Archive for August, 2013

Batranetea, cu mizeriile si micile ei satisfactii

August 19, 2013

Simt chinurile imbatranirii si stiu ca avansul pe aceasta cale nu are intoarcere. Memoria da semne de slabire. Caut cuvinte care totusi imi stau pe limba. Capul e inca bun, mintea are unele rateuri, dar gandirea pare ca functioneaza. Doar corpul imi semnaleaza ca in diverse locuri se petrec schimbari ireversibile. Dureri de incheieturi vin treptat, auzul parca nu mai e cel ce a fost. Incerc in diverse feluri sa ma asigur de capacitatile mele reale. Rezolv  pe calculator jocuri Sudoku sau Solitaire, mi-am deschis un blog, pe care l-am inchis vazand ca nu e prea urmarit, apoi l-am redeschis, ne mai sinchisindu-ma daca are sau nu cititori. Ma poticnesc incercand sa recit in gand unele poezii ce-mi erau familiare, imi este tot mai dificil sa cobor sau sa urc treptele imobilului, tramvaiul pleaca aproape din fata mea, fara sa fiu capabil a alerga, ca odinioara, cei cativa metri pentru a prinde ultimul vagon, evit sa port pantofi cu sireturi pentru a nu ma apleca, dimineata nu mai fac demult decat dus, deoarece din cada cu apa ma tem ca nu m-as mai putea ridica singur.

A imbatrani inseamna a intra putin cate putin in izolare. Iar asta incepe chiar inainte de a ajunge la o varsta inaintata. Slabiciunile se adaoga una dupa alta, lasandu-ma tot mai diminuat, tot mai singur, mai neinteles de cei din jur. La asta contribuie si decesul unor prieteni sau rude, fie din aceiasi categorie de varsta, fie mai tineri. Pare ca printre ei s-a instalat o maladie cronica, care insa pluteste si in jurul meu. Atat timp cat imi mai traiau parintii, parea ca nimic nu e rau, caci ei erau marii protectori, aproape nemuritori. Apoi au disparut si ei, nonagenari, iar ceeace voiam sa-mi ascund mie insumi, a inceput sa devina evident. Propria disparitie imi este anuntata: tu esti la rand, in ordinea logica a generatiilor. Iar teama a devenit permanenta, am constatat-o si la unele rude batrane ce spuneau ca si-au trait viata si doresc moartea, fiindca nu mai vor sa sufere. Sperau totusi sa fie contrazisi si asigurati ca nimic nu e pierdut, ca sunt inca iubiti si nu vor fi lasati sa moara in singuratate sau dusi intr-un azil sinistru de batrani, oricat de bun ar fi acesta.

Cu vreo 15 ani in urma un renumit medic francez, Claude Olivenstein, a scris o carte intitulata „Naissance de la vieillesse“ (Nasterea batranetii), care imi amintesc ca m-a impresionat intrucat spunea clar lucruri pe care le resimteam in mod difuz. Sunt putini cei ce reflecteaza asupra acestei dificile perioade a vietii si isi pun pe hartie constatarile introspectiei. Nu ma pot impiedica sa nu reproduc cateva pasaje din aceasta carte, pe care o rasfoiesc acum in alta stare de spirit decat odinioara, deoarece – ajuns octogenar – simt ca cineva invizibil ma bate usor pe umar obligandu-ma sa-l urmez.

„Omul nu a fost intotdeauna batran. El murea odinioara de epidemii, de foame sau in razboaie. Doar cateva mii de privilegiati isi prelungeau existenta. Saint-Simon, La Rochefoucauld sunt exemple frumoase de celebri longevivi, dar in acelasi timp multimile de popoare nu aveau decat lacrimi de varsat sau sclavia pentru a nu gandi. Daca, intamplator, unii batrani supravietuiau, ei fie erau atat de rari incat incarnau intelepciunea, fie lumea se descotorosea de ei prin mii de metode, una mai perversa ca alta. Pozele idilice, cu batrani pe patul de moarte, inconjurati de copii, nepoti, caini, pisici, apartin mai mult de domeniul utopiei decat al realului. Astazi moartea se petrece mai mult in spitale decat in familie.

Soarta batranilor este inegala intre tari, intre bogati si saraci. Unul poate fi presedinte de republica la 80 de ani, in timp ce la doar 50 km. distanta, oameni epuizati dupa 50 de ani de munca grea, sunt dusi la azil, ca niste locomotive ruginite date la rebut. Dar de ce, la o viata aparent egala, cineva ajunge centenar, in timp ce in jur altii se sting prematur? Sunt aici mistere ale biologiei sau ale geneticii, pe care nici situatia sociala, nici modul de viata nu le explica. Pensionarea e privita ca o binefacere: ea pare accesul la toate libertatile, dreptul de a face ce dorim. Dar despre ce libertate mai poate fi vorba? Mijloacele financiare sunt, de cele mai multe ori, limitate; insusirile fizice si mentale se erodeaza; timpul se scurge lent si nu mai e nimic de spus, decat a vorbi mereu despre acest corp, acest trup ce trebuie mereu intretinut, pentru ca la pacostea batranetii sa nu se adaoge si cea a urateniei. Intrand in batranete, oamenii isi aroga dreptul de a face ceeace inainte le era interzis, adica de a nu face nimic, de a contempla fumul semineului, lasand sa treaca timpul sau de a sta pe terasa cafenelei, citind un ziar.

Este o varsta cand interogarea asupra sensului vietii este pregnanta si zguduitoare, cand meditatia a sters fleacurile, maruntisurile, apropiindu-se de adevarata drama a fiecarui om. Asta ne obliga sa fim grabiti, fie ca Dumnezeu exista, fie ca nu. Daca nu exista, el trebuie inventat, fiecare dupa mijloacele sale intelectuale, spirituale, familiale, istorice. Daca, pentru motive justificate, el nu poate fi inventat, nu mai ramane decat sa te bucuri de viata, de fiecare respiratie. Acolo e sensul, in instantaneu, in timpul trait, aici, acum, de indata. Asta face din noi un toxicoman al vietii, caci mai apoi, dincolo, nu mai e nimic. A gandi ca suntem programati sa disparem ca niste insecte, este monstruos, sterge omenescul, desfide imaginarul.

Atasamentul persoanelor mai in varsta la tot ceeace reprezenta trecutul lor, este o maniera de a se crampona de repere cunoscute, dar si reactia oamenilor care stiu adevarata valoare a lucrurilor. Ceeace era urat ieri, poate fi frumos maine, deoarece memoria, revizitand trecutul, asociaza obiectelor de ieri, dimensiunea – chiar artificiala – a unui paradis pierdut. Memoria infrumuseteaza amintirile, le face plauzibile, faureste un trecut croit pe masura. Idealizand fiintele si existenta lor, se da o imagine superioara, luptatoare, unor persoane care in realitate erau mediocre.

Un om in varsta trebuie sa fie mai mult activ decat pasiv, caci altfel spre indreapta repede spre ramolisment si moarte. Unii au inteles aceasta si, apucati de frenezie, calatoresc la celalalt capat al lumii, urmeaza silitori cursuri la universitati pentru varsta a treia, in gradina sapa, pliveaza, seamana sau se dedica corp si suflet sprijinirii bisericii din parohia apropiata ori actiunilor unei organizatii umanitare. Aceste ocupatii sau creatii au valoare daca se inscriu in dorinta de a profita de viata: ea este inca aici si trebuie folosita dupa ani de sacrificii. Ele sunt un drept cucerit , iar nu ceva ce ce trebuie lasat tinerilor.“

Cartea profesorului Olivenstein m-a incantat si m-a pus pe ganduri. Ea mi-a confirmat ideea ca sunt fericiti cei care, la batranete, in loc de a se ghemui, stiu sa profite de varsta lor. Daca se pierd anumite insusiri si posibilitati, se castiga in schimb altele. Se obtin noi drepturi, cucerirea carora este apanajul unei batraneti reusite. Parcurgand in decursul vietii atatea sentimente, senzatii si emotii, omul varstei a treia poate spune ca a trecut prin clipele unei metamorfoze complecte a simturilor.

 

Despre inteligenta

August 17, 2013

Rasfoind un caiet vechi si gros in care imi notam odinioara pasaje din cartile citite, am regasit cateva extrase din cartea „Valori“ a lui Mihail Ralea, aparuta in 1935. Am ratacit cartea in decursul mutarilor de biblioteca, dar reflectiile acestui remarcabil filozof si om politic (1896 – 1964) despre omul inteligent, notate in caiet, mi se par actuale si utile in cantarirea persoanelor apropiate si a personalitatilor politice.
Definitia omului inteligent. de Mihail Ralea

Putine valori sunt mascate mai usor de altele invecinate ca inteligenta pura. In primul rand, cultura, care poate fi definita „inteligenta altora“. In momentul cand emitem o idee, mai ales verbal, nimeni nu ne obliga sa producem si sursa. In conversatie, o observatie sau un rationament capatat din alta parte, poate fi usor luat drept inventie proprie. O excelenta educatie poate deasemenea trece drept desteptaciune. Intr-o ambianta de elita, copilul mimeaza inconstient atitudini si gesturi inteligente. Mai pe urma, acestea devin automatisme si omul bine nascut sau educat capata un instinct de conducere in viata foarte apropiat perspicacitatii naturale.
Printre rudele apropiate care se confunda cu puterea de gandire, trebuie alaturat si temperamentul artistic. Fantezia, gustul, predilectia pentru detaliul caracteristic, exprimarea pregnanta sunt un fel de inteligenta: cea a concretului. E tot o intelegere a vietii, un fel de pricepere in detaliu, o aprehenziune faramitata in momente si obiecta separate. Mai putem adaoga, in fine, bunul simt, prezenta de spirit, talentul. Dar adevarata inteligenta e cu totul altceva.
S-a spus ca e facultatea de a surprinde raporturi noi si generale intre lucruri; in alte definitii, s-a identificat cu comprehenziunea, iuteala perceptiei, adancimea gandirii, cu spiritul critic sau cel realist. A. Binet a aratat, ajutat de migaloase experiente de laborator, ca inteligenta adevarata contine patru caractere:
-o perceptie justa si rapida. Intelegerea fiecarei perspective necesita o disociere prealabila in senzatii si imagini. A percepe separat inseamna a nu confunda, adica a percepe just.
-o directie a gandirii, adica aptitudinea de a avea plan ori compozitie in judecata. Cine distinge diferite puncte de vedere, inseamna ca le aseaza intr-o ordine, le subordoneaza intr-o ierarhie, le dispune intr-un plan initial. Cine percepe variatia, nu o poate percepe dezordonat.
-cenzura critica, adica comparare, stabilire de valori, cantarire critica.
-comprehenziunea si obiectivitatea. Recunoasterea unui alt fel de a vedea lumea ori viata decat acela al tau, transpunerea in alte consideratii, sunt tocmai virtutile obiectivitatii. Sentimentul pluralismului acestui univers presupune ca corelate indulgenta si toleranta.
Omul inteligent e acela care nu confunda niciodata punctele de vedere. A nu confunda punctele de vedere nu inseamna numai a fi sau a intelege complex, ci a putea manui ca al tau propriu, in esenta si fragezimea lui, fiecare aspect, a-l utiliza potrivit si cand trebuie, in proportii juste si in situatii adecvate. Inteligenta adevarata exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton. Ea este o adevarata descentralizare a gandirii.

Spionarea prietenilor si urmarile ei

August 14, 2013

In Germania presa framanta in continuara problema facuta publica abia acum o luna, a strangerii de informatii din viata societatii germane, de catre o uriase institutie oficiala americana NSA (National Security Agency), cu obiectivul marturisit de prevenire a unui eventual act terorist. Ronald Pofalla, ministrul cu chestiunile cancelariatului, ce raspunde si de Serviciului Federal de Informatii (Bundes Nachrichten Dienst), pune o surdina problemei, declarand ca ea e minora si deja rezolvata. Motivul : este jenant ca in plina campanie electorala, sa desvalui opiniei publice ca Germania nu este pentru americani doar un partener ce livreaza cu incredere informatii, ci si un obiect de investigatie si spionaj. Desigur ca alianta americano-germana este stransa, nu numai in domeniul militar, iar prevenirea unor atentate in ambele tari – un scop nobil. Dar din nici o alta tara din Europa nu se scurg atatea informatii spre NSA ca din Germania. „Sa devii tinta spionarii de catre o tara prietena e un lucru inacceptabil. Doar nu mai suntem pe timpul razboiului rece“ a spus purtatorul de cuvant al Cancelariei Germaniei. Fara indoiala ca aceasta declaratie fusese in prealabil pusa de acord cu d-na Merkel.
Intr-un document din luna aprilie 2013, NSA a aratat care sunt tarile prioritare in strangerea de ea a informatiilor. Pe primul rand al prioritatilor sunt desigur China, Rusia, Iran, Pakistan si Afganistan. Patru tari sunt considerata prietene devotate (Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda si Canada) care, impreuna cu SUA, sunt numite „cei cinci ochi“ si cu care se fac schimburi deschise de informatii. In lista prioritatilor de spionaj Germania este situata pe randul trei, alaturi de Franta si Japonia, inainte insa de Spania si Italia, care sunt pe randul 4 al prioritatilor. Temele principale ale serviciilor secrete americane in Germania sunt politica externa, problemele stabilitatii economice si pericolele ce decurg de aici pentru domeniul financiar, exportul de armament si noile tehnologii, inclusiv ale armelor conventionale de mare performanta.
„Descoperirea“ ca prietenia in afaceri are anumite limite, atrage insa si alte consecinte pentru nemti. Si anume sporirea fricii ca cineva din afara poate patrunde in secretele marilor concerne. Revista Spiegel (no. 32 din 5 august 2013) prezinta unele detalii interesante despre masurile deja luate si cele ce au inceput abia acum sa se ia pentru a impiedica scurgerea de informatii. Chiar si pana acum – de pilda – managerii de la BMW erau obligati sa isi lase acasa telefoanele portabile atunci cand se duceau in strainatate. Ei primesc in schimb telefoane provizorii, care sunt distruse la intoarcerea acasa. Seful consiliului de supraveghere al firmei Volkswagen pune sa se verifice periodic daca in salile de sedinte nu sunt microfoane straine. Prudenta face ca VW sa posede avioane proprii inregistrate in insulele Caiman, iar lista pasagerilor nu este usor de obtinut. Marele concern chimic Evonik obliga salariatii sa-si inchida fiecare telefon portabil in cutii metalice pentru a impiedica orice acces la datele din ele. Concernul de aviatie EADS interzice personalului folosirea de iPad si iPhone. Doar BlackBerry sunt permise. In anumite sectii este interzisa transmiterea de E-Mail-uri. Documentele confidentiale sunt transmise direct in mana.
In ultimele saptamani insa masurile de precautie au sporit. Daca atentia contraspionajului firmelor era concentrata pana acum asupra contactelor cu China, ea s-a deplasat acum si spre vest. Se mai poate comunica cu partenerii din SUA sau Marea Britanie prin Skype? Cum trebuie privite software-urile de la Microsoft? Hackerii americani sunt profesionisti si nu lasa urme, sau cand le lasa, urmele sunt false: ele sunt contrafacute ca venind de la hacker chinezi. Au aparut firme specializate in detectarea spionilor strecurati in centrele de calcul ale unor intreprinderi sau care pun la incercare gradul de protectie al acestora fata de atacurile unor hackeri de meserie. Firma Secusmart din Düsseldorf a dotat-o si pe Angela Merkel cu un telefon portabil protejat impotriva ascultarii de terti a convorbirilor.
Articolul din revista germana prezinta numeroase trucuri folosite pentru patrunderea in domeniile cele mai confidentiale ale firmelor concurente. Dar prea putine sunt cazurile cand firmele comunica autoritatilor ca au fost victime ale unor atacuri cibernetice din afara, pentru a se lua masuri si pe canale politice. Scoaterea la iveala a amploarei spionajului efectuat de NSA, este pe cale sa schimbe increderea germanilor fata de cei mai buni prieteni ai lor: americanii.

Cu Adam Michnik despre pericolul Viktor Orban

August 7, 2013

Pe Adam Michnik cred ca il stie toata lumea. Fost luptator alaturi de Lech Walesa pentru cauza sindicatului polonez Solidarnosc, fapt pentru care a zacut vreo doi ani la inchisoare, el este acum redactor-sef al ziarului de mare tiraj “Gazeta Wyborcza” si un fel de constiinta publica in tara sa. In interviul pe care l-a acordat saptamanalului german “Der Spiegel” (Nr. 31 din 29 iulie 2013) el isi spune parerea despre tarile foste comuniste din centrul si estul Europei si despre cei ce traiesc in ele. Sunt cateva lucruri despre care merita sa reflectam.

Intrebat cum se explica manifestatiile din Bulgaria impotriva unui guvern abia instalat la putere, Michnik e de parere ca “in tarile din rasaritul Europei este o mare dorinta de libertate, dar lipsesc traditii democratice. Deaceea exista pericolul de anarhie si haos, iar demagogia si populismul sunt dezlantuite. Noi suntem copiii nelegitimi, bastarzi ai comunismului, mentalitatea noastra a fost modelata de el.”
“Felul radical in care se comporta primul ministru maghiar Viktor Orban fata de opozitie si de presa, ca si modul asemanator al sefului opozitiei din Polonia Jaroslaw Kaczynski, inseamna oare” – intreaba Spiegel – “ca pentru tarile din rasarit e acum caracteristic tipul de politician autoritar?”
Michnik recunoaste ca atat in Polonia, cat si in Ungaria sunt politicieni care doresc un altfel de stat. “Ei vor o lovitura de stat latenta, data tiptil. Daca Orban se mentine la putere sau daca in Polonia vine la putere Kaczynski, asta ar fi periculos, caci ambii au o imagine autoritara despre stat, iar la ei democratia este doar o fatada. Orban spune ca e nevoie de o “democratie centralizata a majoritatii” pentru a se putea lua decizii clare. Numai asa s-ar putea evita pericolele crizei economice. Dar asta e tocmai ce a facut si Hitler” precizeaza Michnik “adica decrete speciale si ordonante de urgenta. Este direct drumul spre iad”.

Redactorii de la Spiegel intreaba atunci ce semnificatie are incercarea lui Orban de a introduce in tara sa “un sistem al cooperarii nationale fara nici un compromis”?
Michnik replica: Istoricul britanic Norman Davies a numit aceasta forma de democratie “guvernarea canibalilor”. Adica au loc alegeri democratice, dar dupa aceea partidul castigator ii devoreaza pe cei ce au pierdut. In asta sta lovitura de stat ce se strecoara tiptil: fie prin scoaterea din functiune a institutiilor democratice, fie prin a si le insusi. Ei cred ca sunt singurii ce poseda adevarul. La un anumit moment partidele nu mai au nici o semnificatie, sistemul consta iarasi doar dintr-un monolog al puterii. In vest institutiile democratice sunt mai adanc inradacinate si pot fi aparate. Dar la noi, in aceste tari din rasaritul Europei, totul este inca fragil, usor de sfaramat, chiar si dupa doua decenii de la sfarsitul comunismului.

Spiegel: Orban, Kaczynski si altii spun ca revolutia din 1989 trebuie dusa pana la capat pentru a se lichida resturile comunismului. Oare mai sunt vreun pericol fostii activisti de partid care au ramas, mai mult sau mai putin, in functie?
Michnik: Dupa mine, este bine ca Polonia a adoptat calea impacarii, iar nu cea a razbunarii, a revansei. Pentru ca am spus asta, eu sunt si acum dusmanit. Eu l-am apreciat pe Adenauer, care dupa razboi avea de ales din mai multe posibilitati: fie ca oamenii ce fusesera aderenti ai lui Hitler sa fie bagati la inchisoare, fie ca din ei sa se faca niste democrati. El a ales al doilea drum. In Polonia am vrut sa avem o tara a tuturor polonezilor. Daca s-ar fi adoptat o cale diferita, atunci ar fi trebuit ca toti comunistii sa fie spanzurati de felinare, iar o mica elita sa conduca. Asta ar fi insemnat un anticomunism cu fata bolsevica.

Spiegel: Sub o dreapta autoritara ca cea a lui Orban sau Kaczynski, infloreste iarasi nationalismul. Cum e posibil asa ceva intr-o Europa unita?
Michnik: In vremurile tumultoase pe care le traim, oamenii cauta ceva de care sa se agate. In Ungaria acesta e complexul Trianon: Nici un ungur nu a uitat ca dupa primul razboi mondial, in urma tratatului de la Trianon, doua treimi din regat a trebuit cedat tarilor vecine si ca multi unguri traiesc acum dincolo de granita. Orban foloseste bine acest instrument si predica un nou maghiarism. Eu am scris inca din 1990 ca ultimul stadiu al comunismului este nationalismul. Adica un sistem de gandire care da raspunsuri simple, dar false, la chestiuni complicate. Nationalismul este practic ideologia naturala a regimurilor autoritare.

Spiegel: Cum trebuie sa se comporte occidentul cu Orban?
Michnik: Trebuie criticat pe fata. Europa nu poate sa ramana tacuta fata de Ungaria. La nevoie trebuie impuse sanctiuni. Cand occidentul a aplicat sanctiuni Poloniei dupa introducerea legii martiale in anii ’80, noi am spus ca nu se simte nimic. In realitate sanctiunile au avut un mare efect.
*
Interviul acordat de Adam Michnik saptamanalului german – din care nu am prezentat mai sus decat o parte – este semnificativ in multe privinte. In primul rand, pentru ca este al unui dizident veritabil, care nu a opus rezistenta comunismului polonez doar “prin cultura” sau prin evadare in Occident, ci a patimit in inchisoare pentru ideile sale. Apoi, pentru ca – la aproape un sfert de secol de la prabusirea dictaturii lui Gomulka si a generalului Jaruzelski – el si-a mentinut convingerile despre nevoia in Europa a unei democratii tolerante, dar fara excese. In fine, pentru ca vede in ideologia autoritara si nationalista a lui Viktor Orban, un adevarat pericol pentru viitorul Uniunii Europene. Iar acest semnal de alarma este dat in chip obiectiv, de cineva din Polonia, tara care nu are in contenciosul ei nici un fel de probleme in disputa cu Ungaria.
Criticarea de Michnik a extremismului conducerii de la Budapesta se bazeaza pe teama ca statele Europei ar putea sa cada din nou in capcana sovinismului ce a facut ravagii in perioada interbelica. Ziaristul polonez isi da seama ca exista riscul ca o parte din opinia publica din aceste tari sa fie ademenita, sub drapelul unui anticomunism fara obiect, sa dea crezare lozincilor care nu avantajeaza decat politicieni fara scupule.
In ce priveste Romania, Viktor Orban vine in aceasta tara cand pofteste, fara a mai fi invitat de echivalentul sau ierarhic roman. El participa la adunari, ca cea de la Tusnad, la care populatia maghiara este indemnata sa ridice pretentii de autonomie a Transilvaniei. Nu te poti impiedica sa nu te intrebi pana unde poate merge toleranta oamenilor politici romani fata de aceste provocari, pasivitate stimulata desigur si de comportamentul ingaduitor al Comisiei Uniunii Europene fata de excesele Budapestei.
De ce nu avem macar un Adam Michnik al Romaniei?

Despre plagiatul in literatura.

August 6, 2013

De la un timp problema plagiatului este sursa de scandal, nu numai in Romania, ci si in alte tari. In Germania, constatarea unor acte de plagiat in tezele de doctorat a fost cauza demisiei a doi ministri : Karl-Theodor von Guttenberg, ministrul apararii si Annette Schavan, ministru pentru educatie si cercetare. Teza de doctorat in fizica a cancelarei Angela Merkel a fost puricata si ea, fara insa a i se gasi ceva compromitator . Acum este la rand lucrarea de doctorat a lui Norbert Lammert, presedintele Bundestagului, in care s-au gasit asemanari dubioase cu unele publicatii de drept. In Ungaria, in teza de doctorat in istorie a presedintelui tarii Pal Schmitt, din 215 pagini, s-a dovedit ca 200 de pagini erau copiate de pe o alta lucrare. In Franta, Henry Troyat, membru al Academiei Franceze a fost condamnat de justitie pentru ca a preluat in cartea sa despre Juliette Drouet, iubita lui Victor Hugo, mai multe pasaje dintr-o biografie antecedenta.
Dar daca in lucrari cu caracter stiintific pretentia de rigurozitate este de inteles, care este insa situatia in ce priveste cartile de literatura si, in general, a creatiilor de fictiune ? Sa trecem cu vederea acuzatiile aduse lui Montaigne ca a « imprumutat » idei din Plutarh, si lui Moliere ca a luat ceva din comediile lui Plaut. Dar in ultimii 5-10 ani s-au inmultit « demascarile » de plagiere a unor autori de romane, de piese muzicale si chiar de piese de arta plastica, ceeace a sporit cerinta de transparenta totala a operei. Dar in literatura, un autor nu e de regula obligat ca la sfarsitul romanului sa dea lista surselor care evenual l-ar fi inspirat sau influentat.
In blogul sau « La republique des livres » Pierre Asouline, membru al Academiei Goncourt, semnaleaza un aspect pe care il ia acum preocuparea autorilor de a se proteja de acuzatiile de plagiat. El citeaza romanul, inca neaparut in librarii, a lui Pierre Lemaitre « Au revoir la-haut » actiunea caruia are loc spre sfarsitului primului razboi mondial. In incheierea cartii autorul multumeste istoricilor de la care a luat informatii asupra evenimentelor epocii, ministerului culturii si bibliotecarilor de la BNF, dupa care continua :
« Au fil du texte, j’ai emprunté ici et là, à quelques auteurs : Emile Ajar, Louis Aragon, Gérard Aubert, Michel Audiard, Homère, Honoré de Balzac, Ingmar Bergman, Georges Bernanos, Georges Brassens, Stephen Crane, Jean-Louis Curtis, Denis Diderot, Jean-Louis Ezine, Gabriel Garcia Marquez, Victor Hugo, Kazuo Ishiguro, Carson McCullers, Jules Michelet, Antonio Munoz Molina, Antoine-François Prévost, Marcel Proust, Patrick Rambaud, La Rochefoucauld, et quelques autres.
Qu’ils considèrent ces emprunts comme un hommage.
Le personnage de Joseph Merlin, librement inspiré de Cripure, et celui d’Antonopoulos, inspiré du personnage homonyme, sont tous deux le signe de mon affection et de mon admiration pour Louis Guilloux et pour Carson McCullers ».

Pierre Assouline vede in aceasta atitudine un semn al timpurilor. Al unor vremuri in care se exercita tirania transparentei cu orice pret asupra unui creator. Desi – spune el – plagiatul ordinar trebuie adus inaintea tribunalelor, « ma tem de o noua tendinta favorizata de motoarele de cautare. Astazi oricine se simte autorizat sa strige in public « Plagiat ! », dupa ce a inscris o fraza dintr-un nou roman in fereastra lui Google si a descoperit cu voluptate ca ea ofera curioase asemanari cu o alta din romanul « Razboi si pace ». Ceeace duce la compromiterea autorului in fata publicului. Si indiferent ce s-ar mai spune dupa aceea, raul a fost facut. «
Si Asouline isi incheie articolul astfel : « Trebuie sa nu cunosti nimic din procesul de creatie pentru a nu distinge plagiatorii veritabili, care se caracterizeaza prin cantitatea si repetarea reproducerii, de cei ce sunt doar impregnati de lecturile lor. Orice autor este si un cititor. Daca sub pana lui se regasesc forme, formule, intorsaturi, expresii venite din alta parte, asta nu e nimic surprinzator. […] Dar atmosfera vremurilor a devenit astfel incat Pierre Lemaitre s-a simtit fortat sa previna orice proces de intentie rautacios si sa desamorseze orice acuzatie abuziva. Iata unde am ajuns. «