Basarabia: punctul de vedere al unui istoric despre desprinderea ei de Moldova

Printre cartile vechi din biblioteca mea este si studiul lui Leon Casso intitulat „Rossia na Dunaie i obrazovanie bessarabskoi oblasti“, carte aparuta in 1913, tradusa in romaneste si publicata in 1940 de prof. St. Gr. Berechet de la Universitatea din Iasi, sub titlul „Rusia si bazinul dunarean“. Leon Casso era un boier basarabean nascut in 1865 in satul Ciutulesti (jud. Soroca), devenit profesor universitar de drept civil si international la Universitatea din Moscova, iar in 1910 – ministru al instructiunii publice in guvernul Stolypin. Contemporanii sai spun ca era un om de o inteligenta sclipitoare, cunoscand fluent limbile rusa, romana, franceza, germana, italiana si engleza. Inbolnavindu-se de cancer, a murit in 1915, fiind inhumat in satul sau de nastere. Cartea amintita are 340 de pagini si e impartita in 6 capitole, cuprinzand o perioada de 15-20 de ani, incepand cu 1806. Mi se pare utila prezentarea succinta a cartii lui Leon Casso, ea permitand  intelegerea complexitatii momentului de rascruce prin care au trecut, cu cca. 200 de ani in urma, nu numai Basarabia, ci si cele doua principate romane si care, cel putin mie, nu sunt prea bine cunoscute. .

Se stie ca razboiul ruso-turc  a inceput in 1806 prin ultimatul dat de rusi Inaltei Porti, cerand detronarea domnitorului din Moldova, Callimachi, si a celui din Muntenia, Sutzu, si inlocuirea lor cu alte persoane, favorabile Rusiei. Turcii, nepregatiti de razboi, au acceptat aceste pretentii, numind tot doi fanarioti, pe Alexandru Moruzi, domn in Moldova, si pe Constantin  Ipsilante, in Muntenia. Ipsilante, care pana atunci statuse la Kiev cu familia, vine la Bucuresti, si organizeaza o armata cu care sa poata realiza planul sau de constituire a unui regat al Daciei, format din Moldova, Tara Romaneasca si Serbia. Dar, inca inainte de asta, Talleyrand, ministrul de externe francez,  propusese Austriei ocuparea atat a Valahiei cu Oltenia si Dobrogea, cat si a Moldovei cu Basarabia, stepele Bugeacului (sudul Basarabiei) urmand sa fie populate cu colonisti germani. Napoleon nu a sustinut insa propunerea, el dorind sa menajeze alianta Frantei cu Inalta Poarta si sa nu-l irite pe tarul Alexandru, care dorea zdrobirea imperiului otoman si impartirea cu Franta a posesiunilor turcesti in peninsula balcanica. Printul Adam Czartoryski, ministru de externe al Rusiei, l-a sfatuit pe tarul Alexandru I sa ordone anexarea a Moldovei si Munteniei la Imperiul rus, granita Rusiei devenind definitiv Dunarea. La 22 noiembrie Rusia declara razboi Turciei, armata rusa ocupa Iasii si avanseaza pentru ocuparea Valahiei.

Dupa o scurta lupta cu un detasament de turci la Buzau, 50.000 soldati sub comanda generalului Miloradovici intra in Bucuresti la 25 decembrie 1806, macelarind pe turcii ce intentionau  incendierea orasului inainte de a se retrage. Tarul Alexandru I ii scrie lui Michelson, comandantul suprem al armatei de la Dunare: „Atasamentul locuitorilor Valahiei pentru rusi si teama lor de opresiunea turceasca ma fac sa cred ca trupele noastre vor fi primite ca eliberatoare in aceste doua provincii. Pentru a sprijini si a intari cat mai mult aceasta stare, va recomand sa vegheati la pastrarea celei mai stricte discipline si sa nu permiteti nici un act arbitrar sau de jignire“. In decembrie Turcia declara si ea razboi Rusiei si ii numeste iarasi domnitori, in Moldova pe Callimachi, iar in Muntenia pe Sutu, fara ca acestia sa fie in masura sa-si ocupe tronul. Toata speranta acestor domnitori era in Napoleon, singurul care, cu armata sa din Polonia, i- ar fi putut alunga pe rusi.

