Archive for October, 2013

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (II)

October 27, 2013

 

Citind argumentele aruncate de N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu in batalia cu cei de la Observator cultural si de la platforma Critic Atac, primul lucru care surprinde este invinuirea adusa acestora din urma ca, atingand chiar si numai cu o floare campania pe care dansii o duc de peste 20 de ani impotriva stalinismului romanesc, s-ar deschide zagazurile reintoarcerii abuzurilor comuniste. Acuzatie consternanta deoarece nimic nu o justifica. Nu exista in tara nici un partid al unei stangi radicale, iar apartenenta Romaniei la Uniunea Europeana si la NATO fac aceasta ipoteza total neverosimila. Se doreste insa, prin publicarea unei avalanse de articole in ziare si reviste pentru ingrozirea, fara motiv real a publicului, sa se perpetueze situatia prin care gandirea de dreapta neo-conservatoare s-a instituit ca monopol, persifland si diabolizand orice viziune politica de stanga. Numai niste naivi mai pot acorda credit imaginilor de sperietori, conform carora in joc, prin critica dinspre stanga, este periclitata insasi existanta capitalismului si ca la granita ne pandeste, cu cutitul in dinti, insusi Putin.

Intr-un nou articol al d-lui Manolescu din Adevarul („Extremele se ating“) dansul spune, cuprins de emotie: „Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul”. Despre ce discurs extremist de stanga poate fi oare vorba? Dansul nu face decat sa repete prin asta  o veche teza draga propagandei razboiului rece, care azi nu mai are nici un suport faptic. Rusia, o fi ea privita ca un potential adversar al Americii, dar s-a debarasat de comunism si, mai rau chiar decat la noi, acolo bantuie un capitalism salbatic, cu brutale manifestari nationaliste.  Dar dl. Nicolae Manolescu (nascut Apolzan; oare de ce si-o fi schimbat numele de familie, pe care in interbelic il purta un legionar notoriu din Sibiu?), care din critic literar unanim apreciat pana in 1989, s-a transformat apoi in om politic, presedinte de partid vizand presedintia tarii, director al unei reviste literare ce militeaza partizan de dreapta, precum si posesor a altor distinctii si privilegii. Dansul isi afiseaza acum o atitudine politica confortabila de centru-dreapta, din care nu doreste sa fie deranjat. Dar, asa cum scria Norberto Bobbio, dreapta e mai apropiata de extrema dreapta decat de stanga, cu care nu impartaseste aceleasi valori.

Iar Vladimir Tismaneanu, propagandist oficial al anticomunismului, tine sa asigure cititorii  Revistei 22 ca cei ce pun la indoiala utilitatea dominatiei fara nici o obiectie a elitei neoconsevatoare, nu sunt decat niste comunisti camuflati ce doresc revenirea la regimul de trista amintire. O excelenta analiza a tezelor tismaniene poate fi citita in blogul „vicuslusorum“ (25.10.2013), din care preluam cateva pasaje: „Vladimir Tismaneanu  a conservat atmosfera sufocanta de razboi rece in cartile sale tarzii: desi politic defunct, cadavrul Imperiului Raului si-ar fi lasat fantomele asupra societatilor viitorului. Tentatia comunismului trebuie exorcizata cu indarjire. Tonul apocaliptic cu care Vladimir Tismaneanu ataca fara pic de nuante totalitarismele comuniste este profund nestiintific si incarcat de valori straine distantei cu care istoria ca domeniu este scrisa. Totalitarismul este o cheie interpretativa desueta astazi, la 60 de ani dupa opera Hannei Arendt. Nimic prob nu poate iesi de sub pana unor anticomunisti dominati de o ideologie neoliberala la fel de pacatoasa ca orice viziune partizana traita cu fanatism.“  (…) „Simplitatea demersului sau sperie prin ferocitatea cu care sunt purtate atacurile. In procesul de demolare totala, stanga insasi, mai veche si mai prezenta in modernitatea capitalista decat experimentul comunist, este anatemizata si demonizata ca fanatica, odioasa, utopica, iar marxismul, desi tratat cu superficialitate grosolana de Tismaneanu, cade sub ghilotina furiei anticomuniste.  (…) Suficienta istoricului V. Tismaneanu devine devastatoare in latura publicistica a operei sale. Generalizarile pripite, judecatile de valoare nefondate pe altceva decat umori personale, atacurile repetate la persoana, viziunea maniheista straina de spiritul autentic al stiintei, tonul otravit, indignarile condescendente, aplecarea spre etichete si porecle sinistre, dar mai ales, trufia cu care desfigureaza subiecte fragile epistemic, m-au convins sa tratez cu circumspectie si neutralitate opiniile inflamate, golite de spiritul adevarului, ale omului Vladimir Tismaneanu.“

Este sigur ca duelul intre intelectualii de stanga si cei de dreapta va continua, caci realitatile din tara impun clarificari, uneori dureroase. Dar asupra argumentatiei celor de dreapta apasa bilantul ultimilor ani, plin de promisiuni esuate, care nu mai sunt acceptate de tineri pe care retorica anticomunista, repetata pana la sastisire, ii lasa indiferenti.

Advertisements

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (I)

October 27, 2013

 

De peste o luna se desfasoara in cateva publicatii un duel aprig pe teme ideologice care nu poate lasa pe nimeni indiferent. In „Adevarul“, „ Romania literara“ si „Revista 22“ domnii N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu isi manifesta stupefactia si indignarea pentru ca o seama de tineri calca in strachinile corectitudinii politice,  adoptand puncte de vedere nepermis de stanga. De cealalta parte se situeaza cei de la platforma net  „Critic Atac“ si de la periodicul  „Observator cultural“, care isi exprima lehamitea fata de dominatia de peste doua decenii a unui discurs elitist, camuflat sub vesmant de „anticomunism“. Nu am putut urmari intregul schimb de argumente si replici al acestei dispute, dar voi reda pe scurt cateva argumente ce mi s-au parut esentiale in aceasta controversa.

Profesorul Nicolae Manolescu, presedinte al Uniunii scriitorilor, membru al Academiei Romane si posesor al altor titluri, ii „acuza“ pe cei de la Critic  Atac  ca sunt marxisti, leninisti, comunisti, antioccidentali si rusofili, printre altele si deoarece: „…printre patronii spirituali ai junilor de la Critic  Atac , Marx si Lenin au fost evrei, iar Mao, chinez“. La care primeste riposta unui comentator de solida statura intelectuala (Radu Ioanid): „Stie dl. ambasador al Romaniei la UNESCO, ca a utiliza formula „evreii Marx si Lenin“ inseamna folosirea unui cliseu antisemit  –  evreii ai creat/adus comunismul?! (…) Caracterizarea lui Lenin ca evreu este in general facuta de cele mai salbatice si inculte cercuri extremiste de dreapta. De altfel domnia sa nu este la primul derapaj de acest fel. Penibilele sale luari de pozitie pro-Antonescu sunt on the record“. 

„Neo-stangistii“,  care pretind ca anticomunismul, ce stapaneste autoritar  gandirea intelectuala din Romania timp de aproape un sfert de secol, ar fi devenit nu numai desuet, ci si daunator, sunt in plina  erezie, proclama dl. Manolescu, deoarece “inca nu ne-am despartit cu adevarat de comunism“. Ceeace il indreptateste sa-i sanctioneze cu urmatoarea sentinta:  „lipsa deplina de spirit critic , care ii conduce la comentarii de un enorm ridicol, bazate pe cea mai tendentioasa confuzie de valori“.  Ii sare imediat in ajutor V. Tismaneanu, vestit procuror al Istoriei, care vede in incercarea de „delegitimare insistenta, insidioasa sau stridenta a anticomunismului“, nici mai mult, nici mai putin decat un atac la democratie.  (Ca si cum democratia nu ar putea admite diversitatea de opinii, reflectez eu). Dansul  se intreaba cum se poate explica „perseverenta unora in a adopta si a disemina teze pe care o minte normala nu le poate considera dacat stupide, ba chiar potential criminale“. 

O alta imputare adusa tinerilor „stangisti“  este ca ei incearca reactualizarea lui Dobrogeanu-Gherea (socialist) in dauna lui Maiorescu (conservator): „Marturisesc rusinat – scrie dl. Manolescu – ca n-am prevazut ca fostii mei studenti ar putea intr-o zi sa sfideze tot ce i-am invatat despre Maiorescu…“ Dupa dansul, anii comunismului „au ruinat complet si definitiv critica marxista cu pretentii stiintifice a lui Gherea“. La care Paul Cernat in Observator cultural da replica:  „A te bloca in maiorescianism sau a-l fetisiza bigot, refuzand ca inutilizabile alte traditii de gandire critica, nu e semn de gandire  libera si pluralista. Rolul stangii in procesul modernizarii noastre e unul determinant“.

Aceste imputari pornesc de la premisa, intentionat falsa, ca cei de la Critic Atac si Observator cultural ar dori sa reabiliteze comunismul stalinisto-ceausist, criticand demascarea crimelor fostului regim, domeniu unde numai cativa chemati au dreptul sa se pronunte.  Astfel acelasi  N. Manolescu semnaleaza in Adevarul amenintarea ce  pluteste asupra societatii romanesti din partea unui „neomarxism (neoleninism?)“, invecinat cu „islamismul radical“ si care, daca nu azi, atunci maine, „ne va asurzi pe toti“.  Este o acuzatie vicleana, cu substrat politic, vadit populist. In realitate, citind si recitind articolele celor invinuiti, se constata ca nu e vorba de apel la absolvire de orice culpa a unui regim care nu a avut doar parti rele pentru populatia tarii. Este insa vorba despre vechea confruntare intre dreapta si stanga, despre „ridiculizarea si diabolizarea omului de stanga“, cu epitete discreditante, pentru eliminarea din viata culturala a celor ce indraznesc sa critice o stare de lucruri ce marginalizeaza tara noastra: absenta stangii veritabile din discursul public. Ce spun in fond acesti tineri intelectuali asupra carora se arunca anatema?

„Decredibilizarea stangii – scrie Bianca Burta-Cernat –  concomitent cu fetisizarea agresiva a principiilor dreptei (in mod deosebit ale celei liberal-conservatoare) este parte a unui proiect hegemonic,  care risca sa limiteze in mod insidios, insusi dreptul de a vedea lucrurile diferit fata de ceea ce ne invata establishmentul, prin toate parghiile institutionale de care dispune. (…) Omul de stanga e prea adesea ridiculizat (cand nu diabolizat la noi; despre el se vorbeste in clisee. E dusmanul proprietatii private si adeptul colectivismului, e cu necesitate ateu – singura lui religie fiind una politica, uraste elitele de orice fel, ideile lui au un potential totalitar. (…) In Europa civilizata, pe care nu mai ostenim sa o invocam, un asemenea discurs ar provoca mirare. La noi, in schimb, acesta e discursul intelectual dominant“. 

La randul sau, Vasile Ernu, intr-o scrisoare deschisa in Critic Atac adresata lui H.-R. Patapievici si  intitulata „Da, sunt om de stanga“, scrie: „Afirmati  ca sunteti ponegrit de  unii-altii pe model „vadimist“ si ca sunteti etichetat „“evreu“ de origine „stalinista“ pe linie paterna. Insa dvs., doar dupa un rand, procedati la fel, in aceiasi „logica vadimista“, etichetandu-ma „nostalgic dupa Imperiul sovietic“. (…) O faceti de pe pozitia care la noi a devenit aproape lege, a“partii bune“ care legitimeaza si delegitimeaza prin simpla rostire a unor postulate“.

Paul Cernat precizeaza si dansul in „Observator cultural“ ca: „a critica iluziile anticomunismului nu inseamna a fi aparator al crimelor comuniste“, dupa cum „a fi antielitist nu inseamna a fi impotriva elitelor“. Nedorind sa personalizeze discutia, tot el arata ca: „Pentru acesti lideri de opinie, apologeti ai statului minimal, doar cei suficient de bogati sau favorizati au dreptul la servicii de sanatate  si educatie decente, de preferat private, restul nu au decat sa se descurce cum or sti, sa crape sau sa emigreze…“. „Daca dl. Manolescu vede in junii de la Critic Atac  doar „marxisti“, „leninisti“ si „radicali maoisti“, ma pot intreba de cand a devenit marxismul, cu avatarurile sale revizioniste, nefrecventabil cultural in Occident?“. Si mai departe: „…angajarea elitistilor, cu arme si bagaje, in contul regimului Basescu, a scos la iveala nu doar insensibilitatea sociala a „dreptei“ intelectual-militante, ci sensibilitatea ei antisociala, narcisista, grefata pe o ideologie tip Ev Mediu, plus capitalism fara limite. (…) Nu voi putea uita multa vreme discursurile – oribile – impotriva asistatilor sociali (incluzand aici bugetarii si pensionarii), a statului social si a „mahalalei inepte“, care nu munceste, fura si-i voteaza cu burta pe criptocomunisti, care nu-si merita elita si presedintele etc. (altfel, poporul cel prost,cobai ideal pentru austeritate, era bun cand vota pentru parlament unicameral sau il vota pe „mahalagiul cu viziune“ euroatlantica)“.

Atat deocamdata cu prezentarea unora din argumentele schimbate in confruntarea ideologic-culturala dintre cei cativa partizani de dreapta si de stanga. In partea a doua a acestui articol, voi prezenta alte opiniiin legatura cu aceasta disputa.

Oare ce ne asteapta in ziua de maine?

October 12, 2013

Din totdeauna oamenii s-u framantat sa descifreze viitorul. In antichitate, preoteasa Pitia din Delfi, la cele mai arzatoare intrebari despre caile de urmat dadea raspunsuri ambigue, ce puteau fi interpretate diferit, dar niciodata nu spunea ca habar nu are. In evul mediu, Nostradamus era un astrolog atat pretuit incat isi permitea sa emita preziceri asupra unor evenimente ce vor avea loc peste secole de la moartea lui. In secolul 20, apropierea unui an cu cifra rotunda (2000), dar si succesele dezvoltarii tehnologiei au dat nastere la o eflorescenta de studii asupra viitorului, care aveau pretentia ca fundamenteaza o noua stiinta: „futurologia“. Prabusirea neasteptata a sistemului sovietic si a regimurilor comuniste in tari ale Europei centrale si de est, a pus o surdina studiilor celor ce credeau in progresul fara obstacole al omenirii si in predictabilitatea evenimentelor legate de asta.  O mai mare prudenta, dar nu o incetare a investigarii viitorului, deoarece elaborarea scenariilor probabile este o obligatie a ocolirii din timp a obstacolelor si a supravietuirii omului, a grupurilor de oameni, a firmelor si a tarilor.

In acest an a aparut o noua carte a lui Lucian Boia intitulata „Sfarsitul occidentului? Spre lumea de maine“ (Ed. Humanitas). Asa cum recunoaste si autorul intr-un interviu, nu este nici o carte stiintifica, nici una de futurologie, ci o carte de popularizare prin  comentarea succinta a unor idei aflate in dezbatere astazi in cercurile intelectuale. Ca in orice carte-eseu ce se doreste un bestseller, iar aceasta performanta i-a reusit, se emit in cele 122 de pagini niste afirmatii care apoi sunt  puse la indoiala si se pun niste intrebari sfredelitoare asupra carora se marturiseste ca nu se poate da raspuns. Se anunta ca traim un moment de cotitura in istoria lumii, ca suntem martorii lumii pe care o cunoastem, dar imediat se precizeaza ca e imposibil sa stim ce-i va urma. Caci istoria – spune autorul – e din ce in ce mai rapida, dar vai!, e insotita de egalizarea lumii. Principiul nevoiei de egalitate sociala a fost  proclamat la 1789 odata revolutia franceza, dar egalizarea de care e vorba in carte inseamna altceva: e vorba de unificarea planetei, cunoasterea reciproca si intrepatrunderea occidentului cu orientul, a diverselor civilizatii care timp de milenii au stat izolate una de alta.  Informatie care nu e deloc noua, caci de decenii se vorbeste despre procesul de globalizare (mondializare) al planetei.

Inca de la primele pagini intalnim idea ce strabate intreg volumul: „Viitorul nu exista, este un spatiu complet alb, pe care urmeaza sa se scrie ceva, dar nu stim ce anume“. Pare o banalitate, dar ea are o anumita semnificatie. Examinand o serie de scenarii posibile, care sunt calificate drept „povesti, de tot felul, despre viitor. Daca nu va fi asa, va fi cu siguranta altfel!“, se adaoga: „Cand combinam toate scenariile care se bat cap in cap, anarhia viitorului nostru virtual devine perfecta. Orice se poate intampla, in toate amestecurile imaginabile“. Cateva pagini mai departe, dupa ce se ironizeaza atat prognozele catastrofice, cat si cele blande, moderate, ale unor experti occidentali, se mai fac cateva proiectii de viitor: „o treptata incetinire a cresterii economice“. Ipoteza posibila „doar daca nu va fi altfel: un alt tip de civilizatie, alte resurse, alte tehnologii, alte cai de urmat“. Pe de alta parte – adaoga autorul – s-ar putea „sa fie o lume mai democratica, s-ar putea insa sa fie mai putin democratica“. „Nu sunt excluse pe viitor nici conflicte majore. (…) N-avem insa nici o asigurare in aceasta privinta“.  In sfarsit se ajunge la un capitol intitulat „Pseudoconcluzii“ in care se repeta: „Nu stim nimic despre viitor: iata concluzia, recunosc, dezamagitoare. Sau stim atat de multe lucruri, si atat de contradictorii, incat e ca si cand n-am sti“. Dezamagit poate fi autorul, dezamagiti sunt insa si cititorii, care se intreaba la inchiderea cartii cu ce informatie utila au ramas din ea.  

Singurul nostru cercetator de valoare al viitorului, Mircea Malita, in cartea sa „Anul 2000“ aparuta in 1969, era de o cu totul alta parere. In primul rand el sustinea ca abordarea cu seriozitate a problematicii viitorului nu poate fi lucrarea unui singur om, ci a unor importante echipe formate din istorici, informaticieni, matematicieni, economisti, sociologi si din specialisti in alte domenii. El spunea ca trebuie inlocuita „o viziune a lumii ca joc indescifrabil de forte oarbe“ prin cea „a unor factori ce pot fi cunoscuti si stapaniti. Miscarea omenirii devine constienta si si capata directie si sens“. „Progresul, concept iluminist, e un far pe calea spre viitor. Progresul e complicarea universului in care traim, gradul de prelucrare pe care il sufera obiectele , nuantarea limbajelor si ascutirea abilitatii lor de a exprima idei, curatirea relatiilor umane de zgura animalica.“  

Nu stiu daca Mircea Malita ar subscrie la randurile scrise atunci, caci multe s-au schimbat in acest rastimp, dar  cartea sa de acum 44 de ani respira optimism. Un optimism cu rezerve si prudente, dar totusi o atitudine increzatoare. Cuceririle stiintifice se rasfrang asupra vietii economice si sociale. Previziunile, oricat de elaborate si fundamentate matematic ar fi, nu sunt insa lucrul principal. Faptele sunt subsumate proceselor, trendurilor de mare amploare, ce se pot intrevedea de pe acum. Cartea lui Lucian Boia in schimb exprima teama de viitor. Ea nu da nici un raspuns la intrebarea din titlu si asta e de inteles. Misterul viitorului, prezentat ca un spatiu opac, plin de necunoscute, este de natura sa sperie omul. Sadirea neincrederii in ziua de maine dezarmeaza si demoralizeaza. Mai bine sa ramana totul ca acum, cu toate suferintele strigatoare din multe parti ale omenirii. Ba chiar sa faurim viitorul copiind trecutul, dupa ce ii vom da o poleiala aurita. Dar sunt motive pentru a privi cu un ochi optimist lumea de maine? Daca suntem fascinati de situatia politica a viitorului, asa cum are tendinta un istoric, temeiuri n-ar prea fi. Dar ceeace isi va pune amprenta decisiva asupra vietii si a comportamentului oamenilor, asupra economiei si politicii, este stiinta. Cine vrea sa dea un raspuns plauzibil la intrebarea care este soarta occidentului, trebuie sa cerceteze capacitatea tarilor ce apartin acestei notiuni geopolitice de a-si mentine superioritatea performantelor stiintifice.

 Si ar mai fi ceva: nevoia omului de utopii, care sa-l insufleteasca in cautarea de alte  orizonturi…

CTP si curatirea de vulgaritati a limbii jurnalistice

October 10, 2013

Am primit cadou zilele trecute cartea ziaristului Cristian-Tudor Popescu intitulata „Luxul mortii“ (Ed. Polirom). Am constatat rasfoind-o ca era o culegere de editoriale din ziarul GANDUL, care in fond poate fi utila. Nimic nu e mai efemer decat articolele dintr-un cotidian si deci publicarea lor in volum se impune, intrucat numai asa creatia autorului devine nemuritoare . Din pacate cartea, aparuta in 2007, continea articole publicate intre anii 2004-2007, ceeace o face desueta. Caci se stie ca duelurile cu clasa politica ale unui ziarist ce se doreste modelator al opiniei publice, isi pierd relevanta de la o saptamana la alta, si devin complect caduce dupa sase-opt ani de la aparitie.

Rasfoind cartea am intalnit totusi o fraza ce mi-a starnit curiozitatea. In articolul intitulat incitant „De ce ziaristul nu e intelectual?“ CTP scrie: „Vulgaritatea si mitocania presei romanesti au ajuns de nesuportat“. Venita din partea fostului presedinte al Clubului Presei, aceasta afirmatie m-a incantat, caci si eu deseori am intalnit atat pe bloguri, cat si in presa tiparita expresii de o vulgaritate pe care o suporta cu greu hartia. Mi-am spus atunci ca merita sa citesc intreaga carte pentru a afla cum crede CTP ca poate fi purificat limbajul jurnalistic imbacsit de viciu si destrabalare.

Iata insa ca la pagina 153 intalnesc articolul intitulat cu finete „Iesirea din cacat“.  Scatologia continua in alt articol cu o fraza in care se semnaleaza „…colaborarea filarmonica dintre victime si calai intru botezarea in cacat a Romaniei europene…“. Anuntand la pag. 129 ca „vin dosarele politicienilor“, CTP scrie cu mult apetit: „Sa vedeti acolo ce artisti in a-si vomita trecutul in spasme si a-l inghiti pe urma pana la ultimul strop“. Esenta demersului basescian vizavi de Tariceanu ar suna in varianta CTP cam asa: „Te-am luat de la ma-ta d-acasa, in fusta fara jupon“, la care Tariceanu ar riposta: „Pai, draga mea jumatate, daca eu aveam blenoragie, sa spun eu ce sifilis ai tu?“. Iar la pag. 257 gasim o alta perla: „As grupa toate emisiunile de televiziune care plac femeii si barbatului-abtibild sub titlul: Masturbatie sentimentala cu manusa de spalat vase“.

Ma opresc aici cu citatele, desi ar mai fi cateva exemple savuroase. Incerc sa inteleg unde bate dansul cand pretinde datul la spalat a limbii gazetaresti ce ar fi devenit badaranoasa. Intr-un articol cu vreo zece ani in urma a lui CTP imi amintesc ca dansul spunea (aproximativ) ca visul oricarui ziarist  ar fi  sa creeze un cuvant sau o expresie care sa ramana ca reper original in limba pentru exprimarea unui  nou sens. Ambitie, e drept, greu de indeplinit cand trebuie scormonit in lexicul totusi limitat al limbii folosita de clasicii literaturii. Originalitatea cu orice pret obliga pe bietul condeier la imprumuturi din limba mahalalelor, la injuraturi obscene propuse ca limbaj frust popular, la un libertinaj al scrisului propriu unei epoci in care totul este permis. Imi imaginez insa ca scriitorul sau ziaristul de azi isi pune intrebarea:  de ce filmele americane abunda de „fuck“ si „fucking“, de ce in serialele franceze artistele ce interpreteaza rolurile unor doamne din inalta societate nu se sfiesc  sa rosteasca „con“ si „merde“, iar noi sa nu imprumutam si sa raspandim termeni din povestirile licentioase ale lui Ion Creanga? Pai atunci sa imbogatim si vocabularul oficial cu termeni de cea mai brutala vulgaritate, sa ii introducem si in manualele scolare, dar sa se renunte la ipocrizia declaratiilor cu aer indignat ca mitocania ziarelor a ajuns de nesuportat!

O lume care s-a dus…

October 9, 2013

In ultimele doua decenii au aparut numeroase carti memoriale prezentand suferintele indurate in anii comunismului de diferite persoane, fie prin ani lungi de inchisoare, fie pur si simplu prin lipsa sufocanta de libertate. Ele se inscriu ca marturii ale unei epoci dure, care a rasturnat radical societatea romaneasca antebelica si care a zdrobit nu putine destine. Sunt relatari care vor apasa greu intr-o balanta ce va cantari cu obiectivitate partile bune si rele ale regimului comunist din Romania. In cele ce urmeaza prezint succint o carte autobiografica nou aparuta ce apartine categoriei literare a marturisirilor celor ce au simtit pe propria lor piele apasarea grea a roatei istoriei.

Primul volum din cartea d-nei Simona M. Vrabiescu Kleckner intitulata „Pe urmele mele in doua lumi: Romania si SUA“ are ca subtitlu „Romanul unei vieti – cronica unei epoci“. Autoarea, asa cum se arata pe una din copertile cartii, este descendenta unei vechi familii boieresti din Oltenia. A absolvit in 1949 facultatea de drept din Bucuresti, fara sa poata profesa. Dupa confiscarea averii a lucrat in posturi marunte pe santiere si institute de proiectare pana in 1965, cand a parasit tara, stabilindu-se la New York. Si-a complectat studiile in America si apoi a lucrat ca bibliotecara la ONU si la Curtea de Comert International a SUA. In acelasi timp a depus o activitate de lobby in fruntea comunitatii romanilor din New York. Cu dubla cetatenie, dansa a activat politic si dupa 1989 in Romania in anturajul presedintelui Emil Constantinescu, scriind doua carti  aparute in 2004 si 2006. Volumul aparut acum (653 pag.) reprezinta descrierea in amanuntime a perioadei 1927-1965 din viata autoarei.

Cartea, care in unele locuri lasa impresia unui raport sec, atat de mare este grija de a nu lasa mentionate nici o persoana intalnita, nici o intamplare petrecuta, nici un eveniment istoric resimtit ca o lovitura, contine multe pagini, care pana la sfarsit fac lectura interesanta. In  primul rand, indiferent de aprecierile politice asupra evenimentelor dramatice ce s-au napustit asupra familiei si prietenilor autoarei, este sesizanta descrierea vietii paturei de elita a societatii romanesti, ce se considera intangibila pana in 1945-47. Mosia, intretinuta de un administrator si de multe slugi, care impreuna cu conacul ei, reprezenta un mic paradis; casa vasta de la Bucuresti, in care se dadeau petreceri, iar tineretul din buna societate organiza „ceaiuri“; educatia in casa cu guvernante germane, franceze sau engleze a tinerelor progenituri de mari proprietari, de oameni politici sau de generali;  scoala de fete Notre Dame de Sion, cu regulile ei severe aduse de la scolile de calugarite din Franta. Plutea peste tot o atmosfera senina, de siguranta in ziua de maine, iar asta chiar si in primii ani ai celui de al doilea razboi mondial. Viata rezerva insa uneori surprize, ca de pilda parasirea in 1939 a familiei de catre Mancy, mama autoarei, fara nici un cuvant pentru fiica sa minora si doar lasand un scurt bilet de despartire sotului, pentru a se casatori apoi cu un alt mosier din Dolj. Mai tarziu, prin anii `50,  Mancy a luat parte la Craiova la o sedinta de spiritism, la care cucoanele nu au avut nimic mai bun de facut decat sa intrebe spiritele despre guvernul ce va fi alcatuit dupa prabusirea comunismului. Securitatea era informata si Mancy a ajuns la puscarie pentru cativa ani. Dupa iesirea din inchisoare ea a reusit sa plece si s-a reintalnit cu fiica sa la New York.

Personal am fost impresionat in aceasta carte de atasamentul de pamantul Olteniei al acestor familii boieresti,  valoarea acordata faptului de a se fi nascut acolo. Ea scrie: „Incercam un sentiment de mandrie stiind ca familia Vrabiescu era stapana pe meleagurile mosiei Genune“ si „Oltenia a ramas punctul de plecare al fiintei mele  si locul de infiripare si formare al sufletului meu“ si “ma gandesc la Oltenia, indiferent cat de departe m-as afla“.  Din cuvintele de mai sus nu razbate numai relatia stransa fata de proprietatea unde si-a trait fara griji o frumoasa parte a vietii, ci si un sentiment patriotic pe cale de disparitie la tineretul de astazi. Aceasta afinitate se vede in carte si din predilectia acordata fauririi de casnicii intre oltenii bogati : Vrabiestii erau inruditi cu fam. Vorvoreanu,  Mirica,  Defleury,  Herescu,  Cionea, toti cu mosii in sudul Olteniei.

Pentru familia Vrabiescu, rasturnarea totala a situatiei politice si economice dupa razboi a dus la confiscarea mosiei, la nationalizarea casei din Bucuresti, la epurarea tatalui din invatamantul universitar si la cautarea de catre Simona a unui loc de munca pentru supravietuire. Incercarea de iesire din tara printr-o casatorie formala si neconsumata cu un evreu s-a soldat cu esec; o a doua casatorie cu un medic doritor de cariera a capotat datorita „dosarului“ ei deranjant pentru sot. In fine, l-a intalnit pe Rudolf Kleckner cu care, dupa multe peripetii, a reusit sa plece din tara. Pasirea pe teritoriul american este si momentul in care se incheie acest prim volum al cartii.

Inchizand cartea Simonei Vrabiescu-Kleckner, ca unul care am trait in aceiasi perioada, desi pe alte coordonate sociale, ar fi de facut cateva observatii. In primul rand deranjeaza caracterul prolix al relatarilor, stilul incarcat cu detalii inutile si deloc preocupat de redarea literara a evenimentelor sau a prezentarii persoanelor intalnite, ceeace uneori frizeaza ridicolul. Astfel, in relatarea perioadei petrecuta in doua institute de proiectare, autoarea gaseste de cuviinta sa dea tabele cu lista numelor persoanelor ce conduceau diferite servicii, nume care in marea majoritate nu se mai regasesc apoi si contrasteaza cu economia cartii. Aceasta prolixitate se intalneste frecvent pe parcursul relatarilor din carte si ma face sa apreciez ca volumul putea fi cu usurinta redus la jumatate ca numar de pagini, facand lectura mai usoara. In ceeace priveste fondul evenimentelor traite, apare izbitoare si sincera naivitatea politica a multora dintre cei ce alcatuiau pe atunci inalta societate si pentru care comportamentul indiferent al puterilor occidentale fata de soarta Romaniei a ramas de neinteles. Unii au trait ani buni in speranta ca americanii se vor sacrifica pentru a-i alunga pe rusi din tara si a li se inapoia proprietatile. Era o ignoranta totala, chiar din partea unor oameni cu pregatire superioara, a realitatilor, a faptului ca  in urma unui razboi in care pierisera milioane de oameni, nimic nu putea ramane ca odinioara. De altfel chiar si astazi, cand tara noastra a trecut in ultimele doua decenii printr-o revolutie de sens contrar, sunt numerosi cei ce cred ca istoria are un traseu previzibil, care sa corespunda dorintelor lor.

Pe de alta parte, desi nici Simona Vrabiescu, nici sotul sau tatal ei nu au fost inchisi, intreaga perioada descrisa in carte dupa 1945 si pana la parasirea tarii este dominata de teama excluderii din societate pe motivul originei sociale. Sunt amintite abuzurile din anii 50 ale organelor de represiune, inspirate din practica KGB-ista, care au condus atat la arestarea multor fruntasi politici si a numerosi intelectuali, cat si la izolarea sau persecutarea unor persoane nevinovate socotite dusmanoase regimului. Ele constituie o pata dezonoranta in istoria Romaniei. Restituirea in ultimii ani a proprietatilor confiscate victimelor sau urmasilor acestora este justificata in logica capitalismului de respectare sacrosancta a proprietatii private. Dar despre soarta dupa revolutie a mosiilor vechilor familii, in carte nu se spune nimic. Este cert insa ca fostii proprietari, desi restabiliti in drepturi,  nu s-au intors sa munceasca pamantul recapatat, ci l-au vandut sau il vor vinde. Prin liberalizarea achizitionarii de terenuri agricole ce va avea loc in 2014, se vor reface cu siguranta in cativa ani noi mosii, proprietate a unor firme straine, capabile sa lucreze mecanizat mii de hectare. Este o tendinta mondiala, asimilabila unui nou fel de colonialism. In acest timp taranii olteni vor culege capsuni in Spania…

Impresii din Romania (septembrie 2013)

October 8, 2013

M-am reintors de cateva zile acasa in Germania, dupa ce am petrecut, ca in fiecare an, o luna de zile in tara de bastina. Dupa intreruperea textelor pe acest blog in luna august, voi relua inscrierea pe blog a unor reflectii despre evenimentele si cartile citite in ultimul timp. In acest an, calatoria a avut ca scop si audierea catorva concerte in cadrul Festivalului George Enescu. Nu are insa rost sa comentez aici nici placerea audierii in direct a unor muzicieni renumiti ca Daniel Barenboim sau Radu Lupu, nici plimbarea pe strazile Bucurestilor, care rezerva mereu surprize celui nou venit.
Vizita in Romania este si o intalnire cu trecutul. Regasim tineri ce au devenit acum adultisi care uneori poarta primele semna ale varstei, dar mai ales cu cei de etatea noastra , pe fata carora sunt inscrise ravagiile batranetii. Poate ca si ei se gandesc, privindu-ne, cat de mult ne-am schimbat noi in acesti ani. Discutiile cu ei se invartesc in jurul durerilor sau bolilor de care sufera, iar uneori despre cei dragi care au murit. Soarta batranilor este inegala. Unii se tin inca bine la 80 de ani , altii – de varsta mai mica – par daramati si se misca cu mare greutate. Sunt mistere ale biologiei si geneticii, pe care nici situatia sociala, nici modul de viata nu le poate explica. Unii batrani il descopera abia acum pe Dumnezeu, iar daca acesta nu exista, il inventeaza, fiecare dupa mijloacele sale intelectuale. Iar cei ce nu au nici asta, ca mine de exemplu, accepta gandul teribil ca ca drumul pe care mergem noi toti nu duce nicaieri, decat in mormant.
Pentru un roman plecat de un sfert de secol din tara de bastina, fiecare calatorie in Romania are surprizele ei . Ne bucuram de autostrada excelenta de la Bucuresti la Constanta, desi la iesirea din Capitala se pot vedea halele unor fabrici inchise. Admiram mall-urile nou deschise, cu o varietate mare de produse din vest, dar remarcam si numarul relativ redus al cumparatorilor. Au aparut persoane cu averi considerabile, prezentate intr-un caiet publicat de revista Capital despre cei 500 de milionari romani, dar ziarele informeaza si ca 15% din populatia tarii (cca. 3 milioane de fiinte umane) nu-si poate asigura cele necesare pentru traiul de zi cu zi, adica practic mor de foame. Acest contrast social se vede bine comparand publicul clasei mijlocii venit sa asculte concertele in Sala Palatului, cu cetatenii intalniti prin cartierele marginase ale Capitalei sau prin metrou, cu fete pamantii si haine uzate.
In zilele petrecute acolo, evenimentele de importanta „mondiala“ ce ocupau programele canalelor de televiziune erau: decesul in Turcia al „regelui“ tiganilor de la Sibiu, inmormantarea lui pompoasa si incoronarea fiului lui (desi mai exista si un „imparat“ al tiganilor); beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, preot catolic mort in inchisoare acum 65 de ani; moartea intr-un parc din centrul Capitalei a unui copil muscat de niste caini salbaticiti, ceeace a provocat manifestatii pro si contra eutanasierii javrelor prinse de hingheri si nereclamate de nici un stapan; problema exploatarii miniere de la Rosia- Montana, care dintr-o chestiune ce trebuie cantarita la rece, cu argumente tehnico-economice, a devenit o tradare de politicieni a intereselor nationale. Continua totodata conflictul dintre presedintele Traian Basescu si primul ministru, social-democratul Victor Ponta, cu acuzatii reciproce, desi exista o intelegere de cohabitare intre cei doi, impusa de Uniunea Europeana. Ponta insa are avantajul ca e sprijinit de cca. 70% din membrii parlamentului, in timp ce Basescu si-a risipit suportul pe care-l avea din partea partidului PD-L. Presedintele nu mai are decat un an pana cand va trebui sa paraseasca functia suprema in stat, timp in care incearca fie sa-si faureasca un partid care sa ii fie fidel, fie sa ii compromita cu un scandal pe Ponta sau pe viitorul candidat probabil la presedintie, liberalul Crin Antonescu.
Dar astea sunt doar aspectele superficiale ale societatii romanesti actuale. Se pare insa ca profund mocneste nemultumirea celor ce sperau dupa revolutie intr-o situatie mai buna, a tarii si a lor personala. E evidenta dezamagirea unor tineri care nu-si vad un viitor in aceasta societate, care sunt amenintati de saracie, fara speranta de a fi ajutati de stat prin crearea de locuri de munca, prin conditii accesibile la educatie sau prin construirea de locuinte. Este explicatia plecarii atator romani pentru a cauta de lucru in strainatate, de unde nu se stie daca se vor mai intoarce, situatie dramatica fata de care autoritatile se dovedesc incapabile sa ia vreo masura. Iar Bucurestiul nu e un loc caracteristic pentru starea de lucruri generala din tara. Oare cate drame nu au loc in micile orase sau in sate, de unde tineretul nu poate evada pentru a pasi pe treptele afirmarii? Problema cainilor salbaticiti din Capitala se desbate ore intregi in talk-show-uri si pare mai importanta decat sutele de mii de oameni ce se gasesc in situatia numita oficial „saracie severa“. Guvernele ce se succed, indiferent de culoarea politica, par a-si pune intreaga speranta in atragerea de capital strain sau in privatizarea bunurilor ramase inca in proprietatea publica. Intreaga aceasta politica, ce se desfasoara fara un program de anvergura supus dezbaterii si acceptat de majoritate, ingrijoreaza pe cele cateva persoane constiente de destinele acestui popor. Iar pentru a se mentine stabilitatea sociala, se vantura mereu steagul anticomunismului, desi comunismul este mort si ingropat, si nu mai constituie un risc pentru capitalismul in plin avant.
In alte articole pe acest blog ma voi opri cu comentarii asupra altor aspecte din aceasta vizita care m-au impresionat.

Descoperirea Chinei vechi si moderne

October 6, 2013

Descoperirea Chinei vechi si moderne
Politica si economia Chinei, rolul pe care aceasta tara il va juca in lumea de maine, viata chinezilor, sunt teme pe care tot mai des le intalnim in reviste si ziare. Personalitati remarcabile, cum este de pilda fostul sef al deparamentului de stat al SUA, Henry Kissinger, scriu carti voluminoase despre China si miracolul dezvoltarii ei irezistibile in ultimii 50 de ani. Lucru care este explicabil, deoarece deja se vorbeste despre secolul 21 ca despre „secolul Chinei“. Dar sunt numerosi si cei carora nu le convin succesele unui regim care a reusit sa imbine rationalitatea economiei planificate cu avantajele capitalismului
In Romania, succesele Republicii Populare Chineze in mai toate domeniile sunt prea putin cunoscute. Iar aceasta este cu atat mai regretabil cu cat pana in decembrie 1989, Romania – atat prin pozitia ei proprie in fata confruntarilor razboiului rece, cat si prin relatiile de prietenie cu marea tara de la rasarit – a beneficiat in ochii conducerii de la Beijing de un credit si o incredere de care nu se bucurau alte tari socialiste europene. Credit pe care in buna masura l-a risipit in ultimele doua decenii, printr-o politica externa lipsita de originalitate, docila pana la subordonare in fata intereselor geopolitice ale unor mari puteri.
Iata de ce cartea recent aparuta a dr. Gh. Ratiu intitulata „Comorile din tara dragonilor. China – uriasul de la capatul lumii“, avand ca subtitlu „Douazeci de ani printre chinezi“ (Ed. Paco – Bucuresti – 2013) umple, cu cele aproape 500 de pagini, un gol in cunoasterea de catre cititorul roman a acestei uriase tari si e menita sa sporeasca simpatia fata de marele popor chinez. La prima impresie s-ar putea crede ca este vorba despre o carte avand drept tinta turistii, amatori sa cunoasca mai multe despre cele oferite de o eventuala calatorie in China. Este desigur si acesta un obiectiv al cartii, caci sunt descrise detaliat zeci de mare constructii si monumente stravechi introduse de UNESCO in lista patrimoniului universal, cum sunt de pilda Marele Zid Chinezesc, Palatul de Iarna (Orasul Interzis), Palatul de vara, Templul Cerului de la Beijing, mormintele Dinastiei Ming, armata de teracota de la Xian si multe altele. Dar ambitia autorului, care a vizitat o buna parte din provinciile Chinei in cele peste 50 de calatorii efectuate acolo in decurs de doua decenii, a fost mai mult decat intocmirea unui ghid turistic. In volum sunt descrise aspecte din viata cotidiana a chinezilor, celebra bucatarie chineza, credintele religioase si filozofia lor, etc. si descifreaza semnificatiile reale ale unei politici ce deseori ne-a fost prezentata tendentios.
Pentru a intelege unele evenimente ce au loc acum in China este indispensabila cunoasterea, chiar rapida, a trecutului acestei tari. Dr. Ratiu se opreste asupra celor doua razboaie zise „ale opiului“ din sec. 19 si consecintele lor dezastroase pentru China. Deosebit de interesanta este prezentarea problemei Tibetului si a eforturilor guvernului chinez de a scoate aceasta provincie din starea asemanatoare evului mediu in care era tinuta de lamaism. Nu sunt trecute cu vederea cauzele reale ale manifestarilor nationalismului tibetan, uigur si mongol, asupra carora in presa occidentala se speculeaza ca surse de slabiciune a statului chinez. Sunt clar aratate conditiile istorice in care anclavele Hong Kong si Macao au trecut de sub guvernarea engleza, respectiv portugheza, sub suveranitatea guvernului de la Beijing, care a avut intelepciunea de a le conferi un regim economic si politic special. Un scurt capitol este consacrat Taiwanului si stranselor relatii economice dintre aceasta insula si continent.
In final sunt descrise uriasele lucrari de modernizare a infrastructurii teritoriului, prin edificarea de mii de kilometri de autostrazi si cai ferate rapide, de poduri de mare anvergura, de baraje gigantice pentru dezvoltarea potentialului energetic s. a., care toate demonstreaza vitalitatea regimului si absenta unei gandiri rigide in conducerea de catre Partidul comunist a reformei economice.
Este limpede ca autorul este indragostit de China si de capacitatea conducerii acestei tari de a scoate poporul din mizeria subdezvoltarii. Este explicatia ce poate fi data prezentarii in carte numai in culori pozitive a celor vazute sau auzite. Dar ca orice alta tara, si China intampina greutati si a facut si unele greseli in procesul de modernizare. Semnificatia ce se acorda acolo notiunii de democratie este de pilda diferita de cea occidentala si este determinata de conditiile specifice ale unei tari cu peste un miliard de locuitori. Ritmul rapid de crestere a nivelului de trai al intregii populatii constituie insa argumentul decisiv in cantarirea corectitudinei strategiei adoptate .
In incheierea volumului, in carte sunt citate cele spuse prin 1939 de Winston Churchill, pe atunci prim-ministru al Marei Britanii: „Lasati China sa doarma, caci cand ea se va trezi, nimic in lume nu va mai fi cum a fost“. Dl. Dr. Gheorghe Ratiu comenteaza aceste cuvinte asa: „China s-a trezit. Ea a avut un rol important in infrangerea Japoniei la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. In 1949 a fost proclamata Republica Populara Chineza, iar in 1978 ea s-a trezit din nou, abandonand dogmatismul si adaptand marxismul in concordanta cu cerintele epocii in care traim. (…) Trezindu-se din somnul secular al epocii imperiale, China de astazi nu mai este China din trecut, ci a devenit o forta politica, economica si militara, un actor important pe arena internationala. Multe popoare au speranta ca rolul influent al Chinei in lume va face ca noua ordine mondiala sa fie mai dreapta, mai buna pentru toti, pentru ca, adeverindu-se prevederilor lui Churchill, nimic sa nu mai fie asa cum a fost.“