Dilema celor de pe Maidan

 

Analizele din mass-media romanesti privind situatia din piata Maidan din Kiev, prezinta de regula punctul de vedere al agentiilor de presa occidentale. Este insa interesant de urmarit si opinia unor politologi rusi despre conflictul  din Ucraina. Dintre ele am ales articolul “Impasul Maidanului . Unde poate duce nestabilitatea din Ucraina”, publicat la 24.01.2014 in cotidianul moscovit “Nezavisimaia Gazeta” (Gazeta Independenta), pe care il voi reda intr-o traducere prescurtata. Autorul este Alecsandr Hramcihin, director adjunct al Institutului de analiza politica si militara.   

 

Pentru a pune capat confruntarilor violente ce au loc in ultimul timp la Kiev si in alte orase ucrainiene, Moscova a facut un gest generos  fata de “tara frateasca” scapand-o de faliment prin acordarea  unor sume consistente. Sunt insa multe indoieli daca ar fi trebuit sa se procedeze asa. Caci la baza tuturor proceselor politice si economice ce au loc in Ucraina post-sovietica sta artificialitatea acestui stat.

Ucraina de astazi este in fond o creatie a conducerii comuniste sovietice si, inca de pe acea vreme, este o tara neomogena.  Ea este alcatuita din trei parti complect diferite. Partea de rasarit si de sud (regiunile Harkov, Lugansk, Dniepropetrovsk, Donetzk, Zaporoje, Herson, Nikolaev, Odessa si Crimeea) este atat etnic, cat si ca mentalitate identica cu Rusia. Majoritatea covarsitoare a populatiei din aceasta parte a Ucrainei cauta – drept solutie minima – o legatura cat mai stransa cu Rusia, iar ca tel maximal – alipirea la Rusia.   Partea de centru sau “Ucraina propriu zisa” (regiunile Kiev, Sumsk, Cernigov, Poltava, Kirovograd, Cerkask, Vinitza, Jitomir) are o populatie cu mentalitate diferita de cea ruseasca, desi nu ii sunt dusmanoase Rusiei. Majoritatea covarsitoare a populatiei acestor regiuni tine la pastrarea independentei tarii in conditiile unui echilibru al relatiilor atat cu Rusia, cat si cu Uniunea Europeana. In fine, partea de apus a Ucrainei sau “Galicina” (regiunile Rovno, Hmelnitzki, Ternopol, Cernovitz, Ivano-Frankovsk, Lvov, Volinsk) sunt inversunat adversare ale Rusiei (dar nu si contra rusilor) si doresc o cat mai stransa apropiere de Occident.  Cea mai occidentala regiune a Ucrainei (Zakarpatskaia) locuita de ruteni, in mod paradoxal se simte atrasa de partea de rasarit si sud. Desi Ucraina este de 22 de ani un stat independent, practic nici o convergenta intre aceste trei macroregiuni nu a avut loc, mentalitatile au ramas neschimbate, ceeace se reflecta negativ asupra  dezvoltarii economice si politice.

Ucraina avea in 1991, cand a capatat independenta, toate conditiile pentru a deveni cea mai de succes tara din cele 15 state ale fostei URSS. Dar astazi ea este, alaturi de Albania si Moldova, in randul celor mai sarace state ale Europei. Asta a facut ca in ultimii 22 de ani populatia ei sa scada de la 52 milioane la 45 milioane locuitori. Din punct de vedere politic, cele trei mentalitati separate amintite fac  ca la alegeri catatenii sa-si dea votul “impotriva” unui anumit candidat, iar nu “pentru” cel mai bun. Rezultatele acestui stil de votare sunt de fiecare data dezamagitoare.

Caracteristic pentru Ucraina de azi este nivelul ridicat al coruptiei si totala contopire a marilor afaceri cu puterea politica. Doua grupari financiar-industrial-politice domina scena: cea din Dniepropetrovsk si cea din Donetzk. Desi ambele apartin rasaritului pro-rus, asta nu inseamna ca liderii acestor grupari doresc apropierea de Rusia. Scopul lor principal este obtinerea profitului maxim si imbogatirea cat mai rapida. Pentru asta e necesar sa se pastreze independent tarii, dar si  sa se pastreze deplina ei integritate teritoriala. Lor le este totusi mai avantajoasa o apropiere de UE decat de Rusia, deoarece prima varianta permite legalizarea averilor stranse in ultimii ani, in timp ce a doua e riscanta, deoarece resursele capitalul ui rusesc  sunt considerabil mai mari decat cele ale oligarhilor ucrainieni. In ultima vreme, la cele doua grupari amintite s-a mai adaogat o a treia, “familia”, adica cercul de persoane din jurul lui Ianukovici.

                Unul din miturile existente in Rusia de azi  este cel al “Ucrainei fratesti”.  Dar in Ucraina se priveste altfel. Cel mai pro-rus presedinte al Ucrainei, Leonid Kucima, este cel  ce a scris cartea “Ucraina nu e Rusia”, care acum e baza ideologica a oricarei conduceri ucrainiene. Independenta tarii, mereu afirmata, are in vedere in primul rand independenta fata  de Rusia. Precedentul presedinte al Ucrainei, Viktor Iuscenko, pretindea o apropiere maxima de occident si taierea relatiilor cu Rusia. In timpul presedintiei lui situatia economica a tarii s-a inrautatit mult. Drept rezultat, in primul tur al alegerilor din 2010 el a obtinut doar 5% din voturi si s-a clasat pe locul cinci. Actualul presedinte, Viktor Ianukovici, care a condus gruparea din Donetzk , iar politic – partidul regiunilor, nu e deloc  mai pro-rus  decat Iuscenko. Scopul lui este obtinerea de beneficiu maxim din puterea politica si de aceia este vital interesat in integritatea teritoriala a tarii.

                Dupa ce Ianukovici si partdul regiunilor au ajuns la putere,  a inceput o campanie furtunoasa in favoarea “europenizarii” si impotriva “Rusiei imperiale”. Era sustinut in asta si de opozitie, iar un punct diferit de vedere, pro-rus, lipsea complect din mediile de masa. Cetatenii Ucrainei, chinuiti de saracie, nedreptate si coruptie, au dat crezare lozincii ca asocierea la UE  le va aduce intr-o clipa nivelul de trai din occident, democratia si protectia drepturilor umane. Nimeni nu le spunea ca propunerea de a deveni  membru deplin al UE este o perspectiva foarte indepartata, iar calitatea de asociat atrage multe obligatii , in primul rand respectarea normelor europene si deschiderea pietei, insa  nici un drept.  Majoritatea intreprinderilor ucrainiene nu vor rezista concurentei  si vor falimenta. A lichida coruptia si abuzurile in justitie o pot face ucrainienii singuri, fara a mai astepta salvarea miraculoasa din partea  UE. Tari asociate la UE sunt astazi si Tunisul si Egiptul, adica tari carora asocierea nu le-a adus nimic.  In elanul entuziast al ucrainienilor spre bunastarea  Europei trebuie de aceea vazut doar infantilism postsovietic , asteptarea unei  minuni  venita din afara, in loc de munca zdravana si indelungata. Iar vinovata ca nu le da voie oamenilor sa se bucure de aceasta minune este “Rusia imperiala”. Ea este de vina ca Ianukovici  nu a semnat acordul de asociere.

                Dar semnarea acestui acord, cu consecinta desindustrializarii Ucrainei, ar contribui la trezirea din vis a populatiei si vindecarea de infantilism. Din pacate la Kremlin se crede ca integrarea se face prin niste semnaturi pe hartie.  Asocierea Ucrainei la UE ar contribui din contra la apropierea ei de Rusia. Astazi se intampla insa pe dos. Chiar si in regiunile din rasarit si din sud proruse sunt multi care sunt suparati  pe Putin ca le-a luat minunata “intrare in Europa”. Iar cele 3 pana la 15 miliarde dolari primiti de Ucraina din partea Rusiei, este putin probabil ca vor mai fi restituiti.  Ucraina se  va declara in stare de faliment si imposibilitate de plata, iar vinovata pentru asta va fi tot  Rusia in ochii ucrainienilor.

In concluzie, trebuie sa se accepte realitatea si sa se termine cu refrenul de “tara frateasca”. Ucraina nu va fi nici aliat al Rusiei, cu atat mai mult cu cat ele nu au un dusman comun. Daca Ucraina nu se desface in doua-trei bucati, ceeace ar fi legitim pentru ea, caci ar inceta sa se mai chinuie una pe alta, ea va adanci conceptul “Ucraina nu e Rusia!”, ceeace nu este decat o buna intelege a realitatilor.

                                                               ***

Comentariu. Articolul de mai sus este interesant, chiar si numai pentru ca el exprima o parere diferita de cea oficiala a Kremlinului in privinta crizei politice din Ucraina. Autorul judeca situatia la rece, fara prejudecati sentimentale,  si crede ca pentru Rusia ar fi  oportun sa nu mai tina in brate Ucraina, ci sa o lase sa se desmeticeasca din iluziile proeuropene in urma dezamagirii provocate tot asteptand abundenta promisa . Argumentele mi se par insa numai in parte convingatoare  si iata de ce:

Se pretinde ca razboiul rece a incetat, odata cu prabusirea URSS. Realitatea zilelor noastre arata insa ca acesta nu era doar o ciocnire a doua mari ideologii  (Comunism versus Capitalism ), ci  el continuasi azi intr-o alta forma, cea a confruntarii de interese economic-financiare majore pentru resurse de materii prime si pentru noi piete de desfacere. Miza actuala a controversei mondiale este Rusia si China. Pentru puterile occidentale, ce vor sa-si asigure pentru intreg secolul dominatia globala fara concurenta, adversarul cel mai slab pare Rusia, un teritoriu imens insuficient exploatat,  dar cu  o forta militara inca redutabila. Incercarile de a slabi si destabiliza  Rusia, dupa descompunerea blocului Pactului de la Varsovia, dupa acordarea independentei celor 15 tari foste sovietice (din rasaritul Europei, din sudul Caucazului, din Asia Centrala) au continuat:  in Kirghizia, in Cecenia, in Georgia, in Transnistria, iar in ultimul timp in Ucraina.  Dar Ucraina  a intrat in compunerea Rusiei tariste in 1654 si in acest timp s-au creat nenumarate legaturi economice, sociale si etnice intre cele doua tari si popoare. Cateva milioane de rusi traiesc acum pe teritoriul ei.  Recent Mihail Gorbaciov a adresat o scrisoare atat lui Putin, cat si lui Obama, rugandu-i sa nu permita descompunerea Ucrainei. In scrisoare el a aratat ca daca tatal sau a fost rus, in schimb mama sa a fost ucrainianca.  Si raposata lui sotie, Raisa, era ucrainianca. Legaturile Rusiei cu Ucraina sunt atat de stranse incat taierea lor prin semnarea unui document este o iluzie.

Pe de alta parte, asocierea la UE a Ucrainei ar fi doar un prim pas, dupa care probabil ar urma acorduri pentru activitati NATO pe teritoriul ei. Ca asta este o probabilitate mare o dovedeste perindarea prin fata manifestantilor din piata Maidan a numerosi politicieni occidentali, inclusive  a senatorului american John McCain.  Prezenta NATO in Ucraina  ar fi insa un gest inacceptabil pentru Rusia, care nu poate privi indiferenta retragerea,  in numai doua decenii , a limitei zonei ei de influenta de la Berlin pana dincolo de Harkov. Despre aceste considerente geostrategice autorul articolului nu scrie insa nimic.

Ceva mai putin important pentru Moscova este  faptul ca o parte din complexul militar-industrial  rusesc se bazeaza si pe livrarile din  industria grea ucrainiana (tancurile Oplot, avioanele Antonov, s.a). Continuarea  acestor relatii in producerea de armament rusesc nu va fi probabil  acceptata de Bruxelles. In cativa ani Rusia isi poate insa construi uzinele necesare inlocuirii acestor livrari din Ucraina.

In fine, faptul subliniat de autor in articol, ca Ucraina ar fi un stat artificial si normal ar fi sa se desfaca in doua sau trei bucati, este greu de crezut ca va fi varianta acceptata de fortele aflate in conflict. Sunt multe motive care fac improbabila descompunerea tarii dupa modelul Iugoslaviei sau Cehoslovaciei, dar  unul e decisiv: In cazul unei asemenea impartiri, intreg litoralul ucrainian al Marii Negre ar reveni acelei parti din Ucraina ce doreste alipirea la Rusia. Iar o asemenea solutie este greu de acceptat de puterile occidentale.   

               

 

Advertisement

Consecintele primului razboi mondial asupra economiei Romaniei

In anul acesta se implinesc o suta de ani de la declansarea primului razboi mondial. Sunt mai multe teorii care incearca sa explice cauzele acestui conflict. Unele sustin ca tendintele agresive ale Germaniei au declansat uriasa ciocnire armata. Verosimila este insa mai curand teza ca la baza infruntarii marilor puteri europene a stat lupta pentru impartirea sferelor de influenta si acapararea de noi teritorii si colonii. Inceput la 28 iulie 1914 intre tabara Puterilor Centrale (Germania si Austro-Ungaria) si cea a Puterilor Antantei (Anglia, Franta si Rusia), razboiul a antrenat in cele din urma 33 de tari cu o populatie de peste un miliard de locuitori. La 14/27 august 1916, dupa doi ani de neutralitate, Romania s-a alaturat Antantei, care ne promisese satisfacerea dezideratelor unitatii nationale, declarand  razboi Austro-Ungariei. Armata romana a fost infranta pe fronturile din Transilvania, Muntenia si Dobrogea si s-a retras in Moldova, pana la incheierea unui armistitiu (26 nov. 1917). Cu o armata slab pregatita, desi starea ei se vazuse clar chiar in timpul campaniei duse in Bulgaria (1913),  cele 16 luni de razboi s-au soldat pentru Romania cu moartea a peste 800.000 soldati si a 275.000 civili.

In cei doi ani de ocupatie a unei bune parti a teritoriului asa zisului Vechi Regat, trupele inamice au luat si au transportat peste granita, conform datelor din cartea lui Victor Axenciuc: „Introducere in istoria economica a Romaniei. Epoca Moderna“ (Bucuresti – 1997) si din cea a lui Nicolae Belli : “Tranzitia – mai grea decat un razboi” (Bucuresti – 2001): 57.000 tone masini si materiale din demolarea fabricilor; 1140 mii tone produse petroliere; 2162 mii tone cereale si furaje; 86 mii vite mari, 106 mii porci, 100 mii oi si capre; mii de tone de produse textile, piei, alcool, tutun, chimicale.  La acestea se mai adaoga cheltuieli de intretinere ale armatei si autoritatilor germane de ocupatie, insumand 500 mii persoane. Pierderile materiale s-au ridicat la 72 miliarde lei aur, dar aliatii au recunoscut la Conferinta de pace numai 31 miliarde, si au acordat drept despagubire doar 3,1 miliarde lei. Restul a fost suportat de statul nostru, adica de populatia tarii. Datoriile externe ale Romaniei ca tara succesoare au fost: 64,4 milioane USdolari, 2227,8 milioane franci elvetieni, 72 milioane franci aur, 1,8 milioane florin olandezi. Datoria publica externa pentru plata ajutorului in munitie si material de razboi primit de la aliati era: 26 milioane lire sterline catre Anglia; 47,7 milioane dolari catre SUA; 185 milioane lire catre Italia; 1400 milioane franci aur catre Franta.

In 1921, Nicolae Titulescu, ministrul de finante, expunand in Parlament bugetul tarii,,aprecia datoria publica a statului la 27 miliarde lei, din care 4/5 interna si 1/5 externa. Datoria externa era apreciata atunci de Titulescu la 965 milioane dolari  (la paritatea oficiala de 5,18 lei/US dolari). Daca insumam distrugerile de razboi, chiar in variant recunoscuta de aliati, cu datoria externa rezulta 6,965 miliarde dolari. O valoare imensa, daca tinem seama ca venitul national al Romaniei era in 1914 egal cu 427,75 milioane dolari (59 dol./loc. x 7.250.000 locuitori). Distrugerile material de razboi in variant recunoscuta de aliati la conferinta de pace reprezentau 6,0 miliarde dolari, adica de 14 ori venitul national din 1914. Economia Romaniei era practice ruinata, industria distrusa in proportie de 60%; caile ferate distruse si ele in proportie de 30%; inca si mai mari erau pagubele create de distrugerea sondelor petroliere, a porturilor , a productiei agricole etc.

Asa cum arata prof. N. Belli in cartea amintita, distugerile de razboi au fost insa si creatoare, prin sporirea considerabila a teritoriului si populatiei tarii in urma Unirii, dar si prin faptul ca tara s-a bucurat de conducerea competenta a unori mari barbati de stat, care au efectuat cele trei mari actiuni politice de anvergura istorica, decisive pentru progresul tarii : a) reforma agrara din 1921; 2) adoptarea unui nou sistem electoral si 3) legiferarea noii Constitutii din 1923.

Reforma agrara a expropriat 6.120.000 ha., a impropietarit cu 3.464.ha. din ele un numar de 1.478.000 de tarani capi de familie, revenindu-le in medie 2,3 ha. Restul suprafetei expropriate a devenit in cea mai mare parte, proprietate comunala (1.000.000 ha. islazuri si 500.000 ha. paduri). In urma reformei, 67,8% din terenul agricol constituia sectorul gospodariilor mici si mijlocii cu pana la 50 ha.  Totodata reforma mentinea un apreciabil sector de exploatari mosieresti, reprezentand 32 % din terenul agricol al tarii.

Reforma sistemului electoral a insemnat trecerea de la votul cenzitar la votul universal, egel, direct si secret, accesibil intregii populatii adulte de peste 21 de ani. Aceste doua reforme au dat o lovitura decisiva fortei mosierimii, partidele sale disparand de pe esichierul politic. Burghezia nationala (dar si cea straina) avea cale libera pentru desvoltarea capitalismului in Romania.

Constitutia din 1923, inspirata dupa modelul constitutiei belgiene, a consacrat economia de piata si democratia pluralista drept fundamente ale noii societati romanesti, in baza ei faurindu-se legi de armonizare institutional, legislative si monetara, de organizare politica si administrative a statului.

Distrugerile din timpul razboiului, au fost compensate prin actiunea fortelor de progres  puse in miscare de politica guvernamentala, reusindu-se astfel ca nivelul antebelic (din 1914) sa fie din nou atins in 1924, adica dupa o perioada de numai sase ani si doua luni de la sfarsitul razboiului (noiembrie 1918).

Ar fi gresit insa daca s-ar crede ca perioada interbelica ar fi fost ideala, armonioasa si prospera. Mihail Ralea scria in 1928: “De zece ani, traim sub un regim anormal de coruptie si brutalitate. Economia noastra este dizolvata, viata constitutionala – anulata, viata intelectuala si morala – in descompunere. Un regim de otravire a tuturor fortelor de tinerete si energie ne domina pana la sufocare”.  Aceste minusuri, desigur putin exagerate, nu anuleaza progresul cert al tarii urmare al Marei Uniri.

 

 

A te comporta demn la tribunalul istoriei (II)

Ion Ianosi si-a publicat cartea „Internationala mea – Cronica unei vieti“ cu un an inaintea aparitiei memoriilor lui Paul Cornea, la aceiasi editura, ambele fiind bestseller-uri;  confesiunile celor doi autori nu au insa prea multe in comun. Volumul impresionant al cartii lui Ianosi (850 pagini) prezinta cu rara sinceritate si in cele mai mici detalii viata lui Ioan Maximilian Steigenberger, numele initial al autorului, nascut in 1928 la Brasov intr-o familie instarita de evrei  unguri, tatal ducand o activitate riscanta in reteaua ilegala comunista in timpul razboiului. Dupa limba maghiara si germana, fiul invata si limba romana, optand pentru aceasta din urma in efectuarea studiilor.  Intra la facultate la Cluj, dar este ales pentru a-si face studiile universitare in URSS. Are sansa sa ajunga la Leningrad, fostul si viitorul Sankt Petersburg, oras in care va ramane plin de incantare timp de 6 ani. Isi descrie situatia asa: “…un adolescent brasovean, cu existenta periclitata, trecut prin frustrari, parasit de mama, eliminat din scoli, aciuat la periferii, trimis la tara in timpul bombardamentelor, invingandu-si cu greu complexele accumulate, prin voia sortii nimereste brusc intr-unul dintre cele mai ilustre, omagiate, cantate orase europene! Cum sa nu-l fascineze pe un provincial aceasta metropola, in care ii era dat sa traiasca ani de zile, intre furtuni, dar ferit de ele?!”. Aproape 150 de pagini din carte sunt consacrate perioadei petrecute in aceasta fosta capitala a Rusiei, unde se va si casatori cu marea lui iubire, studenta romanca Janina, nascuta Caffe. Desi ca student era preocupat de lucrarea de diploma in domeniul filozofiei, iar mai apoi de teza de doctorat, supuse obligatoriu influentei  unor articole ale lui Stalin in problemele lingvisticii, el urmarea totusi atent atmosfera isterica creata in URSS prin asa zisa “demascare” a unui complot al medicilor, afacere cu o tenta net antisemita.

Intors in 1955 in tara, preda estetica la Institutul de Arte, dupa care este transferat ca specialist cu titlul de “instructor” la sectia de cultura a CC al PMR.  Era o munca de birou, pe care o caracterizeaza astfel: “Eram functionarii unui “Castel” kafkian.(…) Habar nu aveam despre ce se petrece in sferele inalte ale CC, cine ce ordine emite spre a fi prompt executate. Intelegeam motivele pentru care 1956 (revolta din Ungaria) a nascut sangeroasele replici in 1958-1960. Detaliile le aflam insa indirect si vag, in masura in care se strecurau in presa,erau pomenite in reuniuni, ni le relatau unii martori oculari. Sansa de a nu fi fost angrenat in acest tavalug nu ma scutea de angoase; multi vor crede ca nici de responsabilitati.”  Din paginile urmatoare se intelege ca totusi activistii sectorului de literatura raspundeau de corectitudinea partinica a anumitor carti si chiar articole aparute in revistele literare. Tot ei erau cei ce intocmeau, in cea mai  pura limba de lemn, cuvantarile lui Gheorghiu-Dej la Conferinte sau Congrese ale partidului. Printre faptele de bine pe care aminteste ca le-a intreprins in aceasta calitate, este raportul  favorabil de reintegrare in publicistica a Anei Blandiana (numele veritabil: Otilia-Valeria Coman), careia – ca fiica de preot legionar – i se interzisese dreptul de a mai publica.

Dupa cativa ani reuseste sa paraseasca munca politica si sa se dedice meseriei de baza, devenind profesor de estetica in cadrul Universitatii din Bucuresti, scriind sau traducand carti din germana sau rusa. Dragostea pentru metropola de pe Neva il face sa scrie cartea “Sankt Petersburg. Romanul si romanele unui oras” (2004), loc in care Puskin, Gogol, Dostoievski, Blok, Ahmatova si Nabokov si-au petrecut o buna parte a vietii. Din 2001 Ion Ianosi este membru de onoare al Academiei Romane.

Intreaga carte abunda in detalii, unele nesemnificative, dar majoritatea ilustrand plastic atmosfera politica a vremii, care o fac pasionanta. Ea este un document de epoca indispensabil pentru cei care, peste ani, vor dori sa inteleaga comportamentul  unor scriitori sau oameni politici, ce s-au manifestat fie cu fermitate, principial, fie oscilant sau demagogic. Dintre sutele de relatari, multe cu aspect anecdotic, este dificil de a selecta cateva intr-o asemenea prezentare de carte. Pentru cei ce nu pot gasi suficient timp pentru a citi sutele de pagini, le-as recomanda totusi sa nu neglijeze a parcurge macar cele despre prietenia stransa a autorului cu Gabriel Liiceanu, care dupa 1989 s-a racit treptat in urma evitarii editurii Humanitas de a-i mai tipari carti despre literatura rusa.  Sau pasajele despre relatia prieteneasca cu “vecinul de strada” Andrei  Plesu, sanctionat drastic de politistii culturii pentru participarea la sedinte de “meditatie transcedentala” si care,  dupa schimbarea de regim, s-a indepartat de Ianosi deoarece nu intelegea “slabiciunea” acestuia pentru Karl Marx, numit “un teoretician al terorii”, “care incita la crima”.  Ma voi multumi doar ca in cele de mai jos sa reproduc cateva randuri care arata ca, spre deosebire de Paul Cornea, Ion Ianosi nu este preocupat  de a-si gasi justificari tardive ale comportamentului timp de decenii. El nu reneaga unele optiuni din trecut, doar din teama de a fi condamnat de niste mici Savonarola de tipul lui Mircea Mihaies.

Este semnificativa  pagina ce subliniaza vitalitatea ideilor de stanga in care crede, atribuite abuziv de unii drept nostalgie dupa comunism : “Repet intrebarea: de ce sunt in continuare de stanga? Raspund: din cauza nedreptatilor si nedreptatitilor. Caci inainte de a fi ideologica, stanga este (sau ar trebui sa fie) sociala. Asta pentru ca, daca lumea de ieri, traita de mine, a fost rea, nici cea pe care o contemplu azi nu e mai buna. “

“Creste inegalitatea si inechitatea dintre tari, paturi, oameni. Prapastia dintre bogati si saraci s-a adancit. Tot mai multi traiesc in mizerie. Averea lumii e concentrate in maini putine. Profitul inteteste goana dupa un castig mai mare – indiferent de pretul sporit de cei spoliati, in cele din urma de catre intreaga lume, de mediul ambiant, conditiile de existenta si supravietuire. […] Capitalismul  financiar tarziu si-a multiplicat laolalta potentele si racilele. El nu se mai da in laturi sa se devoreze pe sine si conditiile sale de fiintare. Distruge pamantul, apa si aerul, condamna miliarde de oameni la mizerie, vegetare, extinctie. Asigura, odata cu progresul, si regresul, la o scara uluitoare. Or,” drepturile omului” ar trebui sa cuprinda dreptul la hrana, locuinta, sanatate, invatamant, cultura: dreptul la viata – nu doar pentru unii, ci pentru toti. Consecventa siesi, “democratia” ar trebui sa presupuna si egalitatea sanselor, indiferent de rasa, sex, natiune, credinta (necredinta). […] Practic, stanga traditionala a disparut. Comunismul a falimentat; social-democratia s-a apropiat de neoliberalism. Cat de diferit a fost laburistul Tony Blair de conservatoarea Margaret Thatcher? In paralel cu ultima criza econimica si sociala, s-a manifestat o “stanga informala”. Ea nu are pondere si influenta, dar exprima nemultumirea sau exasperarea anumitor segmente din populatie, mai ales din randurile tineretului, cel mai afectat de somaj. […] In orice caz , lumea febriciteaza. Miscarile de protest nu le mai initiaza atat muncitorii industriali, cat segmante defavorizate din chiar ”clasa mijloc”: salariati, intelectuali, studenti, pensionari – din ce in ce mai spoliati de banci si corporatii, ca si de guverne care, indiferent de culoarea politica, reprezinta interesele marelui capital.  Cat de afectat de crize va fi sistemul dominator, ramane de vazut. Ca si locul pe care, in reactii si contrareactii, il va ocupa “stanga democratica”, “stanga umanista”.  Acum ea este marginala. Si  o vreme asa va si ramane. Nu-i un motiv suficient pentru ca un om de stanga sa-si renege asteptarile, oricat ar fie ele de utopice. “

