijini si stimula intelegerea situatiei politice si consolidarea constiintei democratice, respectarea drepturilor omului si faurirea unei culture politice democratice , fara partinire de partid”. Idei desigur frumoase, dar cum sunt ele aplicate in practica? Intr-o buna masura asta se realizeaza prin revista “Fluter”. Este o publicatie pentru educatia politica a tineretului, tiparita in 250.000 exemplare (un caiet de 50 pagini fiecare), care apare odata pe trimestru in excelente conditii grafice si este distribuita gratuit celor interesati. Revista poate fi consultata pe internet la adresa: www.fluter.de

Dupa cum se stie in Germania in prezent este la putere un guvern de centru-dreapta (o alianta a crestin-democratilor si liberalilor), asa incat m-as fi asteptat ca orientarea politica a revistei sa corespunda sensului urmat de politica guvernamentala. Nicidecum insa: revista are o orientare mai mult de stanga, ceeace se intrevede din tematica problemelor ce framanta tineretul german si carora le este consacrat fiecare numar. Iata care sunt cateva din aceste teme: Internetul; Saracia; Sexul; Banii; Limba si limbajul; Munca; Proprietatea; Hrana; RDG dupa caderea zidului ; Mediile de informare; Protectia naturii; Solidaritatea; Marile orase (Megacityes); Piata; Egalitatea, Feminismul s.a.

Ce intalnim rasfoind cateva din aceste numere ?

In caietul despre saracie se incearca a se da raspuns la intrebari ca: De ce este Africa atat de saraca si Europa atat de bogata? De ce atat de multi oameni sunt muritori de foame, desi alimente sunt in lume deajuns? De ce unele tari cu mari bogatii naturale nu se pot smulge din subdesvoltare, in timp ce alte tari prospera pe seama lor? A contribuit globalizarea la sporirea saraciei in lume? Sunt oare saracii din tarile bogate singuri vinovati de conditia lor? Ce poate face politica pentru combaterea saraciei? Tot in acest caiet se prezinta varietatea aspectelor saraciei in Germania, de la studentii care abia o scot la capat cu 600 euro pe luna si de la pensionarii ce nu-si pot plati chiria, pana la acei “Obdachlos”, evacuati din locuinta si care sunt obligati sa doarma pe strada. Se prezinta si cazurile unor tari, ca de pilda Zambia, unde sfaturile date de FMI si Banca Mondiala au inrautatit situatia economica si au favorizat interesele tarilor bogate, sau ale Chinei si Braziliei unde reintroduceea treptata a capitalismului a stimulat desvoltarea economica, adancind insa prapastia dintre saraci si bogati si sporind contrazicerile sociale.

Caietul consacrat sexului in societatea moderna subliniaza in editorial ca in capitalism placerea si promisiunile sexualitatii au fost integrate circuitului marfurilor, banilor si serviciilor, iar prin aceasta – criteriilor de concurenta si consum ale pietii. Asa zisa revolutie sexuala din 1968 a accentuat tolerarea unei sexualitati afisate public, sub care insa se ascund vechile sabloane ale exploatarii si oprimarii. A-si desvalui propria sexualitate in acest mediu devine o chestiune politica a autodeterminarii: a te sustrage ordinelor marketingului este o atitudine mai revolutionara decat s-ar crede. Sexul nu e doar o problema de morala sau de desbatere despre ce e bun si ce e rau in viata unui cuplu, ci si o problema de dominatie, pornind de la violul ca aspect al razboiului pana la violenta acceptata asupra unei personae sau a unui grup. Cine vorbeste despre sex nu poate sa taca cu privire la societatea in care traieste. In caiet sunt articole care pun in discutie problema homosexualitatii, articole care compara siguranta data de diversele procedee de protectie anticonceptionala sau care desvaluie dilema in care se gasesc cei ce au contractat virusul HIV, un articol despre copii si tineri victime ale unor pedofili si un articol despre legalizarea prostitutiei in Germania ca premise de ajutor dat femeilor dar din care prostituatele nu au avut nimic de castigat.  