Deci la inceputul anului 1807 trupele ruse ocupau tot teritoriul Moldovei si Valahiei, in afara catorva cetati turcesti pe Dunare (Ismail, Braila si Giurgiu), asediate de rusi. Dar in luna iulie 1807 are loc intalnirea istorica de la Tilsit dintre cei doi imparati, Napoleon si Alexandru, care – asa cum spune Casso – a schimbat politica Frantei si Rusiei in orient. In tratatul semnat la Tilsit a fost introdus un articol prin care Rusia se obliga sa-si retraga trupele din cele doua principate, turcii neavand dreptul de a reintra in principate inainte de confirmarea pacii. La 24 august 1807 se semneaza un armistritiu la Slobozia  intre armatele ruse si turce, urmand ca in decurs de 35 de zile trupele rusesti sa se retraga din principate. Pasalele turcesti din Vidin si Rusciuc nu tin insa seama de asta si continua faca incursiuni, jefuind localitati de la nord de Dunare. Conditiile armistitiului ne fiind respectate, rusii au ramas pe loc.

Pentru punerea in aplicare a tratatului de la Tilsit, soseste la Paris contele Tolstoi, care sustine ca in tratat nu se prevede decat evacuarea de rusi a Moldovei si Valahiei, dar nu si a Basarabiei, care trebuie sa ramana Rusiei. Este pentru prima oara cand in discutiile diplomatice se aminteste de Basarabia ca teritoriul dintre Nistru si Prut, cu fortaretele Hotin, Bender, Akerman, Chilia si Ismail. Se sustinea ca asta ar fi o compensare legitima pentru pierderile avute de rusi cu ocuparea celor 2 principate. Insa in acelasi timp mai circula si zvonul ca se pregatea, cu aprobarea Frantei, ca Transilvania sa fie cedata de Austria si alipita Moldovei si Valahiei sub numele de regat al Daciei, avand ca monarh pe marele cneaz rus Constantin Pavlovici. Pe de alta parte, in noul tratat semnat de Rusia cu Anglia, se prevedeau cele trei noi cuceriri rusesti (Finlanda, Moldova si Valahia) alipite la Imperiul rus.

In convorbirile tarului cu noul sau ministru de externe, Rumeantev si cu trimisul francez la St. Petersburg, s-au avansat mai multe planuri. Primul, recunostea Rusiei nu numai Moldova (cu Basarabia) si Valahia, dar si Bulgaria, Serbia devenind stat independent. In cel de al doilea plan, Turcia invinsa inceta sa mai existe, iar toata peninsula balcanica ar fi fost impartita intra Rusia si Franta. Nici una din aceste iluzii nu s-a infaptuit, datorita – spune Casso – atat starii de nepregatire pentru o campanie grea a celor 70.000 soldati rusi ocupanti (multi bolnavi, aprovizionare cu hrana defectuoasa), , cat si jafurilor armatei, recunoscute de maresalul Prozorovski : „Basarabia s-a transformat intr-o adevarata pustie de catre trupele noastre“.

Totusi in primavara lui 1809 rusii pregatesc o mare ofensiva la sud de Dunare. Prozorovski incearca, fara succes, recucerirea oraselor Braila si Giurgiu, dupa care batranul maresal moare. Urmasul lui, cneazul Bagration, are o serie de succese pe front, dar iarna l-a obligat sa-si retraga armata din Bulgaria in principate, considerate acum ca teritoriu rusesc. Casso arata ca „in cursul anului 1809 situatia in principate s-a inrautatit, aceste doua provincii saracind si dezordinea crescand. Populatia suferea si incepuse sa manifesteze o atitudine nefavorabila fata de rusi, nu numai in clasa superioara, ci si in celelalte strate ale societatii romanesti“. Bagration e inlocuit la conducerea armatei de la Dunare cu generalul Kamenski, de numai 33 de ani, care ii alunga pe turci din Giurgiu, Rusciuc si Nicopole. Imparatul Alexandru ii cere insa sa trimita inapoi in Rusia patru divizii, asa incat, cu numai 5 divizii ramase in principate, conditiile incheierii cu turcii a unei paci avantajoase pentru Rusia erau mai dificile. Neasteptat, Kamenski moare si e inlocuit cu faimosul Kutuzov. Casso descrie placerile in care se lafaia batranul general (70 ani) la Bucuresti: „El traia deschis cu nepoata boierului Varlaam, care era maritata. Fara nici o jena el petrecea in tovarasia jucatorilor de carti ce inconjurau pe aceasta iubita a lui, in varsta de numai 14 ani“. Si Casso il citeaza pe istoricul roman Xenopol, care relateaza raspunsul dat de Kutuzov delegatiei de boieri valahi ce se jeluiau de „apasarile pricinuite de armata rusa“ si care isi exprimasera temerea ca nu va mai ramane nimic din tara: „Sa va ramana numai ochii sa varsati lacrimi“. Casso mai scrie: „Anexarea la Rusia a celor doua principate a fost impiedicata si de rolul politicii fanariote, care avea influenta la Constantinopol. Familiile princiare grecesti se opuneau unei paci menita sa zmulga din mainile turcesti doua principate , care de aproape un secol erau baza imbogatirii lor. […] Turcii erau obisnuiti sa primeasca de acolo, pe langa un bir neinsemnat, dese daruri. Grecii, la randul lor, socoteau teritoriul dintre Carpati si Dunare drept un camp pentru activitatea lor.“