Cartea  lui Ion Ianosi este mai mult decat cronica unei vieti. Este in acelasi timp cronica unei societati ce s-a gasit in ultimii o suta de ani de cateva ori in situatia de a-si revizui jaloanele politice si sociale, tensiune in care multi si-au pierdut busola. Cineva scria ca doar viitorul este sigur, trecutul e in permanenta schimbare. Acest lucru il recunoaste si Ianosi cand scrie in Cuvant inainte: “Cu rare exceptii, mortii din ultimele decenii au dus in mormant si experientele traite. Ori n-au putut, ori  n-au vrut sa le dea in vileag. Amneziei i s-a adaogat manipularea. Astfel, trecutul a fost si este prezentat in mod ciuntit, alternativ, frustat de alte  si alte componente, diverse si inverse. Invingatorii in razboaie, revolutii, restauratii  isi regleaza , ca intotdeauna, conturile cu cei invinsi.”  

Pe mine acest op de marturisiri ale unui mare intelectual ajuns la varsta senectutii, m-a lasat sa inteleg si mai bine ca nu are nici un rost sa te ascunzi  dupa deget, atat in viata, cat si in idei. Este un exercitiu de sinceritate de care nu toti sunt capabili.

A te prezenta demn la tribunalul istoriei (I)

Din multimea de carti de memorii si amintiri aparute in ultimii ani, doua au devenit  “best-seller”, atat datorita personalitatii autorilor, cat si pentru ca pun intr-o lumina noua anii regimului comunist in Romania. Este vorba despre cartea lui Paul Cornea “Ce a fost – Cum a fost” (Edit. Polirom – Cartea Romaneasca -2013) si cea a lui Ion Ianosi “Internationala mea – Cronica unei vieti” (Ed. Polirom -2012). Sunt doua volume masive ce inchid in paginile lor confesiunile a doi intelectuali valorosi, fascinati in tinerete de valorile morale pe care le promitea comunismul, care au militat in sprijinul lui ajungand in posturi importante in partid sau in stat, dar care, treptat, s-au desfermecat de acest miraj si cauta acum sa gaseasca fie o explicatie comportarii lor, fie intelegere din partea generatiile tinere. Le-am citit nu doar cu interes, ci cu crescanda pasiune pentru ca autorii lor, azi octogenari (Cornea a implinit recent  chiar 90 de ani), sunt cam de aceiasi varsta cu mine si deci am trait aceleasi evenimente politice care au rascolit, in bine si in rau, lumea si tara. Sunt carti ce trebuie citite impreuna, caci in ele se intalnesc deseori aceleasi fapte si personaje, privite insa din puncte de vedere diferite de cei doi autori.

Paul Cornea, provenit dintr-o familie mic-burgheza, isi da seama inca din timpul razboiului  ca singura atitudine politica a unui tanar evreu amenintat permanent sa fie deportat sau chiar ucis, este lupta impotriva regimului antonescian aliat cu Germania hitlerista. Iar cel mai vajnic dusman al nazismului fiind URSS, i s-a parut logic si necesar sa se puna in slujba ideilor comuniste. Dupa o scurta perioada ca ilegalist, el devine activist PCR, conducand la inceput sectia elevilor comunisti, apoi redactor sef la revista “Tanarul muncitor”, redactor la “Scanteia”, iar peste cativa ani este “ales” secretar al CC al UTM.  Subliniaza insa ca, de aceasta data, nu a fost  in prealabil intrebat daca accepta sau nu inalta functie, ca si cum pe atunci, pentru un activist al partidului, ar fi fost imaginabil un raspuns negativ . In aceasta calitate, el ia parte in 1949 la Moscova, in delegatia romana, la congresul Komsomolului, unde incepe sa-i fie tulburata fermitatea convingerilor, in urma unei discutii cu un delegat Italian.

Acest punct de varf al carierei de activist il face ca in carte sa-si puna intrebarea : “cum de au persistat tineri de buna credinta si rezonabili sa creada, nu cateva saptamani, nici cateva luni, ci cativa ani, daca nu chiar decenii, intr-un derapaj utopic dezmintit pas cu pas de realitate?” . Raspunsul simplist pe care il da este ca aderenta la comunism era o “boala perversa”, fara vindecare pe moment. Dar ceva mai departe adanceste analiza, caci de asta depinde absolvirea pacatelor trecutului: “…comunismul nu era atunci pentru mine doar o viziune despre lume, imbratisata cu frenezia varstei, dar superficial, de care ma puteam descotorosi  ca de o haina ce nu iti mai serveste. Optasem pentru el fara nici o farama de oportunism, din toata fiinta. Era nu doar o filozofie, o conceptie despre lume si viata, era de asemenea, un vis si o speranta.  A devenit intre ruinele fumegande, atrocitatile si angoasele razboiului, o idée incarnata , adica un crez. Iar credinta ii da fidelului o armura invulnerabila, il blindeaza fata de contestari si fata de evidentele care o infirma, cu alte cuvinte, il sustrage in buna masura controlului rational. “

Cei doi ani si jumatate in fotoliul de secretar al UTM il obliga astazi sa declare “cu mana pe inima, ca am facut atunci tot binele de care eram in stare, fara sa-mi dau seama ca ma roteam pe o spirala a raului.” Aceasta e una dintre cele mai semnificative afirmatii din aceasta pledoarie de dezvinovatire in fata tribunalului invizibil al istoriei, pe care simte ca trebuie cu orice pret sa-l convinga ca “abandonarea definitiva a comunismului” nu a fost un lucru usor, ci a durat “cam 16 ani, din 1952 pana in 1968”.  In aceasta perioada a inceput sa-si dea seama, de ”ineficienta muncii silite, orientate de norme rigide, in raport cu munca libera, care apeleaza la initiative si raspundere personala”, adica inca o declaratie  de adeziune la fundamentele liberalismului. Cu aceasta idée, descoperita intr-un tarziu, continua sa indeplineasca inca 16 ani functii de director general in Ministerul Culturii. Dar “trebuia oare sa parasesc corabia in plina mare, cu riscul mai mult decat sigur de a ma ineca? Imi spuneam ca un asemenea gest onorabil ar fi fost extreme de costisitor si, oricum, nu se justifica prin rezultatele sale: fara indoiala ele ar fi fost nule. Eu as fi pierdut tot, iar miscarea n-ar fi castigat nimic.”  (Care miscare?)

Toate aceste mustrari de constiinta erau amplificate si stimulate de felul nemeritat, cu care el crede ca ii era apreciata munca in minister. “Mi se dadea la cap fara nici un fel de motive, mi  se cautau greseli cu lumanarea, eram tratat, daca nu ca un dusman, macar ca un individ dubios, ce nu merita crezare. Ma judecau in numele caror principii, in numele carei morale? Acesta era partidul caruia fusesem gata sa-I daruiesc totul? Cum se putuse ajunge aici? O sleahta de filistini, obedient, demagogi, in care tot ce fusese curat, proaspat, idealist, disparuse fara urma.”

Evolutia dezamagirii apartenentei la un partid cazut in capcana stalinismului, continua pe inca multe pagini, uneori cu contraziceri. Pe de o parte afirma ce “am ajuns treptat sa inteleg ca nu exista un comunism conciliabil cu libertatile si drepturile omului, ca tendinta totalitara nu constituie o abatere, o eroare periferica, ci insasi legea de existenta a oricarui marxism aplicat”, iar pe de alta parte, isi exprima simpatia fata de pozitia unor scriitori occidentali fosti comunisti, care spunand adevarul ce ii detasa de partidul in care militasera, “o faceau fara a–si trada convingerile tineretii: iesirea din comunism nu inseamna in nici un caz trecerea in tabara opusa. Ei ramaneau in opozitie fata de injustitiile si degradarea valorilor lumii capitaliste, in acelasi timp stiau bine ca vor plati scump indrazneala de a rosti adevaruri incomode, ca vor fi injurati si de fostii tovarasi, si de vechii inamici, ca vor suporta lovituri si dinspre stanga, si dinspre dreapta.”     

In ultima parte a cartii ne sunt povestite zilele ca profesor de literatura la Universitate, “perioada de exuberanta creatoare”, caracterizata si prin satisfactia unei anumite evadari de sub apasarea continua a cerintelor partidului. Epoca culmineaza in 1989 cu sfarsitul regimului comunist, schimbare revolutionara primita cu entuziasm de el, de familia lui si de majoritatea populatiei. “Visul euforic” a continuat cand, dupa cateva zile, a raspuns favorabil propunerii noului ministru al invatamantului de a-l seconda ca ministru secretar de stat. Cu aceasta “chemare de a-mi pune experienta si capacitatile in slujba unei Romanii democratice si prospere” se incheie si cartea.

Inchizand volumul de memorii ale lui Paul Cornea am ramas pe ganduri, solicitat in directii contradictorii, deoarece multe din indoielile si dilemele lui le-am trait si eu. Trebuie recunoscut ca in comunism activitatea in domeniul culturii pretindea responsabilitati mari, chiar exagerate, din partea celor pusi sa o tina in frau. Cuvantul tiparit sau rostit in public era privit de cei din conducerea partidului ca un instrument de propaganda decisiv in lupta cu “dusmanul de clasa” si deci munca in acest domeniu nu putea fi incredintata decat unor oameni  al caror devotament fusese bine verificat. Este deci de inteles starea de indoiala si dilemele la care era pus la incercare un intelectual ca Paul Cornea,  in incercarile de a-si impaca constiinta cu disciplina impusa de partid. In ce ma priveste, chiar si eu, in profesiunea de inginer pe care am avut-o, m-am gasit nu odata confruntat cu dispozitii si ordine absurde venite de la forurile superioare si care, in ultimii ani, devenisera de nesuportat. Ele, ca si intreaga politica economica ceausista, m-au facut ca inca din 1982 sa ma detasez sufleteste complect de partidul comunist in care, cu entuziasm, intrasem ca student inca din 1945. Aceasta stare de spirit m-a determinat ca peste cativa ani, in 1988, sa fac cerere de plecare definitiva din tara, ceeace a dus automat la excluderea mea din partid.

Revenind insa la volumul de amintiri a lui Paul Cornea, este incontestabil ca marturisirile unui om aflat spre sfarsitul vietii au un caracter testamentar. Nu pot pune deci la indoiala sinceritatea lui in luari de pozitie care, treptat, i-au clatinat intregul edificiu de convingeri politice. Asa cum de altfel o si marturiseste, omul a fost de multe ori ranit prin tratamentul brutal de respingere a liniei ceva mai liberale pe care sustine ca o dorea imprimata. Confruntarea in dispute de principiu cu dogmatici sau ignoranti, l-au amarat sau indignat, fara sa intrevada la orizont nici o ameliorare. Caracterizarile critice din carte la adresa unor comisari politici de frunte ai regimului (M. Roller, N. Moraru, Novicov, Ion Vitner, Leonte Rautu, s. a.), chiar si schita de portret a lui Ceausescu, au valoare literara si sugereaza imaginea cercetatorului ce a descoperit sub lupa niste bizare si respingatoare insecte.

Sunt insa cateva lucruri care ma despart categoric de atitudinea autorului acestei carti, pe care Ioan Stanomir o considera elogios un manifest al libertatii adresat generatiilor viitoare.  Din biblioteca tatalui meu am citit, fiind inca in liceu, numeroase carti ale celor dezamagiti in asteptarile lor din partea comunismului sau a singurei tari, URSS, ce incerca faurirea  lui: cartea lui Panait Istrati (“Spovedania unui invins”), a lui Andre Gide  (“Retour de l’URSS”) , a lui Arthur Koestler (“Le Zero et l’Infini”) si ale altor intelectuali deceptionati de esecul experimentului sovietic. Desi  toti  s-au retras din partidele comuniste din care faceau parte, asa cum au facut-o mai tarziu si altii dupa invadarea Ungariei de tancurile rusesti , ei nu si-au abandonat convingerile de stanga. Iar tocmai asta lipseste strigator din paginile marturisirii de credinta a lui Cornea: dezamagit ca nu este in continuare pretuit la justa lui valoare, el a trecut cu arme si bagaje in tabara fostilor sai inamici. Tintuind la stalpul infamiei comunismul, el  foloseste cunoscutele argumente ale dreptei conservatoare, astfel incat concluzia cititorului cartii nu poate fi decat ca abuzurile si nedreptatile caracteristice capitalismului trebuie acceptate cu resemnare, caci alternativa nu este. In nici un caz ordinea sociala nu mai poate fi repusa in discutie, urmare a experimentului esuat in tarile din rasaritul Europei.   Prin multe pagini ale acestei carti, el intra in randul anticomunistilor viscerali, a fostilor adversari care il aplauda acum ca pe fiul ratacitor reintors acasa.

Framantat in primul rand de dorinta de a se explica, de a gasi justificare la prea indelungata slujire a unui regim detestat, Cornea condamna fara apel intreaga perioada postbelica. Intr-un singur loc are doua randuri in care recunoaste cateva “rezultate semnificative: construirea de hidrocentrale si uzine, scoli, spitale, punerea in valoare a litoralului Marii Negre, promovarea muncitorimii, reducerea analfabetismului, subventii importante pentru cultura”.  Dar imediat apreciaza ca pretul platit pentru asta a fost intolerabil: bagarea vechilor elite in puscarii, prigoana impotriva celor de origine burgheza, teroarea in campania de colectivizare a agriculturii. Comparatia este nepotrivita : daca excesele amintite sunt condamnabile, ele nu pot contrabalansa  avantajele pe care realizarile socialismului le-au adus pentru milioane de oameni, scosi din intunecimea satelor sau condamnati de regimul social antebelic la saracie, fara sanse de evadare.  Este surprinzator ca, desprinzandu-se de comunism, Cornea afirma ca orice “marxism aplicat” nu poate duce decat la aceleasi erori. Nicaieri in cuprinsul cartii nu se intalneste vreun semn de intelegere fata de idealurile stangii necomuniste, care totusi  este singura forta din tarile democratice care lupta, pe diverse cai, pentru corectarea sau combaterea nedreptatilor inerente capitalismului.

In pledoaria pe care o desfasoara in apararea cazului propriu, sunt si unele detalii discutabile.  Merita sa fie precizat ca Paul Cornea nu era, in momentul  alegerii sale in fruntea organizatiei comuniste de tineret, “un simplu membru anonim al UTM”, ales intamplator din masa adeptilor, asa cum afirma in carte (pag. 274) , ci – alaturi de Gh. Bratescu – el era unul dintre cei mai cunoscuti conducatori ai tineretului comunist si un talentat orator. Este deci  jenanta afirmatia ca aceasta alegere “a fost un episod nefericit”. Cand si de ce era oare nefericita alegerea, de vreme ce indata spune ca “la ora aceea mai aveam o credinta robusta in comunism”? Episodul  poate fi socotit nefericit abia cu mintea de acum, cand cenzura invizibila a gandirii corecte, a vanatorilor de vrajitoare, sanctioneaza pe toti cei ce isi exprima idei de stanga, aplicandu-le eticheta infamanta de comunist.

O alta observatie de detaliu: nu am gasit mentionata (sau poate mi-a scapat) politica nationalista dusa de PCR dupa ocuparea postului suprem in stat de Ceausescu. Mazilirea Anei Pauker, urmata de scoaterea din functii a lui Chisinevski, Brucan, Gaston Marin si a altor fruntasi evrei ai partidului, a contribuit la plecarea din tara a zeci de mii de evrei, printre care si multi fosti membri de partid. Este sigur ca aceasta permanenta amenintare a “purificarii de elementele alogene” a partidului, nu putea sa nu erodeze si restul de incredere pe care Paul Cornea il mai avea fata de politica ceausista.

Deliberat, autorul  isi intrerupe povestirea vietii odata cu prabusirea regimului . Desigur ca nu a facut-o pentru a-si rezerva timp de scriere a unui al doilea volum. Este insa o optiune usor de inteles: scopul  principal, al clarificarii relatiei cu ideologia si realitatea comunismului si a face publice concluziile la care a ajuns, fusese atins. Continuarea istoriei prin comentarea evenimentelor si actorilor de pe scena politica a ultimilor 24 de ani ar fi obligat la marturisirea unor noi dezamagiri . La tribunalul istoriei nu se stie daca Paul Cornea va fi absolvit de orice vina datorita acestei  carti, sau mai curand ca urmare a efortului depus, cu daruire si devotement, pentru propasirea  culturii romanesti in anii ce i se par acum blestemati.