In caietul cu tematica “Munca” ni se prezinta mai intai cateva cifre interesante. In lume erau ocupate in 2010 in diferite munci platite 3.261.000.000 persoane. Cota somajului a fost de 9,7% in SUA, 19,8% in Spania, 4,0 in Austria, 7,0% in Germania, 9,6% in UE. Cresterea productivitatii muncii in perioada 2000-2010 a fost de 8% in Germania si de 20% in SUA. Durata medie a saptamanii de munca pentru cei integral ocupati: UE – 40,5 ore; Marea Britanie – 42,5 ore; Coreea de sud: 46 ore. Numarul salariatilor catorva mari firme: Wal-Mart (SUA) – 2.100.000; China National Petroleum – 1.650.000; Posta Germana – 424.686; Volkswagen – 358.500. Cu toate ca muncesc 8 ore pe zi, multi oameni fac parte din categoria “working poor”, adica sunt si raman saraci. Conform datelor ILO (International Labour Organization) numarul persoanelor care traiesc cu un venit mai mic de 1,25 $ / zi si persoana se ridica in 2008 la 633 milioane, iar cei traind cu mai putin de 2 dolari  – 1.190 milioane.+

 In Germania, la o populatie de 82 milioane, numarul somerilor (in 2009) a fost de 3,3 milioane, iar al celor ocupati in campul muncii – 40,2 milioane, din care 35,8 milioane salariati si 4,4 milioane liber profesionisti. Din cei ocupati in campul muncii 2,1% lucrau in agricultura, silvicultura si pescuit, 25,5% lucrau in industria prelucratoare, iar 72,4% lucrau in sectorul tertiar (prestare de servicii). Care sunt salariile in Germania si cum sunt ele impozitate? Un manager (sef de intreprindere) castiga in medie anual 91.180 euro; un avocat – 82.161 euro; un consilier de intreprindere – 76.240; un medic de spital – 75.733; un professor de liceu – 46.628; un gradinar – 27.234; un frizer – 15.787 euro anual. In medie femeile castiga in Germania, la munca egala, cu 23% mai putin decat barbatii. Castigul brut pe ora (inclusive primele) in industria prelucratoare erain 2010 in Germania – 33,9 euro; in Polonia – 7,0 euro; in Bulgaria – 2,2 euro; in Sri Lanka – 0,41 euro. Dar numarul celor care, in Germania, lucrau  pentru mai putin de 5 euro pe ora a fost de 1,15 milioane. Castigul e impozitat astfel: pana la 8.000 euro pe an – nici un impozit; peste 8.000 euro – 14%; peste 52.882 euro – 42%; peste 250.731 – 45%. Daca in Germania in medie un absolvent de facultate castiga anual 70.000 euro, unul doar cu bacalaureatul castiga 58.000 euro, iar unul cu liceul terminat, dar fara bacalaureat – 36.000 euro anual

Un articol in acest numar al revistei este consacrat lucratorilor dintr-o fabrica de placi ceramice, care – dupa ce firma a dat faliment – nu s-au resemnat sa intre in somaj, ci au continuat sa munceasca preluand conducerea intreprinderii. In Argentina – tara crunt lovita de criza – sunt azi 200 de intreprinderi care au fost preluate de salariati dupa ce tribunalul le-a declarat falimentare.  Un alt articol prezinta cu simpatie viata si munca unor tineri romani (in majoritate tigani) care isi castiga existenta la Berlin spaland parbrizul automobilelor oprite la stop, alungati mereu de politie. Alte articole : De ce nu este usor pentru un tanar german sa-si infiinteze o firma proprie in alta tara; Cum o scoate la capat o familie in care capul ei a devenit brusc somer; Despre copiii pusi sa munceasca; Sindicatele pierd mereu membri, dar ele sunt indispensabile pentru o economie functional etc.

.

Ma opresc aici, caci deja s-au depasit mult dimensiunile pe care le cred admisibile ale unui articol de blog. Ma gandesc insa ca prin toamna sa prezint tot aici o alta revista politica germana, putin cunoscuta in Romania, intitulata “CICERO”