Pacea le era insa extrem de necesara rusilor in 1811. Se simtea apropierea razboiului cu Franta si exista temerea ca, fara sustinerea armatei de la Dunare, nu se va putea rezista lui Napoleon. Intr-o scrisoare adresata tarului, admiralul Mordvinov exprima ideea ca „Rusia e destul de mare si, in loc de anexarea acestor doua provincii, statul rus ar fi mai bine sa se sileasca spre imbunatatirea si dezvoltarea teritoriului deja posedat.“ Urmeaza o infrigurata activitate diplomatica la care participa si personalitati din Austria si Anglia, toate cautand sa sprijine incheierea pacii, fiecare urmarind insa interesele proprii. Dar luptele continuau, rusii facand incursiuni in Bulgaria, iar turcii – in Valahia.

Primele tratative de pace incep la Giurgiu la 19 octombrie 1811, delegatii rusi propunand restituirea Valahiei turcilor, dar pastrarea Moldovei in intregime. Turcii refuza si a doua zi rusii accepta numai jumatate din Moldova, granita propusa fiind insa dealungul raului Siret. Aceasta propunere i-a alarmat pe  fanariotii de la Constantinopol, care l-au convins si pe sultan sa respinga si aceasta propunere si sa se retraga de la tratative. Kutuzov, pornit pe calea concesiilor si excelent strateg, a propus mutarea tratativelor la Bucuresti. Aici el vine cu propunerea ca granita sa fie dealungul raului Prut, ceeace la 22 martie este acceptat si de tarul Alexandru I. Tratatul de pace este in fine semnat la Bucuresti la 16 mai 1812, in redactare franceza si turca. Casso evalueaza cam cat a costat Rusia acest razboi de 5 ani : aproape 200.000 milioane ruble si 150.000 soldati, dintre care mai putin de o treime au murit in lupte, iar restul au cazut jertfa epidemiilor si climei cu care soldatul rus nu era obisnuit. Dar – spune Casso – el a adus si trei avantaje Rusiei: 1) a apropiat-o de peninsula balcanica; 2) i-a deschis accesul la Dunare; 3) a eliberat niste supusi crestini de sub dominatia Portii. Acest din urma castig ar fi dat Rusiei posibilitatea de a dovedi popoarelor crestine din Balcani ce deosebire este intre jugul otoman si gradul de bunastare ce ii asteapta sub aripile vulturului cu doua capete. Chiar in zilele semnarii tratatului, Kutuzov e rechemat la Skt. Petersburg, iar in locul lui vine amiralul Ciceagov, sub conducerea caruia are loc retragerea trupelor rusesti din Valahia si Moldova (fara Basarabia).

In ultimul capitol al cartii lui Casso este descrisa situatia Basarabiei dupa preluarea administrarii ei de Rusia. Ciceagov ii scrie imparatului: „Basarabia este o tara frumoasa, Sire“, avand prin asta in vedere bogatiile ei naturale, iar nu cele create de mana oamenilor, deoarece – afirma Casso – populatia in noua provincie era neinsemnata. Un calator care a trecut prin Basarabia in 1799 scrie: „Acest pamant se poate numi pamantul fagaduintei. Suprafata lui este roditoare, numeroasele pasuni ating o asa inaltime, incat turmele ascunse in ele nu se mai vad. Clima este deasemenea foarte buna. E o provincie cu o multime de fructe, pasari si tot soiul de peste. Ea este bogata in toate, afara de locuitori.“ Numarul locuitorilor Basarabiei in 1813, apreciat de diferite surse, era de 200.000, adica 55.000 familii. Pierderea acestui teritoriu a fost o mare lovitura data vietii economice a Moldovei. Doua treimi din  din cerealele trimise de moldoveni ca bir Inaltei Porti se procurau din Moldova de dincolo de Prut. Pretul graului a devenit la Iasi de doua ori mai scump decat la Chisinau. Numerosi moldoveni posedau mosii in Basarabia si aveau temei sa se teama ca le vor pierde.

Primul guvernator al Basarabiei a fost un moldovean, Scarlat Sturza, care insa fiind batran si bolnav, nu a corespuns functiei, provincia fiind condusa de generalul rus Harting si de mitropolitul Gavriil. Indata dupa semnarea tratatului de pace a inceput insa emigrarea in masa a taranilor basarabeni in Moldova. Aceasta panica avea ca explicatie atat zvonul ca, prin cumpararea de rusi a mosiilor, se va introduce munca cu robi a pamantului, cat si in ineficienta administrare ruseasca dupa cei 5 ani de razboi, ispravnicii facand abuzuri in strangerea darilor si nereusind a starpi bandele de talhari ce bantuiau tara. Se ajunsese ca noua provincie nu mai era in stare sa aduca nici un fel de venituri visteriei ruse.

Dupa o oarecare imbunatatire a situatiei, tarul Alexandru I face in aprilie 1816 o scurta vizita in Basarabia. Putin dupa asta, probabil la sfatul contelui Capo d’Istria, ia fiinta Inaltul Sfat al Basarabiei, la care se luau hotarari definitive specifice acestei provincii. Dar, treptat, statutul acestei provincii a fost asimilat celorlalte provincii ale Rusiei si limba moldoveneasca a fost exclusa in toate institutiile de stat.

Inchizand cartea bine documentata a lui Casso, se pot trage mai multe concluzii, cu privire la perioada descrisa. Mai intai, ca pe atunci continentul nu cunostea decat doua mari puteri: Franta si Rusia. Turcia era „bolnavul Europei“, Austria si Prusia fusesera infrante de armata napoleoniana, iar Anglia nu se putea afirma decat pe mare. Celelalte state practic nu aveau cuvant in marea politica. Diplomatia avea un mare rol in rezolvarea sau ascutirea conflictelor, caci ambasadorii erau sursele principale de informatii ale conducatorilor statelor.

In al doilea rand, ca cele doua principate romanesti nu aveau suveranitate, caci domnitorii lor se numeau si se destituiau (ba chiar se decapitau) prin ordin al sultanului. Intre 1716 si 1821 acesti domnitori erau numai din familii de greci fanarioti, preocupati de imbogatire in cel mai scurt timp si prin orice mijloace. Chiar si in cei 5 ani de ocupatie ruseasca, ei indeplineau mai mult functia de executare a ordinelor generalilor comandanti. Boierii romani din Valahia traiau sub o teama permanenta, iar la orice amenintare turceasca se refugiau cu familiile la Brasov. Fata de perioada dinainte de razboi, tarile romanesti au fost nu numai ciuntite teritorial, ci au dat mult inapoi din punct de vedere economic.

In al treilea rand, trebuie spus ca desi poporul saracit nu avea nici un cuvant de spus cu privire la treburile tarii, limba romaneasca a fost dovada pentru comunitatea internationala ca pe acest teritoriu traiesc locuitori de alta origine decat cea slava, ceeace era un important argument impotriva panslavismului ce sustinea extinderea Rusiei pe o mare parte din peninsula balcanica.

In fine, trebuie apreciat autorul acestei carti, care – desi facand parte din elita Rusiei tariste – nu si-a uitat obarsia si a prezentat critic si cu obiectivitate acesti ani dificili pentru principate si mai ales pentru Basarabia, subliniind calitatile acestui popor: „simplicitate, devotament fata de credinta strabuna, curajul in fata mortii si supunere fata de autoritati“.

P. S. Alte detalii despre cartea lui L. Casso pot fi gasite in articolul “Leonida Casso si Basarabia”, publicat la 3 noiembrie 2013 pe blogul lui Adrian Nastase.

Tags: , , , , , , , , ,

One Response to “Basarabia: punctul de vedere al unui istoric despre desprinderea ei de Moldova”

  1. corneliu calota Says:

    Multumesc, domnule Raducanu! Ca de obicei, ma simt mai bogat dupa lecturarea acestei postari.
    Sarbatori fericite si un Am Nou cu multumire!

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: