A te prezenta demn la tribunalul istoriei (I)

Din multimea de carti de memorii si amintiri aparute in ultimii ani, doua au devenit  “best-seller”, atat datorita personalitatii autorilor, cat si pentru ca pun intr-o lumina noua anii regimului comunist in Romania. Este vorba despre cartea lui Paul Cornea “Ce a fost – Cum a fost” (Edit. Polirom – Cartea Romaneasca -2013) si cea a lui Ion Ianosi “Internationala mea – Cronica unei vieti” (Ed. Polirom -2012). Sunt doua volume masive ce inchid in paginile lor confesiunile a doi intelectuali valorosi, fascinati in tinerete de valorile morale pe care le promitea comunismul, care au militat in sprijinul lui ajungand in posturi importante in partid sau in stat, dar care, treptat, s-au desfermecat de acest miraj si cauta acum sa gaseasca fie o explicatie comportarii lor, fie intelegere din partea generatiile tinere. Le-am citit nu doar cu interes, ci cu crescanda pasiune pentru ca autorii lor, azi octogenari (Cornea a implinit recent  chiar 90 de ani), sunt cam de aceiasi varsta cu mine si deci am trait aceleasi evenimente politice care au rascolit, in bine si in rau, lumea si tara. Sunt carti ce trebuie citite impreuna, caci in ele se intalnesc deseori aceleasi fapte si personaje, privite insa din puncte de vedere diferite de cei doi autori.

Paul Cornea, provenit dintr-o familie mic-burgheza, isi da seama inca din timpul razboiului  ca singura atitudine politica a unui tanar evreu amenintat permanent sa fie deportat sau chiar ucis, este lupta impotriva regimului antonescian aliat cu Germania hitlerista. Iar cel mai vajnic dusman al nazismului fiind URSS, i s-a parut logic si necesar sa se puna in slujba ideilor comuniste. Dupa o scurta perioada ca ilegalist, el devine activist PCR, conducand la inceput sectia elevilor comunisti, apoi redactor sef la revista “Tanarul muncitor”, redactor la “Scanteia”, iar peste cativa ani este “ales” secretar al CC al UTM.  Subliniaza insa ca, de aceasta data, nu a fost  in prealabil intrebat daca accepta sau nu inalta functie, ca si cum pe atunci, pentru un activist al partidului, ar fi fost imaginabil un raspuns negativ . In aceasta calitate, el ia parte in 1949 la Moscova, in delegatia romana, la congresul Komsomolului, unde incepe sa-i fie tulburata fermitatea convingerilor, in urma unei discutii cu un delegat Italian.

Acest punct de varf al carierei de activist il face ca in carte sa-si puna intrebarea : “cum de au persistat tineri de buna credinta si rezonabili sa creada, nu cateva saptamani, nici cateva luni, ci cativa ani, daca nu chiar decenii, intr-un derapaj utopic dezmintit pas cu pas de realitate?” . Raspunsul simplist pe care il da este ca aderenta la comunism era o “boala perversa”, fara vindecare pe moment. Dar ceva mai departe adanceste analiza, caci de asta depinde absolvirea pacatelor trecutului: “…comunismul nu era atunci pentru mine doar o viziune despre lume, imbratisata cu frenezia varstei, dar superficial, de care ma puteam descotorosi  ca de o haina ce nu iti mai serveste. Optasem pentru el fara nici o farama de oportunism, din toata fiinta. Era nu doar o filozofie, o conceptie despre lume si viata, era de asemenea, un vis si o speranta.  A devenit intre ruinele fumegande, atrocitatile si angoasele razboiului, o idée incarnata , adica un crez. Iar credinta ii da fidelului o armura invulnerabila, il blindeaza fata de contestari si fata de evidentele care o infirma, cu alte cuvinte, il sustrage in buna masura controlului rational. “

Cei doi ani si jumatate in fotoliul de secretar al UTM il obliga astazi sa declare “cu mana pe inima, ca am facut atunci tot binele de care eram in stare, fara sa-mi dau seama ca ma roteam pe o spirala a raului.” Aceasta e una dintre cele mai semnificative afirmatii din aceasta pledoarie de dezvinovatire in fata tribunalului invizibil al istoriei, pe care simte ca trebuie cu orice pret sa-l convinga ca “abandonarea definitiva a comunismului” nu a fost un lucru usor, ci a durat “cam 16 ani, din 1952 pana in 1968”.  In aceasta perioada a inceput sa-si dea seama, de ”ineficienta muncii silite, orientate de norme rigide, in raport cu munca libera, care apeleaza la initiative si raspundere personala”, adica inca o declaratie  de adeziune la fundamentele liberalismului. Cu aceasta idée, descoperita intr-un tarziu, continua sa indeplineasca inca 16 ani functii de director general in Ministerul Culturii. Dar “trebuia oare sa parasesc corabia in plina mare, cu riscul mai mult decat sigur de a ma ineca? Imi spuneam ca un asemenea gest onorabil ar fi fost extreme de costisitor si, oricum, nu se justifica prin rezultatele sale: fara indoiala ele ar fi fost nule. Eu as fi pierdut tot, iar miscarea n-ar fi castigat nimic.”  (Care miscare?)

Toate aceste mustrari de constiinta erau amplificate si stimulate de felul nemeritat, cu care el crede ca ii era apreciata munca in minister. “Mi se dadea la cap fara nici un fel de motive, mi  se cautau greseli cu lumanarea, eram tratat, daca nu ca un dusman, macar ca un individ dubios, ce nu merita crezare. Ma judecau in numele caror principii, in numele carei morale? Acesta era partidul caruia fusesem gata sa-I daruiesc totul? Cum se putuse ajunge aici? O sleahta de filistini, obedient, demagogi, in care tot ce fusese curat, proaspat, idealist, disparuse fara urma.”

Evolutia dezamagirii apartenentei la un partid cazut in capcana stalinismului, continua pe inca multe pagini, uneori cu contraziceri. Pe de o parte afirma ce “am ajuns treptat sa inteleg ca nu exista un comunism conciliabil cu libertatile si drepturile omului, ca tendinta totalitara nu constituie o abatere, o eroare periferica, ci insasi legea de existenta a oricarui marxism aplicat”, iar pe de alta parte, isi exprima simpatia fata de pozitia unor scriitori occidentali fosti comunisti, care spunand adevarul ce ii detasa de partidul in care militasera, “o faceau fara a–si trada convingerile tineretii: iesirea din comunism nu inseamna in nici un caz trecerea in tabara opusa. Ei ramaneau in opozitie fata de injustitiile si degradarea valorilor lumii capitaliste, in acelasi timp stiau bine ca vor plati scump indrazneala de a rosti adevaruri incomode, ca vor fi injurati si de fostii tovarasi, si de vechii inamici, ca vor suporta lovituri si dinspre stanga, si dinspre dreapta.”     

In ultima parte a cartii ne sunt povestite zilele ca profesor de literatura la Universitate, “perioada de exuberanta creatoare”, caracterizata si prin satisfactia unei anumite evadari de sub apasarea continua a cerintelor partidului. Epoca culmineaza in 1989 cu sfarsitul regimului comunist, schimbare revolutionara primita cu entuziasm de el, de familia lui si de majoritatea populatiei. “Visul euforic” a continuat cand, dupa cateva zile, a raspuns favorabil propunerii noului ministru al invatamantului de a-l seconda ca ministru secretar de stat. Cu aceasta “chemare de a-mi pune experienta si capacitatile in slujba unei Romanii democratice si prospere” se incheie si cartea.

Inchizand volumul de memorii ale lui Paul Cornea am ramas pe ganduri, solicitat in directii contradictorii, deoarece multe din indoielile si dilemele lui le-am trait si eu. Trebuie recunoscut ca in comunism activitatea in domeniul culturii pretindea responsabilitati mari, chiar exagerate, din partea celor pusi sa o tina in frau. Cuvantul tiparit sau rostit in public era privit de cei din conducerea partidului ca un instrument de propaganda decisiv in lupta cu “dusmanul de clasa” si deci munca in acest domeniu nu putea fi incredintata decat unor oameni  al caror devotament fusese bine verificat. Este deci de inteles starea de indoiala si dilemele la care era pus la incercare un intelectual ca Paul Cornea,  in incercarile de a-si impaca constiinta cu disciplina impusa de partid. In ce ma priveste, chiar si eu, in profesiunea de inginer pe care am avut-o, m-am gasit nu odata confruntat cu dispozitii si ordine absurde venite de la forurile superioare si care, in ultimii ani, devenisera de nesuportat. Ele, ca si intreaga politica economica ceausista, m-au facut ca inca din 1982 sa ma detasez sufleteste complect de partidul comunist in care, cu entuziasm, intrasem ca student inca din 1945. Aceasta stare de spirit m-a determinat ca peste cativa ani, in 1988, sa fac cerere de plecare definitiva din tara, ceeace a dus automat la excluderea mea din partid.

Revenind insa la volumul de amintiri a lui Paul Cornea, este incontestabil ca marturisirile unui om aflat spre sfarsitul vietii au un caracter testamentar. Nu pot pune deci la indoiala sinceritatea lui in luari de pozitie care, treptat, i-au clatinat intregul edificiu de convingeri politice. Asa cum de altfel o si marturiseste, omul a fost de multe ori ranit prin tratamentul brutal de respingere a liniei ceva mai liberale pe care sustine ca o dorea imprimata. Confruntarea in dispute de principiu cu dogmatici sau ignoranti, l-au amarat sau indignat, fara sa intrevada la orizont nici o ameliorare. Caracterizarile critice din carte la adresa unor comisari politici de frunte ai regimului (M. Roller, N. Moraru, Novicov, Ion Vitner, Leonte Rautu, s. a.), chiar si schita de portret a lui Ceausescu, au valoare literara si sugereaza imaginea cercetatorului ce a descoperit sub lupa niste bizare si respingatoare insecte.

Sunt insa cateva lucruri care ma despart categoric de atitudinea autorului acestei carti, pe care Ioan Stanomir o considera elogios un manifest al libertatii adresat generatiilor viitoare.  Din biblioteca tatalui meu am citit, fiind inca in liceu, numeroase carti ale celor dezamagiti in asteptarile lor din partea comunismului sau a singurei tari, URSS, ce incerca faurirea  lui: cartea lui Panait Istrati (“Spovedania unui invins”), a lui Andre Gide  (“Retour de l’URSS”) , a lui Arthur Koestler (“Le Zero et l’Infini”) si ale altor intelectuali deceptionati de esecul experimentului sovietic. Desi  toti  s-au retras din partidele comuniste din care faceau parte, asa cum au facut-o mai tarziu si altii dupa invadarea Ungariei de tancurile rusesti , ei nu si-au abandonat convingerile de stanga. Iar tocmai asta lipseste strigator din paginile marturisirii de credinta a lui Cornea: dezamagit ca nu este in continuare pretuit la justa lui valoare, el a trecut cu arme si bagaje in tabara fostilor sai inamici. Tintuind la stalpul infamiei comunismul, el  foloseste cunoscutele argumente ale dreptei conservatoare, astfel incat concluzia cititorului cartii nu poate fi decat ca abuzurile si nedreptatile caracteristice capitalismului trebuie acceptate cu resemnare, caci alternativa nu este. In nici un caz ordinea sociala nu mai poate fi repusa in discutie, urmare a experimentului esuat in tarile din rasaritul Europei.   Prin multe pagini ale acestei carti, el intra in randul anticomunistilor viscerali, a fostilor adversari care il aplauda acum ca pe fiul ratacitor reintors acasa.

Framantat in primul rand de dorinta de a se explica, de a gasi justificare la prea indelungata slujire a unui regim detestat, Cornea condamna fara apel intreaga perioada postbelica. Intr-un singur loc are doua randuri in care recunoaste cateva “rezultate semnificative: construirea de hidrocentrale si uzine, scoli, spitale, punerea in valoare a litoralului Marii Negre, promovarea muncitorimii, reducerea analfabetismului, subventii importante pentru cultura”.  Dar imediat apreciaza ca pretul platit pentru asta a fost intolerabil: bagarea vechilor elite in puscarii, prigoana impotriva celor de origine burgheza, teroarea in campania de colectivizare a agriculturii. Comparatia este nepotrivita : daca excesele amintite sunt condamnabile, ele nu pot contrabalansa  avantajele pe care realizarile socialismului le-au adus pentru milioane de oameni, scosi din intunecimea satelor sau condamnati de regimul social antebelic la saracie, fara sanse de evadare.  Este surprinzator ca, desprinzandu-se de comunism, Cornea afirma ca orice “marxism aplicat” nu poate duce decat la aceleasi erori. Nicaieri in cuprinsul cartii nu se intalneste vreun semn de intelegere fata de idealurile stangii necomuniste, care totusi  este singura forta din tarile democratice care lupta, pe diverse cai, pentru corectarea sau combaterea nedreptatilor inerente capitalismului.

In pledoaria pe care o desfasoara in apararea cazului propriu, sunt si unele detalii discutabile.  Merita sa fie precizat ca Paul Cornea nu era, in momentul  alegerii sale in fruntea organizatiei comuniste de tineret, “un simplu membru anonim al UTM”, ales intamplator din masa adeptilor, asa cum afirma in carte (pag. 274) , ci – alaturi de Gh. Bratescu – el era unul dintre cei mai cunoscuti conducatori ai tineretului comunist si un talentat orator. Este deci  jenanta afirmatia ca aceasta alegere “a fost un episod nefericit”. Cand si de ce era oare nefericita alegerea, de vreme ce indata spune ca “la ora aceea mai aveam o credinta robusta in comunism”? Episodul  poate fi socotit nefericit abia cu mintea de acum, cand cenzura invizibila a gandirii corecte, a vanatorilor de vrajitoare, sanctioneaza pe toti cei ce isi exprima idei de stanga, aplicandu-le eticheta infamanta de comunist.

O alta observatie de detaliu: nu am gasit mentionata (sau poate mi-a scapat) politica nationalista dusa de PCR dupa ocuparea postului suprem in stat de Ceausescu. Mazilirea Anei Pauker, urmata de scoaterea din functii a lui Chisinevski, Brucan, Gaston Marin si a altor fruntasi evrei ai partidului, a contribuit la plecarea din tara a zeci de mii de evrei, printre care si multi fosti membri de partid. Este sigur ca aceasta permanenta amenintare a “purificarii de elementele alogene” a partidului, nu putea sa nu erodeze si restul de incredere pe care Paul Cornea il mai avea fata de politica ceausista.

Deliberat, autorul  isi intrerupe povestirea vietii odata cu prabusirea regimului . Desigur ca nu a facut-o pentru a-si rezerva timp de scriere a unui al doilea volum. Este insa o optiune usor de inteles: scopul  principal, al clarificarii relatiei cu ideologia si realitatea comunismului si a face publice concluziile la care a ajuns, fusese atins. Continuarea istoriei prin comentarea evenimentelor si actorilor de pe scena politica a ultimilor 24 de ani ar fi obligat la marturisirea unor noi dezamagiri . La tribunalul istoriei nu se stie daca Paul Cornea va fi absolvit de orice vina datorita acestei  carti, sau mai curand ca urmare a efortului depus, cu daruire si devotement, pentru propasirea  culturii romanesti in anii ce i se par acum blestemati.

Tags: , , , , , , , ,

One Response to “A te prezenta demn la tribunalul istoriei (I)”

  1. vicuslusorum Says:

    Paul Cornea este inca un caz de intelectual roman valoros, exceptional chiar prin comparatie cu atatia altii, fara coloana vertebrala. A fi un intelectual de stanga inseamna a fi cu ochii deschisi si a fi dispusi sa critici si sa speri, sa speri si sa critici. Dar cum poti obtine pozitii publice intens politizate fara partizanari si fara plecaciuni intr-o societate a ierarhiei?

    Paul Cornea mai face o plecaciune de om las la batranete: vrea sa se impace cu vremurile de acum, conservator-liberale, cu cei care au 35-45 de ani in sistemul universitar si sunt anticomunisti.

    Ion Ianosi a ramas indisciplinat de stanga, ceea ce probeaza caracter si respect de sine, in ciuda unor greseli la fel de mari sub raport moral ca si Paul Cornea (functiile lor publice, puternic politizate, stau marturie).

    Pentru cei mai tineri, asa ca mine, sub 30 de ani, ce spuneti aici domnule Raducanu este purul adevar. Capitalismul nu este finalul istoriei, iar stanga intelectuala va avea intotdeauna minoritatea sa de spirite vii.

    Si nu uitati ca pentru cei care au crescut fara memoria comunismului (asa ca mine), ideile vechi au parfumul unor vinuri de rasa. Oricand le putem improspata.

    In rest, raman prostia si grobianismul oamenilor de partid, dintotdeauna la posturi.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: