O lume care s-a dus…

In ultimele doua decenii au aparut numeroase carti memoriale prezentand suferintele indurate in anii comunismului de diferite persoane, fie prin ani lungi de inchisoare, fie pur si simplu prin lipsa sufocanta de libertate. Ele se inscriu ca marturii ale unei epoci dure, care a rasturnat radical societatea romaneasca antebelica si care a zdrobit nu putine destine. Sunt relatari care vor apasa greu intr-o balanta ce va cantari cu obiectivitate partile bune si rele ale regimului comunist din Romania. In cele ce urmeaza prezint succint o carte autobiografica nou aparuta ce apartine categoriei literare a marturisirilor celor ce au simtit pe propria lor piele apasarea grea a roatei istoriei.

Primul volum din cartea d-nei Simona M. Vrabiescu Kleckner intitulata „Pe urmele mele in doua lumi: Romania si SUA“ are ca subtitlu „Romanul unei vieti – cronica unei epoci“. Autoarea, asa cum se arata pe una din copertile cartii, este descendenta unei vechi familii boieresti din Oltenia. A absolvit in 1949 facultatea de drept din Bucuresti, fara sa poata profesa. Dupa confiscarea averii a lucrat in posturi marunte pe santiere si institute de proiectare pana in 1965, cand a parasit tara, stabilindu-se la New York. Si-a complectat studiile in America si apoi a lucrat ca bibliotecara la ONU si la Curtea de Comert International a SUA. In acelasi timp a depus o activitate de lobby in fruntea comunitatii romanilor din New York. Cu dubla cetatenie, dansa a activat politic si dupa 1989 in Romania in anturajul presedintelui Emil Constantinescu, scriind doua carti  aparute in 2004 si 2006. Volumul aparut acum (653 pag.) reprezinta descrierea in amanuntime a perioadei 1927-1965 din viata autoarei.

Cartea, care in unele locuri lasa impresia unui raport sec, atat de mare este grija de a nu lasa mentionate nici o persoana intalnita, nici o intamplare petrecuta, nici un eveniment istoric resimtit ca o lovitura, contine multe pagini, care pana la sfarsit fac lectura interesanta. In  primul rand, indiferent de aprecierile politice asupra evenimentelor dramatice ce s-au napustit asupra familiei si prietenilor autoarei, este sesizanta descrierea vietii paturei de elita a societatii romanesti, ce se considera intangibila pana in 1945-47. Mosia, intretinuta de un administrator si de multe slugi, care impreuna cu conacul ei, reprezenta un mic paradis; casa vasta de la Bucuresti, in care se dadeau petreceri, iar tineretul din buna societate organiza „ceaiuri“; educatia in casa cu guvernante germane, franceze sau engleze a tinerelor progenituri de mari proprietari, de oameni politici sau de generali;  scoala de fete Notre Dame de Sion, cu regulile ei severe aduse de la scolile de calugarite din Franta. Plutea peste tot o atmosfera senina, de siguranta in ziua de maine, iar asta chiar si in primii ani ai celui de al doilea razboi mondial. Viata rezerva insa uneori surprize, ca de pilda parasirea in 1939 a familiei de catre Mancy, mama autoarei, fara nici un cuvant pentru fiica sa minora si doar lasand un scurt bilet de despartire sotului, pentru a se casatori apoi cu un alt mosier din Dolj. Mai tarziu, prin anii `50,  Mancy a luat parte la Craiova la o sedinta de spiritism, la care cucoanele nu au avut nimic mai bun de facut decat sa intrebe spiritele despre guvernul ce va fi alcatuit dupa prabusirea comunismului. Securitatea era informata si Mancy a ajuns la puscarie pentru cativa ani. Dupa iesirea din inchisoare ea a reusit sa plece si s-a reintalnit cu fiica sa la New York.

Personal am fost impresionat in aceasta carte de atasamentul de pamantul Olteniei al acestor familii boieresti,  valoarea acordata faptului de a se fi nascut acolo. Ea scrie: „Incercam un sentiment de mandrie stiind ca familia Vrabiescu era stapana pe meleagurile mosiei Genune“ si „Oltenia a ramas punctul de plecare al fiintei mele  si locul de infiripare si formare al sufletului meu“ si “ma gandesc la Oltenia, indiferent cat de departe m-as afla“.  Din cuvintele de mai sus nu razbate numai relatia stransa fata de proprietatea unde si-a trait fara griji o frumoasa parte a vietii, ci si un sentiment patriotic pe cale de disparitie la tineretul de astazi. Aceasta afinitate se vede in carte si din predilectia acordata fauririi de casnicii intre oltenii bogati : Vrabiestii erau inruditi cu fam. Vorvoreanu,  Mirica,  Defleury,  Herescu,  Cionea, toti cu mosii in sudul Olteniei.

Pentru familia Vrabiescu, rasturnarea totala a situatiei politice si economice dupa razboi a dus la confiscarea mosiei, la nationalizarea casei din Bucuresti, la epurarea tatalui din invatamantul universitar si la cautarea de catre Simona a unui loc de munca pentru supravietuire. Incercarea de iesire din tara printr-o casatorie formala si neconsumata cu un evreu s-a soldat cu esec; o a doua casatorie cu un medic doritor de cariera a capotat datorita „dosarului“ ei deranjant pentru sot. In fine, l-a intalnit pe Rudolf Kleckner cu care, dupa multe peripetii, a reusit sa plece din tara. Pasirea pe teritoriul american este si momentul in care se incheie acest prim volum al cartii.

Inchizand cartea Simonei Vrabiescu-Kleckner, ca unul care am trait in aceiasi perioada, desi pe alte coordonate sociale, ar fi de facut cateva observatii. In primul rand deranjeaza caracterul prolix al relatarilor, stilul incarcat cu detalii inutile si deloc preocupat de redarea literara a evenimentelor sau a prezentarii persoanelor intalnite, ceeace uneori frizeaza ridicolul. Astfel, in relatarea perioadei petrecuta in doua institute de proiectare, autoarea gaseste de cuviinta sa dea tabele cu lista numelor persoanelor ce conduceau diferite servicii, nume care in marea majoritate nu se mai regasesc apoi si contrasteaza cu economia cartii. Aceasta prolixitate se intalneste frecvent pe parcursul relatarilor din carte si ma face sa apreciez ca volumul putea fi cu usurinta redus la jumatate ca numar de pagini, facand lectura mai usoara. In ceeace priveste fondul evenimentelor traite, apare izbitoare si sincera naivitatea politica a multora dintre cei ce alcatuiau pe atunci inalta societate si pentru care comportamentul indiferent al puterilor occidentale fata de soarta Romaniei a ramas de neinteles. Unii au trait ani buni in speranta ca americanii se vor sacrifica pentru a-i alunga pe rusi din tara si a li se inapoia proprietatile. Era o ignoranta totala, chiar din partea unor oameni cu pregatire superioara, a realitatilor, a faptului ca  in urma unui razboi in care pierisera milioane de oameni, nimic nu putea ramane ca odinioara. De altfel chiar si astazi, cand tara noastra a trecut in ultimele doua decenii printr-o revolutie de sens contrar, sunt numerosi cei ce cred ca istoria are un traseu previzibil, care sa corespunda dorintelor lor.

Pe de alta parte, desi nici Simona Vrabiescu, nici sotul sau tatal ei nu au fost inchisi, intreaga perioada descrisa in carte dupa 1945 si pana la parasirea tarii este dominata de teama excluderii din societate pe motivul originei sociale. Sunt amintite abuzurile din anii 50 ale organelor de represiune, inspirate din practica KGB-ista, care au condus atat la arestarea multor fruntasi politici si a numerosi intelectuali, cat si la izolarea sau persecutarea unor persoane nevinovate socotite dusmanoase regimului. Ele constituie o pata dezonoranta in istoria Romaniei. Restituirea in ultimii ani a proprietatilor confiscate victimelor sau urmasilor acestora este justificata in logica capitalismului de respectare sacrosancta a proprietatii private. Dar despre soarta dupa revolutie a mosiilor vechilor familii, in carte nu se spune nimic. Este cert insa ca fostii proprietari, desi restabiliti in drepturi,  nu s-au intors sa munceasca pamantul recapatat, ci l-au vandut sau il vor vinde. Prin liberalizarea achizitionarii de terenuri agricole ce va avea loc in 2014, se vor reface cu siguranta in cativa ani noi mosii, proprietate a unor firme straine, capabile sa lucreze mecanizat mii de hectare. Este o tendinta mondiala, asimilabila unui nou fel de colonialism. In acest timp taranii olteni vor culege capsuni in Spania…

Tags: , , , , , ,

One Response to “O lume care s-a dus…”

  1. Béranger (@ludditus) Says:

    Nostalgii… Totuși, ca idee generală, nu prea achiesez la conceptul de a veni „urmașii lui Malaxa” (în genere, „bogătașii” ori industriașii „de dinainte”) să-și revendice uzine și moșii… de la cine? De la noi? Păi ce vină am eu? Mă cheamă cumva Dej, Groza, Vîșinski, ori Stalin? Presupunând că am suferit în „comunism” (anii 80 au fost grei), acum să plătesc și daune „străinilor”? Ori poate că am dus-o în huzur, datorită confiscărilor!

    Cum spuneam cândva, nu se poate face dreptate printr-o altă nedreptate, iar ISTORIA NU SE POATE REPARA.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: