Batranetea, cu mizeriile si micile ei satisfactii

Simt chinurile imbatranirii si stiu ca avansul pe aceasta cale nu are intoarcere. Memoria da semne de slabire. Caut cuvinte care totusi imi stau pe limba. Capul e inca bun, mintea are unele rateuri, dar gandirea pare ca functioneaza. Doar corpul imi semnaleaza ca in diverse locuri se petrec schimbari ireversibile. Dureri de incheieturi vin treptat, auzul parca nu mai e cel ce a fost. Incerc in diverse feluri sa ma asigur de capacitatile mele reale. Rezolv  pe calculator jocuri Sudoku sau Solitaire, mi-am deschis un blog, pe care l-am inchis vazand ca nu e prea urmarit, apoi l-am redeschis, ne mai sinchisindu-ma daca are sau nu cititori. Ma poticnesc incercand sa recit in gand unele poezii ce-mi erau familiare, imi este tot mai dificil sa cobor sau sa urc treptele imobilului, tramvaiul pleaca aproape din fata mea, fara sa fiu capabil a alerga, ca odinioara, cei cativa metri pentru a prinde ultimul vagon, evit sa port pantofi cu sireturi pentru a nu ma apleca, dimineata nu mai fac demult decat dus, deoarece din cada cu apa ma tem ca nu m-as mai putea ridica singur.

A imbatrani inseamna a intra putin cate putin in izolare. Iar asta incepe chiar inainte de a ajunge la o varsta inaintata. Slabiciunile se adaoga una dupa alta, lasandu-ma tot mai diminuat, tot mai singur, mai neinteles de cei din jur. La asta contribuie si decesul unor prieteni sau rude, fie din aceiasi categorie de varsta, fie mai tineri. Pare ca printre ei s-a instalat o maladie cronica, care insa pluteste si in jurul meu. Atat timp cat imi mai traiau parintii, parea ca nimic nu e rau, caci ei erau marii protectori, aproape nemuritori. Apoi au disparut si ei, nonagenari, iar ceeace voiam sa-mi ascund mie insumi, a inceput sa devina evident. Propria disparitie imi este anuntata: tu esti la rand, in ordinea logica a generatiilor. Iar teama a devenit permanenta, am constatat-o si la unele rude batrane ce spuneau ca si-au trait viata si doresc moartea, fiindca nu mai vor sa sufere. Sperau totusi sa fie contrazisi si asigurati ca nimic nu e pierdut, ca sunt inca iubiti si nu vor fi lasati sa moara in singuratate sau dusi intr-un azil sinistru de batrani, oricat de bun ar fi acesta.

Cu vreo 15 ani in urma un renumit medic francez, Claude Olivenstein, a scris o carte intitulata „Naissance de la vieillesse“ (Nasterea batranetii), care imi amintesc ca m-a impresionat intrucat spunea clar lucruri pe care le resimteam in mod difuz. Sunt putini cei ce reflecteaza asupra acestei dificile perioade a vietii si isi pun pe hartie constatarile introspectiei. Nu ma pot impiedica sa nu reproduc cateva pasaje din aceasta carte, pe care o rasfoiesc acum in alta stare de spirit decat odinioara, deoarece – ajuns octogenar – simt ca cineva invizibil ma bate usor pe umar obligandu-ma sa-l urmez.

„Omul nu a fost intotdeauna batran. El murea odinioara de epidemii, de foame sau in razboaie. Doar cateva mii de privilegiati isi prelungeau existenta. Saint-Simon, La Rochefoucauld sunt exemple frumoase de celebri longevivi, dar in acelasi timp multimile de popoare nu aveau decat lacrimi de varsat sau sclavia pentru a nu gandi. Daca, intamplator, unii batrani supravietuiau, ei fie erau atat de rari incat incarnau intelepciunea, fie lumea se descotorosea de ei prin mii de metode, una mai perversa ca alta. Pozele idilice, cu batrani pe patul de moarte, inconjurati de copii, nepoti, caini, pisici, apartin mai mult de domeniul utopiei decat al realului. Astazi moartea se petrece mai mult in spitale decat in familie.

Soarta batranilor este inegala intre tari, intre bogati si saraci. Unul poate fi presedinte de republica la 80 de ani, in timp ce la doar 50 km. distanta, oameni epuizati dupa 50 de ani de munca grea, sunt dusi la azil, ca niste locomotive ruginite date la rebut. Dar de ce, la o viata aparent egala, cineva ajunge centenar, in timp ce in jur altii se sting prematur? Sunt aici mistere ale biologiei sau ale geneticii, pe care nici situatia sociala, nici modul de viata nu le explica. Pensionarea e privita ca o binefacere: ea pare accesul la toate libertatile, dreptul de a face ce dorim. Dar despre ce libertate mai poate fi vorba? Mijloacele financiare sunt, de cele mai multe ori, limitate; insusirile fizice si mentale se erodeaza; timpul se scurge lent si nu mai e nimic de spus, decat a vorbi mereu despre acest corp, acest trup ce trebuie mereu intretinut, pentru ca la pacostea batranetii sa nu se adaoge si cea a urateniei. Intrand in batranete, oamenii isi aroga dreptul de a face ceeace inainte le era interzis, adica de a nu face nimic, de a contempla fumul semineului, lasand sa treaca timpul sau de a sta pe terasa cafenelei, citind un ziar.

Este o varsta cand interogarea asupra sensului vietii este pregnanta si zguduitoare, cand meditatia a sters fleacurile, maruntisurile, apropiindu-se de adevarata drama a fiecarui om. Asta ne obliga sa fim grabiti, fie ca Dumnezeu exista, fie ca nu. Daca nu exista, el trebuie inventat, fiecare dupa mijloacele sale intelectuale, spirituale, familiale, istorice. Daca, pentru motive justificate, el nu poate fi inventat, nu mai ramane decat sa te bucuri de viata, de fiecare respiratie. Acolo e sensul, in instantaneu, in timpul trait, aici, acum, de indata. Asta face din noi un toxicoman al vietii, caci mai apoi, dincolo, nu mai e nimic. A gandi ca suntem programati sa disparem ca niste insecte, este monstruos, sterge omenescul, desfide imaginarul.

Atasamentul persoanelor mai in varsta la tot ceeace reprezenta trecutul lor, este o maniera de a se crampona de repere cunoscute, dar si reactia oamenilor care stiu adevarata valoare a lucrurilor. Ceeace era urat ieri, poate fi frumos maine, deoarece memoria, revizitand trecutul, asociaza obiectelor de ieri, dimensiunea – chiar artificiala – a unui paradis pierdut. Memoria infrumuseteaza amintirile, le face plauzibile, faureste un trecut croit pe masura. Idealizand fiintele si existenta lor, se da o imagine superioara, luptatoare, unor persoane care in realitate erau mediocre.

Un om in varsta trebuie sa fie mai mult activ decat pasiv, caci altfel spre indreapta repede spre ramolisment si moarte. Unii au inteles aceasta si, apucati de frenezie, calatoresc la celalalt capat al lumii, urmeaza silitori cursuri la universitati pentru varsta a treia, in gradina sapa, pliveaza, seamana sau se dedica corp si suflet sprijinirii bisericii din parohia apropiata ori actiunilor unei organizatii umanitare. Aceste ocupatii sau creatii au valoare daca se inscriu in dorinta de a profita de viata: ea este inca aici si trebuie folosita dupa ani de sacrificii. Ele sunt un drept cucerit , iar nu ceva ce ce trebuie lasat tinerilor.“

Cartea profesorului Olivenstein m-a incantat si m-a pus pe ganduri. Ea mi-a confirmat ideea ca sunt fericiti cei care, la batranete, in loc de a se ghemui, stiu sa profite de varsta lor. Daca se pierd anumite insusiri si posibilitati, se castiga in schimb altele. Se obtin noi drepturi, cucerirea carora este apanajul unei batraneti reusite. Parcurgand in decursul vietii atatea sentimente, senzatii si emotii, omul varstei a treia poate spune ca a trecut prin clipele unei metamorfoze complecte a simturilor.

 

Tags: , , , , , ,

One Response to “Batranetea, cu mizeriile si micile ei satisfactii”

  1. Béranger (@ludditus) Says:

    Bătrânețea (și, mai ales, „murirea”), mă sperie și pe mine, care-s mai tânăr. Citindu-vă, mi-am dat seama de când a început să mă îngrozească: de când mi-au murit părinții.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: