Natiunea noastra, cu defectele ei

Problema identitatii nationale ii framanta pe multi concetateni atat astazi, cat si acum sapte decenii. Cine suntem noi, romanii? Care sunt calitatile si defectele noastre? De ce suntem asa si nu altfel? Dupa lozincile sforaitoare ale patriotismului de comanda din anii comunismului, acum se considera modern si elegant sa se scoata la iveala racilele si cusururile, vechi si noi, de care trebuie sa ne debarasam pentru a intra in randul tarilor civilizate. Zilele trecute, cautand o carte in biblioteca, am dat peste un volum intitulat “Insemnari si polemici”, o colectie de articole de George Calinescu publicate in diverse reviste si ziare intre anii 1927 si 1964. Am deschis cartea la intamplare si am citit articolul “Orientalul” publicat in “Jurnalul literar” din 8 ianuarie 1939. Redau mai jos un amplu pasaj din el.

“Daca occidentalul da dovezi de suficienta, orientalul indreptateste aceasta atitudine prin umilinta. Ideea pe care o avem noi romanii despre “straini” este de asa natura, ca ne impiedica adesea de la exercitarea propriilor noastre facultati. Bizantul ne-a lasat in sange placerea de a ne pune capul in pulbere si de a saruta urmele talpilor celor mari. Mi-amintesc o scena petrecuta la Iasi, in vremea refugiului. Fara indoiala ca noi intrasem cam nepregatiti in razboi, dar nu rezulta de nicaieri ca eram incapabili de cinstea nationala de a combate. Doar trecutul nostru fumega de batalii! Inamicii de atunci erau oameni ca si noi si taranii nostri ne-au dovedit ca se pricepeau si ei tot asa de bine sa manuiasca pusca si sa invarte granata. Ei bine, voluptatea de umilire colcaia in unii din noi. In fata hotelului Traian, un colonel de rezerva perora cu aprindere, la o masa:
– Ma, noi niste pigmei, noi niste scarbe, noi un popor mic si fara pregatire, sa ne punem – cu cine? – cu germanii, cu poporul cel mai superior (sic) de pe lume, cel mai inarmat, cel mai civilizat? Numai un deget sa ridice, si ne-au strivit. Noi sa fim supusi, sa fim multumiti sa ne lase sa traim, sa cerem chiar sa ne ia sub protectia lor. Aven noi neobrazarea, niste excremente, sa le declaram razboi. Mama noastra de ticalosi!
Eram tanar atunci si am strans pumnii de indignare. As fi dorit in clipa aceea sa comand un pluton pentru executarea acelui cretin. El nu era filo-german, ci numai un roman convins ca multi altii ca suntem niste scarbe.
In strainatate, indiferenta occidentalilor pentru noi (foarte nedreapta si jignitoare) nu mira pe nimeni. Parisul e anual plin de romani. […] Si totusi nici un semn de gratitudine nu veti vedea la “occidentali”. Ei exclama, ca in fata unei curioase invazii: “Oh, ces roumains! Toujours ces roumains!” si ne persifleaza ca le pretuim produsele si le cumparam. Te-ai astepta ca romanii sa fie indignati, sa se scandalizeze, sa incerce a sili pe occidentali la respect. Romanii nu fac asta. Cand nu-si striga tare umilirea, se multumesc a spune nepasator: “Ei, ce vreti, ei au dreptate sa ne ignoreze! Doar ce reprezentam noi?”. Romanul nu merge in strainatate sa admire si sa invete, el merge sa se umileasca. In fiece an, el se intoarce in patrie cu convingerea intarita ca suntem, vorba colonelului in rezerva, niste “scarbe”.

Citind acest pasaj de George Calinescu, mi-au trecut prin minte numeroase articole si editoriale din ultimii ani in care se exprima aceiasi stare de spirit, pe care o ironiza, ba chiar o condamna marele critic. Nu ma voi referi la deja celebra scrisoare a lui H._R. Patapievici publicata si republicata in “Politice” in care isi exprima dezgustul de a se fi nascut in Romania. Nici la recenta brosura a lui Lucian Boia “De ce este Romania altfel?”, care se intreaba daca Romania nu e „defecta“ in urma unui blestem. Ma voi multumi sa reproduc cateva randuri din articolele publicate in ultimii ani de Andrei Plesu, considerat de multa „lume buna“ drept ganditorul oficios al intelectualilor societatii noastre civile. Iata ce scria dansul in “Jurnalul national” din 8 aprilie 2004:
“In Romania se vorbeste mult. Suntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricand sa practice confesiunea, lamentatia, memorialistica si bancul. Conversatia este aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lunga traditie. Strada e zgomotoasa, carciuma sau cafeneaua – suprapopulate. Avem ziare multe, posturi de televiziune infloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atatea lucruri de spus? Daca facem fie si o frugala socoteala, vom constata ca intre abundenta discursului si consistenta lui e o disproportie stingheritoare. Emisia sonora compacta mascheaza un enorm vid de sens”. Cu alte cuvinte romanii sunt niste imbecili care ar face bine sa taca.

Iata si un pasaj dintr-un alt articol al aceluias autor, publicat in Dilema veche din 1 martie 2007 :
“Nu-mi dau seama daca publicul romanesc de azi mai stie ceva despre Caion, cel care l-a acuzat pe I. L. Caragiale de plagiat. Dar si cei care stiu ceva, stiu, de fapt, un singur lucru: este insul care a ramas in istoria literaturii autohtone pentru o marlanie.[…] Tara lui Caion e tara imposturii ofensive. Tara de malversatiuni, de carnaval, de barbut. Alba e neagra, neagra e alba. Oricine poate spune orice despre oricine, astfel incat lucrurile sa se aseze, cat mai des, cu susul in jos. Nestiutorii iau rasturnarile de bune, iar stiutorii, oricum minoritari, nu reusesc sa faca fata injuriei si calomniei, n-au glas, n-au tupeu, n-au “tehnica”. E tara in care “pramatiile” trec drept “oameni bine”, iar oamenii cumsecade – drept prosti.” Aceste randuri sunt doar introducerea la un amplu text al lui A. Plesu, indignat de indrazneala unor tineri intelectuali ce-si permit sa critice, acum, in secolul 21, noile somitati ce s-au instalat recent ca pontifi ai gandirii corecte. Dar de ce, ma intreb, din cateva cazuri triste se generalizeaza pentru o peroratie impotriva intregii tari (“tara imposturii ofensive”, “a malversatiunii”) si a intregului popor (care vorbeste mult si lipsit de sens)?.

Nu trebuie, desigur, sa ne leganam satisfacuti si “mandri de a fi romani”, doar pentru ca suntem de acelasi neam cu Eminescu, George Enescu, Brancusi. Dar nici sa trecem la polul opus, afirmand ca toate defectele s-au strans in spatiul carpato-dunarean si vor apasa vesnic pe capul bietului cetatean. George Calinescu era departe de a face asemenea aprecieri, desi conditiile societatii romanesti de atunci nu erau probabil mai exasperante decat cele de azi. A repeta staruitor ca soarta (sau bunul Dumnezeu) ne-a blagoslovit cu mai multe lipsuri decat cu insusiri demne de lauda, poate convinge pe multi ca, intradevar, umilinta ne este comportamentul harazit si este zadarnic sa ne zbatem pentru a iesi din acest cerc vicios. Ce poate face un presedinte, un guvern sau un parlament, oricat de bine intentionati ar fi, cu un astfel de material uman? Resemnarea cu aceasta idee defetista, este drumul sigur spre cedari politice si economice repetate, prin care se pot risipi bunurile castigate cu sacrificii de generatiile anterioare.

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: