Dificultatile prognozarii unei lumi in schimbare

Dupa cum se stie, in fiecare an revista britanica „The Economist“ scoate, la sfarsitul lunii noiembrie, un caiet special cuprinzand prognoze ale evenimentelor politice, economice, culturale, tehnologice si stiintifice ale anului ce vine. Pe acest blog am facut la 30 noiembrie 2012 o succinta prezentare a prognozelor continute in caietul „The World in 2013“. Sunt constient ca in multe domenii nu pot fi intrevazute, nici macar cu cateva luni inainte, faptele sau circumstantele ce vor avea loc. Dar unele dintre ele rezulta din extrapolarea prezentului, iar altele se pot imagina, cu o anumita doza de risc, din corelarea altor evenimente. Probabil acest gand l-a avut si redactorul sef al acestei editii, Daniel Franklin, care a cercetat care au fost previziunile corecte pentru 2013 din caietul aparut in noiembrie anul trecut, cele ce s-au dovedit gresite si cele nici macar banuite.

O prognoza pentru anul 2013 era ca cel mai bun loc de pe glob unde ar fi bine sa te fi nascut era Elvetia, iar cel mai rau loc – Nigeria. Se pare ca aceasta predictie corespunde adevarului, chiar si daca mai este inca o luna pana la sfarsitul anului. S-a confirmat si prognoza ca economia Statelor Unite s-a restabilit, ca economia zonei euro va avea o crestere neinsemnata, ca expansiunea economica chineza continua neabatut, dar si ca in India cresterea e negativa. Evaluarea stiintifica a schimbarilor climatice s-a confirmat, prognoza ca Microsoft si Nokia se vor contopi s-a adeverit in parte (pentru diviziile de telefoane mobile),  dar a fost imposibil sa se prevada desvaluirile aduse de Edward Snowdon despre programele NSA de supraveghere in masa.

Unele previziuni pot fi concomitent corecte si gresite. S-a mentionat ca sunt dificultati cu sanatatea papei Benedict, dar era greu de imaginat ca el isi va da demisia si va fi inlocuit cu Francisc, un papa ager si vioi. Era de presupus ca Angela Merkel va castiga alegerile in Germania, dar nu ca noul mic partid ce va apare pe neasteptate va fi Alternativa pentru Germania, eurosceptic, iar nu partidul piratilor. Nici problemele financiare grave ale aprobarii bugetului SUA in Congresul american nu au putut fi in intregime prevazute. S-a amintit posibilitatea ca vor avea loc lupte in desertul saharian cu partizanii Al-Qaida, dar nu si atacul violent al acestora asupra unui Mall la Nairobi.

Previziunile ce s-au dovedit false nu sunt putine. S-a subestimat ramanerea la putere a lui Bashar Assad in Siria. „Linia rosie“ de netrecut pentru Barack Obama in privinta folosirii armelor chimice in razboiul civil din Siria, nu s-a prevazut ca va fi un flop. Nu s-a reusit a se intrevedea lovitura de stat militara in Egipt. Iar ca Hassan Rohani va castiga alegerile prezidentiale in Iran nu a fost o ipoteza luata in consideratie. Printre evenimentele neprevazute in prognoza anului 2013 sunt de mentionat miscarile de protest din Brazilia, Turcia si Bulgaria. In general revistei „The Economist“ nu ii prea place sa arate posibilitatea declansarii unor tulburari sociale, dacat daca acestea sunt atat de evidente incat nu mai pot fi ignorate.

Trecerea in revista a evenimentelor anului 2013 si compararea lor cu cele ce au fost prognozate la sfarsitul anului 2012 de o echipa de excelenti analisti, arata care sunt limitele investigarii viitorului intr-o lume in permanenta schimbare. Peste cateva zile voi face aici o prezentare succinta si critica a continutului caietului „The World in 2014“ al publicatiei „The Economist“.

Advertisement

Basarabia: punctul de vedere al unui istoric despre desprinderea ei de Moldova

Printre cartile vechi din biblioteca mea este si studiul lui Leon Casso intitulat „Rossia na Dunaie i obrazovanie bessarabskoi oblasti“, carte aparuta in 1913, tradusa in romaneste si publicata in 1940 de prof. St. Gr. Berechet de la Universitatea din Iasi, sub titlul „Rusia si bazinul dunarean“. Leon Casso era un boier basarabean nascut in 1865 in satul Ciutulesti (jud. Soroca), devenit profesor universitar de drept civil si international la Universitatea din Moscova, iar in 1910 – ministru al instructiunii publice in guvernul Stolypin. Contemporanii sai spun ca era un om de o inteligenta sclipitoare, cunoscand fluent limbile rusa, romana, franceza, germana, italiana si engleza. Inbolnavindu-se de cancer, a murit in 1915, fiind inhumat in satul sau de nastere. Cartea amintita are 340 de pagini si e impartita in 6 capitole, cuprinzand o perioada de 15-20 de ani, incepand cu 1806. Mi se pare utila prezentarea succinta a cartii lui Leon Casso, ea permitand  intelegerea complexitatii momentului de rascruce prin care au trecut, cu cca. 200 de ani in urma, nu numai Basarabia, ci si cele doua principate romane si care, cel putin mie, nu sunt prea bine cunoscute. .

Se stie ca razboiul ruso-turc  a inceput in 1806 prin ultimatul dat de rusi Inaltei Porti, cerand detronarea domnitorului din Moldova, Callimachi, si a celui din Muntenia, Sutzu, si inlocuirea lor cu alte persoane, favorabile Rusiei. Turcii, nepregatiti de razboi, au acceptat aceste pretentii, numind tot doi fanarioti, pe Alexandru Moruzi, domn in Moldova, si pe Constantin  Ipsilante, in Muntenia. Ipsilante, care pana atunci statuse la Kiev cu familia, vine la Bucuresti, si organizeaza o armata cu care sa poata realiza planul sau de constituire a unui regat al Daciei, format din Moldova, Tara Romaneasca si Serbia. Dar, inca inainte de asta, Talleyrand, ministrul de externe francez,  propusese Austriei ocuparea atat a Valahiei cu Oltenia si Dobrogea, cat si a Moldovei cu Basarabia, stepele Bugeacului (sudul Basarabiei) urmand sa fie populate cu colonisti germani. Napoleon nu a sustinut insa propunerea, el dorind sa menajeze alianta Frantei cu Inalta Poarta si sa nu-l irite pe tarul Alexandru, care dorea zdrobirea imperiului otoman si impartirea cu Franta a posesiunilor turcesti in peninsula balcanica. Printul Adam Czartoryski, ministru de externe al Rusiei, l-a sfatuit pe tarul Alexandru I sa ordone anexarea a Moldovei si Munteniei la Imperiul rus, granita Rusiei devenind definitiv Dunarea. La 22 noiembrie Rusia declara razboi Turciei, armata rusa ocupa Iasii si avanseaza pentru ocuparea Valahiei.

Dupa o scurta lupta cu un detasament de turci la Buzau, 50.000 soldati sub comanda generalului Miloradovici intra in Bucuresti la 25 decembrie 1806, macelarind pe turcii ce intentionau  incendierea orasului inainte de a se retrage. Tarul Alexandru I ii scrie lui Michelson, comandantul suprem al armatei de la Dunare: „Atasamentul locuitorilor Valahiei pentru rusi si teama lor de opresiunea turceasca ma fac sa cred ca trupele noastre vor fi primite ca eliberatoare in aceste doua provincii. Pentru a sprijini si a intari cat mai mult aceasta stare, va recomand sa vegheati la pastrarea celei mai stricte discipline si sa nu permiteti nici un act arbitrar sau de jignire“. In decembrie Turcia declara si ea razboi Rusiei si ii numeste iarasi domnitori, in Moldova pe Callimachi, iar in Muntenia pe Sutu, fara ca acestia sa fie in masura sa-si ocupe tronul. Toata speranta acestor domnitori era in Napoleon, singurul care, cu armata sa din Polonia, i- ar fi putut alunga pe rusi.

Deci la inceputul anului 1807 trupele ruse ocupau tot teritoriul Moldovei si Valahiei, in afara catorva cetati turcesti pe Dunare (Ismail, Braila si Giurgiu), asediate de rusi. Dar in luna iulie 1807 are loc intalnirea istorica de la Tilsit dintre cei doi imparati, Napoleon si Alexandru, care – asa cum spune Casso – a schimbat politica Frantei si Rusiei in orient. In tratatul semnat la Tilsit a fost introdus un articol prin care Rusia se obliga sa-si retraga trupele din cele doua principate, turcii neavand dreptul de a reintra in principate inainte de confirmarea pacii. La 24 august 1807 se semneaza un armistritiu la Slobozia  intre armatele ruse si turce, urmand ca in decurs de 35 de zile trupele rusesti sa se retraga din principate. Pasalele turcesti din Vidin si Rusciuc nu tin insa seama de asta si continua faca incursiuni, jefuind localitati de la nord de Dunare. Conditiile armistitiului ne fiind respectate, rusii au ramas pe loc.

Pentru punerea in aplicare a tratatului de la Tilsit, soseste la Paris contele Tolstoi, care sustine ca in tratat nu se prevede decat evacuarea de rusi a Moldovei si Valahiei, dar nu si a Basarabiei, care trebuie sa ramana Rusiei. Este pentru prima oara cand in discutiile diplomatice se aminteste de Basarabia ca teritoriul dintre Nistru si Prut, cu fortaretele Hotin, Bender, Akerman, Chilia si Ismail. Se sustinea ca asta ar fi o compensare legitima pentru pierderile avute de rusi cu ocuparea celor 2 principate. Insa in acelasi timp mai circula si zvonul ca se pregatea, cu aprobarea Frantei, ca Transilvania sa fie cedata de Austria si alipita Moldovei si Valahiei sub numele de regat al Daciei, avand ca monarh pe marele cneaz rus Constantin Pavlovici. Pe de alta parte, in noul tratat semnat de Rusia cu Anglia, se prevedeau cele trei noi cuceriri rusesti (Finlanda, Moldova si Valahia) alipite la Imperiul rus.

In convorbirile tarului cu noul sau ministru de externe, Rumeantev si cu trimisul francez la St. Petersburg, s-au avansat mai multe planuri. Primul, recunostea Rusiei nu numai Moldova (cu Basarabia) si Valahia, dar si Bulgaria, Serbia devenind stat independent. In cel de al doilea plan, Turcia invinsa inceta sa mai existe, iar toata peninsula balcanica ar fi fost impartita intra Rusia si Franta. Nici una din aceste iluzii nu s-a infaptuit, datorita – spune Casso – atat starii de nepregatire pentru o campanie grea a celor 70.000 soldati rusi ocupanti (multi bolnavi, aprovizionare cu hrana defectuoasa), , cat si jafurilor armatei, recunoscute de maresalul Prozorovski : „Basarabia s-a transformat intr-o adevarata pustie de catre trupele noastre“.

Totusi in primavara lui 1809 rusii pregatesc o mare ofensiva la sud de Dunare. Prozorovski incearca, fara succes, recucerirea oraselor Braila si Giurgiu, dupa care batranul maresal moare. Urmasul lui, cneazul Bagration, are o serie de succese pe front, dar iarna l-a obligat sa-si retraga armata din Bulgaria in principate, considerate acum ca teritoriu rusesc. Casso arata ca „in cursul anului 1809 situatia in principate s-a inrautatit, aceste doua provincii saracind si dezordinea crescand. Populatia suferea si incepuse sa manifesteze o atitudine nefavorabila fata de rusi, nu numai in clasa superioara, ci si in celelalte strate ale societatii romanesti“. Bagration e inlocuit la conducerea armatei de la Dunare cu generalul Kamenski, de numai 33 de ani, care ii alunga pe turci din Giurgiu, Rusciuc si Nicopole. Imparatul Alexandru ii cere insa sa trimita inapoi in Rusia patru divizii, asa incat, cu numai 5 divizii ramase in principate, conditiile incheierii cu turcii a unei paci avantajoase pentru Rusia erau mai dificile. Neasteptat, Kamenski moare si e inlocuit cu faimosul Kutuzov. Casso descrie placerile in care se lafaia batranul general (70 ani) la Bucuresti: „El traia deschis cu nepoata boierului Varlaam, care era maritata. Fara nici o jena el petrecea in tovarasia jucatorilor de carti ce inconjurau pe aceasta iubita a lui, in varsta de numai 14 ani“. Si Casso il citeaza pe istoricul roman Xenopol, care relateaza raspunsul dat de Kutuzov delegatiei de boieri valahi ce se jeluiau de „apasarile pricinuite de armata rusa“ si care isi exprimasera temerea ca nu va mai ramane nimic din tara: „Sa va ramana numai ochii sa varsati lacrimi“. Casso mai scrie: „Anexarea la Rusia a celor doua principate a fost impiedicata si de rolul politicii fanariote, care avea influenta la Constantinopol. Familiile princiare grecesti se opuneau unei paci menita sa zmulga din mainile turcesti doua principate , care de aproape un secol erau baza imbogatirii lor. […] Turcii erau obisnuiti sa primeasca de acolo, pe langa un bir neinsemnat, dese daruri. Grecii, la randul lor, socoteau teritoriul dintre Carpati si Dunare drept un camp pentru activitatea lor.“

Pacea le era insa extrem de necesara rusilor in 1811. Se simtea apropierea razboiului cu Franta si exista temerea ca, fara sustinerea armatei de la Dunare, nu se va putea rezista lui Napoleon. Intr-o scrisoare adresata tarului, admiralul Mordvinov exprima ideea ca „Rusia e destul de mare si, in loc de anexarea acestor doua provincii, statul rus ar fi mai bine sa se sileasca spre imbunatatirea si dezvoltarea teritoriului deja posedat.“ Urmeaza o infrigurata activitate diplomatica la care participa si personalitati din Austria si Anglia, toate cautand sa sprijine incheierea pacii, fiecare urmarind insa interesele proprii. Dar luptele continuau, rusii facand incursiuni in Bulgaria, iar turcii – in Valahia.

Primele tratative de pace incep la Giurgiu la 19 octombrie 1811, delegatii rusi propunand restituirea Valahiei turcilor, dar pastrarea Moldovei in intregime. Turcii refuza si a doua zi rusii accepta numai jumatate din Moldova, granita propusa fiind insa dealungul raului Siret. Aceasta propunere i-a alarmat pe  fanariotii de la Constantinopol, care l-au convins si pe sultan sa respinga si aceasta propunere si sa se retraga de la tratative. Kutuzov, pornit pe calea concesiilor si excelent strateg, a propus mutarea tratativelor la Bucuresti. Aici el vine cu propunerea ca granita sa fie dealungul raului Prut, ceeace la 22 martie este acceptat si de tarul Alexandru I. Tratatul de pace este in fine semnat la Bucuresti la 16 mai 1812, in redactare franceza si turca. Casso evalueaza cam cat a costat Rusia acest razboi de 5 ani : aproape 200.000 milioane ruble si 150.000 soldati, dintre care mai putin de o treime au murit in lupte, iar restul au cazut jertfa epidemiilor si climei cu care soldatul rus nu era obisnuit. Dar – spune Casso – el a adus si trei avantaje Rusiei: 1) a apropiat-o de peninsula balcanica; 2) i-a deschis accesul la Dunare; 3) a eliberat niste supusi crestini de sub dominatia Portii. Acest din urma castig ar fi dat Rusiei posibilitatea de a dovedi popoarelor crestine din Balcani ce deosebire este intre jugul otoman si gradul de bunastare ce ii asteapta sub aripile vulturului cu doua capete. Chiar in zilele semnarii tratatului, Kutuzov e rechemat la Skt. Petersburg, iar in locul lui vine amiralul Ciceagov, sub conducerea caruia are loc retragerea trupelor rusesti din Valahia si Moldova (fara Basarabia).

In ultimul capitol al cartii lui Casso este descrisa situatia Basarabiei dupa preluarea administrarii ei de Rusia. Ciceagov ii scrie imparatului: „Basarabia este o tara frumoasa, Sire“, avand prin asta in vedere bogatiile ei naturale, iar nu cele create de mana oamenilor, deoarece – afirma Casso – populatia in noua provincie era neinsemnata. Un calator care a trecut prin Basarabia in 1799 scrie: „Acest pamant se poate numi pamantul fagaduintei. Suprafata lui este roditoare, numeroasele pasuni ating o asa inaltime, incat turmele ascunse in ele nu se mai vad. Clima este deasemenea foarte buna. E o provincie cu o multime de fructe, pasari si tot soiul de peste. Ea este bogata in toate, afara de locuitori.“ Numarul locuitorilor Basarabiei in 1813, apreciat de diferite surse, era de 200.000, adica 55.000 familii. Pierderea acestui teritoriu a fost o mare lovitura data vietii economice a Moldovei. Doua treimi din  din cerealele trimise de moldoveni ca bir Inaltei Porti se procurau din Moldova de dincolo de Prut. Pretul graului a devenit la Iasi de doua ori mai scump decat la Chisinau. Numerosi moldoveni posedau mosii in Basarabia si aveau temei sa se teama ca le vor pierde.

Primul guvernator al Basarabiei a fost un moldovean, Scarlat Sturza, care insa fiind batran si bolnav, nu a corespuns functiei, provincia fiind condusa de generalul rus Harting si de mitropolitul Gavriil. Indata dupa semnarea tratatului de pace a inceput insa emigrarea in masa a taranilor basarabeni in Moldova. Aceasta panica avea ca explicatie atat zvonul ca, prin cumpararea de rusi a mosiilor, se va introduce munca cu robi a pamantului, cat si in ineficienta administrare ruseasca dupa cei 5 ani de razboi, ispravnicii facand abuzuri in strangerea darilor si nereusind a starpi bandele de talhari ce bantuiau tara. Se ajunsese ca noua provincie nu mai era in stare sa aduca nici un fel de venituri visteriei ruse.

Dupa o oarecare imbunatatire a situatiei, tarul Alexandru I face in aprilie 1816 o scurta vizita in Basarabia. Putin dupa asta, probabil la sfatul contelui Capo d’Istria, ia fiinta Inaltul Sfat al Basarabiei, la care se luau hotarari definitive specifice acestei provincii. Dar, treptat, statutul acestei provincii a fost asimilat celorlalte provincii ale Rusiei si limba moldoveneasca a fost exclusa in toate institutiile de stat.

Inchizand cartea bine documentata a lui Casso, se pot trage mai multe concluzii, cu privire la perioada descrisa. Mai intai, ca pe atunci continentul nu cunostea decat doua mari puteri: Franta si Rusia. Turcia era „bolnavul Europei“, Austria si Prusia fusesera infrante de armata napoleoniana, iar Anglia nu se putea afirma decat pe mare. Celelalte state practic nu aveau cuvant in marea politica. Diplomatia avea un mare rol in rezolvarea sau ascutirea conflictelor, caci ambasadorii erau sursele principale de informatii ale conducatorilor statelor.

In al doilea rand, ca cele doua principate romanesti nu aveau suveranitate, caci domnitorii lor se numeau si se destituiau (ba chiar se decapitau) prin ordin al sultanului. Intre 1716 si 1821 acesti domnitori erau numai din familii de greci fanarioti, preocupati de imbogatire in cel mai scurt timp si prin orice mijloace. Chiar si in cei 5 ani de ocupatie ruseasca, ei indeplineau mai mult functia de executare a ordinelor generalilor comandanti. Boierii romani din Valahia traiau sub o teama permanenta, iar la orice amenintare turceasca se refugiau cu familiile la Brasov. Fata de perioada dinainte de razboi, tarile romanesti au fost nu numai ciuntite teritorial, ci au dat mult inapoi din punct de vedere economic.

In al treilea rand, trebuie spus ca desi poporul saracit nu avea nici un cuvant de spus cu privire la treburile tarii, limba romaneasca a fost dovada pentru comunitatea internationala ca pe acest teritoriu traiesc locuitori de alta origine decat cea slava, ceeace era un important argument impotriva panslavismului ce sustinea extinderea Rusiei pe o mare parte din peninsula balcanica.

In fine, trebuie apreciat autorul acestei carti, care – desi facand parte din elita Rusiei tariste – nu si-a uitat obarsia si a prezentat critic si cu obiectivitate acesti ani dificili pentru principate si mai ales pentru Basarabia, subliniind calitatile acestui popor: „simplicitate, devotament fata de credinta strabuna, curajul in fata mortii si supunere fata de autoritati“.

P. S. Alte detalii despre cartea lui L. Casso pot fi gasite in articolul “Leonida Casso si Basarabia”, publicat la 3 noiembrie 2013 pe blogul lui Adrian Nastase.

Pagini de lectura

Cele ce urmeaza sunt cateva pasaje, mai scurte sau mai lungi, din carti sau articole citite odinioara, majoritatea de autori straini, pe care le-am gasit interesante si pentru care am avut ragazul sa le inscriu in caietele mele de lectura. Poate ele vor interesa si pe altii
Din „Moi je” (1969) de Claude Roy (pag.378 – 379) :
„Am invatat traind ca e foarte nesanatos sa urasti, deoarece ura oboseste, crispeaza si sterilizeaza. Dar este indispensabil a sti sa urasti, deoarece doar ura nedreptatii, minciunii si mizeriei da suficienta forta pentru a incerca sa fie combatuta. Nu trebuie sa te increzi in nimeni si mai ales nu in cei bogati, in cei puternici si in stapani, pentru ca adevarul pentru ei este ceeace lor le este util, iar utilitatea celor cu privilegii nu este utilitatea tuturor. As adaoga insa imediat ca nu este decat un singur mod convenabil de a trai si anume cel de a da incredere, pentru ca increderea raspunde increderii, iar singurul pariu care nu e aproape niciodata prostesc este cel de a miza pe oameni, de a astepta ce e mai bun de la ei, pentru a nu obtine ce e mai rau. As spune ca trebuie sa te indoiesti de totul, dar sa nu fii neincrezator fata de nimeni. Sa nu crezi pe nimeni pe cuvant, dar sa crezi pe primul venit pe privire. E preferabil sa ai suita in sentimente, decat suita in idei atat de juste incat in cele din urma ele sa devina nebune in urma unei logici crude.
Trebuie sa fii realist, adica lucid, fara a privi lumea prin ochelari roz. Dar as adaoga imediat ca trebuie sa fii utopist, pentru ca spiritul de utopie e prima conditie a oricarei actiuni, pentru ca trebuie sa vrei luna pentru a obtine pamantul, sa cauti Indiile pentru a descoperi America, sa ai ochii mai mari decat burta pentru a avea in cele din urma burta destul de plina.
Ar trebui sa fii radical progresist, adica sa actionezi ca si cum tot ce exista ar putea si ar trebui sa fie perfectionat ; dar nici sa nu crezi in progres ca intr-un Dumnezeu orb, mecanic si autonom”.

Din „Exercises d’admiration” (1985) de Emil Cioran :
„Eu vin dintr-un colt al Europei unde revarsarea, expunerea de sine, confidenta, marturisirea imediata, neceruta de nimeni, impudica, sunt obisnuite, unde se stie totul despre toti, unde viata in comun se reduce la o spovedanie publica, unde secretul public este inimaginabil si unde volubilitatea se invecineaza cu delirul”.

Din „Le pouvoir intellectuel en France” (1986) de Regis Debray :
„Pentru mine un intelectual nu este cel ce gandeste despre lume. In primul rand e cel care are puterea de a comunica ideea pe care o are despre lume. El nu mai trebuie definit ca om de idei si de valori, ci ca om de comunicare. Nu trebuie sa ne mai intrebam „Ce gandeste el ?”, ci „Cum reuseste sa faca public ceeace gandeste ?”. Puterea sa de intelectual sta mai putin in forta ideilor sale, cat in capacitatea de a si le face cunoscute. A transmite o idee nu e ceva neutru, ci o modalitate de actiune a unui om asupra altuia. In consecinta puterea de a comunica este o trasatura fundamentala a puterii politice. (…) Intelectualii in Franta au fost oameni de stat fara sa o stie, in timp ce oamenii de stat o stiau, ba chiar tot timpul. Napoleon i-a tratat pe intelectuali ca oameni de razboi pe tinp de pace si le-a controlat toate caile de comunicare : catedrele universitare, scenele teatrelor, ziarele. Napoleon stia ca o revolutie „este o opinie care a gasit baionete”. Brusc, producatorul de opinie devine un inamic virtual. (…) Intelectualul care are mare succes de public, adica cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda sau ceea ce stiu deja, nu mai e un intelectual veritabil. Un intelectual veritabil este cel ce accepta sa spuna adevarul la televiziune, deoarece adevarul – prin definitie – raneste, loveste interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii”.

Din „Politique du rebelle – Traite de resistance et d’insummission” (1998) de Michel Onfray :
„Exista o mizerie „curata”, cea a razboaielor, genocidelor, luptelor planetare intre puteri innebunite. Asupra ei se intocmesc petitii si manifeste, se ia atitudine, atunci cand prin asta sunt sanse sa se deschida portile unei recunoasteri mediatice sau ale unui ipotetic premiu Nobel. Dar mizeria murdara, a oamenilor sarmani, a eroilor zilnici ce mor in casa scarii de foame si de frig, care bat trotuarele si asteapta sa li se arunce mila unei munci de tot dispretul ? Cea a barbatilor sau femeilor care, fara incetare, isi ofera timpul, energia, visele, dorintele, falcilor avide monstrului Leviathan in fabrici si ateliere ?
Unde sunt filosofii care au faurit teoria mizeriei, care din conditia saracilor si muncitorilor au facut un obiect de reflectie, politiceste tot atat de demn ca si cel al drepturilor omului, al dreptului de ingerinta sau al sfarsitului istoriei ? Astept inca un contemporan de vaza, mai putin grijuliu de moda si preocupat mai mult de logica unei munci autentic filosofice, care sa devina pentru timpul nostru ceeace Proudhon a fost pentru al sau scriind „Filozofia mizeriei”, lucrare ce ramane prototipul muncii politice : acela de a expune cu claritate ceea ce pentru un scriitor este un scandal major.
Sunt mereu uimit de linistea in care sufera cei ce hranesc masina sociala sau care sunt exclusi de ea, de supunerea lor la necesitatile brutale ale sistemului, ca si cum nu ar exista alternativa, ca si cum altceva ar fi de neconceput. Sunt de acord cu Bakunin impotriva lui Marx, caci cred ca cei uitati constituie ipotetic un ferment mai eficient pentru revolte si revolutii decat avangardele luminate ale proletariatului, eminentele clasei muncitoare. Refuz sa vorbesc PENTRU saraci si imi revendic pe deplin sarcina etica si datoria viscerala de a fi CU ei.(…)
Ma umplu de furie conditiile muncitorilor : salarii de mizerie, ritmuri infernale, locuri de munca nesigure, perspective de viitor imposibile, supunerea spiritului la multiplicarea infinita a unor operatii repetate. Dar ma infurie si uitarea lor de catre cei ce poseda limbajul, retorica si mijloacele de a formula aceste alienari, dar totusi tac. Si care se fac vinovati prin aceste taceri complice sau prin diversiunea in care se complac atunci cand se preocupa doar de ceea ce am numit mai sus mizeria curata.”

Limba, arma a dominatiei

Rasfoind revista franceza “Maniere de voir“, care strange periodic cele mai importante articole de o anumita tema aparute in ultimii ani in publicatia lunara “Le Monde Diplomatique” am intalnit un articol al lui Bernard Cassen, fost director general al acestei reviste si unul din fondatorii organizatiei ATTAC. Desi au trecut aproape 6 ani de la scrierea acestui articol, el isi patreaza pe deplin actualitatea.

“Nu trebuie sa se recurga la o terminologie de razboi pentru a evoca limbile, daca ele nu sunt privite decat ca instrumente ale comunicarii. Caci a discuta este intr-adevar contrariul a combate. Inseamna a comunica, a se intelege, a se pune de acord. Pentru tranzactiile financiare, desi informatizate, ramane valabila deviza londoneza de la 1801 din City: „My word is my bond“ (Cuvantul meu ma obliga). Dar acest registru al tolerantei sociale, al diplomatiei sau negotului, presupune o anumita egalitate a capacitatii vorbitorilor de a se exprima.
La aceasta situatie optima nu se ajunge cu adevarat decat daca fiecare din ei se exprima in limba sa materna sau o stapaneste la un nivel egal. Sau cand fiecare dintre ei utilizeaza aceiasi terta limba la un nivel de performanta echivalent. Sau, si mai bine inca, atunci cand fiecare vorbeste propria sa limba si o intelege bine pe a celuilalt. Folosirea unei limbi nu este niciodata lipsita de fenomenul dominatiei. Ne amintim ca George Bernard Shaw, in piesa sa Pygmalion scrisa in 1916 si din care s-a inspirat comedia de succes My Fair Lady; introduce un profesor de fonetica, Henry Higgins, care a pus un pariu (si l-a castigat), ca eleva lui Eliza Doolittle, florareasa din Covent Garden cu un groaznic accent cookney, va fi luata drept o printesa regala. Si anume cum ? Invatand-o sa vorbeasca ca in aristocratie, intrucat se stie ca in Anglia barierele de clasa se suprapun cu cele ale limbii. Ca dealtfel si in Roma antica unde aristocratii vorbeau greceste, iar vulgum pecus – latina. „Este imposibil ca un englez sa deschida gura fara ca alti englezi sa nu il urasca sau sa nu il dispretuiasca imediat“ spune Higgins. Dupa aproape un secol aceasta butada din piesa lui Shaw isi pastreaza in buna parte pertinenta.
Ceeace este valabil ca raport de dominare in ce priveste situatiile interpersonale, este la fel de adevarat, daca nu chiar mai mult, in situatiile in care limbile sunt in contact intr-un raport de forte ce nu tine de demografie. Colonizatorii – functionari, soldati, colonisti, comercianti, misionari – erau infinit mai putin numerosi decat „indigenii“, dar ei erau purtatori ai puterii economice, militare si simbolice a metropolei. Obligatia vorbirii limbii metropolei, cel putin in administratie si apoi adoptarea ei de paturile superioare – care isi mentinea astfel distanta fata de restul poporului – era un corolar natural.
Cand insa, dupa ce au trecut decenii de la independenta, se mai vad magistrati cu peruca in tribunalele fostelor colonii britanice din Africa sau Caraibe, sau partide ale jocului de cricket sau polo in statele iesite din imperiul Indiilor, ne dam seama de ponderea simbolica in continuare a „britanitatii“ si, ceeeace nu poate fi disociat de ea, a limbii. Commonwealth-ul nu mai are prea mare importanta geopolitica, dar el ramane un club – institutie londoneza prin excelenta – in care conducatorii tarilor care au fost odinioara dominioane sau colonii ale Coroanei se intalnesc periodic si informal, vorbind in engleza.
Dar nu ar trebui mai curand astazi sa vorbim de anglo-americana decat de engleza, in masura ce forta propulsiva a acestei limbi isi are motoarele la Washington, Hollywood, Pentagon, Coca-Cola, Microsoft si Apple ? Spre deosebire de colonizarea britanica, ce viza in principal spiritul elitelor „indigene“, americanizarea – sprijinita de pietele financiare si industriale devenite planetare, in primul rand de cele ale divertismentului – precum si vointa Statelor Unite de a-si pastra cu orice pret hegemonia geostrategica, au drept obiectiv mintile maselor, iar aceasta, utilizand aceiasi limba, de altfel tot mai indepartata de engleza standard.
Iar ele beneficiaza in general de sprijinul altor „elite“, indeosebi al celor din tarile desvoltate (printre care unele au fost odinioara tari colonizatoare), ce ingenuncheaza si – fara a se feri de exces de zel – fac dovada de servitudine voluntara. Limba anglo-americana de fapt a devenit un vector al mondializarii neoliberale. De unde si sustinerea ei de „cainii sai de paza“.
A pretinde o lume multipolara, inseamna totodata a respinge o limba unica si deci a incuraja multilingvismul. Dreptul de a creea si a a munci in propria sa limba este unul din atributele suveranitatii populare, notiune ce ii irita pe conducatorii transnationalelor, ai institutiilor financiare, ca si a purtatorilor lor de cuvant locali. Batalia limbilor este in primul rand o batalie pentru toate limbile, inclusiv desigur engleza.”

O noua ipoteza despre fortele ce au contribuit la rasturnarea regimului ceausist

Cred ca putini cunosc publicatia „Vitralii – Lumini si Umbre“, care are pe coperta precizarea ca este revista veteranilor din Serviciile Romane de Informatii, adica a fostilor lucratori ai celebrei Securitati. Recent am aflat si eu de posibilitatea de a fi citita online (www.acmrr-sri.ro). Ea este interesanta deoarece, pe de o parte, contine aproape in fiecare numar relatari despre felul in care au fost abordate, cu decenii in urma, de cadrele securitatii, unele cazuri dificile despre care populatia nu stia nimic sau cate ceva doar din zvonuri, iar pe de alta parte, deoarece – fiind editata de Asociatia cadrelor militare in rezerva si in retragere din Serviciul Roman de Informatii – permite a se cunoaste cu aproximatie orientarile politice trasate de conducerea actuala a SRI consiliului editorial. Acest din urma aspect m-a indeamnat sa citesc cu atentie si cu oarecare surpriza ultimul numar al revistei (septembrie – octombrie 2013). Care este nota generala ce strabate articolele publicate acum?
Mai intai intalnim un interviu al generalului Neagu Cosma, luat probabil mai demult, deoarece acesta este decedat de cativa ani. Articolul se numeste „Amintiri in fata invaziei“. M-am intrebat : oare despre ce invazie o fi vorba?. Nu despre navala turcilor sau ungurilor era vorba, ci despre o presupusa invazie a trupelor sovietice in 1968, la doua saptamani dupa ce acestea intrasera in Cehoslovacia. Se stie ca in Cehoslovacia, ca si in Ungaria in 1956, trupelor sovietice li se daduse ordin sa patrunda intr-o tara socialista deoarece conducerile tarilor respective faceau declaratii ca vor sa paraseasca CAER si Pactul de la Varsovia. Nimic din asa ceva insa nu se regasea in politica Romaniei, care a ramas in ambele organizatii pana in 1990. Gravele greseli ale lui Hrusciov si ale lui Brejnev prin invadarea celor doua tari, ar fi fost mult amplificate printr-un atac nejustificat si asupra Romaniei. Cuprins de un elan nationalist, generalul spune ca rusii ar fi trebuit intampinati nu cu flori, cum a facut Kadar in Ungaria sau Dubcek in Cehoslovacia, ci cu gloante. Dansul mai adaoga ca a combate CIA americana sau KGB-ul sovietic, pentru Securitate avea aceiasi importanta. Si adaoga: „La noi s-a lucrat apoi foarte intens pentru a inlatura oamenii Moscovei si ai satelitilor ei“. Nu trebuie insa uitat ca in toate discursurile lui Ceausescu se sublinia pe atunci necesitatea strangerii legaturilor fratesti intre toate tarile socialiste. De ce oare se faceau atunci prin dos pregatiri pentru un razboi de aparare a patriei de bolsevici?
In acelasi numar se intalneste un articol al Lt-col. Ioan Micle : „Copilul cu buchetul de flori“. Copilul ce intampinase trupele maghiare cu flori la intrarea in Ardealul de nord in 1940, era un ungur, care apoi si-a schimbat putin numele si a devenit roman si sef al Inspectoratului Maramures al MAI. Ei bine, acest individ, impreuna cu directorul general al Combinatului Baia Mare, s-au dovedit ca erau … spioni sovietici. Demascati, ei au fost, nu arestati, ci – intr-un fel – promovati: unul sef al Securitatii Sighisoara, iar celalalt ca…sef de personal in Ministerul Minelor si Geologiei. Incepe sa miroasa a complot…
Un articol semnificativ este „Rolul sovieticilor in revolutia romana“ de prof. univ. Cristian Troncota. In acest articol abunda informatii despre decembrie 1989, precum : „Tara era plina de agenti straini“, „Sovieticii au fost bine organizati informativ la noi. Ei aveau conditii aici, eram sub controlul lor“. Iar generalul Victor Atanasie Stanculescu ii marturiseste lui Troncota, din inchisoare, la 15 aprilie 2013 : „La finele lui decembrie 1989 au intrat in tara 4000 de turisti-neturisti rusi, care au stat aici pana in luna octombrie 1990“. Acestia se bazau – spune dl. general, fost ministru al apararii – pe 25 de generali cu studii in URSS in frunte cu generalul N. Militaru. Dar, ma intreb eu: Ce actiuni de spionaj mai putea face gen. Militaru, cand fusese scos la pensie din 1984, iar si mai inainte fusese adjunct al ministrului la Min. Constructiilor? Cum de nu i-a dibuit Securitatea pe cei 4000 de rusi, despre care aflam ca au stat in Romania zece luni (pana in octombrie 1990)? Unde dormeau, unde mancau etc ? Dl. general ne da insa explicatia: pentru o supraveghere operativa, securitatea a fost depasita de numarul mare de agenti straini. Autorul articolului (Troncota) afirma ca generalul Militaru, care „primea ordine si planuri de la Moscova“ este responsabil de moartea celor peste o mie de tineri in revolutia din decembrie. Tot el mai afirma: „Schimbarea gen. Stanculescu de catre Ion Iliescu din functia de ministru al apararii este evident o directiva politica prosovietica.“
In fine inca un articol in acelasi ton, este interviul dat de general-colonelul Constantin Olteanu istoricului Alex.-Mihai Stoenescu. Aflam cu surpriza ca unii politicieni de frunte ai regimului (gen. Olteanu era in ultimul timp membru al Comitetului Politic Executiv al PCR) stiau de existenta acestor „rezidenti ai GRU“ si taceau din gura. Olteanu se intreaba de ce o fi murit gen. Milea, care si el era in relatii cu rusii. Sau despre soarta generalului Nicolescu, adj. al Ministrului Apararii timp de 20 de ani, care si el era un fel de spion sovietic.
Citind declaratiile de mai sus, ma intreb ce se doreste oare cu aceste senzationale dezvaluiri? In numerele trecute din „Vitralii“ se mai vorbea de cativa turisti straini surprinsi de militie in decembrie 1989 pe la Resita sau Pitesti, dar in numai cateva luni numarul lor a crescut la 4.000! Prezenta activa sau pasiva a unor agenti straini in timpul evenimentelor din decembrie, ar trebui sa fie apreciata ca un element istoric pozitiv, in conditiile in care acestia i-ar fi ajutat pe romani sa scape de regimul impus de Ceausescu. Dar tonul acestor articole nu vadeste asta, ci dorinta de a pune intreaga desfasurare a rasturnarii de regim pe seama unor ordine venite din strainatate, iar nu ca urmare a indignarii poporului. Nici un cuvant nu se rosteste ca s-ar putea ca si serviciile secrete americane sa-si fi adus o contributie. Pentru doborarea lui Ceausescu, de „vina“ e in primul rand Gorbaciov si bolsevicii lui. Uneori insa dl. Troncota mai recunoaste ca fiind vinovata si „banda dominata de comunistii prosovietici instalata la conducerea tarii dupa fuga Ceausestilor“. Un asemenea limbaj nu am mai intalnit de pe vremea cand „intelectualii lui Basescu“ ii faureau acestuia un monument virtual, avand ca postament stergerea din istorie prin compromitere a celor doi presedinti care l-au precedat.
Judecand doar dupa acest numar al revistei, mi se pare ca in el se aduce o contributie la campania antiruseasca si anticomunista a lui Vadimir Tismaneanu & Comp. Responsabilitatea ofiterilor superiori din Armata si din Securitate pentru cele intamplate in ultimele zile ale lunii decembrie 1989 se dilueaza, se evapora, caci atat ei, cat si trupa primisera ordin de a ramane in cazarmi. Pe strada circulau probabil doar „turistii“ rusi. Daca aceaste dezvaluiri ar fi aparut acum 23 de ani, ar fi fost ridicole si neluate in serios. S-au scris numeroase carti despre evenimentele din acele zile, avand ca autori participanti activi la ele. In nici una din ele nu apare nimic care sa indreptateasca ipoteza unei masive participari sovietice la rasturnarea regimului ceausist. Dar astazi, cand in aer pluteste reintoarcerea la spiritul razboiului rece, atitudinea revistei mi se pare tendentioasa si urmarind alte scopuri decat cele marturisibile.

Natiunea noastra, cu defectele ei

Problema identitatii nationale ii framanta pe multi concetateni atat astazi, cat si acum sapte decenii. Cine suntem noi, romanii? Care sunt calitatile si defectele noastre? De ce suntem asa si nu altfel? Dupa lozincile sforaitoare ale patriotismului de comanda din anii comunismului, acum se considera modern si elegant sa se scoata la iveala racilele si cusururile, vechi si noi, de care trebuie sa ne debarasam pentru a intra in randul tarilor civilizate. Zilele trecute, cautand o carte in biblioteca, am dat peste un volum intitulat “Insemnari si polemici”, o colectie de articole de George Calinescu publicate in diverse reviste si ziare intre anii 1927 si 1964. Am deschis cartea la intamplare si am citit articolul “Orientalul” publicat in “Jurnalul literar” din 8 ianuarie 1939. Redau mai jos un amplu pasaj din el.

“Daca occidentalul da dovezi de suficienta, orientalul indreptateste aceasta atitudine prin umilinta. Ideea pe care o avem noi romanii despre “straini” este de asa natura, ca ne impiedica adesea de la exercitarea propriilor noastre facultati. Bizantul ne-a lasat in sange placerea de a ne pune capul in pulbere si de a saruta urmele talpilor celor mari. Mi-amintesc o scena petrecuta la Iasi, in vremea refugiului. Fara indoiala ca noi intrasem cam nepregatiti in razboi, dar nu rezulta de nicaieri ca eram incapabili de cinstea nationala de a combate. Doar trecutul nostru fumega de batalii! Inamicii de atunci erau oameni ca si noi si taranii nostri ne-au dovedit ca se pricepeau si ei tot asa de bine sa manuiasca pusca si sa invarte granata. Ei bine, voluptatea de umilire colcaia in unii din noi. In fata hotelului Traian, un colonel de rezerva perora cu aprindere, la o masa:
– Ma, noi niste pigmei, noi niste scarbe, noi un popor mic si fara pregatire, sa ne punem – cu cine? – cu germanii, cu poporul cel mai superior (sic) de pe lume, cel mai inarmat, cel mai civilizat? Numai un deget sa ridice, si ne-au strivit. Noi sa fim supusi, sa fim multumiti sa ne lase sa traim, sa cerem chiar sa ne ia sub protectia lor. Aven noi neobrazarea, niste excremente, sa le declaram razboi. Mama noastra de ticalosi!
Eram tanar atunci si am strans pumnii de indignare. As fi dorit in clipa aceea sa comand un pluton pentru executarea acelui cretin. El nu era filo-german, ci numai un roman convins ca multi altii ca suntem niste scarbe.
In strainatate, indiferenta occidentalilor pentru noi (foarte nedreapta si jignitoare) nu mira pe nimeni. Parisul e anual plin de romani. […] Si totusi nici un semn de gratitudine nu veti vedea la “occidentali”. Ei exclama, ca in fata unei curioase invazii: “Oh, ces roumains! Toujours ces roumains!” si ne persifleaza ca le pretuim produsele si le cumparam. Te-ai astepta ca romanii sa fie indignati, sa se scandalizeze, sa incerce a sili pe occidentali la respect. Romanii nu fac asta. Cand nu-si striga tare umilirea, se multumesc a spune nepasator: “Ei, ce vreti, ei au dreptate sa ne ignoreze! Doar ce reprezentam noi?”. Romanul nu merge in strainatate sa admire si sa invete, el merge sa se umileasca. In fiece an, el se intoarce in patrie cu convingerea intarita ca suntem, vorba colonelului in rezerva, niste “scarbe”.
Citind acest pasaj de George Calinescu, mi-au trecut prin minte numeroase articole si editoriale din ultimii ani in care se exprima aceiasi stare de spirit, pe care o ironiza, ba chiar o condamna marele critic. Nu ma voi referi la deja celebra scrisoare a lui H._R. Patapievici publicata si republicata in “Politice” in care isi exprima dezgustul de a se fi nascut in Romania. Nici la recenta brosura a lui Lucian Boia “De ce este Romania altfel?”, care se intreaba daca Romania nu e „defecta“ in urma unui blestem. Ma voi multumi sa reproduc cateva randuri din articolele publicate in ultimii ani de Andrei Plesu, considerat de multa „lume buna“ drept ganditorul oficios al intelectualilor societatii noastre civile. Iata ce scria dansul in “Jurnalul national” din 8 aprilie 2004:
“In Romania se vorbeste mult. Suntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricand sa practice confesiunea, lamentatia, memorialistica si bancul. Conversatia este aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lunga traditie. Strada e zgomotoasa, carciuma sau cafeneaua – suprapopulate. Avem ziare multe, posturi de televiziune infloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atatea lucruri de spus? Daca facem fie si o frugala socoteala, vom constata ca intre abundenta discursului si consistenta lui e o disproportie stingheritoare. Emisia sonora compacta mascheaza un enorm vid de sens”. Cu alte cuvinte romanii sunt niste imbecili care ar face bine sa taca.

Iata si un pasaj dintr-un alt articol al aceluias autor, publicat in Dilema veche din 1 martie 2007 :
“Nu-mi dau seama daca publicul romanesc de azi mai stie ceva despre Caion, cel care l-a acuzat pe I. L. Caragiale de plagiat. Dar si cei care stiu ceva, stiu, de fapt, un singur lucru: este insul care a ramas in istoria literaturii autohtone pentru o marlanie.[…] Tara lui Caion e tara imposturii ofensive. Tara de malversatiuni, de carnaval, de barbut. Alba e neagra, neagra e alba. Oricine poate spune orice despre oricine, astfel incat lucrurile sa se aseze, cat mai des, cu susul in jos. Nestiutorii iau rasturnarile de bune, iar stiutorii, oricum minoritari, nu reusesc sa faca fata injuriei si calomniei, n-au glas, n-au tupeu, n-au “tehnica”. E tara in care “pramatiile” trec drept “oameni bine”, iar oamenii cumsecade – drept prosti.” Aceste randuri sunt doar introducerea la un amplu text al lui A. Plesu, indignat de indrazneala unor tineri intelectuali ce-si permit sa critice, acum, in secolul 21, noile somitati ce s-au instalat recent ca pontifi ai gandirii corecte. Dar de ce, ma intreb, din cateva cazuri triste se generalizeaza pentru o peroratie impotriva intregii tari (“tara imposturii ofensive”, “a malversatiunii”) si a intregului popor (care vorbeste mult si lipsit de sens)?.

Nu trebuie, desigur, sa ne leganam satisfacuti si “mandri de a fi romani”, doar pentru ca suntem de acelasi neam cu Eminescu, George Enescu, Brancusi. Dar nici sa trecem la polul opus, afirmand ca toate defectele s-au strans in spatiul carpato-dunarean si vor apasa vesnic pe capul bietului cetatean. George Calinescu era departe de a face asemenea aprecieri, desi conditiile societatii romanesti de atunci nu erau probabil mai exasperante decat cele de azi. A repeta staruitor ca soarta (sau bunul Dumnezeu) ne-a blagoslovit cu mai multe lipsuri decat cu insusiri demne de lauda, poate convinge pe multi ca, intradevar, umilinta ne este comportamentul harazit si este zadarnic sa ne zbatem pentru a iesi din acest cerc vicios. Ce poate face un presedinte, un guvern sau un parlament, oricat de bine intentionati ar fi, cu un astfel de material uman? Resemnarea cu aceasta idee defetista, este drumul sigur spre cedari politice si economice repetate, prin care se pot risipi bunurile castigate cu sacrificii de generatiile anterioare.

Din crimele secolului trecut

Tin sa prezint aici doua cazuri pe care le-am aflat recent si care ar putea fi incluse in categoria holocausturilor. Desi semnificative pentru grozavia secolului 20, ele nu sunt aproape deloc  cunoscute.

Prima intamplare a avut loc in Liberia. Se stie ca aceasta tara vest-africana este o creatie a unei asociatii nordamericane ce si-a pus drept scop readucerea pe pamantul Africei a fostilor sclavi negri, eliberati de pe plantatiile din sudul Statelor Unite . Cu toata opozitia locuitorilor bastinasi, cateva mii de negri americani au fost adusi si in 1847 ia fiinta, cu fonduri stranse prin subscriptii in SUA,  prima tara africana independenta. Ea a capatat, bineinteles, numele de Liberia, capitala ei – Monrovia (de la presedintele american James Monroe), un parlament si un drapel asemanatoare celor americane. Dar in 1980 o lovitura de stat il rastoarna pe presedintele Tolbert si-l aduce la putere pe sergentul major Samuel K. Doe, primul presedinte al tarii din randul populatiilor bastinase. Dar si acesta este rasturnat in 1989 de o lovitura de stat, cu care incepe un sangeros razboi civil ce va dura pana in 1993. Se evalueaza ca in acesti patru ani au fost ucisi 250.000 de oameni, iar un milion au fugit in tarile invecinate. Bandele inarmate ce terorizau tara atrasesera in randurile lor, ca soldati, 20.000 de copii avand intre 8 si 14 ani, orfani dupa uciderea parintilor lor. Reporteri au filmat atunci scene groaznice in care acesti copii, deghizati ca de Halloween, isi sfartecau victimele cu sabiile-machete si le mancau inima.

Conducatorii acestor bande aveau porecle ca  generalul Rambo, generalul Bin-Laden, generalul Satan, dar unul dintre cei mai cruzi era Joshua Milton Blahyi, ce purta porecla „General Butt Naked“ (Cur Gol). El umbla de preferinta complect gol, doar cu niste bascheti in picioare si o sabie machete in mana. Era un canibal, care isi invatase soldatii sa parieze, cand intalneau o femeie gravida, daca poarta un prunc de gen masculin sau feminin. Iar apoi taiau burta femeii sa vada cine a castigat pariul. El punea sa fie ucisi barbatii din triburile dusmane taindu-le mai intai picioarele, apoi mainile.

 Cand in Liberia a revenit pacea, el si-a parasit porecla si, nu numai ca s-a pocait pentru crimele infaptuite, ci a devenit  pastor evanghelist, cu o sotie si mai multi copii. In 2007 a fost chemat in fata unei comisii prezidentiale, care l-a chestionat cu privire a activitatea  in timpul razboiului civil. La intrebarea cati oameni crede ca a omorat, el a raspuns ca vreo 20.000, dar ca regreta asta, deoarece acum a devenit un alt om. Preocuparea lui ca preot este de a raspandi morala crestina si de a cere iertare rudelor celor pe care i-a ucis. Comportamentul lui a convins comisia, care l-a condamnat doar la 2 ani, cu suspendarea pedepsei. El a fost aparat de insusi episcopul Kun Kun din Monrovia, care a spus ca e incredintat de sinceritatea convertirii lui si garanteaza pentru el. Intr-adevar, de ce sa nu i se stearga cu buretele trecutul, de vreme ce generalul Prince Johnson,  care la ultima lovitura de stat a intrat in biroul presedintelui tarii, i-a taiat urechile si a asistat la zvarcolelile acestuia pana a murit, acest general este acum senator in parlamentul Liberiei?

                                   *

Sa trecem acum la ce s-a intamplat in anii 60 in Indonezia, tara care azi are o populatie de 230 milioane locuitori. `Putini isi mai amintesc despre evenimentele din 1965, cand presedintele Sukarno  a fost inlaturat de la putere de generalul Suharto. Acesta din urma – in fruntea miscarii Pancasila – a declansat o vanatoare sangerosa dupa membrii partidului comunist indonezian si dupa locuitorii minoritatii de origine chineza. Acuzati ca ar fi dorit sa introduca un regim socialist, ei au fost urmariti si linsati de armata, de politie si de populatia excitata de indemnurile propagandei. Teroarea a durat doi ani, in decursul careia au fost ucise peste un milion de persoane. Partidul comunist a fost complect lichidat, iar cateva sute de mii de chinezi masacrati, fiind considerati un fel de coloana a 5-a a lui Mao. Principiile tarilor nealiniate (India, Indonezia si Iugoslavia) stabilite la Conferinta de la Bandung, au suferit o lovitura decisiva. Generalul Suharto a fost reales de mai multe ori presedinte al tarii pana in 1998. Nici dupa retragerea lui (a murit in 2008) nu s-au initiat cercetari cu privire la omorurile in masa din 1965-1967 si despre  autorii lor. Subiectul este considerat tabu in Indonezia.

Iata insa ca un regizor american, Joshua Oppenheimer, turneaza un film („The Act of Killing“)  in care prezinta evenimentele petrecute cu peste 40 de ani in urma in Indonezia, povestite de cativa dintre participantii la ele, membri ai miscarii nationaliste  si religioase Pancasila. In film ei insceneaza cu mandrie felul in care isi torturau si apoi ucideau victimele. Nu manifesta nici un regret sau mustrare de constiinta, deoarece se considera niste eroi, care au aparat tara de pericolul comunist. Eroul principal al filmului, Anwar Congo, se lauda ca a ucis cu mana lui sute de oameni si arata ca deseori a aplicat pentru asta metode vazute in filme americane cu cowboy. Turnarea filmului lui Oppenheimer a durat opt ani, dar acum, odata incheiat, nu a gasit in Indonezia nici o sala care sa il prezinte.

Istoria secolului 20 consemneaza si alte persoane ce au in contul lor uciderea unui numar impresionant de oameni. Kaing Guek Eav, seful inchisorilor de exterminare din Cambodgia, in care au murit cca. 15.000 de detinuti, se considera un simplu executant al ordinelor primite. Generalul bosniac Ratko Mladici, acuzat de tribunalul international de uciderea a 8.000 de oameni la Srebrenica si de alti 11.000 la Sarajevo, a spus ca nu recunoaste nici una din aceste crime. Si generalul Augustin Bizimungu, care a semnat listele cu cei cativa mii de civili executati in razboiul civil din Ruanda, a adoptat tactica tacerii. Insa cazurile aratate mai sus, ale pastorului Blahyi si a lui Anwar Congo, ce isi recunosc faptele si considera ca au fost absolviti de orice pedeapsa, unul de Dumnezeu, calalalt de societate, constituie elemente distincte, strigatoare la cer, in crunta istorie a secolului trecut.